ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2753/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2753/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă la data de 31 mai 2011 reclamanții B.V.-A. și

S.A., cetățeni germani, au chemat în judecată pe pârâții Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, reprezentat

prin Primarul General, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

S.C.M.M.-C. și SC K.E. SRL, în temeiul dispozițiilor art. 480, 481 și urm. C.

civ., solicitând să se constate nevalabilitatea titlurilor de proprietate ale

statului asupra imobilului situat în București, sector 5 și asupra imobilelor

situate în București, sector 4; să se dispună, în urma comparării titlurilor de

proprietate opuse în cauză, obligarea pârâților să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilele menționate; să se dispună obligarea

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 6

decembrie 2011 pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului -

A.V.A.S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității

sale procesuale pasive.

La data de 7

decembrie 2011 pârâta SC K.E. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat

excepția inadmisibilității cererii, excepția lipsei calității procesuale active

a reclamantului S.A., iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, a

arătat că nu s-a făcut dovada că și imobilul situat la adresa C.V. ar fi fost

preluat de stat fără titlu.

Prin cererea depusă

la termenul din 8 februarie 2012 reclamanții au precizat valoarea imobilelor

revendicate la suma de 7.417.260 lei, echivalent al sumei de 1.800.000 euro.

Pârâții Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primar General

și S.C.M.M.-C. nu au formulat întâmpinare.

În ședința de la 30

mai 2012 tribunalul a invocat, din oficiu, excepția lipsei de interes pe

capătul de cerere vizând constatarea nevalabilității titlului statului, iar la

termenul din 27 iunie 2012 a reținut cauza în vederea soluționării acestei

excepții și a excepției inadmisibilității cererii de revendicare, invocată de

pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și SC K.E. SRL,

conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 1375 din 27 iunie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis

excepția inadmisibilității cererii de revendicare, a respins ca inadmisibilă

cererea de revendicare formulată de reclamanții B.V.-A., prin reprezentant

S.A., și S.A., în contradictoriu cu pârâții Statul Roman prin Ministerul

Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primar General, Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S., S.C.M.M.C. și SC K.E. SRL

și a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului asupra imobilului, ca lipsit de interes.

Din examinarea

situației de fapt, tribunalul a constatat că în cauza dedusă judecății este

vorba de imobile trecute în patrimoniul statului în perioada de referință a

Legii nr. 10/2001 și, prin urmare, a apreciat că sunt incidente dispozițiile

acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport

cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. de la 1864,

invocate de reclamanți în acțiune.

Tribunalul a avut în

vedere că potrivit Deciziei nr. 33/2008, dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în interesul legii, în ipoteza concursului între legea specială și cea

generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de

drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care, însă, nu se

regăsește în speță.

În cauza dedusă

judecății reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar

justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un

"bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție le este asigurat

prin parcurgerea procedurii reglementate de legea specială, în condițiile în

care au formulat și notificare.

Tribunalul a mai

reținut că prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că, de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ.

Existența Legii nr.

10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în

situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului

pretins este una efectivă.

Așa fiind, tribunalul

a apreciat capătul de cerere având ca obiect revendicarea, ca inadmisibil,

astfel că a admis excepția invocată de pârâte și a respins cererea de

revendicare, ca inadmisibilă.

Analizând excepția

lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului, tribunalul a constatat că este întemeiată,

întrucât interesul este o condiție de fond pentru exercitarea unei acțiuni în

justiție, iar cerințele pe care acesta trebuie să le îndeplinească sunt de a fi

născut, actual, determinat și legitim.

În speță, tribunalul

a apreciat că verificarea caracterului preluării în proprietatea statului a

imobilului revendicat se impune a fi făcută în cadrul acțiunii în revendicare,

în vederea aprecierii asupra titlurilor de proprietate aflate în conflict, în

scopul stabilirii celui preferabil. A constatat ca fiind lipsită de finalitate

admiterea acestui capăt de cerere, respectiv lipsa vreunui efect direct în

patrimoniul reclamanților ca urmare a constatării nevalabilității titlului

statului, atât timp cât cererea în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun a fost apreciată ca inadmisibilă.

În continuare, a

reținut că urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului (cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României), nu se mai recunoaște

în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un "bun", respectiv un

vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în

discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în

temeiul unei legislații adoptate de către un stat, prin care se urmărește

restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din

cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României). Dacă în jurisprudența

anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României

că în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și

că hotărârile judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării

reprezintă o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului

drept, în cursul anului 2010 și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în

favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la

existența unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către

statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate

preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze

modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către

statul membru, respectiv Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței

primei instanțe au formulat apel reclamanții B.V.-A. și S.A., înregistrat

inițial pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin rezoluția din data de 28 februarie 2014, urmare a desființării secției

sus-menționate, cauza a fost înaintată secției a III-a civile și pentru cauze

cu minori și de familie a Curții de Apel București.

Reclamanții au

dezvoltat în apel critici prin care reclamau faptul că în mod greșit instanța a

admis excepția inadmisibilității și a respins cererea în revendicare precum și

faptul că în mod greșit a fost respins capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului asupra imobilului, ca lipsit de interes.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia nr. 131A din 9 aprilie 2014 a admis apelul reclamanților, a desființat

în parte sentința apelată, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare și a trimis cauza spre rejudecarea acțiunii în revendicare

tribunalului, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Curtea a apreciat că

prima critică, vizând greșita admitere a excepției inadmisibilității prezentei

acțiuni în revendicare, este întemeiată, întrucât respingerea acțiunii în

revendicare de drept comun ar însemna o încălcare a dreptului la acces în

justiție a reclamanților.

Adoptarea Legii nr.

10/2001 nu constituie prin sine un "fine de neprimire" pentru

acțiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care, persoanele care se

consideră adevărații proprietari al imobilului preluat abuziv de stat, urmăresc

recunoașterea dreptului de proprietate și redobândirea efectivă a posesiei

imobilului, în contradictoriu cu subdobânditorii acestui imobil.

Adoptarea unei

reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în

situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului

pretins este efectivă. Faptul că această cale este sau nu una efectivă poate fi

constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Acțiunea în

revendicare este pe deplin admisibilă în speță, fiind necesară o analiză în

concret a titlurilor de proprietate exhibate de păți, reclamanți și pârâți,

analiză ce nu poate fi făcută decât în acest cadru procesual.

În acest din urmă

caz, chiar recursul în interesul legii, stabilește că este necesar să se

verifice, pe fond, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă

reclamanții se pot prevala, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional, dacă pârâții nu au la rândul lor, un bun în sensul Convenției și,

trebuie să li se asigure accesul la justiție, aceste aspecte urmând a fi

verificate în cadrul acțiunii în revendicare.

Pe de altă parte,

corect a reținut tribunalul că, acțiunea în revendicare prin care se urmărește

redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr.

10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluționată

potrivit criteriilor de comparație a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci

trebuie soluționată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii

speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa.

În aceste caz,

urmează ca prima instanță să analizeze, pe fond acțiunea în revendicare dar, și

cu aplicarea prevederilor substanțiale ale Legii nr. 10/2001, care reprezintă

legea specială în materia revendicării imobilelor naționalizate de stat. Curtea

a reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu determină, de plano o

inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, fiind necesar a analiza

circumstanțele concrete ale fiecărui litigiu, fără a face totală abstracție de

efectele create prin aplicarea legii speciale.

Cu privire la cea de

a doua critică privind greșita soluționare a excepției lipsei de interes în

ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului statului, Curtea a

considerat că nu este întemeiată, considerentele primei instanțe fiind legale

și temeinice.

Reclamanții nu mai au

un interes legitim de a solicita instanței să constate nevalabilitatea titlului

statului asupra imobilului în litigiu, având în vedere că legiuitorul, prin

art. 2 din Legea nr. 10/2001, a declarat abuzive toate modalitățile prin care

statul a preluat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilele din

proprietatea privată a persoanelor fizice. Pe de altă parte, în raport de

expirarea termenului de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2001,

nemaiexistând posibilitatea solicitării în justiție a măsurilor reparatorii în

natură sau prin echivalent, reclamanții nu mai justifică interes să solicite

constatarea faptului că bunul a trecut fără titlu în proprietatea statului,

interesul fiind definit ca fiind folosul practic pe care o parte îl urmărește

prin punerea în mișcare a procedurii judiciare.

Această verificare

reprezintă o chestiune de fond și implică respectarea prealabilă a condițiilor

de exercițiu ale acțiunii, inclusiv din perspectiva admisibilității promovării

demersului judiciar.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, a criticat

faptul că instanța de apel nu a considerat incidentă excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare de drept comun.

A susținut că

instanța de apel în mod eronat a desființat sentința apelată și a trimis cauza

spre rejudecare la aceeași instanță reținând că acțiune în revendicare

formulată de reclamanți nu este inadmisibilă față de dispozițiile legale

incidente.

Recurentul a susținut

că acțiunea reclamanților este inadmisibilă având în vedere obiectul cererii și

temeiul de drept invocat, respectiv prevederile dreptului comun - art. 480 C.

civ., în condițiile în care în speță sunt aplicabile prevederile legii

speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii

nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie

pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau a

dispoziției motivate de soluționare a notificării.

Astfel, în mod greșit

instanța de apel a apreciat că prezenta acțiune este admisibilă având în vedere

faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în

revendicare având ca obiect astfel de imobile, introduse direct la instanțele

de judecată sunt inadmisibile fără îndeplinirea procedurii prealabile

obligatorii.

Recurentul, în

susținerea acestei critici, preia argumente din Decizia în interesul legii nr.

33/20008 a Înaltei Curți.

În final, a solicitat

admiterea recursului și modificarea deciziei civile atacate în sensul

respingerii apelului reclamanților și menținerea sentinței instanței de fond ca

temeinică și legală.

Prin întâmpinarea

formulată, intimații-reclamanți B.V.-A. și S.A., au invocat excepția nulității

recursului, întrucât criticile formulate nu se constituie în critici de

nelegalitate încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

excepția lipsei de interes în promovarea recursului, având în vedere că Statul

Român avea calitate procesuală pasivă numai în ceea ce privește primul capăt al

cererii de chemare în judecată - constatarea nevalabilității titlului statului

asupra imobilelor în litigiu -, ce a fost soluționat irevocabil, în sensul

respingerii ca lipsit de interes.

La termenul de

judecată din data de 16 octombrie 2014 au fost supuse dezbaterii contradictorii

cele două excepții invocate.

Analizând, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., cu prioritate excepția

lipsei de interes a pârâtului în promovarea prezentului recurs, Înalta Curte o

găsește incidentă cauzei în considerarea celor ce urmează:

Se reține că excepția

lipsei de interes este o excepție de fond, absolută și peremptorie, care, în

caz de admitere, face de prisos cercetarea pe fond a cererii, motiv pentru

care, având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța are

obligația să se pronunțe cu prioritate asupra acesteia.

Astfel, interesul, ca

și condiție de exercițiu a acțiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o

persoană, pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare, iar în

cvasitotalitatea doctrinei, s-a statuat că interesul trebuie să fie legitim,

respectiv corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale; actual,

respectiv să existe la momentul la care a fost formulată cererea și, nu în

ultimul rând, direct și personal, respectiv să aparțină celui care a formulat

cererea.

Interesul procesual

este o condiție de exercițiu a acțiunii civile, în timp ce apelul și/sau

recursul sunt forme de manifestare a acțiunii civile ce presupun exercitarea

dreptului de a face uz de căile de atac și se înscriu în ansamblul mijloacelor

procesuale prevăzute de lege, prin care se urmărește protecția unui drept

subiectiv ori a unui interes legitim și pentru a căror realizare recurgerea la

instanță este obligatorie.

Ca atare, interesul

procesual actual, legitim și personal este o condiție de exercițiu ce trebuie

să se justifice în fiecare etapă procesuală, așadar, și în recurs.

Așa cum rezultă din

expunerea rezumată a cauzei, prima instanță a admis excepția lipsei de interes

a capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra

imobilului, invocată din oficiu.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice s-a legitimat procesual pasiv în cauză numai

în raport de acest petit al cererii introductive.

Instanța de apel a

reținut, în considerentele deciziei atacate prin prezentul recurs, că

reclamanții nu au un interes legitim să constate nevalabilitatea titlului

statului atât timp cât prin dispozițiile exprese ale art. 2 din Legea nr.

10/2001 au fost declarate abuzive toate modalitățile prin care statul a preluat

în perioada de referință a legii (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) imobilele

din proprietatea privată a persoanelor fizice.

Recurentul-pârât nu a

criticat nici în apel și nici în recurs soluția dată de instanțele de fond

excepției lipsei de interes, acesta rămânând, în ceea ce îl privește, în

puterea lucrului judecat.

De altfel, calitatea

de parte în proces nu este suficientă pentru declararea căii de atac, fiind

necesar ca cel care critică hotărârea să justifice și interesul de a o ataca,

acesta reprezentând o condiție de exercițiu a acțiunii civile.

Or, pârâtul a

criticat prin recurs doar faptul că instanța de apel nu a menținut soluția

tribunalului de respingere a acțiunii în revendicare de drept comun, ca

inadmisibilă, fără a aduce argumente în justificarea interesului său în a ataca

această rezolvare juridică. Aceasta, cu atât mai mult cu cât recurentul nu este

prejudiciat prin hotărârea judecătorească atacată cu prezentul recurs, deoarece

nu s-a stabilit în sarcina sa vreo obligație, decurgând dintr-un raport juridic

dintre pârât și reclamanți.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este lipsit

de interes, sens în care, în temeiul art. 312 C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca lipsit

de interes, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 131A din 9 aprilie 2014 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 octombrie 2014.

Procesat de GGC - CL