ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2753/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 31 mai 2011 reclamanții B.V.-A. și S.A., cetățeni germani, au chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, S.C.M.M.-C. și SC K.E. SRL, în temeiul dispozițiilor art. 480, 481 și urm. C. civ., solicitând să se constate nevalabilitatea titlurilor de proprietate ale statului asupra imobilului situat în București, sector 5 și asupra imobilelor situate în București, sector 4; să se dispună, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse în cauză, obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele menționate; să se dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 6 decembrie 2011 pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. La data de 7 decembrie 2011 pârâta SC K.E. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului S.A., iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Pe fondul cauzei, a arătat că nu s-a făcut dovada că și imobilul situat la adresa C.V. ar fi fost preluat de stat fără titlu. Prin cererea depusă la termenul din 8 februarie 2012 reclamanții au precizat valoarea imobilelor revendicate la suma de 7.417.260 lei, echivalent al sumei de 1.800.000 euro.

Pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primar General și S.C.M.M.-C. nu au formulat întâmpinare. În ședința de la 30 mai 2012 tribunalul a invocat, din oficiu, excepția lipsei de interes pe capătul de cerere vizând constatarea nevalabilității titlului statului, iar la termenul din 27 iunie 2012 a reținut cauza în vederea soluționării acestei excepții și a excepției inadmisibilității cererii de revendicare, invocată de pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și SC K.E. SRL, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 1375 din 27 iunie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția inadmisibilității cererii de revendicare, a respins ca inadmisibilă cererea de revendicare formulată de reclamanții B.V.-A., prin reprezentant S.A., și S.A., în contradictoriu cu pârâții Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primar General, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S., S.C.M.M.C. și SC K.E. SRL și a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului, ca lipsit de interes.

Din examinarea situației de fapt, tribunalul a constatat că în cauza dedusă judecății este vorba de imobile trecute în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și, prin urmare, a apreciat că sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. de la 1864, invocate de reclamanți în acțiune. Tribunalul a avut în vedere că potrivit Deciziei nr. 33/2008, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care, însă, nu se regăsește în speță.

În cauza dedusă judecății reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un "bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție le este asigurat prin parcurgerea procedurii reglementate de legea specială, în condițiile în care au formulat și notificare. Tribunalul a mai reținut că prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. Așa fiind, tribunalul a apreciat capătul de cerere având ca obiect revendicarea, ca inadmisibil, astfel că a admis excepția invocată de pârâte și a respins cererea de revendicare, ca inadmisibilă. Analizând excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului, tribunalul a constatat că este întemeiată, întrucât interesul este o condiție de fond pentru exercitarea unei acțiuni în justiție, iar cerințele pe care acesta trebuie să le îndeplinească sunt de a fi născut, actual, determinat și legitim.

În speță, tribunalul a apreciat că verificarea caracterului preluării în proprietatea statului a imobilului revendicat se impune a fi făcută în cadrul acțiunii în revendicare, în vederea aprecierii asupra titlurilor de proprietate aflate în conflict, în scopul stabilirii celui preferabil. A constatat ca fiind lipsită de finalitate admiterea acestui capăt de cerere, respectiv lipsa vreunui efect direct în patrimoniul reclamanților ca urmare a constatării nevalabilității titlului statului, atât timp cât cererea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun a fost apreciată ca inadmisibilă.

În continuare, a reținut că urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României), nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un "bun", respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către un stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României).

Dacă în jurisprudența anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și că hotărârile judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării reprezintă o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept, în cursul anului 2010 și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existența unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel reclamanții B.V.-A. și S.A., înregistrat inițial pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Prin rezoluția din data de 28 februarie 2014, urmare a desființării secției sus-menționate, cauza a fost înaintată secției a III-a civile și pentru cauze cu minori și de familie a Curții de Apel București. Reclamanții au dezvoltat în apel critici prin care reclamau faptul că în mod greșit instanța a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea în revendicare precum și faptul că în mod greșit a fost respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului, ca lipsit de interes.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 131A din 9 aprilie 2014 a admis apelul reclamanților, a desființat în parte sentința apelată, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și a trimis cauza spre rejudecarea acțiunii în revendicare tribunalului, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Curtea a apreciat că prima critică, vizând greșita admitere a excepției inadmisibilității prezentei acțiuni în revendicare, este întemeiată, întrucât respingerea acțiunii în revendicare de drept comun ar însemna o încălcare a dreptului la acces în justiție a reclamanților.

Adoptarea Legii nr. 10/2001 nu constituie prin sine un "fine de neprimire" pentru acțiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care, persoanele care se consideră adevărații proprietari al imobilului preluat abuziv de stat, urmăresc recunoașterea dreptului de proprietate și redobândirea efectivă a posesiei imobilului, în contradictoriu cu subdobânditorii acestui imobil. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Faptul că această cale este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Acțiunea în revendicare este pe deplin admisibilă în speță, fiind necesară o analiză în concret a titlurilor de proprietate exhibate de păți, reclamanți și pârâți, analiză ce nu poate fi făcută decât în acest cadru procesual. În acest din urmă caz, chiar recursul în interesul legii, stabilește că este necesar să se verifice, pe fond, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă reclamanții se pot prevala, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, dacă pârâții nu au la rândul lor, un bun în sensul Convenției și, trebuie să li se asigure accesul la justiție, aceste aspecte urmând a fi verificate în cadrul acțiunii în revendicare.

Pe de altă parte, corect a reținut tribunalul că, acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluționată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa.

În aceste caz, urmează ca prima instanță să analizeze, pe fond acțiunea în revendicare dar, și cu aplicarea prevederilor substanțiale ale Legii nr. 10/2001, care reprezintă legea specială în materia revendicării imobilelor naționalizate de stat. Curtea a reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu determină, de plano o inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, fiind necesar a analiza circumstanțele concrete ale fiecărui litigiu, fără a face totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. Cu privire la cea de a doua critică privind greșita soluționare a excepției lipsei de interes în ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului statului, Curtea a considerat că nu este întemeiată, considerentele primei instanțe fiind legale și temeinice.

Reclamanții nu mai au un interes legitim de a solicita instanței să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, având în vedere că legiuitorul, prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, a declarat abuzive toate modalitățile prin care statul a preluat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilele din proprietatea privată a persoanelor fizice. Pe de altă parte, în raport de expirarea termenului de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2001, nemaiexistând posibilitatea solicitării în justiție a măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent, reclamanții nu mai justifică interes să solicite constatarea faptului că bunul a trecut fără titlu în proprietatea statului, interesul fiind definit ca fiind folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare.

Această verificare reprezintă o chestiune de fond și implică respectarea prealabilă a condițiilor de exercițiu ale acțiunii, inclusiv din perspectiva admisibilității promovării demersului judiciar. Împotriva acestei decizii a formulat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În esență, a criticat faptul că instanța de apel nu a considerat incidentă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun. A susținut că instanța de apel în mod eronat a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță reținând că acțiune în revendicare formulată de reclamanți nu este inadmisibilă față de dispozițiile legale incidente.

Recurentul a susținut că acțiunea reclamanților este inadmisibilă având în vedere obiectul cererii și temeiul de drept invocat, respectiv prevederile dreptului comun - art. 480 C. civ., în condițiile în care în speță sunt aplicabile prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziției motivate de soluționare a notificării. Astfel, în mod greșit instanța de apel a apreciat că prezenta acțiune este admisibilă având în vedere faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare având ca obiect astfel de imobile, introduse direct la instanțele de judecată sunt inadmisibile fără îndeplinirea procedurii prealabile obligatorii.

Recurentul, în susținerea acestei critici, preia argumente din Decizia în interesul legii nr. 33/20008 a Înaltei Curți. În final, a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii apelului reclamanților și menținerea sentinței instanței de fond ca temeinică și legală. Prin întâmpinarea formulată, intimații-reclamanți B.V.-A. și S.A., au invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile formulate nu se constituie în critici de nelegalitate încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și excepția lipsei de interes în promovarea recursului, având în vedere că Statul Român avea calitate procesuală pasivă numai în ceea ce privește primul capăt al cererii de chemare în judecată - constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilelor în litigiu -, ce a fost soluționat irevocabil, în sensul respingerii ca lipsit de interes.

La termenul de judecată din data de 16 octombrie 2014 au fost supuse dezbaterii contradictorii cele două excepții invocate. Analizând, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., cu prioritate excepția lipsei de interes a pârâtului în promovarea prezentului recurs, Înalta Curte o găsește incidentă cauzei în considerarea celor ce urmează: Se reține că excepția lipsei de interes este o excepție de fond, absolută și peremptorie, care, în caz de admitere, face de prisos cercetarea pe fond a cererii, motiv pentru care, având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța are obligația să se pronunțe cu prioritate asupra acesteia.

Astfel, interesul, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană, pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare, iar în cvasitotalitatea doctrinei, s-a statuat că interesul trebuie să fie legitim, respectiv corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale; actual, respectiv să existe la momentul la care a fost formulată cererea și, nu în ultimul rând, direct și personal, respectiv să aparțină celui care a formulat cererea. Interesul procesual este o condiție de exercițiu a acțiunii civile, în timp ce apelul și/sau recursul sunt forme de manifestare a acțiunii civile ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac și se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmărește protecția unui drept subiectiv ori a unui interes legitim și pentru a căror realizare recurgerea la instanță este obligatorie.

Ca atare, interesul procesual actual, legitim și personal este o condiție de exercițiu ce trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, așadar, și în recurs. Așa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, prima instanță a admis excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, invocată din oficiu. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice s-a legitimat procesual pasiv în cauză numai în raport de acest petit al cererii introductive. Instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei atacate prin prezentul recurs, că reclamanții nu au un interes legitim să constate nevalabilitatea titlului statului atât timp cât prin dispozițiile exprese ale art. 2 din Legea nr. 10/2001 au fost declarate abuzive toate modalitățile prin care statul a preluat în perioada de referință a legii (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) imobilele din proprietatea privată a persoanelor fizice.

Recurentul-pârât nu a criticat nici în apel și nici în recurs soluția dată de instanțele de fond excepției lipsei de interes, acesta rămânând, în ceea ce îl privește, în puterea lucrului judecat. De altfel, calitatea de parte în proces nu este suficientă pentru declararea căii de atac, fiind necesar ca cel care critică hotărârea să justifice și interesul de a o ataca, acesta reprezentând o condiție de exercițiu a acțiunii civile. Or, pârâtul a criticat prin recurs doar faptul că instanța de apel nu a menținut soluția tribunalului de respingere a acțiunii în revendicare de drept comun, ca inadmisibilă, fără a aduce argumente în justificarea interesului său în a ataca această rezolvare juridică.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât recurentul nu este prejudiciat prin hotărârea judecătorească atacată cu prezentul recurs, deoarece nu s-a stabilit în sarcina sa vreo obligație, decurgând dintr-un raport juridic dintre pârât și reclamanți. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este lipsit de interes, sens în care, în temeiul art. 312 C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 131A din 9 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2014. Procesat de GGC - CL