ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 179/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 179/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cauzei de fața constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de îl martie 2008, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București

reclamantul M.V. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului

situat în București, str. Dunavăț nr. 46, sector 5, precum și obligarea

pârâtului să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul situat la

adresa menționata anterior.

În motivarea

cererii, reclamantul a arătat ca prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 3540/87 din 15 decembrie 1954 și transcris la Tribunalul

Popular al Raionului Lenin sub nr. 792 din 21 decembrie 1954, autoarele sale, M.F.

și E.D., au cumpărat o casă compusă din trei camere și teren în suprafață de

246 mp., imobil situat în București, str. Dunavăț nr. 46, sectorul 5. Ulterior,

imobilul a fost naționalizat în baza Decretului de expropriere nr. 128 din 01

aprilie 1982. în prezent, autoarele reclamantului au decedat, acesta fiind

unicul moștenitor. Imobilul revendicat a fost preluat abuziv de către stat,

astfel că acesta nu a dobândit niciodată „de jure" dreptul de proprietate,

ci a intrat doar în posesia acestuia în mod ilegal și abuziv. Comparând cele

două titluri de proprietate s-a constatat ca titlul reclamantului este

preferabil, aparținând unui proprietar

deposedat

abuziv, în timp ce titlul statului nu este valabil.

În drept,

au fost invocate dispozițiile art. 8 coroborat cu art. 112 și

următoarele și art. 274 C. proc. civ.,

dispozițiile Legii nr. 10/2001,

art. 480 și 481 C. civ.

La data

de 06 noiembrie 2009, reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată a

altor persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul,

solicitând citarea intervenienților S.E., P.M., S.G.I. și S.C.

În

motivare, reclamantul a precizat că persoanele chemate în judecată

au calitatea de moștenitori legali ai defunctei D.E.

Prin

sentința civilă nr. 4971 din 02 iulie 2010, pronunțată de Judecătoria

Sectorului 5 București, a fost admisa excepția necompetenței materiale a

Judecătoriei Sectorului 5 București și a fost declinată competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost

înregistrată sub nr. 34988/3/2010, la data de 20 iulie 2010.

La

termenul din data de 26 aprilie 2011, reclamantul a formulat cerere

precizatoare arătând că solicită în subsidiar, obligarea pârâtului Municipiul

București la plata sumei de 527.922 lei, în situația imposibilității

restituirii în natură a imobilului.

Prin

sentința civilă nr. 250 din 03 februarie 2012, Tribunalul București, secția a V

a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul M.V. în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București reprezentat prin Primarul

General; a admis în parte cererea de chemare în judecată a altor persoane care

ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul formulată în

contradictoriu cu intervenienții S.C., S.G.I., S.E. și P.M.; a constatat nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului situat în București, str. Dunavăț; a

respins capătul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat; a obligat

pârâtul la plata către reclamant și intervenienți a sumei de 527.922 lei cu

titlu de despăgubiri civile.

În

considerentele sentinței instanța a reținut că, m raport de

jurisprudența CEDO și de cele statuate de decizia

în interesul Legii nr. 33/2008

acțiunea în revendicare este admisibilă.

De asemenea, a mai constatat că imobilul a fost preluat fără titlu în

proprietatea statului.

Din

interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, instanța a

concluzionat că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, dreptul de

proprietate nu s-a strămutat niciodată ia stat, ci a rămas în patrimoniul

titularului său, care a pierdut doar posesia bunului în cauză. în acest sens

poate fi invocată și decizia Curții Constituționale nr. 73/1995 unde s-a

statuat că „… în cazul imobilelor preluate de stat tară titlu, dreptul de

proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a

devenit proprietar

”

. Așadar, imobilul în litigiu nu a

intrat niciodată în patrimoniul statului și ca urmare, nici în patrimoniul

Municipiului București.

Constatând

că numai reclamantul și intervenienții au un titlu de proprietate cu privire la

imobilul în litigiu, pârâta intrând în stăpânirea acestuia în temeiul unui

titlu nevalabil, iar bunul nu mai poate fi restituit în natură reclamatului și

intervenienților, instanța a respins acțiunea în revendicare și a dispus

obligarea pârâtului la plata valorii de circulație a acestuia, stabilită prin

raportul de expertiză la suma de 527,922 lei,

Împotriva

sentinței a declarat apel Municipiul București prin Primarul General susținând

nelegalitatea acesteia. Instanța, în mod greșit a respins ca neîntemeiată

cererea reclamantului precum și a celor trei intervenienți, a dispus totuși

obligarea Municipiului București la plata valorii de circulație a imobilului

litigios, stabilită prin raportul de expertiză Sa suma de 527.922 lei, pe motiv

că bunul nu mai poate fi restituit în natura reclamantului și intervenienților.

De asemenea, tot greșit a concluzionat că nu se poate imputa reclamantului faptul

ca nu a urmat procedura de acordare a despăgubirilor prevăzuta de Legea nr. 10/2001.

A mai susținut că nu există o motivare coerentă și pertinentă cu privire la

soluția de obligare a Municipiului București la plata valorii de circulație,

singura mențiune făcută fiind aceea că

„bunul

nu mai poate fi restituit în natură reclamantului și intervenienților”

(hotărârea

instanței de fond fiind practic nemotivată în fapt și în drept sub aspectul

soluționării acestui capăt subsidiar de cerere).

Prin

decizia nr. 77/ A din 21 martie 2013 Curtea de Apel București, secția a l-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în

parte sentința în sensul respingerii capătului de cerere privind

acordarea de despăgubiri civile ca inadmisibil și

a menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

În

considerente s-a reținut că prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14

noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat ca „Acțiunile în

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de

restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII

al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Întrucât

imobilul în litigiu face parte din domeniul de aplicare al deciziei în interesul

legii evocate, el fiind imposibil de restituit în natură și pentru el

prevăzându-se măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, atunci

soluția care trebuie dată acțiunii directe formulate în contradictoriu cu

pârâtul apelant, în temeiul dreptului comun reglementat de art. 998-999 C. civ.,

având ca obiect plata directă de despăgubiri bănești echivalente valorii de

piață a imobilului, nu poate fi decât cea statuată în mod obligatoriu, în

cadrul deciziei instanței supreme: respingerea ca inadmisibilă.

Din

acest punct de vedere, Curtea a apreciat că se impune schimbarea parțială a

sentinței civile apelate.

În privința

capătului de cerere privind revendicarea, Curtea a considerat excepția de inadmisibilitate

ca fiind neîntemeiată, în condițiile în care se

apreciază în mod unanim, faptul că sistemul reparatoriu reglementat de

Legea

nr. 10/2001, este unul ineficient, caracter stipulat în mod

constant inclusiv de instanța de contencios european.

Datorită

caracterului ineficace al procedurii legii speciale, instanța de apel a

apreciat că reclamantului trebuie să i se recunoască, în temeiul celor statuate

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa amintită, accesul

la o cale viabilă de rezolvare a solicitării dumnealui. Cu alte cuvinte,

inefectivitatea acestei proceduri speciale, configurate în timp și încă

existentă sau chiar inexistența sa (similară suspendării actuale menționate)

pentru argumentele anterior expuse, determină

reevaluarea în cadrul procesual

a! acțiunii în revendicare, a

modalității concrete de reparare a prejudiciului produs prin exproprierea de

către statul comunist.

În

temeiul acestor argumente, s-a constatat admisibilitatea acțiunii în

revendicare, ca urmare a constatării caracterului neconvențional al

mecanismului de reparare reglementat de acest act normativ special, urmare a

întrunirii trăsăturii lipsei de eficacitate.

În fine,

în raport de criticile afectate soluției pronunțate pe fondul cererii de

revendicare, Curtea a observat că ele sunt lipsite de interes în condițiile în

care această cerere formulată în contradictoriu cu pârâtul apelant, a fost

respinsă ca nefondată, indiferent de considerentele pentru care s-a procedat

astfel.

Împotriva

deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamantul și intervenientul S.C.

Reclamantul

nu a motivat recursul în termenul legal de 15 zile.

În recursul

formulat de intervenient, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., s-a susținut că, atât timp cât acțiunea în revendicare este admisibila,

iar bunul nu mai poate fi restituit în natură din

culpa posesorului neproprietar, acțiunea în despăgubiri nu poate fi

considerată

inadmisibilă. In cauză, reclamantul și intervenienții dețin

un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la CEDO, iar neacordarea

despăgubirilor

conduce la privarea de acest

bun. In acest sens a statuat și practica CEDO prin

cauza Atanasiu contra

României.

Recursul

reclamantului este nul întrucât nu a fost motivat prin cererea de recurs sau în

termenul legal de 15 zile și, ca atare, instanța investită cu judecarea acestei

căi de atac nu poate exercita un control judecătoresc eficient al hotărârii

atacate.

În concordanță

cu dispozițiile imperative menționate de art. 306 alin. (1) și (2) C. proc.

civ. este nul recursul care nu a fost motivat în termenul legal, singura

excepție putând să opereze doar în cazul motivelor care interesează ordinea

publică.

În

speță, instanța nu a constatat însă existența unor asemenea motive, pe care,

din oficiu, să le poată pune în discuția părților și asupra cărora să

delibereze, astfel încât urmează a se reține că acest recurs este nul.

Recursul

declarat de intervenientul S.C. nu este fondat.

Acțiunea

în revendicare astfel cum este reglementată de codul civil are ca scop

întoarcerea unui bun în patrimoniul proprietarului de drept, Intr-o astfel de

acțiune se tinde a se stabili, deci, dacă dreptul la restituirea în natură a

bunului invocat de reclamant există sau nu, iar posibilitatea transformării în

dezdăunări există doar dacă bunul a pierit sau în condițiile legii speciale.

Acordarea

despăgubirilor, în condițiile Legii speciale nr. 10/2001, presupunea ca

reclamantul să fi urmat procedura instituită de acest act normativ pentru a

beneficia de o astfel de reparație,

Pe de

altă parte, reclamantul și intimații nu au dovedit dacă în patrimoniul lor se

mai regăsește un drept de proprietate actual asupra imobilului și nici

existența, vreunui drept de creanță în despăgubiri față de Statul Român pe care

să-1 valorifice pe calea dreptului comun, fără să fie nevoie de urmarea

procedurii speciale,

În

speță, recurentul nu are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la

Convenția Europeană care să-l îndreptățească ia obținerea de despăgubiri pe

calea acțiunii promovate - El nu a obținut o confirmare a

dreptului său de proprietate și nu are nici un

interes patrimonial corespunzător

unui drept de creanță, câtă vreme nu a

urmat procedura legii speciale care dădea dreptul la valorificarea pretențiilor

pentru imobilul preluat abuziv.

Or, înlăturarea prevederilor legii speciale, conform

deciziei în interesul

Legii

nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, este

posibilă în măsura în care partea deține deja un bun, nemaifiind nevoită să

urmeze o procedură specială pentru valorificarea acestuia.

Ca

atare, simpla speranță de a redobândi un bun sau valoarea de înlocuire a

acestuia nu echivalează cu deținerea unui titlu, așa încât nici acțiunea în

revendicare promovată nu se poate transforma în dezdăunări (în absența unui bun

în sensul Convenției și al jurisprudenței europene, anterior sesizării

instanței).

Având în

vedere aceste considerente se impune respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva deciziei nr. 77/ A din 21

martie 2013 a Curții de Apel București,

secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de intervenientul S.C. împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2014.