ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 179/2014

Asupra cauzei de fața constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de îl martie 2008, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București reclamantul M.V. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str. Dunavăț nr. 46, sector 5, precum și obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul situat la adresa menționata anterior. În motivarea cererii, reclamantul a arătat ca prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3540/87 din 15 decembrie 1954 și transcris la Tribunalul Popular al Raionului Lenin sub nr. 792 din 21 decembrie 1954, autoarele sale, M.F.

și E.D., au cumpărat o casă compusă din trei camere și teren în suprafață de 246 mp., imobil situat în București, str. Dunavăț nr. 46, sectorul 5. Ulterior, imobilul a fost naționalizat în baza Decretului de expropriere nr. 128 din 01 aprilie 1982. în prezent, autoarele reclamantului au decedat, acesta fiind unicul moștenitor. Imobilul revendicat a fost preluat abuziv de către stat, astfel că acesta nu a dobândit niciodată „de jure" dreptul de proprietate, ci a intrat doar în posesia acestuia în mod ilegal și abuziv. Comparând cele două titluri de proprietate s-a constatat ca titlul reclamantului este preferabil, aparținând unui proprietar deposedat abuziv, în timp ce titlul statului nu este valabil.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 8 coroborat cu art. 112 și următoarele și art. 274 C. proc. civ., dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 480 și 481 C. civ. La data de 06 noiembrie 2009, reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, solicitând citarea intervenienților S.E., P.M., S.G.I. și S.C. În motivare, reclamantul a precizat că persoanele chemate în judecată au calitatea de moștenitori legali ai defunctei D.E.

Prin sentința civilă nr. 4971 din 02 iulie 2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, a fost admisa excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 5 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 34988/3/2010, la data de 20 iulie 2010. La termenul din data de 26 aprilie 2011, reclamantul a formulat cerere precizatoare arătând că solicită în subsidiar, obligarea pârâtului Municipiul București la plata sumei de 527.922 lei, în situația imposibilității restituirii în natură a imobilului. Prin sentința civilă nr. 250 din 03 februarie 2012, Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul M.V.

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București reprezentat prin Primarul General; a admis în parte cererea de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul formulată în contradictoriu cu intervenienții S.C., S.G.I., S.E. și P.M.; a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str. Dunavăț; a respins capătul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat; a obligat pârâtul la plata către reclamant și intervenienți a sumei de 527.922 lei cu titlu de despăgubiri civile. În considerentele sentinței instanța a reținut că, m raport de jurisprudența CEDO și de cele statuate de decizia în interesul Legii nr. 33/2008 acțiunea în revendicare este admisibilă.

De asemenea, a mai constatat că imobilul a fost preluat fără titlu în proprietatea statului. Din interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, instanța a concluzionat că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată ia stat, ci a rămas în patrimoniul titularului său, care a pierdut doar posesia bunului în cauză. în acest sens poate fi invocată și decizia Curții Constituționale nr. 73/1995 unde s-a statuat că „… în cazul imobilelor preluate de stat tară titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit proprietar ” . Așadar, imobilul în litigiu nu a intrat niciodată în patrimoniul statului și ca urmare, nici în patrimoniul Municipiului București.

Constatând că numai reclamantul și intervenienții au un titlu de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, pârâta intrând în stăpânirea acestuia în temeiul unui titlu nevalabil, iar bunul nu mai poate fi restituit în natură reclamatului și intervenienților, instanța a respins acțiunea în revendicare și a dispus obligarea pârâtului la plata valorii de circulație a acestuia, stabilită prin raportul de expertiză la suma de 527,922 lei, Împotriva sentinței a declarat apel Municipiul București prin Primarul General susținând nelegalitatea acesteia. Instanța, în mod greșit a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului precum și a celor trei intervenienți, a dispus totuși obligarea Municipiului București la plata valorii de circulație a imobilului litigios, stabilită prin raportul de expertiză Sa suma de 527.922 lei, pe motiv că bunul nu mai poate fi restituit în natura reclamantului și intervenienților.

De asemenea, tot greșit a concluzionat că nu se poate imputa reclamantului faptul ca nu a urmat procedura de acordare a despăgubirilor prevăzuta de Legea nr. 10/2001. A mai susținut că nu există o motivare coerentă și pertinentă cu privire la soluția de obligare a Municipiului București la plata valorii de circulație, singura mențiune făcută fiind aceea că „bunul nu mai poate fi restituit în natură reclamantului și intervenienților” (hotărârea instanței de fond fiind practic nemotivată în fapt și în drept sub aspectul soluționării acestui capăt subsidiar de cerere). Prin decizia nr. 77/ A din 21 martie 2013 Curtea de Apel București, secția a l-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentința în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri civile ca inadmisibil și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În considerente s-a reținut că prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat ca „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Întrucât imobilul în litigiu face parte din domeniul de aplicare al deciziei în interesul legii evocate, el fiind imposibil de restituit în natură și pentru el prevăzându-se măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, atunci soluția care trebuie dată acțiunii directe formulate în contradictoriu cu pârâtul apelant, în temeiul dreptului comun reglementat de art. 998-999 C. civ., având ca obiect plata directă de despăgubiri bănești echivalente valorii de piață a imobilului, nu poate fi decât cea statuată în mod obligatoriu, în cadrul deciziei instanței supreme: respingerea ca inadmisibilă. Din acest punct de vedere, Curtea a apreciat că se impune schimbarea parțială a sentinței civile apelate.

În privința capătului de cerere privind revendicarea, Curtea a considerat excepția de inadmisibilitate ca fiind neîntemeiată, în condițiile în care se apreciază în mod unanim, faptul că sistemul reparatoriu reglementat de Legea nr. 10/2001, este unul ineficient, caracter stipulat în mod constant inclusiv de instanța de contencios european. Datorită caracterului ineficace al procedurii legii speciale, instanța de apel a apreciat că reclamantului trebuie să i se recunoască, în temeiul celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa amintită, accesul la o cale viabilă de rezolvare a solicitării dumnealui.

Cu alte cuvinte, inefectivitatea acestei proceduri speciale, configurate în timp și încă existentă sau chiar inexistența sa (similară suspendării actuale menționate) pentru argumentele anterior expuse, determină reevaluarea în cadrul procesual a! acțiunii în revendicare, a modalității concrete de reparare a prejudiciului produs prin exproprierea de către statul comunist. În temeiul acestor argumente, s-a constatat admisibilitatea acțiunii în revendicare, ca urmare a constatării caracterului neconvențional al mecanismului de reparare reglementat de acest act normativ special, urmare a întrunirii trăsăturii lipsei de eficacitate. În fine, în raport de criticile afectate soluției pronunțate pe fondul cererii de revendicare, Curtea a observat că ele sunt lipsite de interes în condițiile în care această cerere formulată în contradictoriu cu pârâtul apelant, a fost respinsă ca nefondată, indiferent de considerentele pentru care s-a procedat astfel.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamantul și intervenientul S.C. Reclamantul nu a motivat recursul în termenul legal de 15 zile. În recursul formulat de intervenient, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că, atât timp cât acțiunea în revendicare este admisibila, iar bunul nu mai poate fi restituit în natură din culpa posesorului neproprietar, acțiunea în despăgubiri nu poate fi considerată inadmisibilă. In cauză, reclamantul și intervenienții dețin un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la CEDO, iar neacordarea despăgubirilor conduce la privarea de acest bun. In acest sens a statuat și practica CEDO prin cauza Atanasiu contra României.

Recursul reclamantului este nul întrucât nu a fost motivat prin cererea de recurs sau în termenul legal de 15 zile și, ca atare, instanța investită cu judecarea acestei căi de atac nu poate exercita un control judecătoresc eficient al hotărârii atacate. În concordanță cu dispozițiile imperative menționate de art. 306 alin. (1) și (2) C. proc. civ. este nul recursul care nu a fost motivat în termenul legal, singura excepție putând să opereze doar în cazul motivelor care interesează ordinea publică. În speță, instanța nu a constatat însă existența unor asemenea motive, pe care, din oficiu, să le poată pune în discuția părților și asupra cărora să delibereze, astfel încât urmează a se reține că acest recurs este nul.

Recursul declarat de intervenientul S.C. nu este fondat. Acțiunea în revendicare astfel cum este reglementată de codul civil are ca scop întoarcerea unui bun în patrimoniul proprietarului de drept, Intr-o astfel de acțiune se tinde a se stabili, deci, dacă dreptul la restituirea în natură a bunului invocat de reclamant există sau nu, iar posibilitatea transformării în dezdăunări există doar dacă bunul a pierit sau în condițiile legii speciale.

Acordarea despăgubirilor, în condițiile Legii speciale nr. 10/2001, presupunea ca reclamantul să fi urmat procedura instituită de acest act normativ pentru a beneficia de o astfel de reparație, Pe de altă parte, reclamantul și intimații nu au dovedit dacă în patrimoniul lor se mai regăsește un drept de proprietate actual asupra imobilului și nici existența, vreunui drept de creanță în despăgubiri față de Statul Român pe care să-1 valorifice pe calea dreptului comun, fără să fie nevoie de urmarea procedurii speciale, În speță, recurentul nu are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană care să-l îndreptățească ia obținerea de despăgubiri pe calea acțiunii promovate - El nu a obținut o confirmare a dreptului său de proprietate și nu are nici un interes patrimonial corespunzător unui drept de creanță, câtă vreme nu a urmat procedura legii speciale care dădea dreptul la valorificarea pretențiilor pentru imobilul preluat abuziv.

Or, înlăturarea prevederilor legii speciale, conform deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, este posibilă în măsura în care partea deține deja un bun, nemaifiind nevoită să urmeze o procedură specială pentru valorificarea acestuia. Ca atare, simpla speranță de a redobândi un bun sau valoarea de înlocuire a acestuia nu echivalează cu deținerea unui titlu, așa încât nici acțiunea în revendicare promovată nu se poate transforma în dezdăunări (în absența unui bun în sensul Convenției și al jurisprudenței europene, anterior sesizării instanței). Având în vedere aceste considerente se impune respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva deciziei nr. 77/ A din 21 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul S.C. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2014.