ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7392/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7392/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de

08 octombrie 2008, sub nr. 37422, reclamantele N.I. și B.E. au chemat în

judecată civilă pârâții Municipiul București, prin Primar General, Statul Român,

prin Ministerul Economiei și Finanțelor, SC T.P. SRL, I.V., I.R., D.P. și D.G.,

solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care:

- să constate că imobilul din București,

sector 1, a fost preluat abuziv de Statul Român, prin Decretul nr. 535/1970, nelegal,

abuziv și neconstituțional, iar, pe cale de consecință, să dispună obligarea pârâților

să-i lase în deplină proprietate și posesie acest imobil, reclamantele având un

titlu mai caracterizat decât ale pârâților;

- în subsidiar, în cazul în care se va

considera că imobilul este imposibil de restituit în natură, având întâietate titlul

cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, solicită instanței să oblige Statul Român

și Municipiul București să-i achite contravaloarea imobilului preluat în mod abuziv,

pe care o estimează la 1.000.000 euro (3.500.000 RON).

În drept, reclamantele au invocat dispozițiile

art. 480 și 481 C. civ. și art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declarația Universală

a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La dala de 05 noiembrie 2010, reclamantele

au depus la dosar precizare la capătul de cerere subsidiar, prin care.au arătat

că, valoarea imobilului revendicat este în cuantum de 1.554.312 euro (6.543.032

RON) pentru construcție și 1.642.500 euro (6.914.268 RON) pentru teren, în total

- 3.196.812 euro (13.457.300 RON), solicitând instanței obligarea pârâților Statul

Român și Municipiul București la achitarea sumei, numai în situația în care se va

considera că titlul pârâților cumpărători în baza Legii nr. 112/1950 au întâietate

și se va respinge cererea reclamantelor de restituire în natură.

La termenul din data de 27 februarie

2009, prin încheiere inlerlocutorie, tribunalul a respins excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

La același termen, tribunalul a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC T.P. SRL.

Prin sentința civilă nr. 1137 din 10

iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul

nr. 37442/3/2008,

s-a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, pe capătul subsidiar de cerere.

S-a admis în parte cererea formulată de

reclamanții N.I. și B.E. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primar General, I.V., I.R., D.P.

și D.G. și s-a constatat că imobilul din București, sector 1, a fost preluat abuziv.

S-a respins acțiunea în revendicare a imobilului

împotriva pârâților I.V. și I.R., D.P. și D.G. ca neîntemeiată.

S-a respins cererea subsidiară de obligare

a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul București,

prin Primar General, la plata contravalorii imobilului ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul, după

ce a reținut situația de fapt, a arătat că a fost dovedită calitatea de moștenitori

a reclamantelor cu certificatele de moștenitor nr. 362/1982 eliberat de Notariatul

de stat sector 1 și de certificatul de moștenitor nr. 121/2007 BNP Z.C.

În ceea ce privește cererea de constatare

a nevalabilității titlului statului, tribunalul a constatat că imobilul din București,

sector 1, a fost preluat abuziv de stat, reținând că imobilul în litigiu a fost

preluat de stat prin expropriere în temeiul Decretului nr. 535/1970, fără plata

unor despăgubiri prealabile și fără dovedirea vreunei utilități publice a acestei

măsuri. Ulterior exproprierii reclamantelor Ie-a fost atribuit un alt apartament.

S-a constatat că măsura exproprierii apare

astfel ca vădit ilegală, avându-se în vedere atât prevederile constituționale cât

și ale art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, pe care

România o ratificase la data emiterii decretului de expropriere, cât și în raport

de prevederile Legii nr. 213/1998 care definesc conceptul de titlu valabil.

În ceea ce privește al doilea capăt al

cererii reclamantelor, acela al revendicării imobilului de la pârâții I.V., I.R.,

D.P. și D.G., în temeiul art. 480 C. civ., Tribunalul a reținut că prin decizia

nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, instanța supremă recunoaște admisibilitatea

acțiunii în revendicare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, în drept, „Tribunalul a constatat

că analiza cererii în revendicare prezentă nu se realizează exclusiv prin compararea

titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C.

civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene

privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, după cum a dezvoltat în cele ce urmează, premise impuse de altfel

și prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pornind de la premisa preluării imobilului

în cauză fără titlu valabil de către stat și cea a menținerii contractelor de vânzare-cumpărare

deținute de pârâții din prezenta cauză, care nu au fost desființate până în prezent,

tribunalul a constatat că prevederile de drept substanțial ale Legii nr. 112/1995,

nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare

dedusă judecății.

Tribunalul a constatat că în mod constant

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat în fiecare speță în parte respectarea

ori, dimpotrivă, încălcarea normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului cu

privire la dreptul de proprietate prin verificarea modului de aplicare a mai multor

condiții, în primul rând existența unui „bun” în sensul celui dintâi alin. al

art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește noțiunea de „bun”,

tribunalul a constatat în jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor

Omului, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra

României din 01 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care

Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea

ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, în practica anterior conturată,

simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter

definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui

imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate,

din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților

asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași,

privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului,

este incompatibilă cu dreptul Ia respectarea bunurilor lor, garantai de art. 1 din

Protocolul nr. 1 (cauza Străin, parag. 39; cauza Porțeanu, parag. 35; cauza Andreescu

Murăret și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010. parag. 20, pentru a da un exemplu

recent).

A apreciat că reclamanții au chiar un „bun

actual” în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile

s-a realizai ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea

în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința

legală a existenței unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte

de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, parag. 83-87, precum

și în cauza Porțeanu, parag. 33).

Dacă s-ar fi menținut această practică

a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze în speță că recunoașterea, în cauza de față,

a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat, este suficientă

pentru existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților, nefiind necesară

pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună restituirea bunului.

În cauza Atanasiu și alții contra României

(hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), s-a arătat

însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv

de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a

și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale

judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în

litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială,

sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale

pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143).

Așadar, în speță, nu a putut fi recunoscută

reclamantelor decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr.

10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un

alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de

18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaștere care, de altfel, s-ar fi

produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condițiilor

legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară

constatarea dreptului pe cale judecătorească.

Diferența esențială de abordare în cauza

Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr.

1, referitoare la existenta bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe

asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era

posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță

de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare,

deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a

imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și

ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului Proprietatea,

nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului,

ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către, pârât, în condițiile

deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu,

circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept

la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii

nr. 10/2001, inițiată de către reclamante în cauză prin depunerea notificării înregistrată

la Primăria Municipiului București în 08 februarie 2002. Acest drept la despăgubire

a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, ce reprezenta,

până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de abordare în analiza cerinței

bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii-pilot,

prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen

de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de

art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor

cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației statului de creare

a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului

de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (parag.

232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării

imobilului către fostul chiriaș.

Curtea nu a mai socotit necesar să facă

referire, in analiza cerinței existenței unui „bun”, la mecanismul actual, din moment

ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite petentelor din cauza soluționată

de către instanța europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri,

pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca

și despăgubirile neachitate până la acest moment.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot

din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii

de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele

naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un

„bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială,

astfel încât se constată, în speță, „că reclamanta nu are un drept la restituire

care sa o îndreptățească la redobândirea posesiei.

În consecință, tribunalul a respins acțiunea

în revendicare a imobilului împotriva pârâților I.V. și I.R., D.P. și D.G. ca neîntemeiată.

În ceea ce privește cererea subsidiară

formulate de reclamante, tribunalul a reținut următoarele:

Asupra excepției lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul

a constatat că:

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, are calitate procesuală pasivă, atât timp cât reclamantul solicită obligarea

acestuia direct la plata despăgubirilor și nu obligarea Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor la parcurgerea procedurii prevăzute de legea specială,

respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Legitimarea procesuală pasivă a pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este dată de art. 24 din Decretul-lege

nr. 31/1954.

Față de aceste considerente, tribunalul

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul

a reținut următoarele:

Reclamantele, prin cererea subsidiară solicită

obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor, fără parcurgerea procedurii

prevăzute de legea specială.

Față de această cerere, tribunalul a reținut

că după modificările aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, procedura

prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv unitatea deținătoare

emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia

Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și

titlul de despăgubiri.

Modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile,

așa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale (respectiv caracterul echitabil

al întinderii acestora, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea

abuzivă) este supusă cenzurii instanței de contencios administrativ.

Prin decizia în interesul legii nr. 52/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat în sensul că instanței civile

nu-i mai revine competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor după intrarea

în vigoare a Legii nr. 247/2005 (singurele acte emise în procedura prealabilă, cenzurabile

în continuare pe acest aspect, fiind cele anterioare intrării în vigoare a acestui

act normativ).

Având în vedere considerentele de mai sus,

tribunalul a constatat că cererea reclamantelor de obligare a statului direct la

plata despăgubirilor și tribunalul nu poate reține în cauză aplicabilitatea

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cererea prezentă îndreptată împotriva statului,

în care se pretinde obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute

de lege nu-și poate avea temei suficient în Convenția Europeană, care nu garantează

dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță), ci sancționează nesocotirea

drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta.

Cât timp dreptul invocat face obiectul

unei proceduri judiciare interne, ci nu constituie obiectul unui „bun existent”,

iar reclamantul nu este titularul unei creanțe suficient stabilită pentru a apărea

ca exigibilă, astfel încât nu se poate prevala de existența unui bun în sensul

art. 1”.

De asemenea, tribunalul a reținut că în

aprecierea admisibilității unei astfel de acțiuni, trebuie observate precizările

și distincțiile făcute în decizia în interesul legii nr. 33/2008 referitoare la

raportul dintre legea specială și cea generală (în ce măsură poate fi părăsită calea

reglementată de legea specială, nr. 247/2005 și ales dreptul comun), la existența

în patrimoniul celui care formulează cerere pe dreptul comun a unui „bun” în sensul

Convenției.

Având în vedere cele de mai sus, Tribunalul

a constatat că acțiunea reclamantelor de obligare a statului direct la plata despăgubirilor

este neîntemeiată, atât timp cât acesta are la dispoziție calea prevăzută de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât a respins-o ca atare.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel reclamantele și pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și

Municipiul București, prin Primarul General.

Prin decizia civilă nr. 150/A din 02

aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu

minori și familie,

a respins,

ca nefondat apelul reclamanților B.E. și N.I., împotriva sentinței civile nr. 1137

din 10 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a admis

apelurile formulate de pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe civile;

a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință,

a respins cererea privind obligarea la plata contravalorii imobilului în litigiu,

față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă; a respins cererea privind constatarea caracterului abuziv al preluării la

stat a imobilului, ca lipsit de interes și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței

apelate.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat

următoarele:

Critica în sensul că în mod greșit s-a

respins acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun - în temeiul art. 480

C. civ. - ca și critica privind greșita motivare a primei instanțe privind obligativitatea

urmării de către reclamante a procedurii legii speciale - nu pot fi primite.

Mai întâi, pentru că altfel s-ar încălca

principiul că legea specială înlătură dreptul comun în materie (de revendicare,

în speță) - specialia generalibus derogant - care se aplică de către instanțele

judecătorești, iar nu se ignoră.

Cu privire la situația imobilelor preluate

în mod abuziv la stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a adoptat

Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, care a prevăzut cerințe

clare pentru obținerea de măsuri reparatorii pentru astfel de imobile, în modalitățile

și condițiile prevăzute de această lege specială, care exclude, potrivit principiului

sus-menționat, aplicarea deopotrivă și a dreptului comun în materie de revendicare,

respectiv de despăgubire, astfel cum a statuat în mod clar și decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii,

tocmai în scopul unificării practicii judiciare în materie.

Instanța de apel a constatat că în mod

legal, prima instanță nu urma să analizeze dreptul foștilor proprietari în raport

de temeiul invocat al art. 480 C. civ., și a legislației în vigoare de la data preluării

abuzive, cu atât mai mult cu cât prin modificările dispuse prin Legea nr. 247/2005

aduse Legii nr. 10/2001, toate preluările au fost calificate ca fiind abuzive, astfel

că reclamantele nu au interes să se constate același aspect deja statuat printr-o

lege.

Or, interesul nu poate fi decât unul legal,

în persoana reclamantelor, iar, în speță, el nu se justifică, astfel criticile în

acest sens ale apelanților-pârâți, sub fondate, urmând a fi admise, cu consecința,

schimbării sentinței și respingerii cererii privind constatarea caracterului abuziv

al preluării imobilului la stal, ca lipsit de interes.

S-a constatat că nici critica reclamantelor,

în sensul că din moment ce prima instanță a constatat caracterul abuziv al preluării,

trebuia să oblige Statul Român la plata directă a contravalorii de piață a imobilului,

în favoarea acestora, nu poate fi primită.

Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat,

o astfel de constatare a caracterului abuziv este lipsită de interes, întrucât însăși

legea specială o consacră, dar și pentru că aceeași lege - Legea nr. 10/2001 și

Legea nr. 247/2005 stabilesc măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii,

în sarcina unității deținătoare - Primăria Municipiului București - dacă s-a formulat

notificare în termenul limită prevăzut de legea specială, respectiv a altor instituții

abilitate de lege.

Așadar, în lipsa notificării, nu se poate

obține restituirea în natură ori echivalent a imobilului printr-o acțiune îndreptată

direct la instanță și în baza dreptului comun.

Critica vizând aspectul vânzărilor ilegale

de către stat a imobilului în litigiu, s-a constatat că nu poate fi primită, spre

a fi analizată în prezenta cauză și cu depășirea termenului legal de prescripție

privind contestarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în baza Legii nr. 112/1995 - prevăzut de 1 an în art. 45 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, republicată, termen prorogat apoi succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001

și O.U.G. nr. 145/2001 - și depășit de mult, la data promovării prezentei acțiuni

în instanță (08 octombrie 2008).

Aplicarea legii speciale prin derogare

de la dreptul comun se impune, tocmai în considerarea securității raporturilor civile

care se referă la aspectul consolidării titlurilor de proprietate constând în contractele

de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu chiriașii cumpărători,

pentru care nu s-au obținut hotărâri judecătorești de constatare a nulității acestor

contracte, în termenul special de prescripție prevăzut de legea specială.

Prin consolidarea titlurilor cumpărătorilor-chiriași,

aceștia dețin un bun actual, valid, necontestat, ocrotit deopotrivă de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel a arătat că sunt aspecte

deja statuate în decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 33/2008 și care

se aplică, în sensul sus-menționat, astfel că nu pot fi primite criticile apelantelor

reclamante care tind să reinterpreteze aplicarea legii și a deciziei dată în recursul

în interesul legii în materie.

Criticarea Legii nr. 10/2001 și a faptului

că procedura legii speciale nu este în măsură să conducă la obținerea efectivă a

restituirii în natură ori prin echivalent a imobilului, s-a reținut că nu justifică

admiterea apelului reclamantelor, cu consecința reformării sentinței apelate, nici

prin criticarea modului de funcționare a Fondului Proprietatea - care excede cadrului

procesual de analiză - acesta ținând de sfera execuțională a măsurilor administrative

reparatorii prevăzute de lege.

S-a constatat că instanța nu poate lua

măsuri de sancționare a statului care nu a luat măsurile corespunzătoare de reparație

a foștilor proprietari, după cauza pilot Athanasiu ș.a contra României, potrivit

criticilor astfel formulate, în sensul de a da câștig de cauză apelantelor reclamante,

în cauza dedusă judecății.

Judecătorul este chemat să soluționeze

cu respectarea limitelor sesizării instanței (art. 261 C. proc. civ.) aplicând legislația

în vigoare aplicabilă, iar nu ignorând-o ori eludând-o.

Instanța de apel a constatat ca fiind fondată

critica privind lipsa de calitate procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, pe capătul de cerere subsidiar, întrucât pentru măsurile reparatorii

în echivalent, inclusiv în forma acordării de despăgubiri, alte instituții sunt

abilitate prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 să dispună, în anumite condiții

(Primăria Municipiului București ca unitate deținătoare privind propunerea de acordare

măsuri reparatorii, respectiv Comisia centrală pentru acordarea de despăgubiri),

iar nu statul, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs,

în termen legal, reclamantele B.E. și N.I., criticănd-o pentru nelegalitate în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de recurs formulate,

reclamantele au arătat următoarele:

I. În mod nelegal instanța de apel a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român.

Motivarea instanței a fost că alte instituții

sunt abilitate conform legilor speciale de reparație să acorde măsurile reparatorii

pentru imobilele preluate abuziv.

Susțin că cererea pentru achitarea valorii

imobilului nu a fost întemeiată și nici formulată pe procedura legii speciale, ci

pe dreptul comun.

Chiar instanța modifică obiectul cererii

și consideră că nu poate să judece decât conform legii speciale atunci trebuia să

respingă ca neîntemeiată cererea pe calea dreptului comun, pentru că pe dreptul

comun Statul Român are calitate procesuală pasivă.

Însă, chiar și în baza procedurii speciale,

tot Statul Român are calitate procesuală pasivă, nu Comisia Centrală, cum greșit

și cu încălcarea art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a considerat instanța

de apel.

Astfel, chiar prin legea specială se stabilește

că în instanță stă Statul Român, prin Comisia Centrală, iar nu Comisia Centrală

în nume propriu [art. 19 alin. (1)].

Astfel, în toate procesele calitate procesuală

pasivă are Statul Român, eventual diferind instituția care-l reprezintă pe stat.

Însă este problema statului să-și desemneze

reprezentantul, și dacă considera că în cauză Ministerul Finanțelor este inapt să-l

reprezinte, să fi delegat Comisia Centrală.

excepția lipsei de interes a constatării preluării abuzive a imobilului.

Într-adevăr, prin legislația reparatorie

specială s-a recunoscut că toate imobilele au fost formulate abuziv în timpul regimului

comunist.

Însă normele juridice conțin dispoziții

abstracte cu privire Ia raporturile juridice reglementate. Dat fiind caracterul

abstract al normelor juridice, instanța de judecată este îndrituită în cadrul litigiilor

deduse spre soluționare să aplice norma juridică abstractă la cazul concret dedus

judecății.

Din această cauză trebuie constatată de

către instanța de judecată preluarea abuzivă a imobilului de către stat, prin efectuarea

unui control de legalitate al preluării, raportat la normele juridice aplicabile.

În caz contrar, dacă am accepta susținerile

pârâtului cu privire la această excepție, toate cererile de chemare în judecată

ar fi lipsite de interes, deoarece legea întotdeauna recunoaște de plano pretențiile

reclamantului.

Recurenții susțin că instanța trebuia să

verifice în concret dacă imobilul în litigiu a fost preluat conform legislației

recunoscute ca abuzive și în perioada de timp stabilită de lege, pentru că este

posibil ca imobilul să fi intrat în patrimoniul statului în mod legal sau să fi

fost preluat înainte de instaurarea regimului comunist.

Pentru aceste motive solicită respingerea

excepția lipsei de interes.

reclamanților de revendicare în natură și de obligare la plata contravalorii imobilului

cu motivarea că acestea nu pot fi soluționate pe dreptul comun, ci doar pe procedura

specială prevăzută de legislația în materie, însă legislația specială nu este în

măsură să asigure restituirea în natură a imobilului în cazul în care acesta a fost

vândut și nici nu asigură obținerea unei despăgubiri pentru imobilul imposibil de

restituit în natură.

Modalitatea stabilită de Statul Român de

restituire în echivalent este reprezentată de acordarea de acțiuni la Fondul Proprietatea

care este nefunctională din două motive:

- din situația raportată la data de 29

februarie 2012 de Fondul Proprietatea, Statul Român mai deține doar 0,04% din acțiuni;

- prin O.U.G. nr. 4/2012 publicată în M.

Of. nr. 169/15.03.2012, Statul Român a suspendat întreaga procedură de restituire

prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Potrivit art. 20 din Constituție, convențiile

internaționale relative la protecția drepturilor omului se aplică cu prioritate

față reglementarea națională.

Invocând jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, recurentele reclamante susțin că Legea nr. 10/2001 contravine

reglementărilor convenționale, se impune lăturarea acesteia de la aplicare și soluționarea

cauzei prin aplicarea directă a dispozițiilor convenționale.

În aceste condiții, respectarea dreptului

de proprietate al reclamantelor nu este posibilă decât în două situații:

- fie li se restituie în deplină proprietate

și proprietate bunul (capătul de cerere principal având ca obiect revendicare imobiliară);

- fie Statul Român le acordă o despăgubire

bănească efectivă pentru privarea de bun (capătul de cerere subsidiar);

În acest din urmă caz Curtea Europeană

a stabilit obligația de acordare a despăgubirilor, direct în sarcina Statului

Român, și nu în sarcina vreunei instituții administrative române, înființată sau

reglementată de Legea nr. 10/2001.

Recurentele consideră că prin respingerea

atât a acțiunii în revendicare, cât și a cererii subsidiare, recurentele sunt puse

în imposibilitate de a obține restituirea bunului, indiferent de modalitatea de

constituire, în natură sau în echivalent.

În mod netemeinic și nelegal instanța de

apel a respins apelul reclamantelor cu privire la acțiunea în revendicare.

a) Curtea de Apel a reținut că reclamantele

nu dețin un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, ci doar un drept economic proteguit de acest articol. Recurentele

consideră că acest considerent este greșit, întrucât Curtea nu poate sancționa privarea

reclamantelor de bun deoarece la acea dată România era parte la Convenție, deci

Curtea nu are competență ratione temporis.

Acest fapt nu înseamnă că dreptul de proprietate

al reclamantelor nu mai poate fi protejat potrivit legii naționale, respectiv

art. 480 și urm. din vechiul C. civ., în vigoare atât la data deposedării, cât și

la data introducerii acțiunii, iar instanța națională să se declare și ea competentă

ratione temporis.

Mai mult, potrivit art. 20 din Constituție,

reglementările internaționale relative la drepturile omului se aplică cu prioritate

„cu excepția cazului în care legile interne conțin dispoziții mai favorabile”. În

speță, Convenția nu le asigură absolut nici o protecție, deoarece deposedarea s-a

produs anterior aderării României, singura protecție reală de care beneficiază fiind

cea oferită de legislația internă, respectiv art. 480 din vechiul C. civ.

b) Instanța de apel a reținut că pârâții

persoane fizice beneficiază de un bun actual și nu trebuie să suporte consecințele

activității abuzive a statului.

Recurentele consideră că acest considerent

este eronat și nelegal.

Se arată că pârâții persoane fizice nu

suferă o încălcare dreptului de proprietate incompatibilă cu dispozițiile convenției,

prin admiterea cererii subsemnatelor fiind respectate condițiile prevăzute art.

1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru

ca hotărârea de admitere a acțiunii în revendicare să fie în acord cu Convenția:

- este prevăzută de lege: art. 480 C.

civ.;

- urmărește un scop legitim: restituirea

unui bun preluat în mod abuziv;

- măsura nu este disproporționată: pârâta

beneficiază de dispozițiile art. 1337 C. civ. și art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, care prevăd plata contravalorii de piață a apartamentului.

Susțin că pârâții au cumpărat imobilul

la un preț social, redus, care nu depășea 10% din valoare de piață a acestuia.

Astfel, prin admiterea acțiunii în revendicare

aceștia vor fi despăgubiți la valoarea reală, mult mai mare decât prețul achitat

Ia momentul încheierii contractului potrivit Legii nr. 112/1995, și nu suportă o

consecință ireparabilă, incompatibilă cu dispozițiile convenționale.

Recurentele consideră că nu beneficiază

de posibilitatea redobândirii bunului sau a contravalorii acestuia potrivit procedurii

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, având la dispoziție

doar acțiunea în revendicare sau să solicite obligarea directă a Statului Român

la plata contravalorii imobilului, ambele negate de instanța de apel.

Totodată, arată că decizia în interesul

legii nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai este

de actualitate, având în vedere că statul român nu mai deține acțiuni la Fondul

Proprietatea și procedura administrativă a fost suspendată de către Guvern, astfel

încât nu există nici o modalitate concretă de a obține restituirea în echivalent

potrivit acestei proceduri.

Statul Român are obligația să restituie

imobilele preluate abuziv, obligație asumată atât pe plan intern, cât și stabilită

potrivit Convenției. În prezent, nu se poate obține executarea acestei obligații

potrivi procedurii administrative de restituire.

Faptul că Statul Român refuză să adopte

o procedură rapidă și eficientă pentru restituirea imobilelor naționalizate nu înseamnă

exonerarea sa de răspundere pentru executarea obligației de restituire a imobilelor

naționalizate, ci din contră, trebuie sancționat direct, pe plan intern, prin aplicarea

directă a dispozițiilor convenționale.

În caz contrar ar însemna că nu există

nici o cale juridică internă pentru a obține executarea acestei obligații și restituirea

imobilului, ceea ce contravine dispozițiilor convenționale.

Susține că instanța de apel a refuzat să

judece cererea reclamantelor motivând că nu poate sancționa Statul Român chiar dacă

acesta nu a luat măsurile necesare conform deciziei pilot și nu a adoptat o legislație

în măsură să asigure acordarea despăgubirilor, pentru ca ar trebui să respecte legislația

actuală, chiar dacă aceasta este ineficientă și criticată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului.

Analizând recursul formulat, în raport

de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

Confirmând parțial soluția fondului prin

care tribunalul a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea

imobilului situat în sector 1, București, și infirmând soluția privind constatarea

nevalabilității titlului statului asupra acestuia, în cadrul acțiunii în revendicare

promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat

o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, așa încât criticile în acest sens nu sunt

fondate, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, contrar susținerilor recurentelor,

soluționarea acțiunii în revendicare deduse judecății nu urmează regulile clasice

ale acțiunii în revendicare de drept comun, și anume cele privind compararea titlurilor

de proprietate ale părților după criteriul dreptului preferabil, ci regulile rezultând

din aplicarea dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001,

astfel cum au fost acestea avute în vedere și la pronunțarea deciziei în interesul

legii nr. 33/2008.

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în

M. Of. nr. 108/23.02.2009, este pe deplin aplicabilă în speță, fiind obligatorie

pentru instanțe de la data publicării, potrivit dispozițiilor art. 329 alin.

(3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

Tranșând raportul dintre Legea nr. 10/2001,

ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul

Român după anul 1945 și dreptul comun, în ceea ce privește posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, în favoarea legii speciale, această decizie

nu exclude, însă, admisibilitatea acțiunii, în măsura în care reclamantul într-o

atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i

se asigure accesul la justiție.

În acest sens, s-a dispus a se analiza,

în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu

ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Aceste considerente ale instanței supreme

au îndreptățit instanța de apel să cerceteze dacă dispozițiile Legii nr. 10/2001

contravin Convenției Europene, fiind motivul pentru care a analizat în concret dacă

modul în care Legea nr. 10/2001 este interpretată și aplicată într-un anumit caz

riscă să conducă la încălcarea Convenției.

Pentru aprecierea existenței unui „bun”

în patrimoniul reclamantelor, instanța de apel a făcut, în mod corect, referire

la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată

în cauzele împotriva României, în care s-a explicitat conținutul noțiunii, ca vizând

atât un „bun actual”, cât și o „speranță legitimă” de valorificare a dreptului de

proprietate.

Se observă, în jurisprudența actuală a

Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Pădurarii

contra României din 01 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu,

pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară,

în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla

pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv,

prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte

de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se,

totodată, că reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor

apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial”

de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea

unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porțeanu, parag.

339), în cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual”

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai

că s-a recunoscui calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii

bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale

judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului litigios

poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul

de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor

reparații (parag. 141, 142 și 143).

Urmare a hotărârii Curții Europene din

cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea

unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura

Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea

Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în

recunoașterea dreptului la restituire.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii

pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii

de acordare a despăgubirilor, această decizie se impune a fi aplicată și în cauzele

pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un

„bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi

dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult

decât despăgubirile din procedura legii speciale.

Prin urmare, raportat la jurisprudența

actuală a Curții Europene, nu pot fi primite criticile recurentelor, potrivit cărora

prin respingerea cererilor lor în revendicare ar suferi o privare de bun.

Acesta deoarece recurentele nu sunt titularele

unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, care să

le îndreptățească la restituire.

Simpla constatare a nevalabilității titlului

statului asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept

la despăgubire, în condițiile legii speciale, cu respectarea procedurii aferente.

Pe lângă considerentele expuse mai sus,

trebuie menționat că instanța de contencios european a reamintit, în mod constant,

în jurisprudența sa, că „speranța de a se recunoaște supraviețuirea unui drept de

proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerată un bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (cauza Malhous contra Republicii Cehe).

Cu alte cuvinte, Convenția nu garantează

dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statale înainte

de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura

în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație, concretizată cel puțin „într-o

speranță legitimă” de redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul recurentelor,

pentru considerentele deja arătate.

În

acest context al analizei, nu poate fi primită nici critica

privind greșita respingere a cererii privind constatarea caracterului abuziv al

preluării imobilului de către stat ca lipsită de interes, întrucât ar fi prezentat

interes constatarea nevalabilității titlului statului doar sub aspectul restituirii

în natură, măsură care nu poate fi dispusă în cauză.

Nici critica privind reținerea în mod eronat

de către instanța de apel a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi primită.

Analiza calității procesuale a Statului

Român este în strânsă legătură cu analiza posibilității de a cere despăgubiri în

justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și pe baza altor temeiuri de

drept, decât cele deschise de legea specială, raționamentul fiind identic cu cel

expus în decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

sub aspectul aplicării principiului specialia generalibus derogant.

În

plus, în cadrul acțiunii directe îndreptate împotriva Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în care se pretinde obligarea acestuia

la plata de despăgubiri bănești pentru imobile ce fac obiectul unor legi speciale

de reparație, nu pot avea temei în dispozițiile art 1 din primul Protocol adițional

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece,

în acest caz, reclamantele nu se pot prevala de un „bun” în sensul Convenției.

A recunoaște posibilitatea valorificării

pe calea dreptului comun a unor pretenții care fac obiect de reglementare al legii

speciale ar însemna, pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală și cea

specială, consacrarea unei discriminări între persoanele care au urmat procedura

prevăzută de legea specială și cele care se adresează direct instanței pentru a

beneficia de alte consecințe juridice decât cele prevăzute de aceasta.

Această chestiune, a fost de altfel definitiv

tranșată prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii și publicată în M. Of. al României nr.

120/17.02.2012, care a stabilit că în soluționarea acțiunilor directe, îndreptate

împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. și

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, trebuie acordată prioritate principiului

specialia generalibus derogant.

Pe de altă parte, prezența statului în

proces, în contextul relevat prin critica formulată, cu referire la Legea nr. 247/2005,

se face în procedura specială aferentă.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte constată că recursul reclamantelor nu este fondat, sens în care, în temeiul

art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantele B.E. și N.I. împotriva deciziei nr. 150/A din data de 02 aprilie

2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

decembrie 2012.