ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2688/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2688/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de

față:

Prin acțiunea înregistrată la data de 19

ianuarie 2004 pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, modificată la 16

februarie 2004, reclamanta V.B.L. a chemat în judecată pe pârâții C.M., Municipiul

București prin primarul general, SC A.V.L.B. SA și Statul Român prin M.E.F. și,

ca intervenientă forțată în baza art. 57 C. proc. civ., pe B.R., solicitând

obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat

în București, sector 4, compus din două corpuri de clădire și teren de 289 mp.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că deținea o cotă indiviză de 3/4, iar B.D.,

autorul intervenientei forțate, o cotă indiviză de 1/4 din imobilul în cauză,

la data deposedării lor abuzive din anul 1950. Pârâta C.M. este cumpărătoarea

apartamentului ce constituie corpul B al imobilului în litigiu, în temeiul

Legii nr. 112/1995.

În drept, reclamanta

a invocat dispozițiile art. 44 și art. 57 din Constituție, art. 480, art. 948-968

C. civ., art. 1, art. 2, art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 2 din Decretul nr.

167/1958.

B.R., prin mandatar

V.L., a depus cerere de intervenție în interes propriu și în interesul

reclamantei, cerere admisă în principiu în ședința publică din 13 decembrie 2004.

Prin sentința civilă nr.

3379 din 30 mai 2005, Judecătoria sectorului 4 București a respins, ca

neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii principale; a admis

excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și intervenientei; a

respins acțiunea principală formulată de reclamanta V.B.L. și capătul de cerere

de intervenție având ca obiect revendicarea, ca fiind introduse de persoane

fără calitate procesuală activă; a respins, ca neîntemeiată excepția

autorității de lucru judecat privitoare la capătul de cerere de intervenție

referitor la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 30

septembrie 1996; a admis excepția tardivității formulării capătului de cerere

de intervenție referitor la constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta V.B.L. și intervenienta B.R., cererea lor

fiind înregistrată sub nr. 30262/3/2005, pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă.

La dosar au fost

depuse motive de apel doar de către reclamanta V.B.L., aceasta menționând

expres că le-a formulat „în contradictoriu cu intervenienta B.R.”

La data de 10 martie 2008,

apelanta reclamantă a invocat ca motiv de apel de ordine publică excepția de

necompetență materială a judecătoriei în primă instanță și excepția nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimata pârâtă C.M.

cu Primăria municipiului București, aceasta din urmă fiind calificată de către

Tribunal ca apărare de fond.

Expertiza tehnică construcții

efectuată în cauză a stabilit că valoarea imobilului la data învestirii primei

instanțe, 19 ianuarie 2004, este de 642.015 euro.

Prin Decizia civilă nr.

914 din 22 iunie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului apelului

declarat în numele apelantei interveniente B.R., a anulat apelul declarat în

numele acesteia, pentru lipsa calității de reprezentant a avocatului semnatar,

a admis apelul declarat de apelanta reclamantă V.B.L., a anulat sentința

instanței de fond și a trimis cauza la Registratura Generală a Tribunalului

București pentru repartizarea aleatorie la o secție civilă, ca dosar de fond,

pentru judecarea în primă instanță de către tribunal.

Prin Decizia civilă nr.

829/R din 27 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Statul român prin M.F.P. împotriva deciziei mai sus menționate,

reținând că, potrivit expertizei efectuate,valoarea imobilului revendicat la

data înregistrării acțiunii era de 642.015 euro, situație în care, competența

materială pentru soluționarea cererii de chemare în judecată, în primă

instanță, aparținea, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.,

tribunalului și nu judecătoriei, cum în mod corect a apreciat și instanța de

apel.

Urmare a respingerii recursului

declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P., dosarul a fost înregistrat pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă.

La data de 27

noiembrie 2009, pârâta C.M., a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se

constate lipsa calității procesuale active a reclamantei V.B.L. și a

intervenientei B.R., precum și tardivitatea formulării capătului de cerere de

intervenție referitor la constatarea nulității contractului de vânzare din 30

septembrie 1996.

În temeiul dispozițiilor

art. 49 și urm. C. proc. civ. SC N. SRL și SC N.H.N.E. SRL, au formulat cerere

de intervenție în interes propriu și în interesul pârâților SC A.V.L. SA Berceni

și respectiv, Municipiul București prin primar general, prin care au solicitat

respingerea cererii reclamantelor având ca obiect revendicarea imobilului

situat în București, sector 4; admiterea în principiu a cererii de intervenție,

fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 49, art. 51 și

urm. C. proc. civ., în sensul că intervenientele au un interes născut, legitim

și personal de a interveni în prezenta cauză.

Pe cale de excepție,

intervenientele au solicitat să se constate lipsa calității procesual active a

reclamantei V.B.L. și a intervenientei B.R., și ca o consecință să se respingă

acțiunea principala având ca obiect revendicare, ca fiind introdusa de persoane

fără calitate procesual activă.

Sub acest aspect s-a

arătat că lipsa calității procesual active a fost constatată și prin Decizia

civilă nr. 1790 din 08 noiembrie 2002, pronunțata de Tribunalul București,

secția a V-a civilă în Dosarul nr. 3783/2002, rămasă irevocabilă prin Decizia

nr. 1782 din 10 septembrie 2003, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția

I civilă, în Dosarul nr. 770/2003.

De asemenea, M.Ș. a

formulat, în temeiul dispozițiilor art. 49 și urm. C. proc. civ., cerere de

intervenție în interes propriu și în interesul pârâtului Municipiul București,

prin primar general, solicitând respingerea cererii reclamantelor, având ca

obiect revendicarea imobilului în litigiu; admiterea în principiu a cererii de

intervenție, fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 49,

art. 51 și urm. C. proc. civ., în sensul că intervenientul are un interes

născut, legitim și personal de a interveni în prezenta cauza.

Pe cale de excepție,

intervenientul M.Ș. a solicitat să se constate lipsa calității procesual active

a reclamantei V.B.L. și a intervenientei B.R. și respingerea acțiunii

principale având ca obiect revendicare, ca fiind introdusa de persoane fără

calitate procesual activă.

Reclamanta V.B.L., în

raport cu cererile de intervenție formulate, și-a completat acțiunea

introductivă de instanță, în sensul că a înțeles să cheme în judecată și pe cei

trei intervenienți, în calitate de pârâți, ca și pe ceilalți deținători ai unor

spații din corpul A, pentru ca tribunalul să dispună obligarea lor să-i lase în

deplină proprietate și posesie spațiile pe care fiecare dintre acești pârâți le

dețin.

Prin încheierea de

ședință din data de 23 noiembrie 2012, tribunalul a admis în principiu cererile

de intervenție în interesul Municipiului București, formulate de cele două

societăți SC N. SRL și SC N.H.N.E. SRL, precum și de M.Ș.; a respins cererea de

admitere în principiu a cererilor de intervenție în interes propriu, formulate

de intervenienții sus menționați; a dispus citarea Fundației I.C.A.R., în

calitate de pârâtă, prin reprezentant legal - director C.D.

București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 290 din 15 februarie 2013,

a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei V.B.L., ca

neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale active a

intervenientei R.B., și în consecință, a respins cererea acesteia ca fiind

formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. A respins excepția

inadmisibilității acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată. A respins excepția

puterii de lucru judecat față de Decizia civilă nr. 1790 din 08 noiembrie 2002

a Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca neîntemeiată; a admis în fond

cererile de intervenție în interesul Municipiului București formulate de

intervenienții SC N. SRL, SC N.H.N.E. SRL și M.Ș.. A respins, ca neîntemeiată,

acțiunea în revendicare formulată de reclamanta V.B.L. și a obligat-o pe

reclamantă la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, câte

1000 lei către pârâta C.M., intervenienții SC N. SRL, SC HN Ecoinvest SRL și M.Ș.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a aparținut defunctului

L.S., în urma decesului acestuia, nuda proprietate revenind C.S., iar

uzufructul lui B.S. conform actului de predare al legatului autentificat de

Tribunalul Ilfov Secția Notariat din 04 iulie 1939.

Imobilul a fost

proprietatea soților B. și L.S., conform contractului de vânzare cumpărare încheiat

la 01 decembrie 1925.

B.S. a donat nepoatei

sale minore Beatrice Louise Steiner o pătrime indiviză din imobilul

proprietatea sa situat în București, teren și construcție.

Jumătatea indiviză

care a aparținut lui B.S. din corpul de clădire construit în curtea imobilului

menționat, fusese dobândit împreună cu soțul său L.S. și prin actul de donație

se menționează că o pătrime din jumătatea donatoarei a revenit nepoatei sale

minore, iar o pătrime fiului său D.B. conform înscrisului autentificat la 13

martie 1941.

Reclamanta V.B.L.

este nepoata lui L. și B.S. și pe lângă împrejurarea că acesteia i s-a donat o

pătrime indiviză din dreptul de proprietate care a aparținut bunicii sale,

conform certificatului de moștenitor din 15 ianuarie 2003 întocmit de B.N.P.,

M.I., aceasta a făcut dovada că este și moștenitoarea mamei sale Ș.C., născută

S.

Imobilul a intrat în

proprietatea Statului român pe numele lui B.S., conform Decretului nr. 92/1950,

poziția 6872 în proporție de 100%.

Potrivit raportului

de expertiză efectuat în Dosarul nr. 590/1998 al Judecătoriei sectorului 4

București, imobilul înscris în actele de vânzare cumpărare din 01 decembrie 1925

și din 14 martie 1927 care fusese identificat în C.R., ca urmare a schimbării

denumirii străzii și renumerotării imobilelor, este situat în prezent pe str.

G.G. și este compus din 2 corpuri distincte de construcție, cu curtea aferentă

în suprafață totală de 294 mp.

Tribunalul a considerat

că în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta are calitate

procesuală activă în acțiunea în revendicare deoarece moștenitorii care au

urmat procedura legală solicitând restituirea imobilului preluat în mod abuziv

de către Stat de la antecesorii acestora, profită de întregul imobil dacă

ceilalți comoștenitori nu au declanșat procedura administrativă prevăzută de Legea

nr. 10/2001 și care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate abuziv

în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum este și imobilul ce

formează obiectul prezentei cauze.

Față de cele de mai

sus, Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei.

Cu privire la

calitatea procesuală a intervenientei R.B., Tribunalul a avut în vedere faptul

că aceasta, prin declarație autentică dată în fața consulatului general al

României la Montreal la data de 01 februarie 2006, a arătat că a fost soția lui

C.B., fiul lui D.B., iar defunctul său soț nu a întreprins nicio acțiune și nu

a dat nicio declarație pentru acceptarea moștenirii tatălui său, iar R.B., la rândul

său nu a întreprins nicio acțiune și nu a dat nici o declarație pentru

acceptarea moștenirii defunctului său socru, D.B.. Cum soțul intervenientei nu

a acceptat succesiunea tatălui său, soția sa supraviețuitoare nu îl poate

moșteni pe socrul său întrucât, aceasta, nu ar putea fi îndreptățită decât în

temeiul disp. art. 664 - 665 din vechiul C. civ., în vigoare la data nașterii

raportului juridic.

Astfel, Tribunalul a

admis excepția lipsei calității procesuale active a intervenientei R.B. și în

consecință a respins acțiunea acesteia, ca fiind formulată de o persoană fără

calitate procesuală activă.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, s-a avut în vedere că practica

mai nouă judiciară și dispozițiile Legii 10/2001 oferă posibilitatea ca numai

unul sau o parte dintre moștenitorii fostului proprietar să formuleze o astfel

de acțiune.

Nu s-a reținut

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de către reclamantă, nici

în raport de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,

întrucât nu există niciun text de lege care să prevadă inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare, dar instanța a avut în vedere problema raportului

dintre legea specială și legea generală potrivit principiului de drept

specialia generalibus derogant.

Drept urmare, s-a

respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei.

Tribunalul nu a

reținut nici excepția puterii de lucru judecat față de Decizia civilă 1790 din 08

noiembrie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă având în vedere următoarele

considerente:

În cauza care

formează obiectul Dosarului nr. 3783/2002, soluționată prin Decizia civilă nr.

1790 din 08 noiembrie 2002,s-a admis apelul declarat de pârâta C.M. în

contradictoriu cu reclamanta V.B.L. împotriva sentinței civile nr. 628 din 22

ianuarie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București în Dosarul nr. 590/1998

prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanta din

prezenta cauză în contradictoriu cu C.G.M.B., C.M. și S.G.

În această decizie

s-a reținut lipsa calității procesuale active a reclamantei în lipsa unui

certificat de moștenitor, excepție care în opinia instanței, nu conduce la

putere de lucru judecat întrucât reclamanta a complinit ulterior aceste

lipsuri.

Acțiunea în

revendicare care a format obiectul dosarului sus menționat, a fost respinsă

pentru lipsa calității procesuale active, iar în prezenta cauză, aceeași

reclamantă se judecă cu C.M. pentru un apartament din același imobil, depunând

în acest sens la dosar, certificatul de calitate de moștenitor din 15 ianuarie

2003 emis de B.N.P., M.I., de pe urma mamei sale care era fiica foștilor

proprietari, reclamanta fiind și beneficiara unui act de donație asupra unei

cote de ¼ din imobil.

Întrucât prin Decizia

civilă 1790 din 08 noiembrie 2002, nu s-a soluționat fondul cauzei, în prezenta

cauză nu se poate reține excepția puterii de lucru judecat.

Pe fondul cauzei,

Tribunalul a constatat că imobilul care a aparținut antecesorilor reclamantei,

respectiv bunicilor acesteia, a intrat în mod abuziv în proprietatea Statului

prin Decretul nr. 92/1950 pe numele lui B.S. astfel încât situația juridică a

acestuia este reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar potrivit art.

6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de Stat fără un titlu

valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație; chiar reclamanta, în precizarea

cererii sale, a invocat atât disp. art. 480 cât și disp. Legii nr. 112/1995,

lege care la rândul său este o lege specială care se aplică imobilelor preluate

în mod abuziv de către Stat.

La compararea

titlurilor, tribunalul a avut în vedere criteriile impuse de legea specială și Decizia

în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

S-a reținut că

reclamanta se prevalează de un drept de proprietate preluat abuziv, dar cu

titlu de către Stat, că aceasta nu a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001

și nici nu a solicitat în instanță, în termenul prevăzut de legea specială,

anularea contractului de vânzare cumpărare care constituie titlul de

proprietate al pârâtei C.M. și nu a existat nicio acțiune împotriva Statului

prin care să se anuleze titlul acestuia sau să i se pună în vedere intenția

reclamantei de a solicita restituirea în natură sau despăgubiri pentru imobil.

În aceste condiții,

Tribunalul a considerat că acțiunea în revendicare formulată de către

reclamantă este neîntemeiată, pârâta Ciocan având un drept de proprietate

valabil, întemeiat pe un titlu care nu a fost anulat, încheiat cu un vânzător

care la rândul său, avea în patrimoniul său imobilul în litigiu.

Tribunalul a

considerat că nu se aduce nicio încălcare a dreptului de proprietate al

reclamantei, conform art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție,

întrucât aceasta a avut suficiente remedii juridice pentru a obține imobilul

dacă ar fi uzat de legile de reparație, în termenele legale apărute după anul

1989.

Întrucât titlul

Statului, deși abuziv, nu a fost desființat, reclamanta nemeiputând beneficia

decât de calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus,

pretins, în judecată, s-a respins în totalitatea acțiunea în revendicare și în

contradictoriu cu Municipiul București prin primarul general.

Constatând că

intervenienții în interesul Municipiului București își justifică cererea

formulată, având contracte de închiriere cu Municipiul București, prin

mandatarul său, în temeiul disp. art. 51 - 55 C. proc. civ., a admis în fond,

cererile de intervenție astfel cum au fost formulate.

În consecință,

Tribunalul a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantă în

contradictoriu cu pârâții și intervenienții accesorii, constatând că în

prezent, titlul Statului nu a fost anulat, contractul de vânzare cumpărare al

pârâtei fiind unul valid, care nu a fost desființat prin niciun mijloc prevăzut

de lege, aceasta având posesia și folosința bunului dobândit de la un

proprietar aparent al cărui titlu nu a fost invalidat.

Și în raport cu

intervenienții accesorii, acțiunea reclamantei s-a reținut a fi neîntemeiată,

Municipiul București fiind în continuare proprietarul spațiilor închiriate.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta, iar intervenienții SC N. SRL, SC H.N.E.

SRL și M.Ș. au formulat cereri de aderare la apel.

nr. 309/A din 04 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, a

respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamanta V.B.L. împotriva sentinței civile nr. 290 din 15 februarie 2013

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A respins cererile de

aderare la apel, ca nefondate. A fost obligată apelanta să plătească intimatei C.M.

1.000 lei onorariu de avocat.

Pentru a adopta

această soluție, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Deși instanța de fond

nu a analizat în detaliu cererea formulată de reclamantă, a reținut în

considerentele hotărârii că imobilul a fost preluat fără titlu, în temeiul

Decretului nr. 92/1950. Ca atare, nu s-au încălcat principiul disponibilității

și dreptul reclamantei la apărare și la un proces echitabil.

Prin cererea de

chemare în judecată formulată inițial și precizată, reclamanta nu a învestit

instanța cu un capăt de cerere prin care să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare -cumpărare încheiat între Primăria Municipiului

București și pârâta C.M. O altfel de cerere a fost formulată numai de

intervenienta R.B.

S-a solicitat într-adevăr,

prin cererile depuse în Dosarul nr. 442/2005 al Tribunalului București la

filele 196 și 297, să se constate pe cale de excepție nulitatea absolută a

contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1996 încheiat între SC A.V.L.

Berceni și C.M.

Excepțiile procesuale

sunt, de regulă, mijloace prin care pârâtul se apără în cazul chemării sale în

judecată. În măsura în care, la rândul său, pârâtul formulează o cerere prin

care are pretenții proprii, și reclamantul poate să invoce în apărarea sa o

astfel de excepție.

În speță, însă,

pârâtul nu a investit instanța cu o cerere reconvențională, ci a formulat numai

întâmpinare.

Ca atare, cererea

formulată de către reclamantă nu poate fi calificată ca o excepție, ci ca un

capăt de cerere separat.

Denumirea dată

cererii de către reclamantă (excepție) nu este obligatorie pentru instanță,

aceasta putând să dea calificarea exactă a cererii.

Într-adevăr, instanța

de fond nu s-a pronunțat cu privire la această cerere, dar în aceste condiții -

a unui capăt de cerere neanalizat - sunt incidente dispozițiile art. 181

2

C.

proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 25 din Legea nr. 202/2010

(hotărârea instanței de fond fiind pronunțată la data de 15 februarie 2013)

potrivit cărora „Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice

sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului,

ci numai în condițiile art. 281 - 281

2

C. proc. civ.”

În consecință, apelanta

- reclamantă era obligată să formuleze cerere de completare dispozitiv,

solicitând instanței de fond să se pronunțe și asupra acestei pretenții.

Cu privire la motivele

de apel ce vizează fondul cauzei s-a reținut, de asemenea, că sunt neîntemeiate,

pentru următoarele motive:

Imobilul a intrat în

proprietatea Statului pe numele lui B.S. conform Decretului nr. 92/1950, poziția

6872 în proporție de 100%. Ca atare, titlul statului nu este unul valabil,

Legea nr. 10/2001 însăși stabilind că această preluare este abuzivă.

Reclamanta - apelantă

a susținut prin motive de apel că în perioada 1942 - 1946 imobilul fusese deja preluat

de către Statul român, prin C.N.R. (Decizia nr. 842 din 27 martie 1941)

proprietarul păstrând doar uzufructul bunului, dar aceasta reprezintă o apărare

nouă, ce contravine chiar susținerilor reclamantei din cererea de chemare în

judecată și înscrisurilor de la dosar din care rezultă că imobilul a fost

naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

În aceste condiții,

instanța de apel a apreciat că adresa de la fila 67 din dosarul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, emisă de Consiliul Local al sectorului 4 -

D.G.I.T. nu este edificatoare cu privire la data trecerii imobilului în

proprietatea statului.

Așa fiind, instanța

de apel a stabilit că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Intimata - pârâtă C.M.

a cumpărat apartamentul nr. 1 din imobil prin contractul de vânzare - cumpărare

din 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu SC A. SA, contract ce nu a

fost constatat nul. Restul imobilului nu a fost înstrăinat, rămânând în

proprietatea pârâtei Primăria Municipiului București, care l-a închiriat

intervenienților.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâtei C.M. s-au reținut următoarele:

Atât reclamanta, cât

și pârâta s-au prevalat de titluri de proprietate valabile, considerent pentru

care s-a procedat de către instanța de fond la analiza comparativă a situației

juridice a părților litigante.

În acest demers,

tribunalul a ținut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin

Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu

se poate face abstracție din moment ce imobilul face parte din sfera de

reglementare a acesteia, precum și de jurisprudența C.E.D.O., care susține că

exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor

juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al

cumpărătorului de bună-credință.

Noțiunea de „bun” în

înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale poate cuprinde atât

un „bun actual”, cât și o „valoare patrimonială” (ansamblu de interese care

decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod

efectiv și licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanță, în bază

căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a

obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger și

Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate

fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație generală

de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția

(Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în care un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede

restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior,

se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate

apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc

condițiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).

Un „bun actual” în

patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (Hotărârea

din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României).

Reclamantei-apelante

sau autorului său nu i-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a i se

restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către

autoritățile administrative, motiv pentru care aceasta nu se poate prevala de

existența unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de

un drept cu caracter economic proteguit de acest articol.

Constatarea judiciară

pe cale incidentală a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod

automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind însă în mod

categoric dreptul reclamantei la despăgubire,

dată fiind întrunirea condițiilor

cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea

prin abuz a bunului și proba calității de persoană îndreptățită.

Pe de altă parte,

valabilitatea titlului pârâtei a fost consolidată prin expirarea termenului de

prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în declararea nulității

sale, motiv pentru care tribunalul a reținut în mod corect că aceasta se poate

prevala de „un bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Totodată, în

jurisprudența sa, C.E.D.O. a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor

atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să

permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru

ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte

greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

Față de această

împrejurare, instanța de apel a apreciat că prima instanță a pronunțat o

soluție legală, bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în

patrimoniul pârâtei a unui bun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi

greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe

ireparabile, ținând cont totodată de dispozițiile Legii nr. 10/2001 care nu mai

acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește

revendicarea părții din imobil ce nu a fost înstrăinată, instanța de apel a

reținut, de asemenea, caracterul nefondat al apelului întrucât, așa cum s-a

stabilit anterior, imobilul a trecut în proprietatea Statului român, fără titlu

valabil în temeiul Decretului nr. 92/1950. În prezent, parte din acest imobil

este închiriat intervenienților care, în calitate de chiriași în imobilul

revendicat, puteau să formuleze cerere de intervenție în interesul Municipiului

București prin primarul general, aceasta fiind unitatea deținătoare a

imobilului.

Prin Decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, care

se impune cu caracter obligatoriu potrivit prevederilor art. 330

7

alin.

ultim din C. proc. civ., s-a reținut, în ce privește acțiunile în revendicare

întemeiate pe dreptul comun și introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, că „Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu

titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și

la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și

subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții

expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29), așa încât argumentul unor instanțe

în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de

reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.

(…) Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu

valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

(…) trebuie reținut

că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ.

Cu atât mai mult,

persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita,

ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).”

De asemenea a reținut

instanța supremă că „

Problema

care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit

dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până

la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții

ale legii speciale.

Desigur, la această

problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se

opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul

specialia generalibus derogant”.

Totodată, Înalta Curte

de Casație și Justiție a reținut că „(…)

Legea nr. 10/2001, în

limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat,

cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.

Rezultă cu evidență

din dezlegările astfel date de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008, că la

judecarea acțiunii în revendicare se impune a fi făcută aplicarea prevederilor

Legii nr. 10/2001 - act normativ cu caracter special care reglementează

situația imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada 06 martie 1945–22.12

1989, respectiv reparațiile care pot fi acordate foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora (persoane îndreptățite) pentru imobilele astfel

preluate.

Prin motivele de apel

reclamanta a arătat că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001

(notificarea din 16 iulie 2001 - fila 216 Dosar nr. 302/62/3/2005 al

Tribunalului București, secția a V-a civilă) și are deschisă calea legală

prevăzută de această lege în măsura în care unitatea deținătoare nu răspunde la

notificare, având astfel acces la instanță.

Cu privire la cererile

de aderare la apel instanța a reținut că nu sunt fondate întrucât, în mod

corect instanța de fond a reținut că, deși intervenienții dețin imobilul în

baza contractelor de închiriere încheiate cu Primăria municipiului București,

nu justifică un interes în acțiunea în revendicare, ei neexhibând un titlu de

proprietate pe care să îl opună reclamantei.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.ă, reclamanta- apelantă a fost obligată la

plata cheltuielilor de judecată către intimata - pârâtă C.M.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

reclamanta

V.B.L.,

criticând decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Prin greșita aplicare

a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., art. 22 alin. (2) din

Legea nr. 202/2010, art. 85 și 127 C. proc. civ., art. 21 alin. (3) și art. 24

din Constituție, instanța de apel a considerat neîntemeiat primul motiv de

apel, întrucât:

- Simpla constatare a

faptului că imobilul a intrat în mod abuziv în proprietatea statului prin

Decretul nr. 92/1950 nu este și nu echivalează cu analiza și constatarea

greșitei aplicări în speța a acestui act normativ și nici cu aprecierea

neconstituționalității, ilegalității și nulității actului, aspecte la

care nu există niciun fel de referire în considerentele tribunalului.

- Procesul de față a

fost început înainte de adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010,

deci rămâne supus, inclusiv în ceea ce privește cadrul procesual al remedierii

omisiunii de pronunțare asupra unui capăt de cerere, dispozițiilor vechii

reglementări procedurale, care permite includerea unei asemenea critici în

căile de atac.

- Instanța de apel a

calificat excepția nulității ca fiind un capăt de cerere distinct, fără a pune

în discuția părților aceasta chestiune, iar din considerente rezultă chiar că

nu ar fi admisibilă invocarea unei excepții de către reclamant, întrucât nu s-a

formulat cerere reconvențională de către

pârâți, chestiune de asemenea, nepusa în

discuția părților, ci stabilită unilateral, cu ocazia deliberării și a

pronunțării.

Prin greșita aplicare

a legii, instanța de apel a constatat ca trecerea imobilului s-a realizat prin

aplicarea Decretului nr. 92/1950 și a înlăturat nemotivat înscrisul oficial de

la fila 67 din dosarul Tribunalului București, secția a V-a civila, din care

reiese că imobilul era deja preluat de Stat din 1942, prin Decretul nr. 842 din

27 martie 1941.

Instanța de apel a

omis, în analiza preferabilității celor doua titluri de proprietate, să arate,

fie și succint, motivele pentru care a înlăturat apărările reclamantei,

referitoare la corecta aplicare a legii în cauză - inclusiv în ipoteza

preluării în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Chiar dacă s-ar

aprecia că Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 are relevanță în speța,

considerentele care pot fi corelate cu situația de fapt din speță, coroborate

cu dispozitivul acestei hotărâri, conduc la concluzia că acțiunea reclamantei

este admisibilă.

De asemenea, nici

consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată.

Dreptul la un proces

echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție,

trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența

dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

În raport cu data

când imobilul în litigiu a fost preluat, care este anterioara celei de 6 martie

1945, Decizia nr. 33/2008 nu este incidentă în speța, pentru ca acțiunea

reclamantei nu vizează un imobil a cărui retrocedare să fie reglementată de

legea speciala.

Instanța de apel nu

și-a motivat hotărârea cu privire la motivul de apel referitor la inexistența

unor titluri locative ale intervenienților și al pârâtei Fundația I.C.A.R.,

care nici nu mai ocupa spațiul pe care figurează ca l-ar fi deținut în corpul

de clădire neînstrăinat, încălcând astfel, art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., ca și art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituția României.

În realitate,

niciunul dintre intervenienți și nici pârâta Fundația I.C.A.R. - nu au un

titlu, în sensul legii, pentru a justifica în continuare folosirea unuia din

cele două corpuri de clădire care compun imobilul în litigiu.

Cu greșita

interpretare și aplicare a Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c) și art 29) și

printr-o motivare contradictorie, instanța i-a plasat pe așa-zișii

«chiriași» în postura de terți dobânditori, pe care legiuitorul a rezervat-o

numai chiriașilor cumpărători.

Analizând

decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul

nefondat al recursului, în considerarea argumentelor ce succed:

Critica adusă hotărârii

instanței de apel care vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 261 alin.

(1) pct 5 C. proc. civ., art. 22 alin. (2) din Legea nr. 202/2010, art. 85, 127

C. proc. civ., art. 21 alin. (3) și 24 din Constituție este nefondată față de

considerentele deciziei și cele ce se vor arăta în cele ce urmează.

Referitor la critica

vizând calificarea greșită a excepției nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, încheiat între SC A.V.L. B. SA și C.M.,

ca fiind un capăt de

cerere distinct, se constată că în mod corect instanța de apel a dat această dezlegare,

întrucât reclamanta nu a învestit instanța prin cererea de chemare în judecată

inițială și precizată cu o astfel de cerere, aceasta formulându-se,

într-adevăr, prin cerere separată, chiar dacă pe cale de excepție. Deși

invocată pe cale de excepție,această cerere este supusă unor proceduri speciale

de Legea nr. 10/2001, sub aspectul termenului de formulare și cerințe de

verificat, ceea ce o transformă într-un veritabil capăt de cerere al acțiunii.

În privința acestei

cereri s-au aplicat în mod corect dispozițiile Legii nr. 202/2010, întrucât

hotărârea primei instanțe, pentru care se reclamă nepronunțarea asupra unei

cereri, a fost pronunțată la data de 15 februarie 2013 și, raportat la această

dată, trebuie stabilite mijloacele procedurale, în vigoare, de îndreptare a

unor eventuale neregularități.

Critica recurentei prin

care susține greșita aplicare a legii prin faptul că instanța de apel a

constatat că trecerea imobilului s-a realizat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950

nu este fondată.

Sub acest aspect,

este de reținut că

reclamanta

a susținut

atât în cererea introductivă, cât și în precizarea ulterioară, că imobilul în

litigiu, proprietatea antecesorilor săi, ”a fost preluat în mod abuziv de către

statul roman, prin aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950”, iar din actele

dosarului rezultă că

imobilul

a intrat în proprietatea Statului român pe numele lui B.S. conform Decretului

92/1950, poziția 6872, în proporție de 100%.

Contrar susținerilor

recurentei reclamante,

potrivit

cărora instanța a înlăturat nemotivat înscrisul din care reiese că imobilul era

deja preluat de Stat din anul 1942 prin Decretul nr. 842 din 27 martie 1941, actul

emis

de

Consiliul Local al sectorului 4 - D.G.I.T. sub nr. 20699 din 28 ianuarie 2004 nu

a fost primit de instanță, cu arătarea motivelor care au susținut această

măsură procedurală - instanța ținând cont de limitele de judecată a cauzei

fixate prin cererea de chemare în judecată și precizarea ulterioară, cu

prioritate, ceea ce a determinat-o să rețină caracterul de apărare nouă pentru

acest înscris.

În ceea ce privește

analiza titlului de preluare a imobilului, respectiv Decretul nr. 92/1950, în

considerentele deciziei se fac referiri la relevanța unei astfel de analize,

confirmată prin prezenta decizie, în cele ce urmează.

Recurenta reclamantă

este nemulțumită și de faptul că instanța de apel a omis, în analiza preferabilității

celor două titluri de proprietate, să arate motivele pentru care a înlăturat

apărările sale, inclusiv în ipoteza „preluării” în temeiul Decretului nr. 92/1950,

cu referire și la principiul neretroactivității legii civile, încălcând

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și art. 21 alin. (3) și 24

din Constituție.

Sub acest aspect, se

constată că instanța de apel, printr-o analiză amplă și judicioasă, a apreciat

că instanța de fond a ținut cont de criteriile de preferabilitate instituite

prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, de dispozițiile special prevăzute în Legea nr. 10/2001, ca

și de jurisprudența C.E.D.O.

Față de cele anterior

arătate relativ la criticile referitoare la temeiul juridic al preluării

imobilului și, atât timp cât acesta este Decretul nr. 92/1950, în mod corect a

apreciat instanța de apel că imobilul intră sub regimul Legii 10/2001, fiindu-i

astfel aplicabilă decizia în interesul Legii nr. 33/2008- considerent ce

înlătură și critica referitoare la neretroactivitatea legii civile.

Așa cum a reținut și

instanța de apel, intimata-pârâtă C.M.

deține un "bun actual" în baza

contractului de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat cu Statul roman, prin S.C.A.V.L.

Berceni care trebuie să se bucure de protecția legii, inclusiv a normelor

europene, privind protecția dreptului de proprietate.

Valabilitatea

titlului pârâtei a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripție

extinctivă a dreptului material la acțiunea în declararea nulității acestuia.

De asemenea, în mod

judicios, instanța de apel a reținut că „un bun actual” în patrimoniul unei

persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul

hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului, așa cum s-a stabilit de

C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Recurentei reclamante

sau autorului acesteia nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de

restituire al imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de

către autoritățile administrative, astfel că reclamanta nu se poate prevala de

existența unui „ bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Constatarea judiciară

a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la

restituirea în natură a bunului, conferind numai dreptul reclamantei la

despăgubire,

dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri

reparatorii. Chiar și analiza titlului statului, în aplicarea deciziei în

interesul Legii nr. 20/2007, nu-i poate conferi un

„ bun actual”

reclamantei, pe care să-l opună intimate pârâte C.M., atât timp cât nu se poate

dispune și restituirea imobilului.

De esență este și faptul

că în jurisprudența sa C.E.D.O. a subliniat că pentru ca atenuarea vechilor

atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să

permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru

ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte

greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

Astfel, se constată

că în cauză a fost pronunțată o soluție legală, bazată pe siguranța

raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul pârâtei a unui „bun actual”,

protejat prin art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană și decizia în

interesul legii nr. 33/1998, nefiind atrasă incidența în cauză a dispozițiilor art.

304 pct.  9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

partea din imobil deținută de intimatul Municipiul București, criticile de

recurs se referă la nemotivarea de către instanța de apel a motivului referitor

la inexistența unor titluri locative ale intervenienților, cu încălcarea

dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și art. 21 alin. (3) și art.

24 din Constituția României, și la greșita interpretare și aplicare a Legii nr.

10/2001 (art. 18 lit. c) și art. 29) alături de o motivare contradictorie, prin

faptul că instanța i-a plasat pe chiriași în postura de terți dobânditori,

aceștia din urmă fiind numai chiriași- cumpărători.

Din considerentele

deciziei rezultă că instanța de apel a constatat că, în prezent, o parte din

imobil este închiriat intervenienților, făcând referire la probele avute în

vedere în acest sens, iar pentru această constatare a fost sesizată cu motivul

de apel referitor la greșita reținere de către prima instanță a faptului că

intervenienții își justifică cererea de intervenție în interesul Municipiului

București, unitate deținătoare a imobilului - nefiind astfel aplicabil motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva

dispozițiilor legale indicate a fi încălcate.

În aceste condiții,

date fiind limitele criticii de recurs, se bucură de putere de lucru judecat

modul de dezlegare a cauzei în ceea ce privește partea de imobil neînstrăinată,

în sensul că partea are la dispoziție calea legală în măsura în care unitatea

deținătoare nu răspunde la notificare, având astfel acces la instanță.

Prin cererea de recurs

reclamanta a făcut referire la decizia în interesul Legii nr. 20/2007, care, în

interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a statuat că instanța de

judecată este competentă să soluționeze

pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptațite în cazul refuzului nejustificat al entitații deținatoare

de a raspunde la notificarea părții interesate.

Numai că această

decizie a fost invocată drept argument în susținerea criticii de recurs

referitoare la modul de analiză al preferabilității celor două titluri,

raportat la titlul deținut de intimata C.M., preferabilitatea titlului în

raport cu cel deținut de stat, prin pârâtul Municipiul București, neputându-se

oricum discuta din perspectiva art. 480 C. civ.

Aceasta deși prin

cererea de apel s-a criticat sentința primei instanțe cu invocarea deciziei în

interesul Legii nr. 20/2007, cu referire la considerentul că nu mai poate

beneficia decât de calea oferită de legea specială, motiv pentru care a fost

respinsă acțiunea în revendicare și împotriva Municipiului București.

Într-adevăr, în analiza

cauzei în ceea ce privește partea de imobil ce nu a fost înstrăinată, instanța

de apel face referire și la decizia în interesul Legii nr. 33/2008, respectiv

la considerentul referitor la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri

reparatorii și subdobânditori, cărora li se permite să păstreze imobilul în

anumite condiții (art. 18 lit. c), art. 29 din Legea nr. 10/2001).

Aceste considerente nu

sunt valabile însă în ceea ce îi privește pe chiriași, care nu sunt în

ipotezele vizate de decizia în interesul legii și normele legale indicate - art.

18 lit. c) se referă la înstrăinarea imobilului cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, iar art. 29 la imobilele aflate în patrimoniul unor

societăți comerciale privatizate.

Deși este atrasă

incidența în cauză astfel atât a art. 304 pct. 7 cât și pct. 9 C. proc. civ.,

acest lucru nu este de natură a duce la schimbarea soluției pentru partea de

imobil neînstrăinată, față de cele reținute anterior relativ la limitele de

judecată fixate prin recurs- urmând numai a fi înlăturat acest considerent din

motivarea deciziei.

În ce privește

motivul de recurs întemeiat pe dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se

constată că indicarea lui s-a realizat formal, în condițiile în care nu au fost

găsite elemente care să se circumscrie acestuia.

În

considerarea acestor argumente, care susțin caracterul nefondat al

recursului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dipunând în consecință.

Cu aplicarea art. 274

C. proc. civ.,

va fi

obligat recurenta reclamantă V.B.L. la plata sumei de câte 1.000 lei

reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă C.M. și

intimații-intervenienți M.Ș., SC N.H.N.E. SRL și SC N. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul formulat de reclamanta V.B.L. împotriva Deciziei nr. 309/A

din data de 4 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Obligă pe recurenta-

reclamantă la câte 1000 lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă C.M.

și intimații-intervenienți M.Ș., SC N.H.N.E. SRL și SC N. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2014.