ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3188/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 23 februarie 2011, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se dispună obligarea pârâtului la: 1) măsura restituirii contravalorii imobilului situat în București, b-dul P. nr. 37, sector 1, calculată conform standardelor internaționale la valoarea de piață actuală a acestuia, pentru a putea să-și achiziționeze un alt imobil echivalent cu cel pe care a fost obligat să-1 predea fostului proprietar al acestuia, conform unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, 2) restituirea integrală a sumei de 298.059.105 lei actualizată, reprezentând prețul plătit pentru Imobilul constând din teren în suprafață de 318 m.p.

și construcția existentă pe acesta, dobândit în temeiul Deciziei civile nr. 1360A din 31 mai 1999 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Prin Sentința nr. 726 din 10 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.V. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice; a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de 29.805,90 lei, actualizat pe perioada 15 decembrie 1999 - data plății; a respins acțiunea în rest, ca neîntemeiată. Prin Decizia nr. 211A din 20 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul C.V.

și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței pronunțate de către instanța de fond. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelul pârâtului vizează exclusiv excepția lipsei calității sale procesuale pasive în acțiunea promovată de către reclamanți, ca urmare a faptului că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dar și ca urmare a neincidenței prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, deoarece garanția pentru evicțiune derogând din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți, este mult mai largă, putând fi angajată în temeiul normelor civile invocate. În esență, curtea de apel a arătat că, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, în speță SC H.N.

SA, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelative dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, reprezintă dispoziții speciale, de reglementare fie a răspunderii pentru evicțiune (în cazul în care nu a intervenit anularea/constatarea nulității actului juridic civil), fie a principiului repunerii în situația anterioara în cazul constatării nulității/anul arii contractelor, în domeniul distinct al imobilelor naționalizate de statul comunist și redate mai apoi, vechilor proprietari. Având în vedere că dispozițiile legale evocate circumstanțială în mod expres, atât titularul raportului juridic, cât și persoana celui obligat în cadrul sau, rezultă că pe plan procesual, vom regăsi aceleași persoane, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/20001 reprezentând din această perspectivă, norme procesuale, contrar aserțiunii apelantului-pârât.

În ceea ce privește argumentul pârâtului în susținerea lipsei calității sale procesuale pasive aferent inadmisibilității instituirii ex lege a unei novații de debitor, în lipsa consimțământului creditorului, acesta nu este unul dirimant, deoarece condiția impusă de dispozițiile art. 1132 C. civ. vizează ipoteza juridică a novației convenționale și nu legale, în cadrul căreia marja de apreciere a legiuitorului este foarte largă, acesta putând să instituie sau să elimine condiții care sunt consacrate în domeniul novației convenționale.

Împrejurarea că respectiva convenție dintre primărie și reclamant a fost perfectată prin hotărâre judecătorească - Decizia nr. 1.360/1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nu înlătură considerentele expuse anterior, întrucât odată pronunțată hotărârea respectivă - de constatare a intervenirii vânzării-cumpărării - părțile sunt considerate ca fiind părți ale unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul respectiv, încheiat în temeiul Legii nr. 1 12/1995, astfel încât li se va aplica regimul juridic instituit de art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009. Prin urmare, cel chemat sa răspundă în calitate de pârât pentru despăgubirile reprezentând prețui de piață al imobilului sau prețul actualizat plătit la momentul cumpărării este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, regimul juridic al prezentei acțiuni fiind guvernat de legea specială și nu de dreptul comun.

În privința criticilor reclamantului, curtea de apel a reținut că, în cadrul Sentinței nr. 689 din 13 octombrie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, irevocabilă, prin care s-a finalizat litigiul având ca obiect revendicarea imobilului, litigiu în care a figurat ca parte și reclamantul din prezenta cauză, s-a tranșat în mod expres problema de drept privind modul de încheiere a contractului de către reclamant, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Considerentele expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de admitere a. acțiunii în revendicare, în lipsa lor neputând fi admisă respectiva cerere; ele beneficiază de puterea de lucra judecat în prezentul litigiu, în condițiile în care reclamantul a fost parte și în cauza anterioară.

Problema de drept a încheierii contractului cu sau fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 1 12/1995 a fost rezolvată în cadrul litigiului anterior, cu putere de lucru judecat, iar criticile din motivele de apel orientate către reevaluarea acestei probleme de drept, cu stabilirea unui rezultat opus celui configurat judiciar anterior, devin neîntemeiate.

Astfel, criticile reclamantului apelant aferente bunei sale credințe, ca urmare a faptului că la momentul perfectării contractului, prin hotărâre judecătorească, autoritățile statului nu i-ar fi adus la cunoștință că fostul proprietar intentase și câștigase o nouă acțiune în revendicare, instanțele judecătorești fiind astfel induse la acel moment în eroare; că anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare fusese beneficiarul Deciziei civile nr. 2357/1995 a instanței supreme pronunțate într-un recurs în anulare, nu pot fi primite, ele putând și trebuind a constitui apărări în cadrul respectivului litigiu de revendicare, neputând fi admis ca principiu, ca o chestiune litigioasă deja tranșată între părți, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, să mai constituie obiect de analiză judiciară ulterioară.

Împrejurarea că respectiva convenție în baza Legii nr. 112/1995 dintre primărie și reclamant, a fost perfectată prin hotărâre judecătorească - Decizia nr. 1360/1999 a Tribunalului București, secția a IV- a civilă - aspect invocat particular de apelant, nu înlătură argumentele expuse anterior, întrucât aprecierea instanței de revendicare vizând reaua-credință, cu incidență asupra modului de perfectare a contractului prin prisma Legii nr. 112/1995, a fost conchisă inclusiv în considerarea acestui element invocat a fi special. De asemenea, s-a reținut că prezenta instanță nu mai poate să procedeze din nou, la reevaluarea juridică sub aspectul menționat, a incidenței respectivei hotărâri judecătorești, criticile apelantului din această perspectivă trebuind, de asemenea, să fi fost valorificate în căile de atac împotriva hotărârii de revendicare.

Așadar, constatând faptul că la momentul contractului de vânzare-cumpărare nu s-au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, fapt care determină prin neîntrunirea cerinței legale cu caracter de premisă a art. 50 alin. (2 1 ) și 3 și art. 50 1 din Legea ne. 10/2001, curtea de apel a constatat caracterul nefondat al pretenției de acordare a prețului de piață al imobilului. Sub aspectul convenționalității, instanța de apel a reținut că neacordarea reclamantului apelant a unei despăgubiri corespunzătoare valorii de piață a bunului, nu este contrară silogismului juridic presupus de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, regăsit și în norma constituțională internă privind dreptul de proprietate, întrucât protecția pe care aceste texte fundamentale o instituie cu privire la dreptul de proprietate, nu este una absolută, potrivit și statuărilor judicioase ale Curții de la Strasbourg.

Curtea Europeană a ilustrat în jurisprudența sa referitoare la "relația rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat prin deposedarea unei persoane de bunurile sale" (cauza Velikovi și alții împotriva Bulgariei), că trebuie avuți în vedere mai mulți factori: "în concluzie, raportându-ne la dispozițiile apreciate relevante, la aplicațiile lor în practică, la susținerile părților și la preocupările și factorii care au ghidat autoritățile naționale în elaborarea politicii lor în domeniul relevant și care au conturat dezbaterea publică națională, Curtea consideră că aspectul proporționalității trebuie să fie evaluat prin raportare la următorii factori: i) dacă speța se subordonează scopului dispozițiilor legale incidente, apreciere care se grefează pe situația de fapt și de drept rezultată din titlul petentului și din statuările instanțelor naționale în cadrul litigiilor care au desființat acest titlu (abuzul de putere, încălcarea majoră a unor dispoziții legale sau omisiuni minore imputabile administrației) și ii) greutățile suferite de petent și caracterul adecvat al compensației efectiv acordate sau al compensației care ar fi putut fi obținută prin intermediul unei utilizări normale, firești, la momentul adecvat, a procedurilor accesibile petentului,

incluzând acordarea de acțiuni în compensare și posibilitățile petentului de a își asigura un nou cămin." Aplicând aceste principii cazului prezent, instanța de apel a reținut că în privința reclamantului, admiterea acțiunii în revendicare a determinat efectul juridic al lipsirii sale de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, acțiunea evocată fiind un mijloc procedural legal de (re)dobândire a proprietății și concomitent (în privința părții care pierde procesul), de pierdere a acesteia.

Având în vedere statuările intrate în puterea lucrului judecat evocate anterior, curtea de apel a reținut împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prevederile substanțiale importante ale Legii nr. 112/1995 nu au fost respectate (similar cazurilor Wulpe; Stoyanova și Ivanov din cadrul cauzei Velikovi și alții împotriva Bulgariei citate), astfel încât, potrivit legii, nici compensarea pierderii suferite nu poate fi una corespunzătoare valorii de piață a imobilului achiziționat în aceste condiții, cu atât mai mult cu cât reclamantul a plătit pentru acest imobil un preț subvenționat, sub prețul de piață al epocii respective. Sub un alt aspect, curtea de apel a reținut că reclamantul nu a invocat nicio dificultate concretă în procurarea unui nou cămin, nerealizând un minim de dovezi sub acest aspect [de exemplu, inițierea vreunui demers pentru obținerea unei locuințe potrivit art. 20 alin. (2) din lege, nerezolvat până în prezent].

Totodată, instanța a constatat similar raționamentului juridic al instanței de contencios european expus anterior, că într-un caz complex precum prezentul, care implică probleme dificile în condițiile de tranziție de la un regim totalitar la democrație și la statul de drept, un anumit "prag de greutăți" trebuie să fi fost trecut pentru a se constata o încălcare a vreunui potențial drept ai apelantului reclamant prevăzut de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul C.V., cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. I). Recurentul-reclamant și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a invocat faptul că instanța de apel a interpretat eronat legea, neanalizând motivele de apel și pornind de la premisa greșită că există autoritate de lucru judecat în speță. În acest sens, reclamantul a arătat că revendicarea formulată de către O.M. a fost inițial respinsă de către Curtea Supremă de Justiție, prin Decizia civilă nr. 2357/1995, aspect care i-a creat o impresie de nezdruncinat în sensul că imobilul respectiv poate fi achiziționat în baza Legii nr. 112/1995, statul fiind proprietar necontestat; în acest context nu au relevanță notificările numitei O.M. către reclamant În speță, vânzarea-cumpărarea bunului a fost constatată de către instanța de judecată, care a verificat toate motivele de legalitate și temeinicie ale încheierii contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul din bd, P. nr. 37, prin prisma prevederilor Legii nr. 122/1995.

În ceea ce privește hotărârea judecătorească prin care s-a admis revendicarea imobilului de la reclamantul C.V., instanța a admis cererea pe un singur aspect și anume acela că la momentul la care s-a constatat vânzarea, vânzătorul nu avea în patrimoniu bunul, ceea ce înseamnă că nu putea să transmită. În hotărârea judecătorească pronunțată în cadrul acțiunii în revendicare nu s-a contestat buna-credință a cumpărătorului, în speță a reclamantului, motiv pentru care acest aspect nu avea cum să capete autoritate de lucru judecat, așa cum în mod eronat a considerat curtea de apel în motivarea deciziei recurate. S-a reținut doar faptul că vânzătoarea nu a avut titlu valabil și că a fost de rea-credință la momentul vânzării, dar acest aspect nu are absolut nicio relevanță asupra bunei-credințe a recurentulul-reclamant.

În atare situație, buna-credință a reclamantului nu poate fi contestată și, ca urmare, acesta este pe deplin îndreptățit la primirea contravalorii de piață a prețului imobilului de care a fost evins, așa cum statuează și practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Așadar, instanța de apel a reținut în mod eronat că aspectul bunei-credințe a fost dezlegat irevocabil prin Decizia nr. 689/2000 a Tribunalului București și că actul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Restituirea doar a prețului plătit, actualizat cu indicele de inflație, nu reprezintă o justă și proporțională despăgubire. Așa cum se arată și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin desființarea titlului de proprietate al reclamantului, acesta a fost lipsit de bunul său, indiferent de prețul pe care l-a achitat inițial, întrucât a avut încredere în titlul statului, precum și în legile țării.

Prin prisma motivării instanței de apel, reclamantul nu înțelege decât faptul că trebuie sa suporte consecințele relei-credințe a organelor statului, dată fiind "relația rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat prin deposedarea unei persoane de bunurile sale" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cauza Velikovi și alții contra Bulgariei). Potrivit motivării curții de apei, expusă anterior, deși vânzătoarea a fost cea care a dat dovadă de rea-credință, reclamantul din prezenta cauză trebuie să suporte consecințele. Așa cum a statuat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în speța citată mai sus, reclamantul trebuie să beneficieze de despăgubire la valoarea de piață a imobilului, fiind aplicabile prevederile art. 50 alin. (2) și alin. (2 1 ), cele ale art. 50 1 , precum și prevederile ari 1337 și urm. C. civ.

II). Recurentul-pârât și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a invocat o greșită aplicare a legii, reiterând excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, potrivit principiului relativității efectelor contractului - acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria municipiului București și reclamanți - este terț față de acest contract. Dispozițiile art 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea Ministerului Finanțelor Publice la achitarea prețului la valoarea de piață a imobilului.

Prin urmare, în prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță, municipiul București), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât. pentru faptul ca acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului atacat, cât și pentru dispozițiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În mod greșit, instanța de apel a menținut obligația de plată a prețului actualizat în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură sa determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și sa îi acorde calitate procesuală pasivă acestuia, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză, Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere ca în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții. Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed; 1). Analiza recursului reclamantului C.V.: Prin Decizia nr. 689 din 13 octombrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta O.M.

împotriva pârâților C.V., G.T.A. și C.B. și au fost obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren în suprafață de 308 mp și construcție, situat în București, str. P. nr. 37, sector 1. Instanța, procedând la compararea titlurilor părților, a verificat dacă vânzătorul Consiliul general al municipiului București era titular al dreptului de proprietate și a constatat că titlul reclamantei este preferabil, deoarece titlul pârâtului C.V. provine de la un neproprietar. S-a reținut în motivarea deciziei că la data ia care s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea între C.G.M.B. (vânzător) și C.V. (cumpărător) prin hotărârea care nu este opozabilă reclamantei, dreptul de proprietate al acesteia fusese recunoscut cu 5 ani înainte prin Sentința civilă nr. 4046/1994 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă, Totodată, s-a reținut că reclamanta îl notificase pe pârâtul C.V.

că este proprietara imobilului, solicitându-i încheierea contractului de închiriere conform O.G. nr. 40/1999. De asemenea, instanța a constatat că Decizia nr. 1360/1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, de care se prevalează pârâtul, nu are efecte constitutive de drepturi - nu constată un drept de proprietate, ci ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Dată fiind soluția astfel argumentată, în mod corect instanța de apel din prezenta cauză a constatat că Decizia nr. 689 din 13 octombrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, beneficiază de putere de lucru judecai în ceea ce privește modul de încheiere a contractului de către reclamant, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Efectele pozitive și negative ale puterii de lucru judecat se produc atât în virtutea dispozitivului hotărârii, cât și ale considerentelor pe care se sprijină soluția adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt și în drept date problemelor soluționate. Dacă s-ar reține contrariul, ar însemna a se permite reevaluarea acelorași aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor constatări diferite ale instanțelor de judecată. Or, este de esența puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătorești pronunțate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de conținut însăși instituția juridică în discuție.

Se constată că instanța de apel a dat în mod corect eficiență puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești irevocabile anterior pronunțate, conchizând în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu consecința neîndeplinirii cerinței de aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurentulul-reclamant prin care se tinde la reanalizarea respectării prevederilor Legii nr. 112/1995. Recurentul-reclamant invocă și faptul că lipsirea sa de bun încalcă art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și statuările jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și impune acordarea prețului de piață actual al imobilului.

Însă, protecția conferită dreptului de proprietate prin art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este una absolută, după cum s-a statuat în practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, contrar susținerilor recurentului-reci amant, instanța de apel în mod corect a reținut că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în cazurile în care ou au fost respectate cerințele legale (în speță, dispozițiile Legii nr. 112/1995), nici compensarea pierderii suferite nu poate fi una corespunzătoare valorii de piață a imobilului achiziționat în aceste condiții, cu atât mai mult cu cât reclamantul a plătit pentru acest imobil un preț subvenționat, sub prețul de piață al epocii respective.

Pentru astfel de situații, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României). II). Analiza recursului pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, în mod corect a fost respinsă de prima instanță, soluția fiind menținută de instanța de apel, Deși susținerea pârâtului că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între intimata-reclamantă și Primăria municipiului București este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul ie pretinde.

Obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate, nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul de piață ori prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea, fie cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Aceste dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului.

Având în vedere că imobilul în litigiu face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislație reparatorie de către Statul Român, întrucât acesta a fost preluat abuziv de la proprietar prin Decretul nr. 92/1950, pentru soluționarea cererii deduse judecății nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1337 și urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ca lege specială în această materie.

Condițiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat, Obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire.

Așa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind titularul obligației În raportul juridic dedus judecații, în ce privește cererea de obligare la piața prețului actualizat al imobilului. Este de reținut și faptul că prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2 1 ) în interpretarea căruia prin "desființare" nu se înțelege doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare. Prin art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de "contract de vânzare-cumpărare desființat", în sensul ca actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile urmând a fi respinse, ca nefondate. În baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate reclamantul C.V. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală regională a finanțelor publice București împotriva Deciziei nr. 211A din data de 20 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2014. Procesat de GGC - GV