ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3188/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3188/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la

data de 23 februarie 2011, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se dispună obligarea pârâtului la:

1)

măsura restituirii contravalorii imobilului situat în București, b-dul P. nr.

37, sector 1, calculată conform standardelor internaționale la valoarea de

piață actuală a acestuia, pentru a putea să-și achiziționeze un alt imobil

echivalent cu cel pe care a fost obligat să-1 predea fostului proprietar al

acestuia, conform unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

2)

restituirea integrală a sumei de 298.059.105 lei actualizată, reprezentând

prețul plătit pentru Imobilul constând din teren în suprafață de 318 m.p. și

construcția existentă pe acesta, dobândit în temeiul Deciziei civile nr. 1360A

din 31 mai 1999 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Prin

Sentința nr. 726 din 10 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.V. în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice; a obligat Ministerul

Finanțelor Publice la plata prețului de 29.805,90 lei, actualizat pe perioada

15 decembrie 1999 - data plății; a respins acțiunea în rest, ca neîntemeiată.

Prin

Decizia nr. 211A din 20 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate,

apelurile formulate de reclamantul C.V. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

împotriva sentinței pronunțate de către instanța de fond.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelul pârâtului vizează

exclusiv excepția lipsei calității sale procesuale pasive în acțiunea promovată

de către reclamanți, ca urmare a faptului că nu a fost parte a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dar și ca urmare a

neincidenței prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, deoarece garanția

pentru evicțiune derogând din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de

reclamanți, este mult mai largă, putând fi angajată în temeiul normelor civile

invocate.

În

esență, curtea de apel a arătat că, contractele de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru

unitatea deținătoare, în speță SC H.N. SA, o expresie a libertății

contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelative

dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din

acest act normativ.

Faptul

că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai

vânzătorului rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări

nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția

Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995.

Dispozițiile

art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată și completată,

reprezintă dispoziții speciale, de reglementare fie a răspunderii pentru

evicțiune (în cazul în care nu a intervenit anularea/constatarea nulității

actului juridic civil), fie a principiului repunerii în situația anterioara în

cazul constatării nulității/anul arii contractelor, în domeniul distinct al

imobilelor naționalizate de statul comunist și redate mai apoi, vechilor proprietari.

Având

în vedere că dispozițiile legale evocate circumstanțială în mod expres, atât

titularul raportului juridic, cât și persoana celui obligat în cadrul sau,

rezultă că pe plan procesual, vom regăsi aceleași persoane, prevederile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/20001 reprezentând din această perspectivă, norme

procesuale, contrar aserțiunii apelantului-pârât.

În

ceea ce privește argumentul pârâtului în susținerea lipsei calității sale

procesuale pasive aferent inadmisibilității instituirii ex lege a unei novații

de debitor, în lipsa consimțământului creditorului, acesta nu este unul

dirimant, deoarece condiția impusă de dispozițiile art. 1132 C. civ. vizează

ipoteza juridică a novației convenționale și nu legale, în cadrul căreia marja

de apreciere a legiuitorului este foarte largă, acesta putând să instituie sau

să elimine condiții care sunt consacrate în domeniul novației convenționale.

Împrejurarea

că respectiva convenție dintre primărie și reclamant a fost perfectată prin

hotărâre judecătorească - Decizia nr. 1.360/1999 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, nu înlătură considerentele expuse anterior, întrucât

odată pronunțată hotărârea respectivă - de constatare a intervenirii

vânzării-cumpărării - părțile sunt considerate ca fiind părți ale unui contract

de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul respectiv, încheiat în temeiul

Legii nr. 1 12/1995, astfel încât li se va aplica regimul juridic instituit de

art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Prin

urmare, cel chemat sa răspundă în calitate de pârât pentru despăgubirile

reprezentând prețui de piață al imobilului sau prețul actualizat plătit la

momentul cumpărării este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, regimul juridic

al prezentei acțiuni fiind guvernat de legea specială și nu de dreptul comun.

În

privința criticilor reclamantului, curtea de apel a reținut că, în cadrul

Sentinței nr. 689 din 13 octombrie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, irevocabilă, prin care s-a finalizat litigiul având ca obiect

revendicarea imobilului, litigiu în care a figurat ca parte și reclamantul din

prezenta cauză, s-a tranșat în mod expres problema de drept privind modul de

încheiere a contractului de către reclamant, prin prisma dispozițiilor Legii

nr. 112/1995.

Considerentele

expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de admitere a. acțiunii

în revendicare, în lipsa lor neputând fi admisă respectiva cerere; ele

beneficiază de puterea de lucra judecat în prezentul litigiu, în condițiile în

care reclamantul a fost parte și în cauza anterioară.

Problema

de drept a încheierii contractului cu sau fără respectarea dispozițiilor Legii

nr. 1 12/1995 a fost rezolvată în cadrul litigiului anterior, cu putere de

lucru judecat, iar criticile din motivele de apel orientate către reevaluarea

acestei probleme de drept, cu stabilirea unui rezultat opus celui configurat

judiciar anterior, devin neîntemeiate.

Astfel,

criticile reclamantului apelant aferente bunei sale credințe, ca urmare a

faptului că la momentul perfectării contractului, prin hotărâre judecătorească,

autoritățile statului nu i-ar fi adus la cunoștință că fostul proprietar

intentase și câștigase o nouă acțiune în revendicare, instanțele judecătorești

fiind astfel induse la acel moment în eroare; că anterior perfectării

contractului de vânzare-cumpărare fusese beneficiarul Deciziei civile nr.

2357/1995 a instanței supreme pronunțate într-un recurs în anulare, nu pot fi

primite, ele putând și trebuind a constitui apărări în cadrul respectivului

litigiu de revendicare, neputând fi admis ca principiu, ca o chestiune

litigioasă deja tranșată între părți, prin hotărâre judecătorească irevocabilă,

să mai constituie obiect de analiză judiciară ulterioară.

Împrejurarea

că respectiva convenție în baza Legii nr. 112/1995 dintre primărie și

reclamant, a fost perfectată prin hotărâre judecătorească - Decizia nr.

1360/1999 a Tribunalului București, secția a IV- a civilă - aspect invocat

particular de apelant, nu înlătură argumentele expuse anterior, întrucât

aprecierea instanței de revendicare vizând reaua-credință, cu incidență asupra

modului de perfectare a contractului prin prisma Legii nr. 112/1995, a fost

conchisă inclusiv în considerarea acestui element invocat a fi special.

De

asemenea, s-a reținut că prezenta instanță nu mai poate să procedeze din nou,

la reevaluarea juridică sub aspectul menționat, a incidenței respectivei

hotărâri judecătorești, criticile apelantului din această perspectivă trebuind,

de asemenea, să fi fost valorificate în căile de atac împotriva hotărârii de

revendicare.

Așadar,

constatând faptul că la momentul contractului de vânzare-cumpărare nu s-au

respectat prevederile Legii nr. 112/1995, fapt care determină prin neîntrunirea

cerinței legale cu caracter de premisă a art. 50 alin. (2

1

) și 3 și

art. 50

1

din Legea ne. 10/2001, curtea de apel a constatat

caracterul nefondat al pretenției de acordare a prețului de piață al

imobilului.

Sub

aspectul convenționalității, instanța de apel a reținut că neacordarea

reclamantului apelant a unei despăgubiri corespunzătoare valorii de piață a

bunului, nu este contrară silogismului juridic presupus de art. 1 al Primului

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, regăsit și în

norma constituțională internă privind dreptul de proprietate, întrucât

protecția pe care aceste texte fundamentale o instituie cu privire la dreptul

de proprietate, nu este una absolută, potrivit și statuărilor judicioase ale

Curții de la Strasbourg.

Curtea

Europeană a ilustrat în jurisprudența sa referitoare la "relația

rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit a

fi realizat prin deposedarea unei persoane de bunurile sale" (cauza

Velikovi și alții împotriva Bulgariei), că trebuie avuți în vedere mai mulți

factori: "în concluzie, raportându-ne la dispozițiile apreciate relevante,

la aplicațiile lor în practică, la susținerile părților și la preocupările și

factorii care au ghidat autoritățile naționale în elaborarea politicii lor în

domeniul relevant și care au conturat dezbaterea publică națională, Curtea

consideră că aspectul proporționalității trebuie să fie evaluat prin raportare

la următorii factori: i) dacă speța se subordonează scopului dispozițiilor

legale incidente, apreciere care se grefează pe situația de fapt și de drept rezultată

din titlul petentului și din statuările instanțelor naționale în cadrul

litigiilor care au desființat acest titlu (abuzul de putere, încălcarea majoră

a unor dispoziții legale sau omisiuni minore imputabile administrației) și ii)

greutățile suferite de petent și caracterul adecvat al compensației efectiv

acordate sau al compensației care ar fi putut fi obținută prin intermediul unei

utilizări normale, firești, la momentul adecvat, a procedurilor accesibile

petentului, incluzând acordarea de acțiuni în compensare și posibilitățile

petentului de a își asigura un nou cămin."

Aplicând

aceste principii cazului prezent, instanța de apel a reținut că în privința

reclamantului, admiterea acțiunii în revendicare a determinat efectul juridic

al lipsirii sale de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, acțiunea

evocată fiind un mijloc procedural legal de (re)dobândire a proprietății și

concomitent (în privința părții care pierde procesul), de pierdere a acesteia.

Având

în vedere statuările intrate în puterea lucrului judecat evocate anterior,

curtea de apel a reținut împrejurarea că la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, prevederile substanțiale importante ale Legii nr. 112/1995

nu au fost respectate (similar cazurilor Wulpe; Stoyanova și Ivanov din cadrul

cauzei Velikovi și alții împotriva Bulgariei citate), astfel încât, potrivit

legii, nici compensarea pierderii suferite nu poate fi una corespunzătoare

valorii de piață a imobilului achiziționat în aceste condiții, cu atât mai mult

cu cât reclamantul a plătit pentru acest imobil un preț subvenționat, sub

prețul de piață al epocii respective.

Sub

un alt aspect, curtea de apel a reținut că reclamantul nu a invocat nicio

dificultate concretă în procurarea unui nou cămin, nerealizând un minim de

dovezi sub acest aspect [de exemplu, inițierea vreunui demers pentru obținerea

unei locuințe potrivit art. 20 alin. (2) din lege, nerezolvat până în prezent].

Totodată,

instanța a constatat similar raționamentului juridic al instanței de contencios

european expus anterior, că într-un caz complex precum prezentul, care implică

probleme dificile în condițiile de tranziție de la un regim totalitar la

democrație și la statul de drept, un anumit "prag de greutăți"

trebuie să fi fost trecut pentru a se constata o încălcare a vreunui potențial

drept ai apelantului reclamant prevăzut de art. 1 al Protocolului nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul C.V., cât și pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice.

I).

Recurentul-reclamant și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și a invocat faptul că instanța de apel a interpretat eronat legea,

neanalizând motivele de apel și pornind de la premisa greșită că există

autoritate de lucru judecat în speță.

În

acest sens, reclamantul a arătat că revendicarea formulată de către O.M. a fost

inițial respinsă de către Curtea Supremă de Justiție, prin Decizia civilă nr.

2357/1995, aspect care i-a creat o impresie de nezdruncinat în sensul că

imobilul respectiv poate fi achiziționat în baza Legii nr. 112/1995, statul

fiind proprietar necontestat; în acest context nu au relevanță notificările

numitei O.M. către reclamant

În

speță, vânzarea-cumpărarea bunului a fost constatată de către instanța de

judecată, care a verificat toate motivele de legalitate și temeinicie ale

încheierii contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul din bd, P. nr.

37, prin prisma prevederilor Legii nr. 122/1995.

În

ceea ce privește hotărârea judecătorească prin care s-a admis revendicarea

imobilului de la reclamantul C.V., instanța a admis cererea pe un singur aspect

și anume acela că la momentul la care s-a constatat vânzarea, vânzătorul nu

avea în patrimoniu bunul, ceea ce înseamnă că nu putea să transmită.

În

hotărârea judecătorească pronunțată în cadrul acțiunii în revendicare nu s-a

contestat buna-credință a cumpărătorului, în speță a reclamantului, motiv

pentru care acest aspect nu avea cum să capete autoritate de lucru judecat, așa

cum în mod eronat a considerat curtea de apel în motivarea deciziei recurate.

S-a

reținut doar faptul că vânzătoarea nu a avut titlu valabil și că a fost de

rea-credință la momentul vânzării, dar acest aspect nu are absolut nicio

relevanță asupra bunei-credințe a recurentulul-reclamant.

În

atare situație, buna-credință a reclamantului nu poate fi contestată și, ca

urmare, acesta este pe deplin îndreptățit la primirea contravalorii de piață a

prețului imobilului de care a fost evins, așa cum statuează și practica Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Așadar,

instanța de apel a reținut în mod eronat că aspectul bunei-credințe a fost

dezlegat irevocabil prin Decizia nr. 689/2000 a Tribunalului București și că

actul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995.

Restituirea

doar a prețului plătit, actualizat cu indicele de inflație, nu reprezintă o

justă și proporțională despăgubire.

Așa

cum se arată și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin

desființarea titlului de proprietate al reclamantului, acesta a fost lipsit de

bunul său, indiferent de prețul pe care l-a achitat inițial, întrucât a avut

încredere în titlul statului, precum și în legile țării.

Prin

prisma motivării instanței de apel, reclamantul nu înțelege decât faptul că

trebuie sa suporte consecințele relei-credințe a organelor statului, dată fiind

"relația rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și

scopul urmărit a fi realizat prin deposedarea unei persoane de bunurile

sale" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cauza Velikovi și alții

contra Bulgariei).

Potrivit

motivării curții de apei, expusă anterior, deși vânzătoarea a fost cea care a

dat dovadă de rea-credință, reclamantul din prezenta cauză trebuie să suporte

consecințele.

Așa

cum a statuat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în speța

citată mai sus, reclamantul trebuie să beneficieze de despăgubire la valoarea

de piață a imobilului, fiind aplicabile prevederile art. 50 alin. (2) și alin.

(2

1

), cele ale art. 50

1

, precum și prevederile ari 1337

și urm. C. civ.

II).

Recurentul-pârât și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și a invocat o greșită aplicare a legii, reiterând excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, potrivit

principiului relativității efectelor contractului - acesta produce efecte numai

între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or,

Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre

Primăria municipiului București și reclamanți - este terț față de acest

contract.

Dispozițiile

art 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului

extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, care a devenit

astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel

obligarea Ministerului Finanțelor Publice la achitarea prețului la valoarea de

piață a imobilului.

Prin

urmare, în prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu

poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială

vânzătoare (în speță, municipiul București), nicidecum Ministerul Finanțelor

Publice, atât. pentru faptul ca acesta nu a fost parte contractantă în raportul

juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor

efectuate în baza actului atacat, cât și pentru dispozițiile imperative

prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În

mod greșit, instanța de apel a menținut obligația de plată a prețului actualizat

în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere dispozițiile art.

1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală

sau parțială prin fapta unui terț.

Această

dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială

contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul

litigiu, mai ales în situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost

anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Nici

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură sa

determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și

sa îi acorde calitate procesuală pasivă acestuia, cât timp obligația de

garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a

prețului.

Deposedarea

reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, care este de natură să

angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului,

respectiv municipiul București, față de pretențiile privind restituirea

prețului pentru imobilul în cauză,

Nicidecum,

nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în

vedere ca în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

Recursurile

sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed;

1).

Analiza recursului reclamantului C.V.:

Prin

Decizia nr. 689 din 13 octombrie 2000 pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de

reclamanta O.M. împotriva pârâților C.V., G.T.A. și C.B. și au fost obligați

pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul compus

din teren în suprafață de 308 mp și construcție, situat în București, str. P.

nr. 37, sector 1.

Instanța,

procedând la compararea titlurilor părților, a verificat dacă vânzătorul

Consiliul general al municipiului București era titular al dreptului de

proprietate și a constatat că titlul reclamantei este preferabil, deoarece

titlul pârâtului C.V. provine de la un neproprietar.

S-a

reținut în motivarea deciziei că la data ia care s-a constatat intervenită

vânzarea-cumpărarea între C.G.M.B. (vânzător) și C.V. (cumpărător) prin

hotărârea care nu este opozabilă reclamantei, dreptul de proprietate al

acesteia fusese recunoscut cu 5 ani înainte prin Sentința civilă nr. 4046/1994

a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă,

Totodată,

s-a reținut că reclamanta îl notificase pe pârâtul C.V. că este proprietara

imobilului, solicitându-i încheierea contractului de închiriere conform O.G.

nr. 40/1999.

De

asemenea, instanța a constatat că Decizia nr. 1360/1999 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, de care se prevalează pârâtul, nu

are efecte constitutive de drepturi - nu constată un drept de proprietate, ci

ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Dată

fiind soluția astfel argumentată, în mod corect instanța de apel din prezenta

cauză a constatat că Decizia nr. 689 din 13 octombrie 2000 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, beneficiază de putere de lucru

judecai în ceea ce privește modul de încheiere a contractului de către

reclamant, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Efectele

pozitive și negative ale puterii de lucru judecat se produc atât în virtutea

dispozitivului hotărârii, cât și ale considerentelor pe care se sprijină

soluția adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt și în drept date

problemelor soluționate. Dacă s-ar reține contrariul, ar însemna a se permite

reevaluarea acelorași aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor

constatări diferite ale instanțelor de judecată.

Or,

este de esența puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor între hotărâri

judecătorești pronunțate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de

conținut însăși instituția juridică în discuție.

Se

constată că instanța de apel a dat în mod corect eficiență puterii de lucru

judecat a hotărârii judecătorești irevocabile anterior pronunțate, conchizând

în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu consecința neîndeplinirii cerinței de aplicare a

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În

aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurentulul-reclamant prin care

se tinde la reanalizarea respectării prevederilor Legii nr. 112/1995.

Recurentul-reclamant

invocă și faptul că lipsirea sa de bun încalcă art. 1 din Primul protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și statuările

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și impune acordarea

prețului de piață actual al imobilului.

Însă,

protecția conferită dreptului de proprietate prin art. 1 al Primului Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este una absolută,

după cum s-a statuat în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel,

contrar susținerilor recurentului-reci amant, instanța de apel în mod corect a

reținut că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în

cazurile în care ou au fost respectate cerințele legale (în speță, dispozițiile

Legii nr. 112/1995), nici compensarea pierderii suferite nu poate fi una

corespunzătoare valorii de piață a imobilului achiziționat în aceste condiții,

cu atât mai mult cu cât reclamantul a plătit pentru acest imobil un preț

subvenționat, sub prețul de piață al epocii respective.

Pentru

astfel de situații, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu

impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a

imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte

din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului

actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).

II).

Analiza recursului pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice:

În

ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, în mod corect a fost respinsă de prima instanță, soluția

fiind menținută de instanța de apel,

Deși

susținerea pârâtului că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare

încheiat între intimata-reclamantă și Primăria municipiului București este

reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul ie

pretinde.

Obligația

de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost

desființate, nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din

lege.

Art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor

Publice de a restitui prețul de piață ori prețul actualizat plătit de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea, fie cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

Aceste

dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile

dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de

răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă a Ministerului

Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului.

Având

în vedere că imobilul în litigiu face parte dintre cele cu privire la care a

fost adoptată o legislație reparatorie de către Statul Român, întrucât acesta a

fost preluat abuziv de la proprietar prin Decretul nr. 92/1950, pentru

soluționarea cererii deduse judecății nu sunt aplicabile prevederile dreptului

comun (art. 1337 și urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialia

generalibus derogant, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ca lege specială în

această materie.

Condițiile

speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de

încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie

în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9

alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la

dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a),

justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de

natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura

de efectele contractului încheiat,

Obligația

instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo

culpă a debitorului obligat prin lege la restituire.

Așa

fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice, acesta fiind titularul obligației În raportul juridic dedus judecații,

în ce privește cererea de obligare la piața prețului actualizat al imobilului.

Este

de reținut și faptul că prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea

nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2

1

) în interpretarea căruia prin

"desființare" nu se înțelege doar situația când contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și

cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Prin

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de

"contract de vânzare-cumpărare desființat", în sensul ca actul

juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în

revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Față

de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a

fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și astfel, nu

sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., recursurile urmând a fi respinse, ca nefondate. În baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate reclamantul C.V. și de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția generală regională a finanțelor publice

București împotriva Deciziei nr. 211A din data de 20 mai 2014 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2014.

Procesat

de GGC - GV