ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 724/2017

Decizia nr. 724/2017

Ședința publică de la

13aprilie

2017

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorul 2 București, sub nr. x/300/2012, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și Statul Român prin B., a solicitat să se constate că imobilul situat în București, sector 2 are, în fapt, o suprafață mai mare decât cea înscrisă în documentele oficiale, cu înscrierea și intabularea acesteia în cartea funciară.

Prin sentința civilă nr. 3034 din 26 februarie 2013 a Judecătoriei sectorul 2 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/3/2013, la 01 aprilie 2013 și precizată, ulterior, la 09 noiembrie 2013 și 20 ianuarie 2014.

Prin sentința civilă nr. 183 din 21 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu și a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și Statul Român prin B.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.

Prin Decizia civilă nr. 513/A din 8 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 183 din 21 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin B., C. și B.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. București, iar prin Decizia nr. 2467 din 26 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că atât instanța de apel, cât și prima instanță au calificat în mod greșit natura cererii formulate de către recurenta-reclamantă.

Astfel, s-a apreciat că deși, aparent, reclamanta a formulat o acțiune prin care solicita constatarea unei situații de fapt, în realitate, cererea sa trebuia interpretată ca o cerere în constatarea unei situații de drept, respectiv constatarea adevăratei întinderi a dreptului subiectiv de proprietate al statului, relativ la imobilul construcție și teren, situat în București, sector 2, respectiv a adevăratei întinderi a dreptului de administrare al reclamantei asupra acestui imobil.

Totodată, s-a constatat că recurenta-reclamantă a prezentat pe parcursul judecății atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, acte din care rezultă că întinderea dreptului de proprietate al statului, respectiv întinderea dreptului de administrare al reclamantei asupra imobilului este mai mare decât cea rezultată din cuprinsul H.G. nr. 399 din 29 martie 2006, astfel încât cererea introductivă poate fi analizată în temeiul dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.

Cum prima instanță și instanța de apel au calificat, în mod greșit, cererea introductivă ca fiind una în constatarea unei stări de fapt, când în realitate se solicita constatarea întinderii unui drept subiectiv, aceasta echivala cu încadrarea greșită a acțiunii introductive și necercetarea fondului cauzei deduse judecății, astfel încât în baza art. 312 alin. (1), alin. (3) și alin. (5) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost admis recursul, a fost casată decizia recurată și cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel, urmând ca aceasta să procedeze în concordanță cu cele reținute mai sus.

În rejudecarea apelului, ulterior casării, prin Decizia civilă nr.

626/A din 26 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

, a fost admis apelul declarat de

apelanta-reclamantă A., a fost

anulată

sentința civilă nr. 183 din 21 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

și, în urma evocării fondului, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată

, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin B., C. și B.

În motivarea acestei decizii, s-a reținut că

prin cererea de chemare în judecată au fost formulate două capete de cerere.

Prin primul capăt de cerere reclamanta a solicitat să se constate că întinderea dreptului său de administrare asupra imobilului proprietate publică de stat, compus din construcție și teren, situat în București, sector 2, este mai mare decât cea atribuită de titularul dreptului de proprietate publică prin H.G. nr. 399 din 29 martie 2006 către reclamantă, respectiv că se întinde asupra imobilului alcătuit din construcția compusă din subsol, parter, 3 etaje, în suprafață (amprenta la sol) de 1.175 mp și din terenul în suprafață de 1.359 mp, în loc de construcția alcătuită din: subsol, parter, 3 etaje, în suprafață construită de 838 mp, suprafață desfășurată de 4.649 mp și teren în suprafață de 100 mp.

Prin al doilea capăt de cerere reclamanta a solicitat să se dispună intabularea și înscrierea în cartea funciară a dreptului său de administrare asupra întregului imobil.

În ceea ce privește situația juridică a imobilului, instanța de apel a constatat că prin H.G. nr. 399 din 29 martie 2006 s-a aprobat transmiterea imobilului, proprietate publică a statului, format din construcție și terenul aferent, situat în municipiul București, sectorul 2, cu următoarele date de identificare: subsol, parter, 3 etaje, suprafață construită de 838 mp, suprafață desfășurată de 4.649 mp și o suprafață a terenului de 100 mp, atribuit de B., din administrarea D. în administrarea A.

S-a constatat că, anterior transmiterii imobilului în administrarea reclamantei, la nivelul anilor 2004-2006, când se afla în administrarea E., imobilul a făcut obiectul unor lucrări de extindere și modificare a construcțiilor în baza autorizației de construire din 19 august 2004 și autorizației de desființare din 01 septembrie 2004, desființându-se parțial corpul marcat pe planul de situație între axele F și D, situat pe limita dreaptă a incintei, iar construcția realizată din zidărie portantă, de formă triunghiulară în plan, s-a reconstruit extinzându-se etajul 3 înspre Teatrul National.

Prin memoriul tehnic refăcut pentru intabularea și înscrierea în cartea funciară a imobilului situat în București, sector 2, transmis în administrarea A. prin H.G. nr. 399 din 29 martie 2006, s-au reținut următoarele: suprafața reală a imobilului este mai mare decât cea înscrisă în actele de proprietate, astfel că imobilul construcție având ca proprietar Statul Român prin B. - cota parte de 1/1 - act de proprietate - H.G. nr. 399 din 29 martie 2006 și protocolul nr. 8239 din 22 mai 2006 are o suprafață de 838 mp potrivit actului oficial și o suprafața reală rezultată din măsurători de 1.175 mp;clădirea este destinată desfășurării activităților administrative și formează un singur corp cu aria construită de 1.175 mp, iar cea desfășurată de 5.120 mp (fără pod); că imobilul teren proprietatea Statului Român prin B. - cota parte de 1/1 - are o suprafață potrivit actului oficial de 938 mp și o suprafață reală rezultată din măsurători de 1359 mp.

Instanța de apel a apreciat că menționatele lucrări de extindere și modificare a construcțiilor aflate în proprietatea publică a Statului Român prin B., potrivit poziției nr. 29 din anexa Legii nr. 213/1998, nu au nicio relevanță în privința întinderii dreptului său de administrare, deoarece au fost realizate de titularul dreptului de proprietate anterior momentului când imobilul i-a fost dat în administrare, astfel încât prin actul juridic administrativ ce constituie manifestarea sa de voință, autoritatea publică care l-a constituit a înțeles să acorde reclamantei dreptul de administrare doar asupra unei suprafețe construite de 838 mp și doar asupra unei suprafețe a terenului de 100 mp, în condițiile în care nefiind modificat de la nivelul anului 1986, imobilul oricum figura înscris chiar anterior modificărilor, cu construcții in suprafață de 1.165 mp și cu un teren în suprafață de 1.323 mp.

În acest sens, s-a reținut că reclamanta a solicitat ca dreptul său de administrare asupra imobilului construcție pentru care cere intabularea împotriva titularului dreptului de proprietate să poarte asupra unei suprafețe de 1.175 mp în loc de 838 mp cât i-a fost acordat în anul 2006 (din 1.165 mp existenți la nivelul anului 2006, moment la care suprafața construită de 1.165 mp fusese și extinsă potrivit autorizațiilor de construire din 19 august 2004 și de desființare din 01 septembrie 2004), iar suprafața terenului asupra căreia să fie înscris dreptul său de administrare să fie de 1.359 mp în loc de 100 mp.

În privința terenului, s-a apreciat că mărirea cu 1.259 mp nu poate fi justificată de măsurarea terenului de către expert, de actele de proprietate ale titularului dreptului și de lucrările de extindere ale construcțiilor.

Astfel, instanța de apel a constatat că reclamanta înțelege să opună titularului dreptului de proprietate un drept de administrare având o întindere substanțial mai mare decât cea care i-a fost acordată expres prin actul administrativ de atribuire, iar nu să solicite a se constata că întinderea dreptului său de administrare se întinde asupra unei suprafețe diferite a imobilului.

Totodată, au fost evocate dispozițiile

art. 866 N.C.C. potrivit cărora,“drepturile reale corespunzătoare proprietății publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit”, dispozițiile art. 885 alin. (1) N.C.C. conform cărora,“sub rezerva unor dispoziții legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea”, dispozițiile art. 886 N.C.C., conform cărora, “modificarea unui drept real imobiliar se face potrivit regulilor stabilite pentru dobândirea sau stingerea drepturilor reale, dacă prin lege nu se dispune altfel”, precum și dispozițiile art. 888 N.C.C., conform cărora, “înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătorești rămase definitive, a certificatului de moștenitor sau în baza unui alt act emis de autoritățile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta”.

În raport de aceste texte de lege, instanța de apel a concluzionat că înscrierea în cartea funciară a întinderii dreptului de administrare al reclamantei nu se poate face decât prin justificarea întinderii dreptului de proprietate al titularului dreptului, respectiv al Statului Român prin B., iar nu ca o consecință a constatării unei întinderi reale diferite a suprafeței imobilului rezultate din măsurători.

Împotriva

Deciziei civile nr. 626/A din 26 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că la primul termen din rejudecarea apelului reclamanta a sesizat că dosarul a fost repartizat aceluiași complet de judecată care anterior a respins cererea de apel, complet format din doamnele judecător F. și G., motiv pentru care a formulat cerere de recuzare.

În legătură cu acest aspect, recurenta-reclamantă a învederat că situația creată este anormală, întrucât nu este firesc ca același complet să se pronunțe în cadrul aceluiași dosar atât în apel, cât și în rejudecare.

Față de soluția de respingere atât a cererii de recuzare, cât și a cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea a fost dată cu încălcarea și interpretarea greșită a legii.

Prin cererea de recurs s-a mai învederat că, potrivit dispozițiilor art. 551 și art. 866 - 870 N.C.C. raportat la dispozițiile H.G. nr.

399 din 29 martie 2006

, A. are un drept real, corespunzător proprietății publice, de administrare asupra întregului imobil situat în București, sector 2.

Cum suprafețele înscrise în titlu sunt mult mai mici decât cele reale ale imobilului, pentru a putea intabula dreptul de administrare asupra imobilului, aflat în proprietatea publică a statului, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de judecată să constate această împrejurare de fapt și să dispună intabularea și înscrierea acestuia în cartea funciară cu suprafețele reale rezultate din măsurători. Totodată, aceasta a arătat că o acțiune judiciară prin care să se constate dreptul de administrare și asupra diferenței de suprafață care nu este înscrisă în titlu (H.G. nr. 399 din 29 martie 2006) ar fi inadmisibilă, motivat de faptul că dreptul de administrare al unui imobil aflat în domeniul public al statului se constituie/transmite prin act normativ (hotărâre de guvern) și nu prin hotărâre judecătorească.

Totodată, au fost invocate dispozițiile art. 25 alin. (1) din Regulamentul privind conținutul, modul de întocmire și recepție a documentelor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară, aprobat prin Ordinul nr. 634/2006 al H. - I.

În cuprinsul cererii de recurs nu au fost indicate motivele de recurs prevăzute la art. 304 C. proc. civ. pe care se întemeiază.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă Statul Român prin B., a fost invocată excepția nulității cererii de recurs pentru neindicarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază, iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând cu prioritate excepția nulității cererii de recurs invocată în prezenta cauză, prin raportare la dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepția invocată este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ., “recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs”, iar potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., “indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior menționate, rezultă că în cazul în care cererea de recurs, formulată în termenul legal, cuprinde critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. nu este incidentă sancțiunea nulității cererii de recurs chiar dacă recurentul nu a indicat sau a indicat în mod greșit motivele de recurs.

În prezenta cauză, se constată că, în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a prezentat în mod amplu istoricul litigiului dintre părți, în toate fazele procesuale.

În condițiile în care susținerile făcute în legătură cu acest istoric nu au natura unor veritabile critici ale deciziei pronunțate în apel, acestea nu vor fi evocate și analizate prin prezenta hotărâre, întrucât exced cadrului procesual al căii extraordinare de atac a recursului.

Totodată, se constată că, deși cea mai parte a criticilor din cererea de recurs nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 C. proc. civ., totuși în cuprinsul cererii de recurs au fost formulate critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 1 și pct. 9 C. proc. civ. care vor fi analizate cu ocazia examinării pe fond a recursului.

Astfel, dând eficiență dispozițiilor art. 303 alin. (1) prin raportare la dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge excepția nulității cererii de recurs invocată de intimatul-pârât Statul Român prin B.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la critica în sensul că nu este firesc ca același complet de judecată să se pronunțe în cadrul aceluiași dosar atât în apelul din primul ciclu procesual, cât și în rejudecarea apelului din al doilea ciclu procesual, motiv pentru care soluția de respingere a cererii de recuzare și a cererii de chemare în judecată a fost dată cu încălcarea și interpretarea greșită a legii, se reține că aceasta critică poate fi subsumată motivului de casare prevăzut la art. 304 pct. 1 C. proc. civ., urmând a fi analizată prin raportare la acest motiv.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ., poate fi cerută casarea unei hotărâri atunci când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

Acest motiv de recurs se referă la situația în care hotărârea a fost pronunțată de un complet care nu a fost compus cu numărul de judecători prevăzut de lege ori de un complet care nu a fost constituit cu toate organele și persoanele cerute de lege pentru judecarea pricinii respective.

Totodată, acest motiv vizează și ipoteza în care judecătorii din completul care a pronunțat hotărârea nu aveau dreptul să facă parte din respectivul complet,întrucât subzista un motiv de incompatibilitate în privința lor.

Din conținutul criticii formulate de recurenta-reclamantă,rezultă că aceasta se referă la ipoteza vizând incompatibilitatea judecătorilor care au făcut parte din completul de judecată care pronunțat decizia din apel.

Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) C. proc. civ., “judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare”.

Teza finală a dispozițiilor legale anterior evocate instituie un caz de incompatibilitate numai în situația în care completul de judecată care soluționează fondului cauzei în primul ciclu procesual este învestit cu soluționarea aceleiași cauze, în urma casării cu trimitere spre rejudecare.

Soluția se explică prin aceea că se presupune că o persoană care și-a exprimat părerea asupra fondului raportului juridic dedus judecății, cu greu și-o va mai schimba, motiv pentru care nu îi este permis să ia parte din nou la judecarea acestuia.

Totuși, în cazul în care în primul ciclu procesual cauza a fost soluționată în baza unui incident procedural care, prin ipoteză, presupune neexaminarea fondului pretențiilor deduse judecății, dispozițiile art. 24 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt incidente, întrucât neexistând o dezlegare asupra fondului cauzei, înseamnă că judecătorul nu și-a exprimat anterior opinia asupra acestui aspect, putând soluționa cauza în fond după casarea cu trimitere spre rejudecare.

În prezenta cauză se constată că, în primul ciclu procesual,prin sentința civilă nr. 183 din 21 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu, soluție menținută și în apel prin Decizia civilă nr. 513/A din 8 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În al doilea ciclu procesual, în urma casării Deciziei civile nr. 513/A din 8 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, prin

Decizia civilă nr.

626/A din 26 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

, a fost admis apelul declarat în cauză

, a fost

anulată

sentința civilă nr. 183 din 21 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

și, în urma evocării fondului, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

Astfel, se constată că, în primul ciclu procesual, cauza a fost soluționată prin admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, iar judecata din apel a fost limitată la analiza legalității acestei soluții, fără să fi fost examinat fondul raportului juridic dedus judecății de către completul în privința căruia a fost invocată cauza de incompatibilitate.

Prin urmare, chiar dacă în urma casării cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost repartizată către același complet de judecată, nu subzistă motivul de incompatibilitate prevăzut la

art. 24 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cauza a fost soluționată pe fond pentru prima oară în rejudecare.

Mai mult decât atât, s

e constată că în cursul judecății din apel recurenta-reclamantă a formulat o cerere de recuzare a completului de judecată, întemeiată pe acest motiv, cerere care însă a fost respinsă prin încheierea de ședință din 17 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În legătură cu acest aspect, se constată că potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) C. proc. civ., “încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul”.

Din dispozițiile legale anterior menționate, rezultă că în cazul în care cererea de recuzare este respinsă în cursul judecății printr-o încheiere, aceasta din urmă poate fi atacată cu recurs odată cu fondul.

Fiind vorba de o încheiere prin care se soluționează un incident procedural, este necesară formularea căii de atac prevăzute de lege atât împotriva deciziei prin care a fost soluționat fondul cauzei, cât și împotriva încheierii respective, în considerarea principiului disponibilității, aplicabil și în materia căilor de atac.

Altfel spus, exercitarea căii de atac împotriva hotărârii pronunțate asupra fondului cauzei nu se consideră a fi făcută, în mod implicit, și împotriva încheierilor premergătoare prin care au fost soluționate diferite incidente procedurale în cursul judecății, înainte de soluționarea cauzei prin hotărârea finală.

Prin urmare, se constată că, deși recurenta-reclamantă invocă ca motiv de recurs un caz de incompatibilitate a completului de judecată care a pronunțat hotărârea din apel, totuși, prin cererea de recurs aceasta a înțeles să exercite calea de atac numai împotriva Deciziei civile nr. 626/A din 26 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, nu și împotriva încheierii din 17 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a completului de judecată.

Având în vedere aceste considerente,criticile din cererea de recurs care au fost încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 304 pct. 1 C. proc. civ., vor fi înlăturate, ca nefondate.

Cu privire la criticile recurentei-reclamante prin care, invocând prevederile art. 551 și art. 866 - 870 N.C.C., a susținut că are un drept real de administrare asupra întregului imobil situat în București, sector 2 și că ar trebui să i se recunoască acest drept asupra suprafețelor reale rezultate din măsurători care sunt mai mari decât cele înscrise în titlu (H.G. nr. 399 din 29 martie 2006) pentru a putea intabula dreptul de administrare asupra întregului imobil,se constată că aceste critici pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât se invocă încălcarea și aplicarea greșită a unor norme de drept material.

Potrivit dispozițiilor art. 867 alin. (1) N.C.C., “dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau, după caz, a consiliului local”, iar potrivit dispozițiilor art. 868 alin. (2) N.C.C., “titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire”.

Se constată că dispozițiile legale anterior menționate sunt aplicabile în prezenta cauză în considerarea normelor de drept intertemporal prevăzute la art. 6 alin. (6) N.C.C. care prevăd că dispozițiile legii noi sunt, de asemenea, aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din regimul general al bunurilor, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Din analiza coroborată a dispozițiilor art. 867 alin. (1) și art. 868 alin. (2) N.C.C., rezultă că dreptul de administrare, ca drept real corespunzător proprietății publice, poate lua naștere prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau a consiliului local, permițând titularului său să folosească și să dispună material de bunul primit în administrare în condițiile stabilite de lege sau de actul de constituire.

Astfel, prin hotărâre de Guvern, care reprezintă actul de constituire a dreptului de administrare, se stabilește unilateral conținutul acestui drept real, inclusiv în privința întinderii sale.

Având în vedere că determinarea conținutului dreptului de administrare este în atribuția exclusivă a celui care îl constituie, rezultă că acest drept real poate viza un bun, în materialitatea sa, fie integral, fie parțial.

Prin raportare la aceste considerente, se constată că recurenta-reclamantă urmărește să i se recunoască prin demersul său judiciar o suprafață mai mare decât cea care i-a fost atribuită prin H.G. nr. 399 din 29 martie 2006, cu motivarea că suprafețele reale rezultate din măsurători sunt mai mari decât cele înscrise în titlul său.

Or, această motivare, care nici măcar nu a fost formulată sub forma unei critici împotriva considerentelor deciziei instanței de apel, nesocotește dispozițiile legale anterior evocate care reglementează conținutul dreptului de administrare.

În condițiile în care prin H.G. nr. 399 din 29 martie 2006, recurentei-reclamante i-a fost dat în administrare imobilul din prezenta cauză, rezultă că aceasta este titulara unui drept de administrare al cărui conținut, inclusiv în privința întinderii sale, a fost stabilit prin respectivul titlu.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că

lucrările de extindere și modificare a construcțiilor aflate în proprietatea publică a Statului Român prin B., potrivit poziției nr. 29 din anexa Legii nr. 213/1998, nu au nicio relevanță în privința întinderii dreptului de administrare al reclamantei, deoarece au fost realizate de către titularul dreptului de proprietate anterior momentului când imobilul i-a fost dat în administrare, astfel încât prin actul juridic administrativ ce constituie manifestarea sa de voință, autoritatea publică care l-a constituit a înțeles să acorde reclamantei dreptul de administrare doar asupra unei suprafețe construite de 838 mp și doar asupra unei suprafețe a terenului de 100 mp, în condițiile în care nefiind modificat de la nivelul anului 1986, imobilul oricum figura înscris chiar anterior modificărilor, cu construcții in suprafață de 1.165 mp și cu un teren în suprafața de 1.323 mp.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu poate opune titularului dreptului de proprietate publică un drept de administrare având o întindere mai mare decât cea care i-a fost acordată în mod expres prin actul administrativ de atribuire reprezentat de H.G. nr. 399 din 29 martie 2006, întrucât întinderea dreptului de administrare a fost stabilită prin chiar actul administrativ respectiv.

Având în vedere că de soluția dată capătului de cerere privitor la constatarea unei întinderii diferite a dreptului de administrare față cea atribuită prin actul administrativ depindea și soluția dată capătului de cerere prin care s-a solicitat intabularea și înscrierea în cartea funciară a dreptului său de administrare asupra întregului imobil, iar criticile în legătură cu soluția dată primului capăt de cerere au fost înlăturate, ca nefondate, în temeiul principiului accessorium sequitur principale, urmează a fi înlăturate și criticile din cererea de recurs care vizează soluția de respingere a capătului de cerere accesoriu.

Pentru toate aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 pct. 1 și pct. 9 C. proc. civ., în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității cererii de recurs invocată de intimatul-pârât Statul Român prin B.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 626/A din 26 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2017.