ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2002/2018

Asupra recursului de față;

Prin cererea din 15.08.2002, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate pentru apartamentele din imobilul situat în București, str. x (fostă Calea x), compus din teren în suprafață de 276 mp și construcție.

Ca urmare a decesului reclamantului, intervenit la data de 30.08.2003, procesul a fost continuat de moștenitoarele sale, B. și C., conform certificatului de calitate de moștenitori nr. x/12.09.2003 emis de BNPA "D. și E.".

Prin cererea precizatoare și completatoare, reclamantele B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și S.C. Q. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/29.09.1997, nr. y/11.11.1996, nr. z/05.11.1996, nr. w/17.10.1996, nr. t/19.10.2000, nr. s/01.10.1998 și nr. u/04.12.1996, având ca obiect apartamente din imobilul situat în București, str. x, încheiate între pârâta Primăria Municipiului București, prin S.C. Q. S.A. și pârâți.

Prin cerere reconvențională, pârâții-reclamanți N. și O. au solicitat să se constate nulitatea absolută a testamentului olograf lăsat de R., prin care l-a instituit legatar universal pe A., precum și anularea certificatului de moștenitor nr. x/13.10.1998 emis de BNP S..

La data de 31.12.2002 a decedat pârâta F., fiind introduse în cauză, în calitate de moștenitoare ale acesteia, pârâtele T. și U. (certificat de moștenitor nr. 21/11.04.2003 emis de BNP V.).

La data de 01.06.1997 a decedat pârâtul K., fiind introduși în cauză, în calitate de moștenitori ai acestuia, pârâții L., W. și X. (certificat de moștenitor nr. x/22.11.2006 emis de BNPA Y. și Z.).

La data de 15.12.2000 a decedat pârâta M., fiind introduși în cauză în calitate de moștenitori ai acesteia, pârâții AA. și BB. (certificat de moștenitor nr. x/13.03.2007 emis de BNPA CC. și DD.).

Prin sentința civilă nr. 4309/06.06.2011 pronunțată de Judecătoria Sector 4 București în dosarul nr. x/2002, au fost respinse excepțiile autorității de lucru judecat, lipsei calității procesuale active și lipsei de interes invocate de pârâtele U. și T.; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a pârâților - reclamanți reconvenționali N. și O., invocată de reclamantele - pârâte reconvenționale; a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat invocată din oficiu. Totodată, au fost respinse acțiunea principală cât și cererea reconvențională.

Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel, recalificat în recurs, pârâții-reclamanți N. și O. și reclamantele-pârâte.

Prin decizia civilă nr. 3271/R/20.12.2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă a constatat nul recursul declarat de recurentele-reclamante și a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâții-reclamanți N. și O..

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele pârâte B. și C..

Prin decizia civilă nr. 1761/2014 a Curții de Apel București, secția a III-a Civilă, a respins excepția de inadmisibilitate a recursului, a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului la tribunal, ca instanță de apel.

Prin decizia civilă nr. 1446/A/23.04.2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis apelurile formulate de apelanții-reclamanți, a admis excepția necompetenței materiale a instanței de fond, a anulat sentința civilă apelată și a constatat că tribunalul este competent să soluționeze cauza în primă instanță.

Tribunalul a reținut că reclamantele solicită pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absoluta a 7 contracte de vânzare-cumpărare cu privire la 6 apartamente și o mansarda aparținând unui imobil situat în București, str. x (fostă Calea x), compus din teren în suprafață de 276 mp și construcție, în valoare de peste 500.000 RON, așa încât lui îi revine competența de soluționare a cauzei în primă instanță.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții N., O., AA. și BB., solicitând modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului formulat de către reclamante, sub aspectul admiterii excepției necompetenței materiale a judecătoriei, cu trimitere spre rejudecare tribunalului spre soluționarea fondului apelului.

Prin decizia civilă nr. 988/29.09.2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, recursul.

Cauza a fost din nou înregistrată, pentru soluționarea în primă instanță, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 25.11.2015, sub nr. dosar x/2015

Prin sentința civilă nr. 232 din 26.02.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă s-au respins excepțiile inadmisibilității, prescripției dreptului la acțiune, tardivității formulării cererii precizatoare și autorității de lucru judecat, invocate de pârâți cu privire la acțiunea reclamantelor. Totodată, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de interes legitim și autorității de lucru judecat, invocate de reclamantele-pârâte cu privire la cererea reconvențională.

De asemenea, au fost respinse, ca neîntemeiate, acțiunea și cererea reconvențională și au fost obligate reclamantele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către pârâții I. și J., în cuantum de 3000 RON și către pârâta P., în cuantum de 1500 RON.

Pentru a hotărî astfel, instanța a analizat cu prioritate excepțiile invocate de către reclamante și pârâți.

Astfel, a reținut că argumentarea excepției inadmisibilității acțiunii principale, pe considerentul neformulării notificării în baza Legii nr. 10/2001, este contrazisă de înscrisurile aflate la dosar, ce relevă formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, de către autorul reclamantelor, A.. Notificarea a fost soluționată prin dispoziția nr. 5193/24.01.2006 a Primarului Municipiului București, în sensul că s-au restituit în natură părți din imobilul clădire și terenul aferent acesteia.

Prescripția dreptului la acțiune nu s-a împlinit la data sesizării instanței (15.08.2001), căci termenul de 1 an stabilit prin dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data sesizării instanței, care expira la data de 14.09.2002, a fost ulterior prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, cu 6 luni - până în luna februarie 2003, așa încât acțiunea a fost formulată în termenul legal.

Tardivitatea formulării cererii precizatoare nu mai poate fi invocată dacă s-a depășit momentul procesual prevăzut de art. 108 alin. (3) C. proc. civ. pentru invocarea unei neregularități procedurale (la prima zi de înfățișare ce a urmat).

Instanța a mai reținut că excepția autorității de lucru judecat nu se verifică în raport de dispozițiile art. 1201 C. civ., căci nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză, însă hotărârile anterioare pronunțate în revendicare pot fi valorificate de partea interesată în sensul de a se reține puterea de lucru judecat a unor chestiuni de drept rezolvate.

Lipsa calității procesuale active și lipsa de interes invocate de reclamante în privința cererii reconvenționale nu pot fi reținute în cauză, întrucât motivele invocate nu vizează o cauză de nulitate relativă, ci absolută, pentru lipsa condițiilor esențiale de formă ale testamentului olograf prevăzute de art. 859 C. civ., iar codicilul în discuție reprezintă un adaos la o dispoziție testamentară anterioară, supus acelorași condiții de formă ca și testamentul pe care îl întregește, așa încât, de principiu, orice persoană ce justifică un interes legitim poate invoca nulitatea unui astfel de act, iar pârâții justifică interesul, urmărind contracararea titlului reclamantelor în acțiunea în desființarea titlului lor.

Referitor la cererea reconvențională, instanța a reținut că nu este incidentă puterea de lucru judecat, efectele unei hotărâri anterioare urmând a fi analizate întocmai ca și în cazul pârâților, ca elemente de fond pentru care partea ar fi dispensată de dovadă.

Asupra fondului, prima instanță a reținut că, deși fiecare dintre contractele de vânzare cumpărare în discuție prezintă particularitățile sale, câteva elemente, ce țin de aplicarea legii, sunt comune tuturor acestor acte juridice, astfel că ele au fost examinate și reținute ca atare.

Reclamantele reproșează pârâților reaua-credință din momentul încheierii contractelor, prin încălcarea legii și a intereselor lor legitime, raportând conduita pârâților la notorietatea problematicii restituirii proprietăților preluate abuziv, la dezbaterile publice care au precedat adoptarea sau modificarea actelor normative în materie (în special asupra conceptelor de preluare "cu titlu" și "fără titlu" a proprietăților). Toate aceste aspecte de notorietate ar fi putut și ar fi trebuit să conducă la incertitudine în privința credinței cumpărătorilor că pot dobândi un drept valabil de la stat, cu atât mai mult cu cât, cu minime demersuri, ar fi putut afla despre intenția foștilor proprietari de a-și redobândi imobilul. Mai mult, cumpărând apartamentele la un preț sub cel al pieței, pârâții aveau obligația de a cerceta în mod ireproșabil regimul lor juridic și preluarea fără titlu.

Prima instanță a reținut că, dimpotrivă, starea de incertitudine nu a existat în mod real în ceea ce-i privește pe pârâții cumpărători, care, încheind contractele în discuție, au respectat legea, cu specială referire la interdicțiile legale la cumpărare.

Aspectul esențial (și comun tuturor actelor analizate), în cauza de față, este legat de atitudinea persoanei reclamante înseși, mai exact de atitudinea autoarei reclamantelor, R., care, în pofida intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, nu a formulat o cerere expresă, adresată comisiei în procedura special instituită de art. 14-20 din lege, de restituire în natură a apartamentelor în litigiu ori de acordare a despăgubirilor. Or, neformulând o astfel de cerere, în termenul de decădere de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii (art. 14), adresată Comisiei Consiliului Local instituită potrivit art. 16, autoarea reclamantelor a permis exercitarea dreptului concurent, al pârâților, de a cumpăra apartamentele în temeiul aceleiași legi.

Așadar, din punctul de vedere al chiriașilor (pârâții în cauză), expirarea termenului de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, fără a se fi înregistrat vreo cerere explicită de restituire în natură a apartamentelor/măsuri reparatorii, adresată comisiei la care se referă art. 16 din lege, a pus capăt oricărei incertitudini, știut fiind că această lege era cea care a reglementat, într-o procedură specifică și obligatorie, dreptul foștilor proprietari de a-și redobândi imobilele preluate de stat în baza unui titlu, ori de acordare a despăgubirilor.

Tocmai notorietatea acestei proceduri, reglementată într-o manieră destul de accesibilă pentru foștii proprietari, a întărit convingerea pârâților că, neformulând cererea în procedura specială, foștii proprietari au acceptat ca probabilitatea cumpărării apartamentelor de către chiriași să se producă și că, prezumându-se că foștii proprietari nu sunt interesați de urmarea acestei proceduri, pe care nu au demarat-o în termenul legal, ei pot uza de dreptul lor de a cumpăra apartamentele în deplină legalitate.

Specific analizei asupra bunei-credințe, pentru cazul acestor apartamente, este faptul că una și aceeași lege a creat drepturi atât pentru foștii proprietari, cât și pentru chiriași, cu precizarea că dreptul chiriașilor (pârâții) nu se putea naște decât cu condiția neexercitării dreptului foștilor proprietari în cadrul expres determinat; odată expirat, termenul pentru exercitarea dreptului foștilor proprietari, nici un impediment legal nu putea afecta vocația chiriașilor de a cumpăra apartamentele.

Dintr-o astfel de perspectivă faptul intentării unor acțiuni în revendicare, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, la 16.12.1997 și 14.05.1999, nu are semnificația unei atitudini frauduloase a pârâților și nici a vânzătoarei, raportat la caracterul exclusiv al procedurii speciale de restituire/despăgubire, de care autorii reclamantelor nu au uzat. În cuprinsul Legii nr. 112/1995 nu există o prevedere similară dispozițiilor art. 45 și art. 46 alin. (2), (3) din Legea nr. 10/2001, prin care să se condiționeze valabilitatea înstrăinării apartamentelor către chiriași de rezultatul acțiunilor în curs de judecată intentate potrivit dreptului comun, ori să suspende vânzarea, așa cum sugerează reclamantele. O astfel de abordare ar fi și contrară spiritului reglementării de ansamblu în materia restituirii proprietăților, aceasta întrucât, contrar aparenței, nu s-ar aduce o atingere în substanță drepturilor și intereselor legitime ale foștilor proprietari care nu și-ar mai putea redobândi în natură imobilele, nici în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru că apartamentele au fost cumpărare de chiriași, deoarece stătea în puterea foștilor proprietari să urmeze procedura Legii nr. 112/1995 pentru a-și valorifica dreptul lor, în vreme ce dreptul chiriașilor de a cumpăra este subsidiar (și dependent) în raport cu cel al foștilor proprietari. Tocmai de aceea și în cuprinsul Legii nr. 10/2001 s-a prevăzut că restituirea în natură (recunoscută ca fiind regula), se dispune numai în măsura în care apartamentele nu au fost legal înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, așa cum rezultă neechivoc din prevederile art. 7 alin. (11) și alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 18 lit. c) și art. 20 alin. (2) și alin. (5), iar valabilitatea înstrăinării este dependentă de respectarea legislației în vigoare la data încheierii actului (art. 45 alin. (1), cu distincția realizată prin art. 45 alin. (2), referitoare la actele încheiate asupra imobilelor preluate fără titlu valabil (care sunt considerate valabile, neafectate de nulitate absolută, numai dacă au fost încheiate cu bună credință).

Cât privește imobilele preluate cu titlu valabil, art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, stabilește că actele având ca obiect un astfel de imobil sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, fără a se face referire la buna-credință, ca în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil.

Asupra imobilului din cauza, caracterul abuziv al preluării a făcut obiectul analizei instanțelor în cele două cereri în revendicare (sentința civilă nr. 4072/08.04.1998, irevocabilă prin decizia civilă nr. 384/1999, precum și sentința civilă nr. 1311/09.12.2000 care a tranșat litigiul pe baza autorității de lucru judecat a celei dintâi), stabilindu-se în mod irevocabil că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, adică în baza unui act normativ de naționalizare (Decretul nr. 92/1950).

Acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat în virtutea prezumției de adevăr instituită prin dispozițiile art. 1200 pct. 4 C. civ., astfel că, sub acest aspect, pârâții sunt dispensați de orice altă dovadă cu privire la ceea ce s-a statuat prin hotărâre judecătorească irevocabilă "res judicata pro veritate accipitur" (art. 1202 alin. (1) C. civ.).

Devin, așadar, de prisos orice discuții asupra caracterului abuziv al însuși actului de naționalizare, în baza căruia statul a preluat imobilul, iar dintr-o astfel de perspectivă este evident că pârâții nu erau obligați să privească efectele naționalizării în sens contrar celor reținute deja de instanțele judecătorești ce o analizaseră în cazul concret.

Existența și efectele naționalizării - ca temei juridic al preluării imobilului de către stat - rămâne, în privința reclamanților, premiza analizei cererii lor de acordare a măsurilor reparatorii potrivit art. 2-3 din Legea nr. 10/2001, însă în cadrul procesual al cauzei de față nu mai poate primi semnificația juridică dorită de reclamanți, aceea a inexistenței bunului în circuitul juridic civil (nefiind vorba despre preluarea cu titlu valabil a imobilului), ori că apartamentele nu făceau obiectul Legii nr. 112/1995, ca motive de nulitate distincte invocate în acțiune.

În plus, principiul de drept "quod nullum est, nullum producit effectum" invocat de reclamanți, nu se aplică subdobânditorilor cu titlu oneros (fără relevanță dacă prețul plătit s-a situat sub nivelul pieței), dacă actul lor s-a încheiat cu bună credință, cum s-a arătat în cele explicate mai sus; exceptarea aplicării acestui principiu pentru cazul subdobânditorilor cu titlu oneros, de bună credință, reprezintă o constantă indiscutabilă a doctrinei și a practicii judiciare, inclusiv după intrarea în vigoare a legilor reparatorii.

Nici invocarea principiului "nemo plus juris….") nu conduce la o altă concluzie, față de obiectul cererii de chemare în judecată, ce nu este o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor, ci o acțiune în nulitatea unor acte juridice, unde inexistența valabilă a dreptului de proprietate în patrimoniul vânzătorului nu conduce, în sine, la nulitatea actului de înstrăinare, ci, eventual, ar putea deplasa discuția pe tărâmul inexistenței cauzei, ori a cauzei ilicite a actului juridic (art. 966 C. civ. de la 1864), ipoteză deja înlăturată.

Asupra aspectelor particulare invocate în legătură cu unele dintre apartamentele în litigiu, tribunalul a reținut că în privința apartamentului nr. 1, cumpărat de N. și Ioana prin contractul nr. x/1.10.1998, s-a susținut în acțiune că actul ar fi lovit de nulitate pentru că a ascuns un scop ilicit - de a facilita achiziționarea apartamentului de către o altă persoană, EE., administratora firmei S.C. FF. S.R.L.

Împrejurarea că această persoană este menționată în cuprinsul contractului ca fiind "unic procurator de fonduri", pe lângă faptul că nu creează, în sine, o prezumție de simulație a actului prin interpunere de persoane, nici nu reprezintă o eludate frauduloasă a prevederilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, cum greșit susțin reclamanții.

Textul de lege evocat instituie două interdicții, dintre care una vizează perioada ulterioară încheierii contractului, aceea a înstrăinării apartamentului timp de 10 ani, iar cealaltă vizează perioada anterioară, respectiv să nu fi dobândit sau înstrăinat o altă locuință, în localitatea de domiciliu după 1.01.1990.

Prevederile art. 9 alin. (8) nu instituie și interdicția procurării din alte surse decât veniturile proprii ale chiriașilor a sumelor necesare plății prețului, ci oferă numai posibilitatea acestora de a-și păstra folosința apartamentelor în aceeași calitate de chiriași dacă nu dispun de fondurile necesare cumpărării. Nici o dispoziție legală nu oprește pe chiriaș să-și procure sumele de bani necesare cumpărării de la alte persoane, iar conținutul acordului de voință între aceste persoane nu prezintă interes sub aspectul Legii nr. 112/1995.

Nici garantarea plății prețului de către EE., potrivit contractului, nu reprezintă altceva decât ceea ce operațiunea juridică o exprimă, adică o garantare, de către un terț, în folosul vânzătorului că prețul se va plăti de către chiriașii cumpărători în condițiile stabilite prin contract, iar procura dată aceleiași persoane la 27.04.1999 nu reprezintă nici ea altceva decât o împuternicire dată acesteia pentru administrarea generală a imobilului, ceea ce nu infirmă, ci dimpotrivă, confirmă calitatea de proprietar la momentul emiterii procurii. Nici împrejurarea nelocuirii imobilului, în fapt, de către cumpărători și nici achiziționarea ulterioară a unei noi locuințe nu reprezintă motive de nulitate din perspectiva unei fraude la lege.

În privința apartamentului nr. 2, cumpărat de G. și H., prin contractul nr. x/11.12.1996, s-a susținut de către reclamanți că nu a existat un contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, fiind încălcate prevederile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 20/1996 de aplicare a legii, în condițiile în care contractul de închiriere din 1.07.1996 a fost încheiat la 5 luni de la data intrării în vigoare a legii, numai cu intenția cumpărării apartamentului, la care aceștia nu erau, astfel, îndreptățiți.

Prima instanță a constatat că, în cazul tuturor contratelor încheiate de Q. S.A. cu pârâții s-a făcut mențiune expresă cu privire la contractele de închiriere în ființă la data intrării în vigoare a legii. Pe de altă parte, aceleași contracte au înlocuit pe cele anterioare, încheiate în temeiul Legii nr. 5/1973 și Legii nr. 17/1994, potrivit mențiunilor cuprinse în acestea și, tot potrivit mențiunilor, ele se completau cu dreptul comun în materia locațiunii, ceea ce presupune că, în caz de ajungere la termen, ele rămâneau în vigoare dacă părțile executau, în fapt, contractul (tacita relocațiune, potrivit art. 1437 C. civ., dar și potrivit Legii nr. 17/1994). În cazul pârâților G. și H., exista contract de închiriere din anul 1981, ce a fost prelungit valabil în condițiile arătate.

În privința apartamentului nr. 3, cumpărat de P., prin contratul nr. 1063/4.12.1996 și apartamentului nr. 5, et. 2 cumpărat de soții I. și J. cu contractul nr. x/5.11.1996, s-a susținut existența unei fraude comune prin efectuarea unui schimb între locatari fără temei legal (cele trei persoane nefiind, astfel, îndreptățite să le dobândească) și prin fraudarea intereselor adevăraților proprietari, reclamanții în cauză.

Prima instanță a reținut, însă, că schimbul de locuințe a fost înregistrat (aprobat) sub nr. x/31.07.1996 la S.C. Q.. La acel moment această societate era entitatea învestită să avizeze schimburile de locuințe, în calitatea sa de administrator al fondului locativ. Faptul că acei chiriași au cumpărat locuințele schimbate nu afectează valabilitatea actului de vânzare cumpărare, fiecare având la momentul cumpărării, un contract de închiriere valabil ce le conferea vocația dobândirii dreptului de proprietate, chiar și dacă schimbul de locuințe nu s-ar considera valabil, întrucât, din perspectiva foștilor proprietari, ce nu au formulat cererea de redobândire în temeiul și în condițiile aceleiași legi, este fără relevanță dacă apartamentele în cauză au fost vândute - schimbate sau nu - titularilor de contract în cauză ale celor două apartamente. Cu privire la existența contractului de închiriere pentru apartamentul nr. 3, prima instanță a reținut acest contract trebuie considerat valabil, în prelungirea celui încheiat la 29.06.1990, prin intermediul tacitei relocațiuni în condițiile C. civ., aplicabil în completare. Tocmai de aceea nu poate fi avută în vedere observația reclamanților în legătură cu data semnării cererii de cumpărare, 08.08.1996, solicitantul având, și la acel moment, calitatea de titular de contract de închiriere în condițiile legii. Aceeași este situația și cu privire la apartamentul nr. 5, operând tacita relocațiune în privința contractului încheiat la 23.08.1990.

În plus, Legea nr. 112/1995 nu a reglementat schimburile de locuințe pentru că nu acesta era scopul ei, astfel că nici o dispoziție a aceste legi nu a fost înfrântă prin efectuarea acestui schimb, iar raportat la toate aspectele reținute, nu se poate susține că respectivele contracte de vânzare sunt nule de drept.

Cât privește locuința de la mansarda imobilului, nu s-au invocat aspecte particulare și nici instanța nu identifică motive de nulitate de ordine publică pe care să le invoce din oficiu și să le pună în dezbaterea contradictorie a părților, altele decât cele deja analizate, referitoare la înstrăinarea acesteia.

Referitor la cererea reconvențională, în legătură cu care s-a susținut, de către pârâții reconvenienți, că testamentul criticat a mai format obiectul analizei instanțelor, prima instanță a constatat că prin sentința civilă nr. 4469/4.07.2003, pronunțată de Judecătoriei Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2003, nu s-a analizat pe fond cererea de anulare a testamentului, ci soluția a fost dată în baza unei excepții, prin urmare nu poate fi reținut aspectul pozitiv al lucrului judecat, ceea ce permite o nouă judecată asupra acelorași chestiuni.

Analiza testamentului olograf întocmit de testatoarea R. relevă, însă, împrejurarea că din primele mențiuni (paginile 1-2 din testament) scrise de testatoare, datate de aceasta la 05.02.1998 și semnate, numitul A. era, oricum, instituit ca legatar universal, ce va prelua moștenirea, mai puțin bunurile anume arătate:

"...las moștenire toate lucrurile mobile și imobile care-mi aparțin (…) mai puțin următoarele (…) pentru A. (…)".

Prin urmare, codicilul adăugat (nedatat) la finele testamentului, nu are o valoare de sine stătătoare, căci nu face altceva decât să reformuleze aceeași dispoziție de ultimă voință a testatoarei, de a institui legatar universal pe A., testament pe deplin valabil în condițiile art. 850 C. civ., cu efectele reglementate de art. 888 și următoarele C. civ.

Neputând fi reținută nulitatea testamentului, prima instanță a reținut că nu există temei pentru a fi constatată nulitatea certificatului de moștenitor eliberat în baza acestuia, motiv pentru care cererea reconvențională a fost respinsă.

Referitor la cheltuielile de judecată, reclamanții fiind parte căzută în pretenții față de pârâții J., care au solicitat aceste cheltuieli, prima instanță i-a obligat pe reclamanți la plata, către acești pârâți, a sumelor justificate prin onorariile de avocat, potrivit chitanțelor atașate la dosar, în temeiul art. 274 C. proc. civ.. În privința pârâților N., a reținut că aceste cheltuieli nu pot fi acordate, întrucât acești pârâți, ca și reclamanții, au căzut reciproc, în pretenții.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamantele.

Pârâții N., O., AA. și BB. au formulat cerere de aderare la apel pretinzând că greșit a fost respinsă cererea reconvențională în condițiile în care au dovedit nulitatea absolută a codicilului nedatat.

De asemenea, au pretins că greșit nu au fost obligate reclamantele la plata cheltuielilor de judecată către ei, pârâții N., O., AA. și BB.. Față de primii nu s-a invocat o eventuală compensare a pretențiilor, iar pârâții AA. nu au fost titularii cererii reconvenționale, însă reclamantele au căzut în pretenții, așa încât trebuiau obligate la plata acestor cheltuieli.

Prin decizia civilă nr. 762 A/2017 din 28 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelantele-reclamante B. și C., cu domiciliul ales la Cabinetul de avocatură GG., în București, Șos. x, apelanți-pârâți N. și O., domiciliați în București, AA. și BB., domiciliați în București, împotriva sentinței civile nr. 232 din 26 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații-pârâți G., domiciliat în București, I., domiciliat în București, P., domiciliată în București, str. x, L., domiciliată în București, H., domiciliată în București, X., domiciliată în București, W., domiciliată în București, T., domiciliată în județul Sibiu, J., PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, și S.C. Q. S.A., cu sediul în București.

Au fost obligate pe reclamantele să plătească pârâtei P. suma de 1500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, foștii proprietari persoane fizice ai imobilelor cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege.

În speță, autoarea reclamantelor nu a formulat o cerere de restituire în natură sau de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât nu a beneficiat de niciuna din măsurile reparatoriii instituite de lege și nici nu s-a putut verifica în cadrul acestei proceduri dacă imobilul a trecut cu titlu sau fără titlu la stat.

Prin art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996, dată în aplicarea Legii nr. 112/1995, trecerea imobilului la stat în baza Decretului nr. 92/1950, era prezumată ca o preluare cu titlu, deci intra sub incidența Legii nr. 112/1995.

Referitor la contractele de vânzare-cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a H.G. nr. 11/1997, dată în aplicarea aceleiași legi, prin art. 3 care a introdus alin. (4) la art. 1 din H.G. nr. 20/1996, s-a statuat că locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995.

Or, în speță, există o reglementare legală în baza căreia imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, autoarea reclamantelor nu formulase o cerere de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 112/1995 și nici nu se pronunțase vreo hotărâre judecătorească care să statueze că imobilul a fost preluat la stat cu nerespectarea prevederilor legale la data preluării, așa încât era deschisă calea formulării cererilor de cumpărare a apartamentelor ocupate de către chiriași.

Ulterior, preluarea cu sau fără titlu valabil a imobilului de către stat, respectiv în baza Decretului nr. 92/1950, a fost analizată cu putere de lucru judecat în cadrul acțiunii în revendicare înregistrată sub nr. x/1997, formulată de autoarea reclamantelor R., în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București.

Prin sentința civilă nr. 4072/23.04.1998 a Judecătoriei Sectorului 4 București, pronunțată în această cauză, acțiunea în revendicare a fost respinsă, reținându-se că autorului reclamantei i s-a făcut o corectă aplicare a decretului de naționalizare, în contextul în care i-au preluate la stat 15 apartamente, deci, făcea parte din categoria exploatatorilor de locuințe și nici nu se încadra în vreuna din categoriile de persoane exceptate de la naționalizare.

Puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești a stat la baza respingerii celei de a doua acțiuni în revendicare, formulată de autorul reclamantelor, A., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, soluționată prin sentința civilă nr. 1311/05.12.2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Întrucât aceste hotărâri judecătorești sunt pronunțate în contradictoriu cu un organ al statului, care are și calitatea de vânzător în contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută se solicită în prezenta cauză, se impun cu putere de lucru judecat în privința chestiunilor de drept dezlegate. Efectul pozitiv al acestei puteri de lucru judecat împiedică reluarea judecății în sensul de a se reanaliza preluarea cu sau fără titlu la stat a imobilului.

De altfel, constatarea preluării abuzive a acestui imobilului la stat s-a făcută în cadrul altei proceduri instituită prin Legea nr. 10/2001, care declară abuzive toate preluările de imobile la stat întemeiate pe prevederile Decretului nr. 92/1950, procedură la care reclamantele au apelat și în cadrul căreia au obținut deja restituirea în natură a unei părți din imobil.

Conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorii acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.

Cum just a reținut prima instanță, neformularea de către proprietar a cererii de restituire în natură sau de despăgubiri în termenul de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, deci până la data de 29.06.1996, conform art. 14 din aceasta, a deschis calea cumpărării apartamentelor ocupate de chiriași, în temeiul art. 9 din aceeași lege.

Instanța de apel a reținut că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/29.09.1997, nr. y/11.11.1996, nr. z/05.11.1996, nr. w/17.10.1996, nr. t/19.10.2000, nr. s/1.10.1998 și nr. u/04.12.1996 între Municipiul București, prin II. S.A. și pârâții sau autorii acestora, s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și a Normelor metodologice de aplicare a acesteia.

Astfel, apartamentele vândute nu se înscriau în situațiile de excepție prevăzute de art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 112/1995, de excludere de la vânzare (piscine, crame, case de oaspeți și de protocol etc.).

Prin art. 9

1

din Hotărârea Guvernului nr. 11/1997 se prevede că, contractelor de vânzare-cumpărare la care se referă art. 9 din lege le sunt aplicabile dispozițiile legale privind nulitatea actelor juridice, dacă:

a) au ca obiect imobilele menționate la art. 1 alin. (4) din prezentele norme metodologice;

b) sunt încheiate de chiriași care nu îndeplineau condițiile cerute de art. 4

1

din prezentele norme metodologice;

c) dacă încheierea acestora are loc cu nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (6) și (8) și ale art. 10 din lege.

Litera a) vizează imobilele preluate fără titlu, lit. b) vizează apartamentele pentru care nu existau contracte de închiriere valabil încheiate la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, respectiv 29.01.1996, iar lit. c) vizează chiriașii titulari sau membrii familiei lor care au dobândit sau au înstrăinat o locuință proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.

Or, apartamentele și chiriașii din litigiu nu se înscriau în niciuna din situațiile de excepție indicate mai sus, pentru a se putea pronunța nulitatea acestor contracte de vânzare-cumpărare.

Astfel, din analiza probelor administrate rezultă că imobilul a fost preluat cu titlu la stat, iar pentru toate apartamentele și mansardă existau contracte de închiriere dinaintea intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995. Aceste contracte au fost reînnoite sau prelungite de drept în baza Legii nr. 17/1994 și O.U.G. nr. 40/1999, așa încât toate contractele de vânzare-cumpărare au avut la bază contracte de închiriere valabil încheiate.

De asemenea, reclamanții nu au invocat sau dovedit că chiriașii titulari sau membrii familiilor lor ar fi dobândit sau ar fi înstrăinat o locuință proprietate personală după 1 ianuarie 1990 și până la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, în înțelesul prevederilor art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, conform cu care, fac excepție de la prevederile alin. (1) (de la cumpărare) chiriașii titulari sau membrii familiilor lor - soț, soție, copii minori - care au dobândit sau înstrăinat o locuință proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.

Faptul că pârâtele JJ. și O. ar fi obținut banii de la EE., procurator de fonduri și garant, și că ulterior, au cumpărat un alt apartament în care s-au mutat, nu afectează validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia în baza Legii nr. 112/1995, căci este irelevantă proveniența banilor achitați cu titlu de preț, iar interdicția dobândirii sau înstrăinării unui apartament proprietate personală vizează un alt imobil și o perioadă anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

Prevederile art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, abrogate ulterior, care instituie interdicția de înstrăinare a apartamentelor cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, vizează o operațiune juridică ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza acestei legi. În speță, nu există dovezi precum că pârâtele JJ. și O. ar fi vândut apartamentul cumpărat înăuntrul termenului de interdicție.

Nici schimbul pentru apartamentele nr. 3 și nr. 5 nu constituie un motiv de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții P., atâta vreme cât el a avut la bază contracte de închiriere anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 și însuși schimbul de locuințe poată o dată anterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

De altfel, reclamantele nu au invocat nici o dispoziție legală care să instituie vreo interdicție legală de schimb sau de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare pentru apartamente care au făcut obiectul unui schimb.

În condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare susmenționate au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a Normelor metodologice de aplicare a acestora, nu a putut fi reținut argumentul apelantelor-reclamante, precum că au la bază frauda la lege.

În ceea ce privește frauda vânzătorului și a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, instanța de apel a reținut că, în principiu, aceasta poate produce nulitatea absolută a contractelor, dacă se regăsește în sarcina ambelor părți contractante, în temeiul art. 966 și 968 C. civ.

Cu alte cuvinte, frauda este echivalentă relei-credințe și cauzei ilicite și poate antama nulitatea absolută a unui contract sinalagmatic cu titlu oneros dacă provine din partea ambelor părți contractante. Buna-credință se prezumă și este destul ca aceasta să fi existat în momentul dobândirii imobilului. Aceasta constă în credința că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile ceruite de lege spre a-i putea transmite proprietatea, conform art. 1898 C. civ.

Chiar dacă admitem că în speță vânzătorul era de rea-credință, căci avea cunoștință de faptul că autoarea reclamantelor intentase două cereri pentru restituirea imobilului (în afara termenului de 6 luni reglementat prin Legea nr. 112/1995), nu există dovezi precum că pârâții-cumpărători ar fi fost informați de către acesta în legătură cu existența lor. De asemenea, pârâții, persoane fizice, nu au figurat ca părți în cele două acțiuni în revendicare, care au fost, de altfel, respinse.

Existența unei dezbateri publice în legătură cu imobilele naționalizate nu constituie un argument în defavoarea pârâților și în aprecierea eventualei lor rele-credințe, în condițiile în care însăși art. 9 din Legea nr. 112/1995 prevedea posibilitatea cumpărării apartamentelor ocupate de către chiriași, dacă ele nu au fost restituite în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.

Așa fiind, s-a reținut că în mod just prima instanță a reținut buna-credință a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare și a respins acțiunea în anularea contractelor de vânzare-cumpărare.

Referitor la cererea reconvențională, s-a reținut că pe bună-dreptate au fost respinse excepțiile autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 4469/04.07.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București și lipsei calității procesuale active a pârâților N. în formularea cererii reconvenționale având ca obiect testamentul olograf lăsat de R. lui A. și a certificatului de moștenitor care i-a acordat eficiență juridică.

Astfel, în procesul înregistrat sub nr. x/2003, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 4469/04.07.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București figurează un alt reclamant, iar soluția a avut la bază pronunțarea asupra unei excepții și nu analiza pe fond a motivului de nulitate invocat.

Pârâții N. au invocat un drept de proprietate asupra apartamentului cumpărat, ce face obiectul prezentei acțiuni de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare, iar dacă acțiunea ar fi admisă, aceștia ar putea fi obligați în raportul juridic dedus judecății, ca efect al nulității - repunerea părților în situația anterioară, așa încât justifică calitate procesuală activă.

Relativ la cererea de aderate la apel, instanța de apel a reținut că motivul de nulitate absolută invocat și anume, nedatarea codicilului, este neîntemeiat, în condițiile în care testamentul olograf este datat 05.02.1998, iar atât în prima parte datată, cât și în partea a doua, ce constituie, de fapt, continuarea celei dintâi, este făcută aceeași mențiune, de instituire ca legatar universal a autorului reclamantelor, A..

Ca atare, testamentul întrunește condițiile de validitate instituite prin prevederile art. 859 C. civ., conform cu care testamentul olograf nu este valabil decât când este scris în tot, datat și subsemnat de mâna testatorului.

În altă ordine de idei, s-a constatat că în mod just prima instanță a respins cererea de obligare a reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată către pârâții N., atâta timp cât atât ea, cât și pârâții au căzut reciproc în pretenții.

Referitor la cererea privind obligarea aceleiași reclamante la plata către pârâții AA. și BB. a cheltuielilor de judecată, instanța de apel a reținut că în mod just nu au fost acordate, atâta timp cât nu a fost indicată valoarea acestora și nu au fost atașate dovezile privind achitarea onorariului de avocat.

În baza art. 274 C. proc. civ., reclamantele au fost obligate să plătească pârâtei P. suma de 1500 RON cheltuieli de judecată din recurs, justificate cu plata onorariului de avocat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele C. și B., aducându-i următoarele critici:

Astfel, instanța de apel a reținut că autoarea reclamantelor nu a formulat cerere de restituire în natură sau de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, neputându-se verifica dacă imobilul a trecut cu titlu sau fără titlu la stat, fiind astfel incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996, iar trecerea imobilului la stat în baza Decretului nr. 92/1950 fiind prezumată ca o trecere la stat cu titlu, pe de o parte, iar pe de altă parte, a reținut că s-a realizat constatarea preluării abuzive a imobilului, constatare în urma căreia reclamantele au dobândit restituirea în natură a unei părți din imobil.

Caracterul contradictoriu este legat de faptul că instanța de apel a reținut atât caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, cât și faptul că imobilul a fost preluat cu titlu.

S-a mai menționat faptul că autorul reclamantelor ar fi depus cereri la Primărie pentru restituirea imobilului la datele de: 05.04.1991, 06.05.1996, 16.12.1997 - acțiune în justiție, 14.10.2002 - notificare.

Acest aspect este legat de reținerea instanței de apel cum că autorul reclamantelor nu ar fi formulat notificare în termenul de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, deci până la data de 29 iunie 1996, având în vedere că autorul lor a formulat o notificare la data de 6 mai 1996.

Aceasta rezultă din următoarele aspecte:

- proveniența banilor achitați cu titlu de preț denotă faptul că apartamentul cumpărat de familia N. a fost achiziționat pentru altă persoană, EE., care nu era îndreptățită la achiziționarea acestuia;

- în mod greșit a considerat instanța de apel că nici schimbul pentru apartamentele nr. 3-5 nu ar constitui motiv de nulitate, deoarece nu ar exista o dispoziție care să interzică acest schimb, dar nulitatea este evidentă, cât timp schimbul poartă o dată anterioară contractelor de închiriere, astfel încât aceste contracte nu mai puteau reprezenta baza cumpărării;

- în mod nelegal a reținut instanța de apel că vânzarea apartamentelor s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale și că nu a existat fraudă la lege, deoarece frauda a aparținut atât cumpărătorilor cât și vânzătorului, statul fiind notificat în legătură cu existența adevăraților proprietari, pe de o parte, iar pe de altă parte, statul nu avea un titlu valabil;

- instanța de apel nu a analizat fiecare motiv de nulitate în parte și nici fiecare contract în parte, deși reclamantele au tratat fiecare motiv de nulitate pentru fiecare contract, aceste motive de nulitate fiind distincte pentru fiecare contract în parte.

- pentru apartamentul nr. 1 vândut soților N. prin contractul nr. x/1.10.1998, există o gravă încălcare a Legii nr. 112/1995 în contextul în care acest contract a fost încheiat în scopul achiziționării ulterioare de către numita EE..

Recurentele au susținut că numita EE. a fost menționată în cuprinsul contractului ca unic procurator de fonduri, iar în calitate de garanți sunt trecuți EE. și KK..

Totodată, soții N. au cumpărat un alt apartament la mai puțin de 6 luni de la data încheierii contractului nr. x, iar acest din urmă apartament a fost cumpărat, în realitate, pentru EE., situație care ar rezulta și din procura nr. 1609 din 27 aprilie 1999.

S-a precizat că statul a fost notificat în legătură cu acest apartament la data de 5 aprilie 1991, dar și la data de 6 mai 1996, deci înainte ca foștii chiriași să depună cerere privind solicitarea de a cumpăra apartamentul.

La data de 16 decembrie 1997, a fost formulată o acțiune împotriva vânzătorului, legat de restituirea imobilului, dar cu toate acestea a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

De asemenea, s-a mai susținut că a fost încălcate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, care interzic cumpărarea apartamentului dacă respectivul chiriaș nu dispune de fonduri proprii. Totodată s-a subliniat faptul că imobilul a fost naționalizat fără titlu valabil, deoarece în anexa Decretului nr. 92/1950, la poz. 3490, nu figura adevăratul proprietar LL., ci MM. care nu avea niciun drept asupra imobilului.

- pentru apartamentul nr. 2, cumpărat de soții G. prin contractul nr. x din 11 decembrie 1996, s-a reiterat faptul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 aceștia nu aveau contract de închiriere valabil încheiat pentru acest apartament, contractul de închiriere nr. x/1.07.1996, care a stat la baza contractului de vânzare fiind încheiat la 5 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995.

S-a susținut că în legătură cu acest apartament sunt aplicabile în mod exclusiv dispozițiile Legii nr. 112/1995, derogatorii de la dreptul comun, astfel că nu se putea invoca tacita relocațiune, invocarea acesteia echivalând cu frauda la lege.

Au fost invocate dispozițiile art. 2 și art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 20/1996 și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995.

- pentru apartamentul nr. 3 cumpărat de către P. prin contractul nr. x/4.12.1996 și pentru apartamentul nr. 5 cumpărat de soții I. prin contractul nr. x/5.11.1996, s-a susținut că pârâții nu au avut contracte de închiriere valabil încheiate pentru apartamentele nr. 3 și nr. 5.

S-a menționat că schimbul de apartamente între cele două familii a avut loc la data de 31 septembrie 1996, deși niciuna dintre cele două părți nu avea un contract de închiriere valabil încheiat, iar pentru apartamentul nr. 3 contractul de vânzare a avut la bază contractul de închiriere nr. x/14.10.1996, încheiat la circa 8 luni după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, iar contractul de închiriere anterior a expirat la data de 1 iulie 1995, aceasta însemnând că locatarii au locuit fără contract mai bine de 1 an și 3 luni.

S-a arătat faptul că au fost încălcate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.

- pentru mansarda vândută chiriașului M. prin contractul nr. x din 19 octombrie 2000, s-a arătat că autorii reclamantelor au notificat Primăria în legătură cu faptul că au solicitat restituirea imobilului, iar cumpărătorul nu a avut fonduri proprii, ci procurator de fonduri, locuința respectivă fiind cumpărată atunci când exista un litigiu pe rol.

De asemenea, s-a mai arătat că acest cumpărător nu avea un contract de închiriere valabil încheiat la data apariției Legii nr. 112/1995.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.

În ce privește codicilul adăugat la finele testamentului, acesta nu are o valoare de sine stătătoare, nefăcând altceva decât să reformuleze aceeași dispoziție testamentară, de a institui legatarul universal pe A..

Neputând fi reținută nulitatea testamentului, nu există un temei pentru a fi constată nulitatea certificatului de moștenitor eliberat în baza acestuia.

Analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În realitate reclamantele sunt cele care confundă preluarea abuzivă cu preluarea fără titlu.

Așa după cum a reținut și instanța de apel, în art. 1 din Legea nr. 112/1995, se vorbește despre preluarea cu titlu a unor imobile cu destinația de locuințe, iar din perspectiva Legii nr. 112/1995, preluarea imobilului deținut până la apariția Decretul nr. 92/1950 de autorii reclamantelor, s-a făcut cu titlu.

Despre o preluare abuzivă se vorbește doar în Legea nr. 10/2001, care nu echivalează cu o preluare fără titlu, preluarea abuzivă, potrivit acestei legi, fiind de două feluri: preluare abuzivă cu titlu și preluare abuzivă fără titlu.

Ceea ce a reținut instanța de apel este faptul că autoarea reclamantelor nu a formulat o cerere de restituire în natură sau de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 112/1995, în termenul prevăzut de această lege, astfel încât pârâții au fost îndreptățiți să solicite și să obțină vânzarea-cumpărarea apartamentelor pentru care dețineau contracte de închiriere.

Abia în temeiul Legii nr. 10/2001, care a declarat drept abuzive preluările de imobile întemeiate pe prevederile Decretului nr. 92/1950, reclamantele au obținut restituirea în natură a unei părți din imobilul respectiv, însă această preluare abuzivă s-a făcut cu titlu, dar această situație nu are niciun fel de relevanță raportat la condițiile de aplicare a Legii nr. 112/1995, în legătură cu speța de față.