ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2811/2003

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 12703 din 4

august 1998 reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General

al Municipiului București, Primăria sectorului 2 București și S.C. A. S.A.

București solicitând instanței de judecată, ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se dispună obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și

posesie apartamentul nr. 8 situat în București.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a

cumpărat apartamentul nr.8 în baza actului de vânzare-cumpărare și a procesului

verbal autentificate sub nr. 10938/1950 și transcris la Grefa Tribunalului

Ilfov sub nr. 3155 din 14 aprilie 1950.

A mai menționat că imobilul a fost trecut în

proprietatea statului în baza Decretului-Lege nr. 92/1950 la poziția nr. 961

din listele anexe pe numele fostului proprietar B.R.

Întrucât reclamanta a decedat au fost introduși

în cauză, în calitate de moștenitori B.D. și B.A.P.

Prin sentința civilă nr. 2907 din 9 martie 2000,

Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâților Consiliul General al Municipiului București și S.C. A. S.A.

București, privind capătul de cerere prin care se solicită obligarea acestora

să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul.

A fost admisă în parte acțiunea completată și

formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții C.G.M.B., S.C. A. S.A., T.G.

și T.A.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare nr.N.00535 din 29 octombrie 1996 încheiat între S.C. A.

S.A. și familia T.G.F. și A.

A fost respins capătul de cerere prin care se

solicită obligarea pârâtului C.G.M.B. și S.C. A. S.A. București să lase

reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul din București ca fiind

introdus împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut

că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, deoarece autoarea

reclamanților B.M., a cumpărat imobilul de la B.R. care figurează în listele

anexe ale Decretului nr. 92/1950, astfel că bunul în cauză a fost abuziv trecut

în proprietatea statului.

Prin decizia civilă nr. 3513 din 12 decembrie

2000 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nemotivat apelul

declarat de S.C. A. S.A. a fost admis apelul soților T.G. și T.A., ca și apelul

reclamanților B.D. și B.A.P.

A fost desființată sentința și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, apreciind că C.G.M.B. și S.C.

„A.” S.A. București au calitate procesuală pasivă.

S-a reținut, între altele că

instanța nu s-a pronunțat asupra excepției de bună credință invocată de pârâții

T. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs

reclamanții B.D. și B. P. susținând că instanța de apel a făcut o aplicare

greșită a art. 297 C. proc. civ. pronunțând o hotărâre nelegală și apreciind că

prima instanță nu ar fi intrat în cercetarea fondului cauzei.

Prin decizia civilă nr. 1964 din 25 iunie 2001,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat recursul

declarat de reclamanți în contradictoriu cu  intimații-pârâți T.G., T.A.,

Primăria Municipiului București și S.C. A. S.A. București.

S-a reținut de instanța de recurs, că în

rejudecare, instanța de fond nu va trebui să se  pronunțe asupra bunei credințe

a pârâților T., întrucât nu a fost investită printr-o cerere reconvențională

prin care să se pună în discuție acest aspect, iar pe de altă parte,

constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a

foștilor chiriași pentru frauda la lege, nu mai este necesară analizarea bunei

credințe.

La data de 20 decembrie 2001, cu adresa nr. 9524/J/2001

Ministerul Justiției a solicitat Procurorului General, promovarea recursului în

anulare împotriva deciziei nr. 1964 din 25 iunie 2001 a Curții de Apel

București, deoarece prin această hotărâre s-a produs o încălcare esențială a

legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În motivarea recursului în anulare, Procurorul

General a arătat că Tribunalul București a casat în întregul ei hotărârea

pronunțată de Judecătoria sectorului 2, stabilind că, în rejudecare; instanța

se va pronunța asupra bunei credințe la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare invocată de părți.

Curtea de Apel București, apreciind că hotărârea

pronunțată de tribunal este legală, a respins recursul ca nefondat, hotărârea

atacată devenind irevocabilă.

Cu toate acestea, instanța de recurs a înlocuit

motivarea tribunalului, statuând că buna credință nu mai poate fi analizată la

fond, în rejudecare, întrucât nu a fost invocată prin cerere reconvențională,

ceea ce este greșit.

Buna credință a pârâților nu numai că nu trebuia

invocată prin cerere reconvențională, nefiind o pretenție, aceasta se prezumă

și nu trebuie dovedită, cel obligat  a proba reaua credință în fața instanței

era reclamantul.

Se apreciază că nu poate fi reținută cu

certitudine, frauda la lege invocată de reclamanți și reținută ca atare de

instanța de recurs. Dovada relei credințe revenea reclamanților, cu atât mai

mult cu cât nici o probă a dosarului nu confirmă faptul că pârâții au fost

înștiințați de existența unui litigiu vizând apartamentul revendicat sau de

formularea unei cereri de restituire a acestuia în baza Legii nr. 112/1995.

Motivarea soluției prevăzută în recurs, contrară

celei din apel nu are la bază un sistem probator suficient pentru stabilirea

unei situații de fapt reale, situație față de care, se impunea completarea lui.

Se menționează că recursul s-a pronunțat omisso

medio, modificând considerentele hotărârii instanței de apel prin care se

stabilise că, în mod nelegal, cererea nu a fost judecată în contradictoriu cu

toate părțile chemate în judecată, părți care nu au fost citate la judecarea

recursului și urmează a le fi opozabile dispozițiile obligatoriu trasate

instanței de fond.

Și ca un ultim aspect, al recursului în anulare

se relevă o contradicție clară între dispozitivul hotărârii și considerentele

acesteia.

Astfel, deși recursul a fost respins ca

nefondat, în considerente, curtea de apel reține cel de al doilea  motiv de

recurs și schimbă în parte motivarea tribunalului.

În atare situație, Curtea era datoare să admită

recursul, să-și motiveze constatarea ca neîntemeiată privind anularea

contractului de vânzare-cumpărare, să caseze decizia tribunalului și să trimită

cauza spre rejudecare instanței de fond.

S-a solicitat ca în temeiul art. 313 C. proc.

civ., admiterea recursului în anulare, casarea deciziei nr. 1964 din 25 iunie

2001 a Curții de Apel București și trimiterea cauzei la această instanță în

vederea rejudecării recursului.

Recursul în anulare nu este

întemeiat.

Este adevărat că instanța de recurs

a greșit atunci când, deși a menținut soluția pronunțată în apel respingând

recursul, prin considerentele aduse hotărârii  a apreciat că la rejudecare

instanța de fond nu va trebui să analizeze buna credință a pârâților T.

Sub acest aspect, critica din recursul în

anulare este justificată, fiind de reținut că, respingându-se recursul, soluția

de casare cu trimitere spre rejudecare pronunțată de instanța de apel a devenit

irevocabilă – inclusiv în ce privește considerentele (întemeiate de altfel)

pentru care s-a hotărât astfel și care nu privesc fondul pricinii.

Dar, tocmai de aceea, este important a se

observa că, în cauză, nu există o hotărâre irevocabilă prin care a fost

soluționat fondul, hotărâre care, potrivit art. 330 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ. ar putea face obiect al recursului în anulare.

Din acest punct de vedere, evident, prezenta

cale de atac nu vizează cu prioritate însăși soluția dată în recurs

(dispozitivul), corectă în sine prin respingerea recursului, ci, mai degrabă,

considerentele acesteia, astfel cum au fost menționate.

Or, este stabilit că numai dispozitivul

hotărârii poate fi atacat cu recurs, deoarece numai această parte a hotărârii

constituie ordinul instanței cu privire la raportul juridic dedus judecății, în

nici un caz recursul neputând viza exclusiv considerentele.

În speță, deși recursul în anulare, în final,

apreciază că instanța de recurs ar fi trebuit să admită recursul, să caseze

hotărârea dată în apel și să trimită cauza spre rejudecare, esențial, decizia

cum s-a arătat, aceasta vizează considerentul hotărârii atacate.

Cum soluția de

respingere a recursului este corectă, pentru cele deja arătate, instanța de

trimitere urmând însă a proceda la rejudecarea cauzei potrivit celor cuprinse

în decizia de casare pronunțată de instanța de apel, recursul în anulare urmează

a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare declarat de

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr. 1964 din 25 iunie 2001 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi  26 iunie  2003.