ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2811/2003

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 12703 din 4 august 1998 reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, Primăria sectorului 2 București și S.C. A. S.A. București solicitând instanței de judecată, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 8 situat în București. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a cumpărat apartamentul nr.8 în baza actului de vânzare-cumpărare și a procesului verbal autentificate sub nr. 10938/1950 și transcris la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 3155 din 14 aprilie 1950. A mai menționat că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului-Lege nr. 92/1950 la poziția nr. 961 din listele anexe pe numele fostului proprietar B.R.

Întrucât reclamanta a decedat au fost introduși în cauză, în calitate de moștenitori B.D. și B.A.P. Prin sentința civilă nr. 2907 din 9 martie 2000, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul General al Municipiului București și S.C. A. S.A. București, privind capătul de cerere prin care se solicită obligarea acestora să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul. A fost admisă în parte acțiunea completată și formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții C.G.M.B., S.C. A. S.A., T.G. și T.A. S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.N.00535 din 29 octombrie 1996 încheiat între S.C.

A. S.A. și familia T.G.F. și A. A fost respins capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtului C.G.M.B. și S.C. A. S.A. București să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul din București ca fiind introdus împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, deoarece autoarea reclamanților B.M., a cumpărat imobilul de la B.R. care figurează în listele anexe ale Decretului nr. 92/1950, astfel că bunul în cauză a fost abuziv trecut în proprietatea statului. Prin decizia civilă nr. 3513 din 12 decembrie 2000 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nemotivat apelul declarat de S.C.

A. S.A. a fost admis apelul soților T.G. și T.A., ca și apelul reclamanților B.D. și B.A.P. A fost desființată sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, apreciind că C.G.M.B. și S.C. „A.” S.A. București au calitate procesuală pasivă. S-a reținut, între altele că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției de bună credință invocată de pârâții T. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții B.D. și B. P. susținând că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 297 C. proc. civ. pronunțând o hotărâre nelegală și apreciind că prima instanță nu ar fi intrat în cercetarea fondului cauzei. Prin decizia civilă nr. 1964 din 25 iunie 2001, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanți în contradictoriu cu intimații-pârâți T.G., T.A., Primăria Municipiului București și S.C.

A. S.A. București. S-a reținut de instanța de recurs, că în rejudecare, instanța de fond nu va trebui să se pronunțe asupra bunei credințe a pârâților T., întrucât nu a fost investită printr-o cerere reconvențională prin care să se pună în discuție acest aspect, iar pe de altă parte, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a foștilor chiriași pentru frauda la lege, nu mai este necesară analizarea bunei credințe. La data de 20 decembrie 2001, cu adresa nr. 9524/J/2001 Ministerul Justiției a solicitat Procurorului General, promovarea recursului în anulare împotriva deciziei nr. 1964 din 25 iunie 2001 a Curții de Apel București, deoarece prin această hotărâre s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În motivarea recursului în anulare, Procurorul General a arătat că Tribunalul București a casat în întregul ei hotărârea pronunțată de Judecătoria sectorului 2, stabilind că, în rejudecare; instanța se va pronunța asupra bunei credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare invocată de părți. Curtea de Apel București, apreciind că hotărârea pronunțată de tribunal este legală, a respins recursul ca nefondat, hotărârea atacată devenind irevocabilă. Cu toate acestea, instanța de recurs a înlocuit motivarea tribunalului, statuând că buna credință nu mai poate fi analizată la fond, în rejudecare, întrucât nu a fost invocată prin cerere reconvențională, ceea ce este greșit. Buna credință a pârâților nu numai că nu trebuia invocată prin cerere reconvențională, nefiind o pretenție, aceasta se prezumă și nu trebuie dovedită, cel obligat a proba reaua credință în fața instanței era reclamantul.

Se apreciază că nu poate fi reținută cu certitudine, frauda la lege invocată de reclamanți și reținută ca atare de instanța de recurs. Dovada relei credințe revenea reclamanților, cu atât mai mult cu cât nici o probă a dosarului nu confirmă faptul că pârâții au fost înștiințați de existența unui litigiu vizând apartamentul revendicat sau de formularea unei cereri de restituire a acestuia în baza Legii nr. 112/1995. Motivarea soluției prevăzută în recurs, contrară celei din apel nu are la bază un sistem probator suficient pentru stabilirea unei situații de fapt reale, situație față de care, se impunea completarea lui.

Se menționează că recursul s-a pronunțat omisso medio, modificând considerentele hotărârii instanței de apel prin care se stabilise că, în mod nelegal, cererea nu a fost judecată în contradictoriu cu toate părțile chemate în judecată, părți care nu au fost citate la judecarea recursului și urmează a le fi opozabile dispozițiile obligatoriu trasate instanței de fond. Și ca un ultim aspect, al recursului în anulare se relevă o contradicție clară între dispozitivul hotărârii și considerentele acesteia. Astfel, deși recursul a fost respins ca nefondat, în considerente, curtea de apel reține cel de al doilea motiv de recurs și schimbă în parte motivarea tribunalului. În atare situație, Curtea era datoare să admită recursul, să-și motiveze constatarea ca neîntemeiată privind anularea contractului de vânzare-cumpărare, să caseze decizia tribunalului și să trimită cauza spre rejudecare instanței de fond.

S-a solicitat ca în temeiul art. 313 C. proc. civ., admiterea recursului în anulare, casarea deciziei nr. 1964 din 25 iunie 2001 a Curții de Apel București și trimiterea cauzei la această instanță în vederea rejudecării recursului. Recursul în anulare nu este întemeiat. Este adevărat că instanța de recurs a greșit atunci când, deși a menținut soluția pronunțată în apel respingând recursul, prin considerentele aduse hotărârii a apreciat că la rejudecare instanța de fond nu va trebui să analizeze buna credință a pârâților T. Sub acest aspect, critica din recursul în anulare este justificată, fiind de reținut că, respingându-se recursul, soluția de casare cu trimitere spre rejudecare pronunțată de instanța de apel a devenit irevocabilă – inclusiv în ce privește considerentele (întemeiate de altfel) pentru care s-a hotărât astfel și care nu privesc fondul pricinii.

Dar, tocmai de aceea, este important a se observa că, în cauză, nu există o hotărâre irevocabilă prin care a fost soluționat fondul, hotărâre care, potrivit art. 330 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. ar putea face obiect al recursului în anulare. Din acest punct de vedere, evident, prezenta cale de atac nu vizează cu prioritate însăși soluția dată în recurs (dispozitivul), corectă în sine prin respingerea recursului, ci, mai degrabă, considerentele acesteia, astfel cum au fost menționate. Or, este stabilit că numai dispozitivul hotărârii poate fi atacat cu recurs, deoarece numai această parte a hotărârii constituie ordinul instanței cu privire la raportul juridic dedus judecății, în nici un caz recursul neputând viza exclusiv considerentele.

În speță, deși recursul în anulare, în final, apreciază că instanța de recurs ar fi trebuit să admită recursul, să caseze hotărârea dată în apel și să trimită cauza spre rejudecare, esențial, decizia cum s-a arătat, aceasta vizează considerentul hotărârii atacate. Cum soluția de respingere a recursului este corectă, pentru cele deja arătate, instanța de trimitere urmând însă a proceda la rejudecarea cauzei potrivit celor cuprinse în decizia de casare pronunțată de instanța de apel, recursul în anulare urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 1964 din 25 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2003.