ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1630/2003

La data de 9 aprilie 2003 s-au luat în examinare

recursurile declarate de pârâtul Municipiul București prin Primarul General și

intervenienta N.R. împotriva deciziei civile nr. 510   din  25 octombrie 2001

a Curții de Apel București – secția a IV – a Civilă.

Dezbaterile au

fost consemnate în încheierea cu data de 9 aprilie 2003, care face parte integrantă

din prezenta, iar pronunțarea s-a amânat la 17 aprilie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la 13 ianuarie 1997, reclamantul B.P.C.Z.a chemat în judecată

pârâta S.C.”R.”SA, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, aceasta să

fie obligată să-i prezinte starea existentă a imobilului din București, str.

Cobălcescu nr. 25 compus din două corpuri de clădire și teren, să-i predea

contractele de închiriere și toate anexele și să-i restituie chiriile încasate

fără drept, cu valoarea provizorie stabilită la 500.000 lei.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a învederat că prin sentința civilă nr.9605 din 19

noiembrie 1992 a Judecătoriei Sectorului 1 s-a constatat că imobilul a trecut

abuziv la stat și că titularii dreptului de proprietate asupra imobilului sunt

reclamanții din acel litigiu, anume B.P.C.Z.și B.Z..

La 5 ianuarie

1998, N.R., chiriașa apartamentului nr. 2 etaj 1 din corpul de clădire A, care

prin contractul nr. 38/112 din 22 ianuarie 1997 încheiat cu pârâta S.C.”R.”SA a

cumpărat apartamentul cu suma de 21.990.102 lei, a formulat cerere de

intervenție în interes propriu și în interesul pârâtei.

Față de

intervenția formulată, reclamantul a depus la 6 aprilie 1998 în dosar cerere

reconvențională, solicitând constatareal nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr.38/112 din 22 ianuarie 1997, și o cerere de intervenție

forțată a Primăriei Municipiului București și, ca urmare a celor de mai sus,

prin același script, a cerut obligarea intervenientelor N.R. și Primăria

Municipiului București să-i predea efectiv în deplină și exclusivă proprietate

apartamentul nr. 2 etaj 1 situat în corpul A din București, str. Cobălcescu nr.

25.

La data de 5

octombrie 1998 intervenienta N.R. a formulat cerere de chemare în garanție a

Consiliului General al Municipiului București și a S. C. „R.” SA, solicitând

obligarea lor la plata prețului actualizat al apartamentului cumpărat, în

ipoteza în care se va admite cererea reclamantului de constatare a nulității

contractului ei de vânzare-cumpărare privind apartamentul.

Judecătoria

Sectorului 1, prin sentința civilă nr. 18.203 din 16 noiembrie 1998, a admis în

parte acțiunea precizată a reclamantului, a constatat nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 38/112 din 22 ianuarie 1997 încheiat între N.R. și

S.C.”R.”SA, a respins cererea împotriva pârâtei N.R. pentru obligarea acesteia

de a lăsa reclamantului în deplină și exclusivă proprietate apartamentul, cu

motivarea că a încetat din viață coproprietara B.Z. și reclamantul nu a dovedit

acceptarea moștenirii acesteia, promovând singur acțiunea privind imobilul.

Prin aceeași

sentință s-a respins cererea de intervenție formulată de N.R. și s-a disjuns

cererea de chemare în garanție introdusă de intervenienta N.R. împotriva

pârâtei S.C.”R.”SA.

Apelurile

introduse de reclamant, intervenienta N.R. și pârâta S.C.”R.”SA au fost admise

prin decizia nr. 2206/A din 13 decembrie 1999 a Tribunalului București, secția

a V – a civilă și de contencios administrativ, care a desființat sentința și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

După

reînregistrarea cauzei, prin sentința civilă nr.9822 din 25 mai 2000,

Judecătoria Sectorului 1 a declinat competența soluționării litigiului în

favoarea Tribunalului București la cererea reclamantului, care a învederat în

instanță că valoarea obiectului cererii este de 1 miliard de lei și în 1997 era

peste 150 milioane de lei.

Tribunalul

București, secția a V – a civilă și de contencios administrativ, în fața căruia

reclamantul, prin reprezentant, a precizat că “ înțelege să se judece pe toate

capetele de cerere”, a pronunțat sentința civilă nr. 222/F din 30 martie 2001,

prin care a admis în parte acțiunea reclamantului, a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 38/112 din 22 ianuarie 1997

încheiat între Primăria București prin mandatara sa S.C.”R.”SA și N.R. privind

imobilul situat în București, str. Cobălcescu nr. 25 etaj 1 apartament 2

sectorul 1 și pârâții au fost obligați să lase reclamantului în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul mai sus menționat.

Prin aceeași

sentință s-au respins ca fără obiect capetele de cerere privind obligarea

pârâtei S.C.”R.”SA de a prezenta starea fizică a imobilului și de a-i preda

reclamantului contractele de închiriere însoțite de anexe privind imobilul, s-a

luat act că reclamantul renunță la capătul de cerere privind plata chiriei și

s-a respins cererea de intervenție formulată de N.R..

Apelurile

declarate de intervenientele N.R. și Primăria Municipiului București împotriva

sentinței civile nr. 222 din 30 martie 2001 au fost respinse ca nefondate prin

decizia nr. 510 din 25 octombrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV – a civilă.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat recurs intervenientele Primăria Municipiului București și

N.R..

Prin recursul

său, Municipiul București, reprezentat legal prin Primarul General, invocând

motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susține că reclamantul

nu a dovedit acceptarea succesiunii mamei sale B.Z., deci nu își justifică

calitatea procesuală activă, iar calitatea de moștenitor sezinar nu suplinește

omisiunea acceptării succesiunii.

De asemenea,

în mod greșit a fost obligat recurentul să lase reclamantului-intimat în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, având în vedere

că acesta nu mai deține imobilul, care a fost vândut intervenientei N.R.,

așadar recursul nu mai are calitate procesuală pasivă.

Recurenta N.R.

invoca și ea lipsa calității procesuale active a intimatului-reclamant, arătând

că, deși este moștenitor sezinar, această calitate nu se confundă cu cea de

moștenitor acceptant, iar pentru a-și confirma calitatea de moștenitor al mamei

sale, B.Z., coproprietară asupra imobilului, intimatul-reclamant trebuia să

accepte succesiunea acesteia, ceea ce însă nu a dovedit și prin urmare nu

deține legitimare procesuală activă în acest litigiu, soluția legală fiind

aceea a respingerii capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu

recurenta.

Analizând

recursurile declarate de pârâtă și intervenientă, luând în examinare și motivul

de ordine publică al competenței materiale de soluționare a pricinii, invocat

din oficiu de instanța de recurs, se constată că ambele recursuri sunt fondate

în limitele și pentru considerentele ce se vor expune, întemeiată fiind și

excepția invocată, pusă în discuția părților în ședința publică din 9 aprilie

2003.

Intimatul-reclamant

a investit instanțele, inițial în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C.”R.”SA,

cu cererea având ca obiect obligarea acesteia la a-i prezenta starea existentă

a imobilului, a-i preda contractele de închiriere și anexele și a-i restitui

chiriile încasate, estimate provizoriu la 500.000 lei.

Ulterior, prin

cererea completatoare formulată în contradictoriu cu recurenții N.R. și

Primăria Municipiului București, intimatul-reclamant a solicitat constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr.

2 etaj 1 din corpul A situat în București, str. Cobălcescu nr. 25 și, prin

aceeași cerere, ca urmare firească a primului petit, a solicitat obligarea

celor doi recurenți de a-i preda efectiv în deplină și exclusivă proprietate și

liniștită posesie imobilul mai sus menționat.

Investite cu

acțiunea completatoare, instanțele erau datoare să îi dea o corectă calificare

juridică, de care depindea în primul rând determinarea instanței competente

material să soluționeze litigiul în fond. Astfel, în cauză, nu prezintă

relevanță sensul literal al termenilor utilizați de intimatul-reclamant sau

ordinea pe care a dat-o capetelor de cerere, ci scopul urmărit prin demersul

judiciar și anume de a lipsi de efecte juridice  contractul de

vânzare-cumpărare încheiat între părți, având ca obiect imobilul asupra căruia

intimatul-reclamant pretinde un drept de proprietate.

Așadar,

acțiunea precizată, cu care instanțele au fost ulterior investite, este una în

constatarea nulității unui contract, iar solicitarea “de a i se preda în

deplină și exclusivă proprietate imobilul”, deși a fost formulat ca un capăt de

cerere distinct, nu este decât un demers judiciar subsidiar nulității

convenției și care constituie, în realitate, efectele nulității reprezentate de

principiile retroactivității și al repunerii în situația anterioară.

Aplicarea

principiului retroactivității în materia nulității atrage desființarea actului

juridic prin înlăturarea efectelor produse în trecut, începând cu momentul

încheierii lui, la care se adaugă încetarea de a mai produce efecte în viitor.

Cel de al doilea principiu care guvernează efectele nulității constă în

repunerea părților în situația anterioară, regulă potrivit căreia tot ce s-a

executat în temeiul unui act lovit de nulitate trebuie restituit, astfel încât

părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu

s-ar fi încheiat.

Sub aspect

strict procesual, în ordinea lor firească, cum de altfel a remarcat și

intimatul-reclamant în cererea sa completatoare, acțiunea sa depusă la 6

aprilie 1998 cuprinde două acțiuni: o acțiune în constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare și o acțiune în restituirea prestațiilor

efectuate în temeiul actului nul, cu efect de înlăturare a tot ce s-a produs în

trecut, din momentul încheierii actului.

Fiind corect

calificată acțiunea completatoare ca una în constatarea nulității unui act

juridic civil, la determinarea competenței materiale după valoare a unor

asemenea acțiuni, trebuie avut în vedere prețul consemnat în contractul de

vânzare-cumpărare, deoarece, cât timp nu este contestat, prețul constituie

singurul element de apreciere de natură obiectivă, neavând relevanță pentru

stabilirea competenței după valoare estimarea făcută de o parte din proces,

fără nici un suport doveditor (1 miliard potrivit precizării intimatului-reclamant)

sau evaluarea făcută de un organ fiscal ori valoarea stabilită ulterior în

cadrul unui proces pe cale de expertiză, întrucât, în aceste din urmă situații,

determinarea competenței materiale ar depinde în totalitate de un factor

subiectiv și, în orice caz, exterior actului juridic a cărei nulitate se cere a

se constata.

Așadar, la

stabilirea instanței competente să soluționeze acțiunea are relevanță obiectul

acțiunii inițiale, care era obligația de a face, iar pentru acțiunea

completatoare are relevanță exclusivă numai cuantumul prețului stipulat în

actul a cărei nulitate se cere în justiție, iar nu alte evaluări străine

contractului.

Pe cale de

consecință, întrucât prețul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare a cărui

nulitate se solicită este 21.990.102 lei (fila 23 dosarul inițial), instanța

competentă să soluționeze cererea completatoare formulată la 6 aprilie 1998 era

Judecătoria Sectorului 1 București, căreia îi aparține competența și relativ la

acțiunea introductivă, având ca obiect obligația de a face, cât și celelalte

cereri ulterior formulate.

Față de cele

ce preced, reținând că litigiul a fost soluționat în fond de o instanță

necompetență (tribunalul în loc de judecătorie), se vor admite recursurile, se

va casa decizia atacată, precum și sentințele civile nr.9822 din 25 mai 2000 a

Judecătoriei Sectorului 1 și nr. 222 din 30 martie 2001 a Tribunalului

București, Secția a V – a civilă și de contencios administrativ și se va

trimite cauza pentru soluționarea pe fond la Judecătoria Sectorului 1

București, care, în rejudecare, va examina și aspectele învederate în motivarea

recursurilor declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de pârâtul Municipiul

București prin primarul general și intervenienta N.R. împotriva deciziei nr.

510 din 25 octombrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV – a Civilă.

Casează

decizia susmenționată, sentința civilă nr. 222 din 30 martie 2001 a

Tribunalului București, Secția a V – a Civilă și de Contencios Administrativ și

sentința civilă nr. 9822 din 25 mai 2000 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Trimite cauza

pentru soluționarea pe fond la Judecătoria Sectorului 1 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi  17 aprilie   2003.