ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1630/2003

La data de 9 aprilie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâtul Municipiul București prin Primarul General și intervenienta N.R. împotriva deciziei civile nr. 510 din 25 octombrie 2001 a Curții de Apel București – secția a IV – a Civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 9 aprilie 2003, care face parte integrantă din prezenta, iar pronunțarea s-a amânat la 17 aprilie 2003. C U R T E A Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 13 ianuarie 1997, reclamantul B.P.C.Z.a chemat în judecată pârâta S.C.”R.”SA, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, aceasta să fie obligată să-i prezinte starea existentă a imobilului din București, str. Cobălcescu nr. 25 compus din două corpuri de clădire și teren, să-i predea contractele de închiriere și toate anexele și să-i restituie chiriile încasate fără drept, cu valoarea provizorie stabilită la 500.000 lei.

În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat că prin sentința civilă nr.9605 din 19 noiembrie 1992 a Judecătoriei Sectorului 1 s-a constatat că imobilul a trecut abuziv la stat și că titularii dreptului de proprietate asupra imobilului sunt reclamanții din acel litigiu, anume B.P.C.Z.și B.Z.. La 5 ianuarie 1998, N.R., chiriașa apartamentului nr. 2 etaj 1 din corpul de clădire A, care prin contractul nr. 38/112 din 22 ianuarie 1997 încheiat cu pârâta S.C.”R.”SA a cumpărat apartamentul cu suma de 21.990.102 lei, a formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul pârâtei. Față de intervenția formulată, reclamantul a depus la 6 aprilie 1998 în dosar cerere reconvențională, solicitând constatareal nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.38/112 din 22 ianuarie 1997, și o cerere de intervenție forțată a Primăriei Municipiului București și, ca urmare a celor de mai sus, prin același script, a cerut obligarea intervenientelor N.R.

și Primăria Municipiului București să-i predea efectiv în deplină și exclusivă proprietate apartamentul nr. 2 etaj 1 situat în corpul A din București, str. Cobălcescu nr. 25. La data de 5 octombrie 1998 intervenienta N.R. a formulat cerere de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București și a S. C. „R.” SA, solicitând obligarea lor la plata prețului actualizat al apartamentului cumpărat, în ipoteza în care se va admite cererea reclamantului de constatare a nulității contractului ei de vânzare-cumpărare privind apartamentul. Judecătoria Sectorului 1, prin sentința civilă nr. 18.203 din 16 noiembrie 1998, a admis în parte acțiunea precizată a reclamantului, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 38/112 din 22 ianuarie 1997 încheiat între N.R.

și S.C.”R.”SA, a respins cererea împotriva pârâtei N.R. pentru obligarea acesteia de a lăsa reclamantului în deplină și exclusivă proprietate apartamentul, cu motivarea că a încetat din viață coproprietara B.Z. și reclamantul nu a dovedit acceptarea moștenirii acesteia, promovând singur acțiunea privind imobilul. Prin aceeași sentință s-a respins cererea de intervenție formulată de N.R. și s-a disjuns cererea de chemare în garanție introdusă de intervenienta N.R. împotriva pârâtei S.C.”R.”SA. Apelurile introduse de reclamant, intervenienta N.R. și pârâta S.C.”R.”SA au fost admise prin decizia nr. 2206/A din 13 decembrie 1999 a Tribunalului București, secția a V – a civilă și de contencios administrativ, care a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

După reînregistrarea cauzei, prin sentința civilă nr.9822 din 25 mai 2000, Judecătoria Sectorului 1 a declinat competența soluționării litigiului în favoarea Tribunalului București la cererea reclamantului, care a învederat în instanță că valoarea obiectului cererii este de 1 miliard de lei și în 1997 era peste 150 milioane de lei. Tribunalul București, secția a V – a civilă și de contencios administrativ, în fața căruia reclamantul, prin reprezentant, a precizat că “ înțelege să se judece pe toate capetele de cerere”, a pronunțat sentința civilă nr. 222/F din 30 martie 2001, prin care a admis în parte acțiunea reclamantului, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 38/112 din 22 ianuarie 1997 încheiat între Primăria București prin mandatara sa S.C.”R.”SA și N.R.

privind imobilul situat în București, str. Cobălcescu nr. 25 etaj 1 apartament 2 sectorul 1 și pârâții au fost obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul mai sus menționat. Prin aceeași sentință s-au respins ca fără obiect capetele de cerere privind obligarea pârâtei S.C.”R.”SA de a prezenta starea fizică a imobilului și de a-i preda reclamantului contractele de închiriere însoțite de anexe privind imobilul, s-a luat act că reclamantul renunță la capătul de cerere privind plata chiriei și s-a respins cererea de intervenție formulată de N.R.. Apelurile declarate de intervenientele N.R. și Primăria Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 222 din 30 martie 2001 au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 510 din 25 octombrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs intervenientele Primăria Municipiului București și N.R.. Prin recursul său, Municipiul București, reprezentat legal prin Primarul General, invocând motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susține că reclamantul nu a dovedit acceptarea succesiunii mamei sale B.Z., deci nu își justifică calitatea procesuală activă, iar calitatea de moștenitor sezinar nu suplinește omisiunea acceptării succesiunii. De asemenea, în mod greșit a fost obligat recurentul să lase reclamantului-intimat în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, având în vedere că acesta nu mai deține imobilul, care a fost vândut intervenientei N.R., așadar recursul nu mai are calitate procesuală pasivă.

Recurenta N.R. invoca și ea lipsa calității procesuale active a intimatului-reclamant, arătând că, deși este moștenitor sezinar, această calitate nu se confundă cu cea de moștenitor acceptant, iar pentru a-și confirma calitatea de moștenitor al mamei sale, B.Z., coproprietară asupra imobilului, intimatul-reclamant trebuia să accepte succesiunea acesteia, ceea ce însă nu a dovedit și prin urmare nu deține legitimare procesuală activă în acest litigiu, soluția legală fiind aceea a respingerii capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu recurenta.

Analizând recursurile declarate de pârâtă și intervenientă, luând în examinare și motivul de ordine publică al competenței materiale de soluționare a pricinii, invocat din oficiu de instanța de recurs, se constată că ambele recursuri sunt fondate în limitele și pentru considerentele ce se vor expune, întemeiată fiind și excepția invocată, pusă în discuția părților în ședința publică din 9 aprilie 2003. Intimatul-reclamant a investit instanțele, inițial în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C.”R.”SA, cu cererea având ca obiect obligarea acesteia la a-i prezenta starea existentă a imobilului, a-i preda contractele de închiriere și anexele și a-i restitui chiriile încasate, estimate provizoriu la 500.000 lei.

Ulterior, prin cererea completatoare formulată în contradictoriu cu recurenții N.R. și Primăria Municipiului București, intimatul-reclamant a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 2 etaj 1 din corpul A situat în București, str. Cobălcescu nr. 25 și, prin aceeași cerere, ca urmare firească a primului petit, a solicitat obligarea celor doi recurenți de a-i preda efectiv în deplină și exclusivă proprietate și liniștită posesie imobilul mai sus menționat. Investite cu acțiunea completatoare, instanțele erau datoare să îi dea o corectă calificare juridică, de care depindea în primul rând determinarea instanței competente material să soluționeze litigiul în fond.

Astfel, în cauză, nu prezintă relevanță sensul literal al termenilor utilizați de intimatul-reclamant sau ordinea pe care a dat-o capetelor de cerere, ci scopul urmărit prin demersul judiciar și anume de a lipsi de efecte juridice contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți, având ca obiect imobilul asupra căruia intimatul-reclamant pretinde un drept de proprietate. Așadar, acțiunea precizată, cu care instanțele au fost ulterior investite, este una în constatarea nulității unui contract, iar solicitarea “de a i se preda în deplină și exclusivă proprietate imobilul”, deși a fost formulat ca un capăt de cerere distinct, nu este decât un demers judiciar subsidiar nulității convenției și care constituie, în realitate, efectele nulității reprezentate de principiile retroactivității și al repunerii în situația anterioară.

Aplicarea principiului retroactivității în materia nulității atrage desființarea actului juridic prin înlăturarea efectelor produse în trecut, începând cu momentul încheierii lui, la care se adaugă încetarea de a mai produce efecte în viitor. Cel de al doilea principiu care guvernează efectele nulității constă în repunerea părților în situația anterioară, regulă potrivit căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act lovit de nulitate trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat.

Sub aspect strict procesual, în ordinea lor firească, cum de altfel a remarcat și intimatul-reclamant în cererea sa completatoare, acțiunea sa depusă la 6 aprilie 1998 cuprinde două acțiuni: o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și o acțiune în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului nul, cu efect de înlăturare a tot ce s-a produs în trecut, din momentul încheierii actului.

Fiind corect calificată acțiunea completatoare ca una în constatarea nulității unui act juridic civil, la determinarea competenței materiale după valoare a unor asemenea acțiuni, trebuie avut în vedere prețul consemnat în contractul de vânzare-cumpărare, deoarece, cât timp nu este contestat, prețul constituie singurul element de apreciere de natură obiectivă, neavând relevanță pentru stabilirea competenței după valoare estimarea făcută de o parte din proces, fără nici un suport doveditor (1 miliard potrivit precizării intimatului-reclamant) sau evaluarea făcută de un organ fiscal ori valoarea stabilită ulterior în cadrul unui proces pe cale de expertiză, întrucât, în aceste din urmă situații, determinarea competenței materiale ar depinde în totalitate de un factor subiectiv și, în orice caz, exterior actului juridic a cărei nulitate se cere a se constata.

Așadar, la stabilirea instanței competente să soluționeze acțiunea are relevanță obiectul acțiunii inițiale, care era obligația de a face, iar pentru acțiunea completatoare are relevanță exclusivă numai cuantumul prețului stipulat în actul a cărei nulitate se cere în justiție, iar nu alte evaluări străine contractului. Pe cale de consecință, întrucât prețul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită este 21.990.102 lei (fila 23 dosarul inițial), instanța competentă să soluționeze cererea completatoare formulată la 6 aprilie 1998 era Judecătoria Sectorului 1 București, căreia îi aparține competența și relativ la acțiunea introductivă, având ca obiect obligația de a face, cât și celelalte cereri ulterior formulate.

Față de cele ce preced, reținând că litigiul a fost soluționat în fond de o instanță necompetență (tribunalul în loc de judecătorie), se vor admite recursurile, se va casa decizia atacată, precum și sentințele civile nr.9822 din 25 mai 2000 a Judecătoriei Sectorului 1 și nr. 222 din 30 martie 2001 a Tribunalului București, Secția a V – a civilă și de contencios administrativ și se va trimite cauza pentru soluționarea pe fond la Judecătoria Sectorului 1 București, care, în rejudecare, va examina și aspectele învederate în motivarea recursurilor declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâtul Municipiul București prin primarul general și intervenienta N.R. împotriva deciziei nr. 510 din 25 octombrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV – a Civilă. Casează decizia susmenționată, sentința civilă nr. 222 din 30 martie 2001 a Tribunalului București, Secția a V – a Civilă și de Contencios Administrativ și sentința civilă nr. 9822 din 25 mai 2000 a Judecătoriei Sectorului 1 București. Trimite cauza pentru soluționarea pe fond la Judecătoria Sectorului 1 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 aprilie 2003.