ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3419/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie 2000 la Tribunalul București, secția a III – a civilă, reclamanta C.M. a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București cerând ca să fie obligat să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din parter și două etaje alcătuit din 6 apartamente. În motivare reclamanta a arătat că terenul a fost cumpărat de autoarea sa C.T., pe el a fost edificat imobilul în care a locuit aceasta până în anul 1950 când a fost naționalizat prin Decretul Lege nr. 92/1950, naționalizarea privind doar 4 apartamente, două fiind preluate de stat fără titlu.

S-a susținut totodată că autoarea C.T. era exceptată conform art. II din Decretul Lege nr. 92/1950 de la măsura naționalizării, întrucât era funcționară (dactilografă). La termenul din 14 noiembrie 2000 reclamanta a completat cererea în sensul că a solicitat și chemarea în judecată a pârâților B.I. ș.a. solicitând constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de părți în baza Legii nr. 112/1995. La termenul din 23 ianuarie 2001 s-a învederat decesul pârâtului P.M., fiind citat moștenitorul acestuia P.L.. La același termen de judecată pârâții A.B.I. și A.G. au formulat cererea reconvențională prin care au solicitat constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 31/2000 și respingerea cererii principale ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală.

În motivarea cererii reconvenționale s-a susținut că actul notarial a fost eliberat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 88 din Legea nr. 36/1995 ce reiau dispozițiile art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (2) din Decretul nr. 40/1953 fiind lovit de nulitate absolută întrucât moștenirea a fost declarată vacantă. A fost atașat certificatul de vacanță succesorală nr. 447 din 27 iunie 1980 întocmit de fostul Notariat Local sector 1. Prin sentința civilă nr. 432 din 17 aprilie 2001, completată cu încheierea de îndreptare a erorii materiale din 29 iunie 2001, a fost admisă excepția invocată de pârâții-reclamanți A.B.I. și A.G. și a fost respinsă cererea principală introdusă de C.M. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

Totodată a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți A.B.I. și A.G., constatându-se nulitatea certificatului de moștenitor nr. 31/2000 privind pe defuncta C.T. decedată la 10 decembrie 1979 și a fost obligată reclamanta-pârâtă să plătească 93.000 lei cheltuieli de judecată. Prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 29 iunie 2001 dispozitivul sentinței a fost modificat în sensul menționării și a pârâților B.I., ș.a. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut în esență că prin certificatul de vacanță succesorală nr. 947/27 iunie 1980 întocmit de fostul Notariat Local sector 1 s-a constatat că moștenirea revine Statului Român, întrucât de pe urma defunctei C.T.

decedată la 10 decembrie 1979 nu au rămas succesori legali ori testamentari. S-a avut în vedere că defuncta întocmise un testament în favoarea reclamantei pentru câteva bunuri mobile, însă aceasta nu l-a valorificat în termenul legal de opțiune succesorală fapt ce a determinat constatarea vacanței succesorale. S-a mai considerat că deși avea deschisă calea anulării certificatului de vacanță succesorală, reclamanta în mod nelegal a procedat la reluarea dezbaterii succesorale. S-a reținut de asemenea, că certificatul de moștenitor nr. 313/2000 a fost emis de notarul public deși la dosarul succesoral era depus certificatul de vacanță succesorală, fiind lovit astfel de nulitate absolută. Împotriva acestei hotărâri reclamanta C.M.

și pârâții B.I., ș.a. au formulat apel. Apelanta C.M. a invocat nelegalitatea sentinței cu motivarea că au fost ignorate dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care se referă la repunerea de drept în termenul de acceptare al succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi. Apelanții B.I., ș.a. au susținut că deși au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, instanța nu s-a pronunțat asupra cererii. Apelanții A.N. și A.F. nu au depus motive de apel. Prin decizia nr. 41 din 1 februarie 2002 Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, a respins toate apelurile, declarate.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut invocarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează o procedură specială administrativă pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., și fiind o lege specială - Legea nr. 10/2001 nu se aplică speței deduse judecății după dreptul comun. Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 s-a motivat că dispozițiile art. 4 alin. (3) din lege ar fi avut relevanță juridică în cauză asupra calității procesuale active dacă apelanta-reclamantă făcea dovada declanșării procedurii speciale, respectiv a comunicării notificării către Primăria Municipiului București.

Deși prin motivele de apel reclamanta a susținut că a comunicat în termen legal notificarea, nu a prezentat o copie a înscrisului invocat. Așa fiind, instanța de apel mai reține că excepția lipsei calității procesual active a reclamantei determinată de constatarea nulității absolute a certificatului său de moștenitor (soluție neapelată) și de faptul că nu a dovedit incidența în cauză a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 au fost corect reținute de instanța de fond și nu au fost infirmate prin înscrisurile depuse în faza procesuală a apelului. S-a considerat că apelul formulat de pârâții B.I., ș.a. sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată este nefondat deoarece în raport de dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. cheltuielile de judecată se acordă la cerere, iar apelanții nu au solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Totodată s-a reținut că apelanții A.N. și A.F. nu au depus motive de apel. Împotriva acestei decizii reclamanta C.M. a formulat recurs invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. Hotărârea este criticată pentru că s-a apreciat greșit că dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc expres că repunerea în drept în termenul de acceptare a succesiunii operează numai pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi nu și pentru bunurile care sunt revendicate în justiție pe calea dreptului comun.

Recurenta a mai arătat că a depus la dosarul cauzei notificarea nr. 3317 din 8 mai 2001 a Executorului judecătoresc de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București și că prin simplul fapt al notificării a fost repusă în termenul legal de acceptare fiind considerată în același timp și acceptant al succesiunii autoarei sale. De asemenea recurenta a mai arătat că existența contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare se cere este singurul motiv pentru care Primăria nu a restituit întregul imobil, prin Dispoziția 252 din 13 martie 2002 a Primarului General fiindu-i restituite în natură apartamentele nevândute. Recursul nu este fondat și urmează să fie respins pentru următoarele considerente.

Acțiunea introductivă de instanță este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ. Astfel, critica recurentei bazată pe faptul că instanța nu a dat eficiență dispozițiilor Legii nr. 10/2001 este neîntemeiată și urmează a fi înlăturată. Din aceleași considerente este lipsită de relevanță existența notificării cu nr. 3317 din 8 mai 2001 a Executorului judecătoresc de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București. Din perspectiva temeiului juridic invocat de reclamantă instanțele de fond și de apel au pronunțat hotărâri temeinice și legale. Prin certificatul de vacanță succesorală nr. 947 din 27 iunie 1980 s-a constatat calitatea de moștenitor a Statului de pe urma autoarei reclamantei, în absența oricărui succesor legal sau testamentar.

Este adevărat că defuncta întocmise un testament olograf în favoarea reclamantei dar aceasta nu l-a valorificat în termenul legal de opțiune succesorală, ceea ce a determinat constatarea vacanței succesorale. De asemenea, se constată că testamentul olograf se referă la câteva bunuri mobile situate în fosta locuință a defunctei și nu la imobilul cerut prin acțiune, fiind așadar un legat cu titlu particular, în care bunurile au fost concret determinate. De altfel, chiar dacă testamentul ar fi privit universalitatea bunurilor defunctei, reclamanta nu l-ar fi putut valorifica cât timp certificatul de vacanță succesorală nu a fost anulat pe cale judecătorească, conform cu art. 88 din Legea nr. 36/1995.

În conformitate cu prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 modificat prin O.G. nr. 34/2001 recurenta-reclamantă datorează taxe judiciare de timbru pentru fond, apel și recurs, urmând a fi dată în debit. Așa fiind recursul este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 41 din 1 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă. Dă în debit pe reclamantă cu următoarele sume reprezentând taxă judiciară de timbru: 1.637.630 lei (contract A.I.); 1.288.840 lei (contract A. F.); 1.644.552 lei (contract M.C.); 2.263.914 lei (contract V.E.); 950.016 lei (contract P.L.); 1.857.824 lei (contract B.I.) – sume datorate pentru instanța de fond; 30.000 lei sumă datorată pentru instanța de apel; 30.000 lei sumă datorată pentru instanța de recurs. Dă în debit pe recurentă cu suma de 183.000 lei timbru judiciar datorat pentru toate instanțele. Prezenta decizie reprezintă titlu executoriu.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2003.