ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3419/2003

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 13 iunie 2000 la Tribunalul București, secția a III – a civilă, reclamanta C.M.

a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București cerând ca să

fie obligat să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, compus din parter și două etaje alcătuit din 6 apartamente.

În motivare reclamanta a arătat că

terenul a fost cumpărat de autoarea sa C.T., pe el a fost edificat imobilul în

care a locuit aceasta până în anul 1950 când a fost naționalizat prin Decretul

Lege nr. 92/1950, naționalizarea privind doar 4 apartamente, două fiind

preluate de stat fără titlu.

S-a susținut totodată că autoarea C.T.

era exceptată conform art. II din Decretul Lege nr. 92/1950 de la măsura

naționalizării, întrucât era funcționară (dactilografă).

La termenul din 14 noiembrie 2000

reclamanta a completat cererea în sensul că a solicitat și chemarea în judecată

a pârâților B.I. ș.a. solicitând constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate de părți în baza Legii nr. 112/1995.

La termenul din 23 ianuarie 2001 s-a

învederat decesul pârâtului P.M., fiind citat moștenitorul acestuia  P.L..

La același termen de judecată

pârâții A.B.I. și A.G. au formulat cererea reconvențională prin care au solicitat

constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 31/2000 și

respingerea cererii principale ca fiind introdusă de o persoană fără calitate

procesuală.

În motivarea cererii reconvenționale

s-a susținut că actul notarial a fost eliberat cu încălcarea dispozițiilor

imperative ale art. 88 din Legea nr. 36/1995 ce  reiau dispozițiile art. 25 alin.

(1) și art. 26 alin. (2) din Decretul nr. 40/1953 fiind lovit de nulitate

absolută întrucât moștenirea a fost declarată vacantă.

A fost atașat certificatul de

vacanță succesorală nr. 447 din 27 iunie 1980 întocmit de fostul Notariat Local

sector 1.

Prin sentința civilă nr. 432 din 17

aprilie 2001, completată cu încheierea de îndreptare a erorii materiale din 29

iunie 2001, a fost admisă excepția invocată de pârâții-reclamanți A.B.I. și A.G.

și a fost respinsă cererea principală introdusă de C.M. ca fiind formulată de o

persoană fără calitate procesuală.

Totodată a fost admisă cererea

reconvențională formulată de pârâții-reclamanți A.B.I. și A.G., constatându-se

nulitatea certificatului de moștenitor nr. 31/2000 privind pe defuncta C.T. decedată

la 10 decembrie 1979 și a fost obligată reclamanta-pârâtă să plătească  93.000

lei cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de îndreptare a

erorii materiale din 29 iunie 2001 dispozitivul sentinței a fost modificat în

sensul menționării și a pârâților B.I., ș.a.

Pentru a hotărî astfel instanța a

reținut în esență că prin certificatul de vacanță succesorală nr. 947/27 iunie

1980 întocmit de fostul Notariat Local sector 1 s-a constatat că moștenirea

revine Statului Român, întrucât de pe urma defunctei C.T. decedată la 10

decembrie 1979 nu au rămas succesori  legali ori testamentari.

S-a avut în vedere că defuncta

întocmise un testament în favoarea reclamantei pentru câteva bunuri mobile,

însă aceasta nu l-a valorificat în termenul legal de opțiune succesorală fapt

ce a determinat constatarea vacanței succesorale.

S-a mai considerat că deși  avea

deschisă calea anulării certificatului de vacanță succesorală, reclamanta în

mod nelegal a procedat la reluarea dezbaterii succesorale.

S-a reținut de asemenea, că certificatul

de moștenitor nr. 313/2000 a fost emis de notarul public deși la dosarul

succesoral era depus certificatul de vacanță succesorală, fiind lovit astfel de

nulitate absolută.

Împotriva acestei hotărâri

reclamanta C.M. și pârâții B.I., ș.a. au formulat apel.

Apelanta C.M. a invocat

nelegalitatea sentinței cu motivarea că au fost ignorate dispozițiile art. 4

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care se referă la repunerea de drept în

termenul de acceptare al succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei

legi.

Apelanții B.I., ș.a. au susținut că

deși au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, instanța nu s-a

pronunțat asupra cererii.

Apelanții A.N. și A.F. nu au depus

motive de apel.

Prin decizia nr. 41 din 1 februarie

2002 Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, a respins toate

apelurile, declarate.

Pentru a hotărî astfel instanța a

reținut invocarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează

o procedură specială administrativă pentru restituirea în natură sau acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobile preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acțiunea fiind întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., și  fiind o lege specială  - Legea  nr. 10/2001

nu se aplică speței deduse judecății după dreptul comun.

Cu privire la capătul de cerere prin

care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 s-a motivat că

dispozițiile art. 4 alin. (3) din lege ar fi avut relevanță juridică în cauză

asupra calității procesuale active dacă apelanta-reclamantă făcea dovada

declanșării procedurii speciale, respectiv a comunicării notificării către

Primăria Municipiului București.

Deși prin motivele de apel

reclamanta a susținut că a comunicat în termen legal notificarea, nu a

prezentat o copie a înscrisului invocat.

Așa fiind, instanța de apel mai

reține că excepția lipsei calității procesual active a reclamantei determinată

de constatarea nulității absolute a certificatului său de moștenitor (soluție

neapelată) și de faptul că nu a dovedit incidența în cauză a dispozițiilor art.

4 din Legea nr. 10/2001 au fost corect  reținute de instanța de fond și nu au

fost infirmate prin înscrisurile depuse în faza procesuală a apelului.

S-a considerat că apelul formulat de

pârâții B.I., ș.a. sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată este

nefondat deoarece în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. cheltuielile

de judecată se acordă la cerere, iar apelanții nu au solicitat obligarea

reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată s-a reținut că apelanții A.N.

și A.F. nu au depus motive de apel.

Împotriva acestei decizii reclamanta

C.M. a formulat recurs invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C.

proc. civ.

Hotărârea este criticată pentru că

s-a apreciat greșit că dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc

expres că repunerea în drept în termenul de acceptare a succesiunii operează

numai pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi nu

și pentru bunurile care sunt revendicate în justiție pe calea dreptului comun.

Recurenta a mai arătat că a depus la

dosarul cauzei notificarea nr. 3317 din 8 mai 2001 a Executorului judecătoresc

de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București și că prin simplul fapt al

notificării a fost repusă în termenul legal de acceptare fiind considerată în

același timp și acceptant al succesiunii autoarei sale.

De asemenea recurenta a  mai   arătat

că existența contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare se cere este

singurul motiv pentru care Primăria nu a restituit întregul imobil, prin

Dispoziția 252 din 13 martie 2002 a Primarului General fiindu-i restituite în

natură apartamentele nevândute.

Recursul nu este fondat și urmează

să fie respins pentru următoarele considerente.

Acțiunea introductivă de instanță este

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Astfel, critica recurentei bazată pe

faptul că instanța nu a dat eficiență dispozițiilor Legii nr. 10/2001 este

neîntemeiată și urmează a fi înlăturată.

Din aceleași considerente este

lipsită de relevanță existența notificării cu nr. 3317 din 8 mai 2001 a

Executorului judecătoresc de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București.

Din perspectiva temeiului juridic

invocat de reclamantă instanțele de fond și de apel au pronunțat hotărâri

temeinice și legale.

Prin certificatul de vacanță succesorală

nr. 947 din 27 iunie 1980   s-a constatat calitatea de moștenitor a Statului de

pe urma autoarei reclamantei, în absența oricărui succesor legal sau

testamentar.

Este adevărat că defuncta întocmise

un testament olograf în favoarea reclamantei dar  aceasta nu l-a valorificat

în  termenul legal de opțiune succesorală, ceea ce a determinat constatarea

vacanței succesorale. De asemenea, se constată că testamentul olograf se referă

la câteva bunuri mobile situate în fosta locuință a defunctei și nu la imobilul

cerut prin acțiune, fiind așadar un legat cu titlu particular, în care bunurile

au fost concret determinate.

De altfel, chiar dacă testamentul ar

fi privit universalitatea bunurilor defunctei, reclamanta nu l-ar fi putut

valorifica cât timp certificatul de vacanță succesorală nu a fost anulat pe

cale judecătorească, conform cu art. 88 din Legea nr. 36/1995.

În conformitate cu prevederile art.

20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 modificat prin O.G. nr. 34/2001

recurenta-reclamantă datorează taxe judiciare de timbru  pentru fond, apel și

recurs, urmând a fi dată în debit.

Așa fiind recursul este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 41 din 1 februarie 2002 a

Curții de Apel București, secția a IV – a civilă.

Dă în debit pe reclamantă cu

următoarele sume reprezentând taxă judiciară de timbru: 1.637.630 lei

(contract  A.I.); 1.288.840 lei (contract A. F.); 1.644.552 lei (contract M.C.);

2.263.914 lei (contract V.E.); 950.016 lei (contract P.L.); 1.857.824 lei

(contract B.I.) – sume datorate pentru instanța de fond; 30.000 lei sumă

datorată pentru instanța de apel; 30.000 lei sumă datorată pentru instanța de

recurs.

Dă în debit pe recurentă cu suma de

183.000 lei timbru judiciar datorat pentru toate instanțele.

Prezenta decizie reprezintă titlu

executoriu.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  17 septembrie  2003.