ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2454/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2454/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 5 București, la data de 15 februarie 2007, reclamanții N.E., P.D.V. și

R.D. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

F.E., C.L., S.P., S.D. și C.G., solicitând instanței să constate că imobilul situat

în str. S. a fost preluat abuziv și fără titlu valabil de Statul Român și să fie

obligați pârâții să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, respectivul

imobil, compus din construcție și teren în suprafață de 426,29 m.p.

În motivarea cererii de

chemare în judecată, reclamanții au arătat că imobilul a fost cumpărat de bunicul

lor, P.C., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat, din 21 februarie 1931 de

Tribunalul Ilfov, secția notariat, acesta donând în anul 1947 numitei N.E. corpul

A al clădirii și teren în suprafață de 408 m.p., o parte din restul de teren a fost

atribuit imobilului din spate care are intrarea pe str. C., bunicului reclamanților

rămânându-i astfel în proprietate suprafața de 426,29 m.p., din totalul de teren

inițial de 1200 m.p.

S-a mai arătat că imobilul

corp B a fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar ulterior,

în baza Legii nr. 112/1995, acesta a fost înstrăinat chiriașilor care îl ocupau,

respectiv pârâții din prezenta cauză.

În drept, cererea de chemare

în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.

La data de 20 martie 2007,

reclamanții au formulat cerere precizatoare a cadrului procesual, arătând că are

calitatea de reclamant și numita P.A., că se judecă în contradictoriu și cu pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, că revendicarea terenului a fost formulată

în contradictoriu cu Municipiul București, iar revendicarea corpului B este formulată

în contradictoriu cu pârâții persoane fizice pentru apartamentele pe care le ocupă.

Prin sentința civilă

nr. 3768 din 30 mai 2007, Judecătoria sectorului 5 a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr.

967 din 05 iunie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte

cererea principală formulată de reclamanți și de intervenienta P.A. în contradictoriu

cu pârâții persoane fizice; a respins ca lipsit de interes capătul de cerere având

ca obiect constatarea preluării abuzive de către stat a imobilului; a respins ca

inadmisibil capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului liber de construcții

formulat în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General; a respins

ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a

admis capătul de cerere având ca obiect revendicarea apartamentelor și a terenului

aferent, dispunând obligarea pârâților - persoane fizice să lase reclamanților și

intervenientei, în deplină proprietate și posesie, apartamentele pe care aceștia

le ocupă precum și terenul situat sub construcție. Au fost admise cererile reconvenționale

formulate de pârâtele-reclamante C.L. și C.G., referitor la plata contravalorii

îmbunătățirilor necesare și utile aduse apartamentelor și instituirea unui drept

de retenție în favoarea acestora. Au fost admise cererile de chemare în garanție

formulate de pârâții persoane fizice în contradictoriu cu Municipiul București prin

Primarul General. A fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul

București prin Primarul General împotriva Ministerului Finanțelor Publice. A fost

disjunsă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă F.E. în contradictoriu

cu reclamanții, fiind format un alt dosar.

Prin decizia civilă

nr. 312/A din 19 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis

apelurile declarate de reclamanții N.E., P.D.V. și R.D., pârâții F.E., C.G., C.L.,

S.P. și S.D., Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice, a desființat

sentința civilă nr. 967/2008 și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

În rejudecare, la termenul

din data de 14 ianuarie 2010, reclamanții au formulat cerere precizatoare prin care

au arătat că înțeleg să solicite obligarea Municipiului București și a Statului

Român la achitarea contravalorii imobilului revendicat (corp B și teren în suprafață

de 426,29 m.p.), în sumă de 351.644 euro pentru clădire și 800.000 euro pentru teren,

în situația în care instanța va acorda preferință titlului pârâților în baza Legii

nr. 112/1995.

Prin încheierea din data

de 13 mai 2010, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice în cererea de chemare în garanție formulată

de pârâtele C.G. și C.L. și a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes

pe capătul 2 de cerere al acțiunii principale.

Prin încheierea din data

de 25 noiembrie 2010, Tribunalul București a dispus disjungerea și judecarea separată

a cererilor reconvenționale formulate de pârâții F.E., S.P. și S.D. precum și C.G.,

având ca obiect constatarea unui drept de servitute.

Având în vedere decesul

pe parcursul procesului al pârâtei S.D., tribunalul a dispus introducerea în cauză

a moștenitorilor acesteia - S.P. și Ș.M.

Având în vedere decesul

pe parcursul procesului al reclamantei N.E., tribunalul a dispus introducerea în

cauză a moștenitoarei acesteia - M.C.I.

Prin sentința civilă

nr. 888 din 25 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a

admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanți, în contradictoriu cu

pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin

Primar General, C.L., cu intervenienta P.A. și cu chemații în garanție Primăria

Municipiului București și SC C. SA, a constatat că imobilul situat în București,

str. S., a fost preluat abuziv și fără titlu valabil de către Statul Român; a respins

ca inadmisibilă acțiunea în revendicare, astfel cum a fost precizată; a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București pe capătul de cerere

referitor la obligarea acestuia la plata contravalorii imobilului revendicat și

a respins acest capăt de cerere în contradictoriu cu Municipiul București, ca fiind

formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins același

capăt de cerere formulat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, ca neîntemeiat; a luat act de renunțarea pârâtei C.G. la judecarea cererii

reconvenționale; a respins, ca neîntemeiate, cererile reconvenționale formulate

de C.L. și F.E.; a respins, ca neîntemeiate, cererile de chemare în garanție.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut următoarele în considerentele hotărârii:

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților, s-a reținut că, prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 27 februarie 1931 de Tribunalul Ilfov, s-a

făcut dovada că imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamanților, aceștia

din urmă dovedind calitatea de moștenitori prin certificatele de moștenitor din

22 octombrie 1965, din 12 iulie 1996 și din 04 octombrie 2000. Prin actul de donație

încheiat în anul 1947 autorul reclamanților a donat nepoatei sale, A.E., corpul

A al clădirii, în suprafață de 408 m.p., pentru aceasta fiind admisă acțiunea în

revendicare formulată de N.E., prin sentința civilă nr. 1712 din 06 martie 1997

a Judecătoriei sectorului 5 București, precum și prin sentința civilă nr. 632 din

31 ianuarie 2001 a aceleiași instanțe.

Excepția lipsei de interes

a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului s-a

constatat a fi neîntemeiată, având în vedere că imobilul în litigiu a fost naționalizat

în baza Decretului nr. 92/1950, iar potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, se reține

că prevederile Decretului nr. 92/1950 cuprindeau dispoziții contrare Constituției

din anul 1948, care recunoștea și garanta dreptul de proprietate, iar pe de altă

parte, în cauză s-a făcut dovada că preluarea imobilului a fost făcută cu încălcarea

chiar a dispozițiilor acestui decret, întrucât preluarea s-a făcut pe numele unei

alte persoane decât proprietarul și, oricum, ambele persoane făceau parte din categoria

celor exceptate de la naționalizare.

Acest capăt de cerere

s-a constatat a fi întemeiat, tribunalul reținând că imobilul în litigiu a fost

preluat abuziv și fără titlu valabil de către Statul Român.

Referitor la acțiunea

în revendicare prin compararea de titluri, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., acțiune formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, tribunalul

a apreciat că aceasta este inadmisibilă, prin prima îndrumărilor date prin decizia

de casare, în sensul analizării în cauză a problematicii raportului dintre Legea

nr. 10/2001 - ca lege specială și C. civ. - ca lege generală, precum și cea a raportului

dintre legea internă și C.E.D.O., aspecte rezolvate prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție dată în recursul în interesul legii, decizie apărută

ulterior pronunțării primei soluții în fond.

Tribunalul a mai reținut

că titlurile de proprietate ale pârâților, reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și neanulate până la acel moment, sunt preferabile,

acestea respectând întru totul dispozițiile actului normativ în baza căruia au fost

încheiate.

Dezlegările de drept date

acțiunii în revendicare prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

se referă la faptul că nici o persoană nu mai poate să-și valorifice dreptul de

proprietate într-o acțiune formulată în condițiile dreptului comun după data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, decât dacă i-a fost recunoscut anterior un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului ori

dacă poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

Or, în speță, nu numai

că reclamanților nu le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului

(corp B) printr-o hotărâre judecătorească, ci acest aspect a fost confirmat ca aparținând

patrimoniului pârâților.

Referitor la inexistența

oricărei speranțe legitime de redobândire a imobilului în natură este și faptul

că, potrivit Hotărârii nr. 3629 din 30 noiembrie 2000 a Consiliului General al Municipiului

București, s-a stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți, pentru această parte a

imobilului, la despăgubiri în echivalent, despăgubiri care de altfel au și fost

încasate, astfel cum rezultă din adresa Primăriei Municipiului București aflată

la dosar, dar și din recunoașterea făcută în fața instanței la termenul din data

de 05 mai 2011.

De asemenea, instanța

a reținut și faptul că reclamanții au înțeles să uzeze și de prevederile Legii

nr. 10/2001 formulând în acest sens notificări în cauză cu privire la imobil, notificări

aflate în curs de soluționare.

În aceste condiții, în

realizarea operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate, instanța a ținut

cont de faptul că titlurile pârâților nu au fost până în prezent desființate, că

aceștia beneficiază de un bun în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1

al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în timp ce reclamanții nu pot fi considerați

ca fiind titularii unui bun actual, nici chiar a unei speranțe legitime în sensul

jurisprudenței C.E.D.O., pentru a avea câștig de cauză în prezenta acțiune.

Tribunalul a respins acțiunea

în revendicare formulată de reclamanți în temeiul art. 480 C. civ., ca inadmisibilă,

iar ca o consecință a acestei măsuri, a respins, ca neîntemeiate, și cererile reconvenționale

formulate în cauză, precum și cele de chemare în garanție.

Referitor la cererea precizatoare

formulată de reclamanți, având ca obiect obligarea Municipiului București și a Statului

Român la plata contravalorii imobilului revendicat, tribunalul a apreciat că în

acest context cele două pârâte nu justifică calitatea procesual pasivă, forma de

despăgubire solicitată de reclamanți fiind atributul exclusiv al Comisiei Centrale

de Stabilire a Despăgubirilor.

Împotriva sentinței civile

nr. 888 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, au

declarat apel reclamanții M.C.I., P.D.V., R.D. și P.A., precum și pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General.

Curtea de Apel București

a constatat că, deși părțile au înțeles să declare recurs, apelul este calea de

atac incidentă în cauză.

Prin decizia nr. 34/A

din 31 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au respins,

ca neîntemeiate, excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale

active, invocată de intimații-pârâți S.P., Ș.M. și C.G. Prin aceeași decizie, au

fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și de pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General.

În considerentele deciziei,

Curtea de apel a reținut următoarele:

Analizând cu prioritate

excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active, instanța

a constatat că intimații-pârâți au invocat în fața primei instanțe de fond excepția

lipsei calității procesuale active, excepție care a fost unită cu fondul de tribunal,

iar la data de 10 februarie 2010 a fost depus la dosar contractul de cesiune de

drepturi litigioase autentificat sub nr. CC/2011 de B.N.P. Asociați. Prin sentința

apelată, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active, iar pârâții

nu au formulat apel împotriva acestei soluții, motiv pentru care Curtea a apreciat

că soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a intrat

sub puterea lucrului judecat.

De asemenea, excepția

lipsei de interes a fost respinsă și pe considerentul că apelanții-reclamanți au

interesul să formuleze calea de atac, atât timp cât figurează în dispozitivul sentinței

de primă instanță, iar pârâții nu au apelat soluția de respingere a excepției lipsei

calității procesuale active.

În ceea ce privește apelul

declarat de pârâtul Municipiul București, instanța a reținut că:

Prin apelul formulat,

apelantul-pârât Municipiul București a reiterat excepția lipsei de interes a capătului

de cerere prin care reclamanții au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului

statului asupra imobilului în litigiu. Curtea a constatat că, în primul ciclu procesual

- sentința civilă nr. 967 din 05 iunie 2008 prin care Tribunalul București, secția

a III-a civilă, - respinsese, ca lipsit de interes, capătul de cerere având ca obiect

constatarea preluării abuzive de către stat a imobilului, a fost desființată prin

decizia civilă nr. 312/A din 19 mai 2009, pronunțată de Curtea de apel București,

secția a III-a civilă, irevocabilă prin nerecurare. Instanța de control judiciar

a arătat că, în mod greșit, a fost admisă excepția lipsei de interes a acestui capăt

de cerere și că excepția este nefondată.

În consecință, Curtea

de apel a respins critica de nelegalitate formulată de apelantul-pârât Municipiul

București, constatând faptul că, în primul ciclu procesual, s-a statuat în mod irevocabil

asupra acestei probleme de drept.

Prin urmare, în raport

cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a constatat că

sentința recurată respectă dezlegările cu caracter irevocabil și obligatoriu date

prin decizia nr. 312/A/2009 asupra problemei de drept a interesului reclamanților

în promovarea capătului de cerere având ca obiect constatarea preluării abuzive

de către stat a imobilului.

Cu privire la apelul declarat

de reclamanți, s-a reținut că:

Curtea de apel a constatat

că tribunalul a procedat la o comparare a titlurilor de proprietate exhibate de

reclamanți și de către pârâți, reținând că reclamanților nu le-a fost recunoscută

printr-o hotărâre judecătorească dreptul de proprietate asupra Corpului B, ci doar

dreptul la a obține despăgubiri prin echivalent prin Hotărârea nr. 3629/2000 a Consiliului

General al Municipiului București, pe când pârâții au dobândit dreptul de proprietate

asupra apartamentelor revendicate, împreună cu terenul aferent acestora, în baza

unor titluri de proprietate ce nu au fost desființate și care le conferă prerogativele

unui „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Curtea a constatat că

aceste considerente sunt corecte și în spiritul deciziei în interesul legii nr.

33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții

unite, care este obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei în M. Of.,

conform dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., deoarece este

întemeiată premisa conform căreia imobilul revendicat în cauză face parte din domeniul

de aplicare al Legii nr. 10/2001, fiind un bun imobil preluat în mod abuziv, în

accepțiunea art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar acțiunea în revendicare întemeiată

pe dreptul comun a fost înregistrată pe rolul instanței ulterior intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001 (respectiv la data de 15 februarie 2007).

În consecință, instanța

de apel a constatat că nu se poate reține critica apelantei-reclamante potrivit

căreia instanța de fond a refuzat să facă aplicarea criteriilor clasice de comparare

prevăzute de art. 480 C. civ., rezultate din doctrina și practica anterioară anilor

1990, deoarece prima instanță, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, a

analizat acțiunea în revendicare dedusă judecății prin aplicarea unor criterii de

comparare actuale, criterii care sunt oferite chiar de decizia amintită și de jurisprudența

C.E.D.O. în privința noțiunii de „bun”, respectiv criteriul referitor la calitatea

de „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

În opinia instanței de

apel, în mod corect tribunalul a arătat că nu reclamanții nu au un bun actual, deoarece

autorul acestora - P.C. - a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat,

prin naționalizarea de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, cu mulți ani înainte

de ratificarea Convenției de către România, situație în care, ratione temporis,

protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului naționalizării.

Dreptul de proprietate

al apelanților-reclamanți nu a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, după

ratificarea Convenției, astfel încât nu se poate discuta despre existența unui bun

actual al acestora, care să poată fi valorificat în cadrul acțiunii în revendicare.

Curtea a mai arătat că,

în cauză, este aplicabilă jurisprudența creată în urma hotărârii-pilot Maria Atanasiu

ș.a. contra României, care oferă criteriile pentru verificarea deținerii a unui

bun actual de către părțile în conflict în cadrul unei acțiuni în revendicare a

unui bun imobil preluat în mod abuziv de către stat.

Astfel, Curtea a constatat

că reclamanta a promovat o acțiune în revendicare, acțiune ce are caracter petitoriu,

în sensul că implică dovedirea de către aceasta a dreptului de proprietate asupra

bunului revendicat. Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, în mod corect

reținând tribunalul că reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească anterioară

prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar

eventualitatea recunoașterii unui drept la compensare în procedura declanșată prin

formularea notificării în conformitate cu Legea nr. 10/2001.

Critica potrivit căreia

în mod greșit instanța a motivat respingerea ambelor cereri (restituirea în natură

sau contravaloarea bunului) pe obligativitatea urmării procedurii legii speciale

a fost înlăturată de Curtea de apel, care a reținut că apelanții-reclamanți au la

dispoziție procedura oferită prin decizia în interesul legii nr. XX/2007 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite (p

ublicată în M. Of.

nr. 764/12.11.2007

),

conform căreia instanțele judecătorești au plenitudinea de competență, în situația

refuzului culpabil din partea unității notificate de a răspunde la notificare, de

a analiza pe fond îndreptățirea reclamanților de a obține măsurile reparatorii prevăzute

de legea specială de reparație pentru imobilul din str. S.

În ceea ce privește titlurile

exhibate de pârâții persoane fizice, Curtea a constatat că, în mod corect, a reținut

tribunalul că aceștia dețin un „bun” în sensul Convenției, având în vedere faptul

că

nu au

fost desființate

contractele

de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții-persoane fizice în baza Legii nr. 112/1995,

iar în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008

intimații-pârâți

sunt protejați în fața

unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun deoarece admiterea unei

asemenea acțiuni i-ar lipsi de dreptul de proprietate și ar aduce atingere securității

raporturilor juridice.

În ceea ce privește critica

potrivit căreia în mod greșit tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român și a Municipiului București în privința cererii precizatoare

subsidiare, referitoare la obligarea acestor pârâți la plata contravalorii imobilului

revendicat, Curtea a constatat că este nefondată. Astfel, s-a reținut că divergențele

de jurisprudență în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, în acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului

român, întemeiate pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. și ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, au primit o dezlegare obligatorie prin decizia în interesul legii

nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M.

Of. nr. 120/17.02.2012.

Instanța

a mai reținut că pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul

București prin Primarul General nu au formulat apel împotriva sentinței de fond,

iar reclamanților nu li se poate agrava situația în propriu apel.

Împotriva deciziei instanței

de apel au declarat recurs reclamanții M.C.I., P.D.V., R.D. și intervenienta P.A.,

invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și, pe fondul

cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului

se arată că,

în

mod greșit, instanța de apel, menținând sentința primei instanțe, a respins cererea

reclamanților privind acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, precum

și cererea subsidiară de obligare la plata contravalorii imobilului. Astfel, instanța

nu a ținut seama de legislația română care reglementează dreptul de proprietate

și modalitatea de apărare a acestui drept, ci a încercat să se substituie Curții

Europene a Dreptului Omului, cu consecința pronunțării unei hotărâri nelegale.

Instanța a refuzat să

aplice dispozițiile art. 480 C. civ., care protejează dreptul de proprietate, cu

motivarea că, potrivit jurisprudenței convenționale, reclamanții nu mai au un bun

actual și considerând că nu poate să sancționeze o încălcare a unui drept produsă

înainte de anul 1994, data aderării României la Convenție. Procedând în acest fel,

instanța a refuzat să aplice legea internă, cu motivarea că are prioritate Convenția,

ce are o forță juridică superioară.

În opinia recurenților,

această abordare a instanței este nelegală, deoarece instanța națională trebuie

să soluționeze cererile deduse judecății în funcție de legislația națională și doar

în situația în care anumite norme naționale vin în contradicție cu Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului, aceste norme sunt înlăturate și se aplică direct

Convenția.

Recurenții mai arată că

nu poate fi primit nici argumentul securității raporturilor juridice, deoarece acesta

nu a fost încălcat de către reclamanți, ci de către pârâți, prima dată în momentul

exproprierii, iar a doua oară la momentul vânzării ilegale către chiriași, cu încălcarea

art. 1 din Legea nr. 112/1995.

În mod greșit, arată recurenții,

instanța a refuzat să ia în calcul, în soluționarea acțiunii în revendicare, criteriul

posibilității reparării prejudiciului pentru partea care pierde bunul, pe motiv

că ar trebui urmată procedura Legii nr. 10/2001.

Recurenții consideră că,

pentru siguranța raporturilor juridice, trebuie admisă acțiunea în revendicare,

atâta vreme cât aceștia au un titlu valabil provenit de la adevăratul proprietar

și nu au altă cale de a fi despăgubiți, față de cumpărătorul care a dobândit bunul

de la un neproprietar și de la care poate obține contravaloarea acestuia, mai mult

chiar decât prejudiciul suferit prin pierderea prețului derizoriu pe care l-a plătit.

Prin respingerea atât

a acțiunii în revendicare, cât și a cererii subsidiare, arată recurenții, reclamanții

sunt puși în imposibilitatea de a obține restituirea bunului, indiferent de modalitatea

de restituire, în natură sau în echivalent.

O altă critică invocată

de recurenți se referă la faptul că, în mod nelegal, Curtea a respins motivul de

apel

privind calitatea procesuală pasivă a Statului Român,

pe capătul de cerere subsidiar.

Statul român a preluat

în mod abuziv imobilul în litigiu, iar Municipiul București, în calitate de deținător

al bunului la data înstrăinării către pârâți, cunoștea că bunul a fost preluat în

mod abuziv, totuși a procedat la efectuarea vânzării către un terț. Aceste acțiuni

ilicite comune ale pârâților nasc în sarcina lor o obligație solidară de a restitui

către reclamanți contravaloarea imobilului preluat și vândut abuziv.

Prin urmare, în opinia

recurenților, atât Statul Român, cât și Municipiul București au calitate procesuală

pasivă pe cererea subsidiară privind obligarea la plata contravalorii imobilului

revendicat.

Analizând criticile formulate

de recurenți, prin prisma motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Imobilul revendicat în

cauză face parte din categoria bunurilor ce intră în domeniul de aplicare al Legii

nr. 10/2001, ca urmare a preluării acestuia de către stat prin Decretul nr. 92/1950,

conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în prezent fiind înstrăinat

în temeiul Legii nr. 112/1995 către chiriași.

Atât tribunalul, cât și

Curtea de apel au apreciat, în mod legal, că acțiunea în revendicare, introdusă

după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, atât în ipoteza

în care cererea este îndreptată împotriva unității deținătoare (pârâtul Municipiul

București), cât și în ipoteza în care este îndreptată împotriva cumpărătorilor în

temeiul Legii nr. 112/1995.

În această împrejurare,

este evident că imobilului de față îi sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001,

iar reclamanții aveau obligația să urmeze procedura specială reglementată de această

lege.

De altfel, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții au formulat notificare, nesoluționată

până la data judecării cauzei, iar prin hotărârea nr. 3629 din 30 noiembrie 2000

a Consiliului General al Municipiului București s-a stabilit că reclamanții sunt

îndreptățiți la despăgubiri în echivalent, hotărârea nefiind atacată în justiție,

despăgubiri care de altfel au și fost încasate, astfel cum rezultă din adresa Primăriei

Municipiului București aflată la dosar, dar și din recunoașterea făcută în fața

instanței la termenul din data de 05 mai 2011.

Prin urmare, reclamanții

au apelat deja la dispozițiile legii speciale și nu mai pot, așadar, apela la dispozițiile

legii generale, anume la o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru

că ar apărea că au primit o dublă despăgubire, ceea nu ar crea decât o îmbogățire

fără just temei.

Pot face obiectul unei

acțiuni în revendicare imobilele preluate fără titlu valabil doar dacă nu fac obiectul

unei legi speciale de reparație.

În ceea ce privește revendicarea

imobilului în litigiu, se constată că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

„bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Prin decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii,

s-a stabilit că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar

dacă nu se prevede expres aceasta în legea specială.

Prin aceeași decizie s-a

stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum

și cele care din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze acesta

procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului

litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea Legii

nr. 112/1995 de către chiriași.

Prin aceasta nu se încălcă

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât persoana

îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001.

Adoptarea unei reglementări

speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării

unei reglementări anterioare, nu împiedică accesul la instanță în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecății este

efectivă.

Doar în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun,

în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Imobilul revendicat se

află în prezent în proprietatea pârâților, care au dobândit dreptul de proprietate

prin cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, titlurile lor nefiind desființate,

iar analizarea bunei credințe a cumpărătorilor nu poate fi abordată în prezentul

cadru procesual, aceasta putând constitui obiect de cercetare în cadrul capătului

de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de către aceștia, însă reclamanta nu a investit instanța cu o astfel de

cerere.

Prin urmare, contractele

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, nefiind atacate cu

acțiune în justiție în constatarea nulității în termenul prevăzut de art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a fost prelungit, sunt valabile,

producându-și efectele în continuare.

Se reține că decizia dată

de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece

analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile

juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor

deținute în baza unui contract de închiriere.

Din decizia nr. 33 din

09 iunie 2008 a Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanța, învestită

cu o acțiune în revendicare, trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de

particularitățile cauzei: existența unui bun, în sensul Convenției în patrimoniul

reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă

judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă

atingere unui alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea,

protejat de lege.

Prin decizia amintită,

Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca

ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unui titlu

în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți

și a trimiterilor pe care aceștia le fac la jurisprudența comunitară în materie,

pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței

de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul

hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu contra

României).

Noțiunea autonomă de bun,

în sensul C.E.D.O., nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale,

și anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un

alt act al autorităților publice, ori speranțele legitime deduse din dispozițiile

legale sau jurisprudența constantă.

Or, așa cum s-a arătat,

reclamanții nu au niciun act al autorității publice sau hotărâre judecătorească

care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție

să o invoce în prezenta cauză, după cum dispozițiile legii sau jurisprudența nu

le conferă o speranță legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea

dreptului la valorificarea pretențiilor în lipsa notificării și față de dispozițiile

deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Față de aceste considerente,

se constată că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură

a imobilului în litigiu, astfel cum aceștia pretind, pe calea acțiunii în revendicare,

ci au un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii

nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea

cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care au uzat de procedura specială

prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până

în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era

posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță

de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare,

deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț

a imobilului aparținând reclamanților, combinată cu lipsa totală a despăgubirii

și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului Proprietatea,

nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului,

ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile

deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a hotărârii

Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu

permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce

poate fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanții

au uzat de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv

accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Schimbarea de abordare

în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii -

pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un

termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute

de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.

Stabilirea obligației

Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea

mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente,

(parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării

imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii - pilot, din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și

în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea

titlului pârâților persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceștia justifică

un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul

termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei

persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit

un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde

nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ

și din jurisprudența Curții Europene.

Din perspectiva celor

expuse, se reține, în concluzie, că la data introducerii acțiunii, reclamanții nu

aveau niciun bun și nicio speranță legitimă de a li se restitui imobilul revendicat,

în condițiile în care nu pot justifica existența unui „bun” în sensul Convenției

și în condițiile în care nu dețin o hotărâre judecătorească care să le recunoască

un asemenea drept.

Prin urmare, se constată

că, în mod corect, instanța de apel a dat eficiență excepției inadmisibilității,

întrucât, așa cum în mod constant a statuat practica judiciară, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor

nu mai poate fi solicitată decât în temeiul acestei legi, excluzând calea dreptului

comun, conform principiului „specialia generalibus derogant”.

În ceea ce privește critica

ce vizează greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, se constată că este nefondată.

În acest sens a decis

și Înalta Curte de Casație și Justiție care, într-un recurs în interesul legii,

a stabilit prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 că acțiunile în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în

natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.

247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Decizia în interesul legii

menționată are caracter obligatoriu pentru toate instanțele judecătorești, caz în

care instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., în mod corect a constatat incidența în cauză a dezlegării date problemei

de drept supusă analizei de către reclamanți. Cum decizia în interesul legii

nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție a fost publicată în M. Of. nr. 120 la data de 12 februarie 2012, în

mod just, la data pronunțării deciziei atacate, 31 ianuarie 2014, instanța

de apel a ținut cont de caracterul obligatoriu al acesteia.

Având în vedere considerentele

expuse, se constată că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. nu subzistă în cauză, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

Văzând dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea intimaților F.E. și C.G.,

S.P. și Ș.M., dovedită prin înscrisurile depuse la dosar, se va admite cererea formulată

de aceștia, urmând a fi obligați recurenții la plata sumei de 400 RON cheltuieli

de judecată către intimata-pârâtă F.E. și la 2500 RON cheltuieli de judecată către

intimații-pârâți C.G., S.P. și Ș.M., reduse în conformitate cu prevederile

alin. (3) al art. enunțat, având în vedere complexitatea cauzei dedusă judecății

și numărul termenelor acordate (un singur termen de judecată).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții M.C.I., P.D.V. și R.D. și de intervenienta P.A.

împotriva deciziei nr. 34A din 31 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Obligă pe recurenți la

plata sumei de 400 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă F.E. și la 2500

RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți C.G., S.P. și Ș.M., reduse conform

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 septembrie 2014.