ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1358/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1358/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr.
1358/2017
Asupra cauzei
de față, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului București la 13 februarie 2012, astfel cum a fost
modificată și precizată ulterior, reclamantul A. a chemat în
judecată pe intimații-pârâți Statul Român prin M.F.P.
reprezentat de D.G.R.F.P. București, A.R., I.E.F., Statul Român prin M.J.
și SC B. SA, solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină
proprietate și liniștită posesie imobilul situat în
București, sector 1, compus din teren și construcții și
obligarea lor la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință
a imobilului începând cu data de 1 ianuarie 2007 și până la data pronunțării
hotărârii.
În motivare,
reclamantul a susținut că este moștenitorul fostei proprietare a
imobilului revendicat, C., vânzătoare către stat a acestuia, conform
Contractului de vânzare cu clauză de rentă viageră autentificat
sub nr. x/1940, ce a fost rezolvit de drept, astfel cum s-a constatat prin
Sentința civilă nr. 1.061 din 13 februarie 2008 a Judecătoriei
sector 5, București (definitivă și irevocabilă). În
prezent, pârâții ocupă imobilul (teren și construcții)
fără a avea vreun titlu și refuză să-l predea,
deși i-a notificat în acest sens.
În drept,
cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile
art. 480, 998 - 999 C. civ. și, în subsidiar, pe principiul
îmbogățirii fără justă cauză.
Prin
Sentința civilă nr. 1.698 din 17 decembrie 2014, Tribunalul
București, secția a III-a civilă, a admis în parte
acțiunea, în sensul că a admis cererea în revendicare față
de pârâtul Statul Român prin M.F.P., pe care l-a obligat să lase
reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie
imobil situat în București, sector 1, compus din teren în
suprafață totală de 1.223 mp (identificat prin raportul de
expertiză întocmit de expert D.) și construcții cu o
suprafață desfășurată de 2.323,5 mp, a respins cererea
în revendicare față de pârâții A.R., I.E.F., M.J. și SC B.
SA, a respins în tot capătul de cerere privind lipsa de
folosință și cererea în obligație de a face formulată
față de SC B. SA și a suplimentat onorariul pentru expertiza
topo cu 500 RON, în privința căruia a stabilit că urmează a
fi achitat de reclamant în termen de 15 zile de la pronunțarea
hotărârii. De asemenea, a dispus restituirea către reclamant a sumei
de 507 RON taxa judiciară de timbru, ca fiind achitată în plus.
În adoptarea
acestei soluții, prima instanță a reținut că singurul
pârât din cauză, față de care reclamantul poate emite
pretenții în ceea ce privește revendicarea, este Statul Român
reprezentant prin M.F.P. Împrejurarea că M.J. a fost partea față
de care s-a pronunțat desființarea contractului de
vânzare-cumpărare încheiat de autoarea reclamantului, în anul 1940 nu are
relevanță în cauza de față pe aspectul revendicării
imobiliare și a reprezentării Statului Român. Prin Sentința
civilă nr. 1.061/2008 a Judecătoriei sector 5, rămasă
definitivă și irevocabilă s-a constatat rezoluțiunea de
drept a Contractului de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1940. Prin
această hotărâre judecătorească, s-a reținut, cu
putere de lucru judecat, că pârâții - chemați în judecată și
în acel dosar - A.R. și I.E.F., dețin doar un drept de administrare
asupra imobilului litigios, aspect confirmat și de probatoriul administrat
în cauza de față. De altfel, pârâtul I.E.F., care a ocupat efectiv o
parte din imobil, a eliberat spațiul deținut încă din anul 2013,
conform Deciziei nr. 234 din 8 octombrie 2013 prin care i s-a stabilit un alt
sediu. Cât privește pârâtul B., a reținut că probatoriile
administrate nu au stabilit că acesta ar deține și folosi teren
ori construcții aflate pe terenul litigios, aspect ce a fost negat de
această parte.
În acest
context, acțiunea în revendicare a fost găsită întemeiată
doar față de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reclamantul
făcând dovada calității sale de proprietar al bunului
revendicat, intrat în patrimoniul său prin moștenire, în baza
certificatului de moștenitor de pe urma C., fosta proprietară,
inclusiv în raport de cele statuate cu putere de lucru judecat în dosarul în
care s-a pronunțat rezoluțiunea contractului de
vânzare-cumpărare în baza căruia imobilul fusese preluat în
proprietate de către stat.
În ceea ce
privește capătul de cerere referitor la despăgubiri pentru lipsa
de folosință, instanța a avut în vedere faptul că
hotărârea privind desființarea contractului a rămas
irevocabilă prin Decizia nr. 743/2011 a Curții de Apel
București, în vreme ce acțiunea de față a fost
introdusă în februarie 2012, astfel că nu se poate reține o
folosință abuzivă din partea pârâților de natură a
justifica pretenția reclamantului privind lipsa de folosință, pe
care, oricum ar fi fost îndreptățit a o pretinde cel mult pentru o
perioadă de 3 ani anterior promovării acțiunii. Obligația
de a face formulată față de B., având în vedere faptul că
acesta nu deține postul trafo de pe teren, a fost respinsă.
Prin
Sentința civilă nr. 562 din 30 aprilie 2015, Tribunalul București,
secția a III-a civilă, a completat dispozitivul Sentinței civile
nr. 1.698/2014, în sensul admiterii în parte a cererii de cheltuieli de
judecată formulată de reclamant și obligării pârâtului
Statul Român să plătească reclamantului cheltuieli de judecată
în cuantum de 12.221 RON, constând în taxa judiciară de timbru
aferentă cererii în revendicare admisă și onorariul de expert,
nu însă și taxa de timbru aferentă cererii privind acordarea
lipsei de folosință, care nu a fost încuviințată.
Împotriva
Sentinței civile nr. 1.698 din 17 decembrie 2015 a Tribunalului
București, secția a III-a civilă, au formulat apel atât
reclamantul, cât și pârâtul Statul Român prin M.F.P. Acesta din urmă
a declarat apel și împotriva sentinței de completare a dispozitivului
hotărârii inițiale.
Prin Decizia
civilă nr. 121A din 22 februarie 2016, Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de
pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și a admis apelul reclamantului
exercitat împotriva Sentinței civile nr. 1.698 din 17 decembrie 2014, pe
care a schimbat-o în parte, în sensul că i-a obligat pe pârâții A.R.
și I.E.F. să plătească reclamantului suma de 133,16 RON cu
titlu de despăgubire pentru lipsă de folosință și suma
de 250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Celelalte
dispoziții ale sentinței au fost menținute.
Pentru a
decide în acest sens, instanța de apel a reținut, în privința
criticilor formulate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., că
excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare este
nefondată în condițiile în care autoarea reclamantului a încheiat în
mod liber și neconstrânsă de nimeni Contractul de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1940 cu M.J. Legea nr. 10/2001 se
aplică numai imobilelor preluate abuziv de stat într-o anumită
perioadă de referință, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, în timp ce preluarea imobilului în litigiu, prin efectul contractului de
vânzare-cumpărare încheiat de autoarea reclamantului, a avut loc anterior
acestei perioade, respectiv în anul 1940.
De altfel,
aceste aspecte au fost reținute cu putere de lucru judecat prin Decizia
civilă nr. 1.182 din 24 februarie 2010 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că nu sunt
aplicabile bunului litigios dispozițiile Legii nr. 10/2001, ca lege
specială de reparație în materie imobiliară, care
reglementează situația privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Nici
apărarea relativă la lipsa calității M.F.P. de reprezentant
al Statului Român nu a fost găsită întemeiată, instanța de
apel făcând trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. c)
și cele ale art. 3 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și
funcționarea M.F.P., care enumeră, printre atribuțiile conferite
acestei structuri, și pe cea de reprezentare în plan intern și extern
a Statului Român. Împrejurarea că imobilul în litigiu se află în
administrarea A.R., este fără relevanță juridică în
aprecierea calității de reprezentant pentru Statul Român a M.F.P.
după cum nu prezintă relevanță nici aspectul culpei M.F.P.
chestiune ce ține de fondul cauzei, în timp ce calitatea de reprezentant
este dată de dispozițiile legale menționate.
Cât
privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, a
arătat că pârâtul Statul Român este partea căzută în
pretenții în ceea ce privește petitul vizând revendicarea, sens în
care acesta a fost obligat, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., numai
la cheltuieli de judecată dovedite și efectuate de reclamant pentru soluționarea
acțiunii în revendicare, iar nu și a acelora vizând pretențiile
pentru lipsa de folosință.
Aprecierea
complexității cauzei și muncii depuse de avocat, în aplicarea
dispozițiilor art. 274 alin. (3) din Cod, constituie o chestiune
subiectivă ce nu poate fi cenzurată în căile de atac, aceste
dispoziții legale constituind un drept și nu o obligație a
judecătorului.
Apelul
formulat de reclamant a fost considerat întemeiat numai în ceea ce
privește lipsa de folosință datorată de pârâții A.R.
și I.E.F. pentru perioada februarie 2012 - octombrie 2013, ce corespunde
intervalului dintre data introducerii acțiunii (9 februarie 2012) și
data eliberării imobilului în litigiu, menționându-se că suma de
133,12 RON corespunde folosinței la valoarea de piață a imobilului.
Pretențiile
reclamantului de la data notificării ori de la data de 13 februarie 2009
(conform datei indicate în urma restrângerii pretențiilor în apel) nu au
fost încuviințate, întrucât s-a arătat că notificarea nu operează
punerea în întârziere decât în materia litigiilor între profesioniști. În
materie civilă, punerea în întârziere operează de la data
introducerii cererii de chemare în judecată, aceasta fiind considerat
momentul de la care pârâții datorează despăgubiri pentru
folosința abuzivă a imobilului.
S-a apreciat,
în acest context, că o eventuală obligare a pârâtului Statului Român
la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință ar conduce la
o îmbogățire fără justă cauză în patrimoniul
reclamantului care, numai ca urmare a exercitării acțiunii în
revendicare, a redobândit posesia asupra imobilului, posesia, folosința
nefiind exercitată de către pârâtul Statul Român, ci de către
pârâții A.R. și I.E.F., instituții cu activitate publică
și cu personalitate juridică.
În ceea ce
privește terenul ocupat de către pârâtul SC B. SA, s-a reafirmat
considerentul din hotărârea tribunalului, arătându-se că
reclamantul nu a făcut dovezi (suplimentare celor de la prima
instanță), în condițiile în care pârâtul a negat deținerea
vreunei construcții pe terenul în litigiu.
Critica din
apelul reclamantului, legată de respingerea obiecțiunilor formulate
la instanța de fond în privința expertizei evaluatorii, a fost
considerată ca rezolvată prin încuviințarea unei noi probe cu
expertiza efectuată în fața instanței de apel, considerându-se
că obiecțiunile au fost astfel valorificate, iar o eventuală
vătămare a drepturilor procesuale nu subzistă.
S-a apreciat,
de asemenea, că în mod legal prima instanță a respins
acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâților A.R.,
I.E.F. și SC B. SA având în vedere împrejurarea că la data
pronunțării hotărârii judecătorești acești
pârâți nu ocupau imobilul în litigiu.
Prin
Încheierea pronunțată la 25 aprilie 2016 de Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, în același dosar, a fost
respinsă ca neîntemeiată cererea apelantului-reclamant de îndreptare
a erorii materiale strecurate în Decizia civilă nr. 121A din 22 februarie
2016, cu referire la suma acordată cu titlu de despăgubire pentru
lipsa de folosință, reținându-se de instanța de apel
că suma în cauză nu este rezultatul unei erori materiale, ci provine
din raportul de expertiză efectuat la instanța de fond.
Împotriva
deciziei și încheierii de ședință din data de 25 aprilie
2016 a declarat recurs reclamantul A., în timp ce pârâții Statul Român
prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București și A.R. au declarat
recurs exclusiv împotriva deciziei de apel.
Reclamantul a
criticat soluția adoptată în privința neacordării
despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului litigios
în cuantumul solicitat, susținând că dezlegarea dată în apel
capătului de cerere privind lipsa de folosință este rezultatul
încălcării legii întrucât fiecare parag. consacrat acestei chestiuni
conține erori de interpretare sau de aplicare a legii.
Prin recursul
său, pârâtul Statul Român, prin M.F.P. a susținut că decizia
instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea
și aplicarea greșită a legii pentru greșita respingere a
excepției lipsei calității de reprezentant a M.F.P.,
greșita admitere a capătului de cerere privind revendicarea, pentru
admiterea în parte a capătului de cerere privind plata de
despăgubiri, dar și pentru greșita obligare la plata
cheltuielilor de judecată.
Prin recursul
declarat de pârâta A.R., decizia a fost criticată pentru greșita sa
obligare la plata despăgubirilor pentru lipsă de folosință.
Prin Decizia
nr. 1.522 din 21 septembrie 2016, Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de
reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 121 A din 22 februarie 2016 a Curții
de Apel București, secția a IV-a civilă, și Încheierii de
ședință din data de 25 aprilie 2016 a aceleiași
instanțe, a casat, în parte, decizia și, în tot, încheierea și a
trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
Totodată, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții
Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București și A.R.
împotriva Deciziei nr. 121A din 22 februarie 2016 a Curții de Apel
București, secția a IV-a civilă, și a menținut
celelalte dispoziții ale deciziei.
În analiza
recursurilor, Înalta Curte a analizat unitar recursul reclamantului și cel
al pârâtei A.R. îndreptate împotriva aceleiași soluții date de
instanța de apel, respectiv criticile vizând pretenția reclamantului
de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a
imobilului litigios.
Înalta Curte
a reținut că reclamantul s-a adresat instanțelor
judecătorești cu o acțiune în revendicare și în acordare de
daune pentru lipsa de folosință a imobilului situat în
București, sector 1, în calitatea sa de proprietar legitim al acestuia,
respectiv în raport de titlul succesoral de după autoarea sa, C., pe
faptul denunțării unilaterale a Contractului de
vânzare-cumpărare cu rentă viageră autentificat sub nr. x/1940,
încheiat între aceasta și Statul Român, și în raport de constatarea
judecătorească a rezoluțiunii contractului, conform
Sentinței civile nr. 1.061 din 13 februarie 2008 a Judecătoriei
Sector 5, București rămasă definitivă și
irevocabilă.
Acțiunea
sa, astfel cum a fost precizată în final, a fost îndreptată împotriva
Statului Român, în calitate de proprietar aparent al bunului, dar al cărui
titlu a fost desființat, și a pârâților A.R. și I.E.F.,
aceștia din urmă ca titulari al unui drept de administrare acordat de
stat.
Prima
instanță a admis acțiunea în revendicare împotriva Statului
Român, prin M.F.P., dar a negat dreptul reclamantului la despăgubiri
pentru lipsa de folosință, afirmând că intervalul de timp scurs
între rămânerea irevocabilă a Sentinței nr. 1.061/2008 (anul
2011) și data introducerii acțiunii de față (februarie
2012), nu permite reținerea unei folosințe abuzive, mai ales că
în octombrie 2013 I.E.F. a eliberat imobilul.
Instanța
de apel a recunoscut însă reclamantului dreptul de despăgubiri pentru
lipsa de folosință, doar de la data promovării acțiunii
și doar împotriva detentorilor precari A.R. și I.E.F., sub argumentul
că aceștia, ca titulari ai dreptului de administrare, au exercitat
efectiv folosința bunului. Instanța supremă a reținut
că soluția denotă un vădit raționament contradictoriu,
nefiind de conceput ca cel împotriva căruia se exercită cu succes
acțiunea în revendicare să fie văzut ca un neposesor și,
implicit, absolvit de orice responsabilitate a împiedicării
exercițiului folosinței normale a bunului de către titularul
legitim al dreptului de proprietate.
Acțiunea
în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor îndreptată
împotriva posesorului neproprietar, ipoteză ce corespunde și
pârâtului Statul Român, care a continuat actele de folosință a
imobilului prin altul - A.R. și I.E.F. - ulterior denunțării
unilaterale de către reclamant a Contractului de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. x/1940 și chiar ulterior rămânerii definitive
și irevocabile a Sentinței civile nr. 1.061/2008 a Judecătoriei
Sector 5, ce a constatat intervenirea rezoluțiunii de drept a
contractului.
Instanța
supremă a reținut că Statul Român este și posesor,
împrejurare demonstrată cu prisosință chiar de soluția
admiterii împotriva acestuia a acțiunii în revendicare și
neînlăturată de faptul cedării în favoarea A.R. și I.E.F. a
unui drept de administrare asupra imobilului. Existența acestui drept,
derivat din cel de proprietate aparținând statului (dar pe care acesta, la
un moment dat, l-a pierdut), nu neagă posesia acestuia și nu poate
justifica absolvirea sa de orice responsabilitate legată de un
exercițiu nelegal al folosinței asupra imobilului litigios.
Ca parte a
Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1940,
denunțat unilateral pentru neplata ratelor de rentă viageră, dar
mai ales ca parte a litigiului soluționat prin Sentința civilă
nr. 1.061 din 13 februarie 2008 a Judecătoriei Sector 5, rămasă
irevocabilă, Statul Român era cel dintâi obligat să adopte o
conduită conformă situației juridice recunoscută ori
constatată judiciar, în sensul desființării actului juridic ce-i
conferise un drept de proprietate asupra imobilului din București.
Astfel fiind,
el era și cel dintâi ținut să se conformeze dreptului
reclamantului, prin retragerea dreptului de administrare atribuit A.R. și
I.E.F. și predarea bunului imobil către reclamant. Or, bunul nu a
fost predat reclamantului nici până în prezent, astfel cum rezultă
din circumstanțele cauzei și din afirmațiile
recurentului-reclamant, necontrazise prin nici o dovadă contrară.
Prin urmare, rezultă cu evidență că "cel mai
obligat" dintre pârâți ori cel dintâi ținut să
răspundă pentru lipsa de folosință a imobilului este Statul
Român, fiind nelegal raționamentul instanțelor de fond care au
înlăturat răspunderea sa sub acest aspect.
Cât
privește situația recurentei A.R., aceasta s-a apărat în raport
cu impunerea de către instanța de apel a obligației de
plată a despăgubirilor pentru lipsa de folosință, invocând
faptul că a deținut imobilul în litigiu în temeiul unui act normativ,
respectiv H.G. nr. 210 din 3 martie 1990, prin conferirea de către Statul
Român a unui drept de administrare asupra acestuia, și în scopul pentru
care i s-a acordat dreptul (activități de cercetare), neobținând
niciun venit de pe urma bunului în cauză. De asemenea, a afirmat că,
în cazul său, nu sunt întrunite nici condițiile răspunderii
civile delictuale și nici cele ale îmbogățirii fără
justă cauză, neavând loc nici o mărire a patrimoniului său.
Apărările
recurentei-pârâte nu a fost primite pe considerentul că, prin intermediul
său și a I.E.F., s-a exercitat în mod concret și efectiv posesia
nelegitimă a statului ulterior denunțării Contractului de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1940 și
pronunțării Sentinței civile nr. 1.061 din 13 februarie 2008.
Exercitarea unui drept de administrare asupra unui imobil care încetase de a
mai constitui proprietate a statului, chiar având la bază un act normativ
de conferire a unui atare drept, nu asanează fapta ilicită a celui ce
a avut și a pus în practică exercițiul acestui drept care se
opunea, în mod evident, dreptului de proprietate al reclamantului. Cel mult, o
atare împrejurare poate fi relevantă în raporturile Statului Român cu A.R.
și I.E.F., însă nicidecum în cele cu reclamantul.
Nici
afirmația inexistenței unei măriri a patrimoniului Academiei -
ca cerință a îmbogății fără justă cauză
- nu a fost reținută, de vreme ce condiția poate fi
realizată nu doar în mod activ, spre exemplu prin închirierea imobilului,
ci și în mod pasiv, prin evitarea unor costuri, cum ar fi cele ale
utilizării spațiului, căci în realitate, continuarea
exercitării dreptului de administrare conferit A.R. și I.E.F., chiar
după pronunțarea Sentinței civile nr. 1.061 din 13 februarie
2008 a Judecătoriei sector 5, a procurat acestora folosința
gratuită a spațiului amenajat ca muzeu, dar care constituia
proprietatea reclamantului.
Cât
privește situația pârâtei B., de asemenea criticată prin
recursul reclamantului, s-a apreciat că a fost corect rezolvată de
instanțele de fond în sensul neobligării sale la suportarea
despăgubirilor pentru lipsa de folosință atâta timp cât, prin
întâmpinarea formulată, această parte a negat apartenența celor
două posturi TRAFO, iar dovezi suplimentare care să probeze o
situație contrară (și care să și justifice obligarea
acestei pârâte la plata unor astfel de daune) nu au fost făcute de
reclamant.
Relativ la
momentul de la care reclamantul a fost îndreptățit să solicite
despăgubirea sa pentru lipsa de folosință, Înalta Curte a
reținut că și acest element al cauzei a fost dezlegat
greșit de către instanța de apel. Astfel, acțiunea
proprietarului în dezdăunarea sa pentru lipsa de folosință a
imobilului este o acțiune cu caracter patrimonial ce a fost
întemeiată - în cazul dedus judecății - în principal pe
răspunderea civilă delictuală și, în mod subsidiar, pe
îmbogățirea fără justă cauză. Reclamantul a
acționat în acest proces din postura proprietarului al cărui drept
suferă o încălcare a atributului folosinței (usus și
fructus), încălcare pe care a reclamat-o de la data notificării celor
trei pârâți a intenției sale de rezolvire de drept a contractului de
vânzare-cumpărare în baza pactului comisoriu de grad IV, respectiv anul
2007 - potrivit celor reținute prin Sentința civilă nr. 1.061
din 13 februarie 2008 a Judecătoriei sector 5, când dreptul de proprietate
asupra bunului s-a reîntors în patrimoniul său - și, începând cu anul
2009 (respectiv cu trei ani anteriori introducerii acțiunii), potrivit
precizărilor din apel făcute de reclamant.
Instanța
de apel a afirmat că nu se poate reține că lipsa de
folosință datorată de părți se întinde de la data
notificării formulată de reclamant sau de la data de 9 februarie 2009
(potrivit precizărilor din apel) întrucât notificarea nu operează
punerea în întârziere decât între profesioniști, în timp ce în materie
civilă, punerea în întârziere operează de la data introducerii
cererii de chemare în judecată. În consecință, acesta a fost
momentul de la care începând s-a considerat că cei doi pârâți
datorează despăgubiri pentru folosința abuzivă a
imobilului.
Instanța
de recurs a reținut că dezlegarea dată de instanța de apel
este nelegală, întrucât nesocotește temeiul juridic al cererii de
chemare în judecată, art. 998 - 999 C. civ., și specificul
răspunderii civile delictuale (spre deosebire de răspunderea
contractuală), pentru angajarea căreia, punerea prealabilă în
întârziere nu este necesară. În cazul răspunderii civile delictuale
debitorul este de drept în întârziere, fără a fi necesară
efectuarea vreunei formalități speciale în acest scop (dies
interpellat pro homine). Este, într-adevăr, necesară punerea în
întârziere, în forma cerută de lege, în scopul angajării
răspunderii civile contractuale (ceea ce nu este cazul în
speță).
Tot astfel,
impunerea necesității unei notificări calificate, care să
îmbrace forma cererii de chemare în judecată - așa cum a apreciat
instanța de apel, când a recunoscut dreptul reclamantului la
despăgubiri de la acest moment - este rezultatul confuziei pe care curtea
de apel o face între obligația de despăgubire pentru întârzierea la
plată a unei sume de bani în materie civilă (dobânzi) și
obligația de despăgubiri acordată sub forma unei sume de bani
pentru neexecutarea altor obligații.
De asemenea,
în argumentarea soluției sale, de recunoaștere a dreptului
reclamantului la despăgubiri pentru lipsa de folosință începând
cu data introducerii cererii de chemare în judecată, instanța de apel
a mai reproșat reclamantului fie lipsa intenției sale de intrare în
posesia imobilului - prin neformularea unei cereri de repunere în situația
anterioară sau de constatare a dreptului de proprietate, subsecvent celei
de constatare a rezoluțiunii de drept a contractului - fie
nedeținerea unui titlu executoriu care să-i dea acest drept -
afirmându-se că hotărârea pronunțată în litigiul precedent,
fiind una în constatare, nu era susceptibilă de punere în executare,
reclamantul redobândind posesia numai ca urmare a exercitării
acțiunii în revendicare în cadrul prezentului litigiu.
Instanța
supremă a reținut că raționamentul instanței de apel
este greșit sub toate aspectele și contradictoriu. Aceasta întrucât
pentru respectarea deplină a dreptului său de proprietate de
către pârâți, ulterior denunțării unilaterale a
contractului și pronunțării Sentinței civile nr. 161 din 13
februarie 2008 a Judecătoriei Sector 5, reclamantul nu ar mai fi trebuit
să aibă nevoie de formularea pe cale judiciară a unei cereri de
repunere în situația anterioară și, cu atât mai puțin a uneia
de constatare a dreptului său de proprietate asupra imobilului
(hotărâre, de asemenea, inutilă chiar potrivit raționamentului
instanței de apel, dată fiind absența atributului
executorialității acesteia).
În materie de
executare a obligațiilor, principiul este cel al executării lor
benevole și cu bună-credință, statul fiind cel dintâi
chemat să respecte și să se conformeze unei obligații
legale (aceea de a nu aduce atingere dreptului altuia), mai ales când
existența acesteia a făcut obiectul unei proceduri judiciare în care
a fost implicat în calitate de parte. Luând cunoștință, cel mai
târziu, în cursul procedurii judiciare despre denunțarea unilaterală
a contractului de vânzare-cumpărare ce constituia titlul său de
proprietate asupra imobilului din str. ... și, în același timp,
despre reîntoarcerea, cu efect retroactiv, a dreptului în patrimoniul
succesorului fostei vânzătoare, ar fi trebuit ca statul să înceteze
benevol orice acte sau fapte de natură să contrazică dreptul
reclamantului ori să constituie încălcări ale acestuia.
Posibilitatea
reclamantului de obținere a unui titlu executoriu pentru punerea în
posesia de fapt a bunului care-i aparține și recâștigarea, pe
această cale, a prerogativei folosinței nu-i știrbește
acestuia dreptul de a fi despăgubit pecuniar în caz de încălcare a
atributului folosinței. Obținerea unui astfel de titlu executoriu -
pe calea acțiunii în revendicare de față - nu legitimează
folosința exercitată de pârâți (Statul român iar, până în
octombrie 2013, și de A.R. și I.E.F.), pentru a putea justifica
refuzul recunoașterii acestui drept reclamantului anterior datei
introducerii acțiunii pendinte. Nu există nici un temei legal de a
afirma că, în circumstanțele date, statul era îndreptățit
să continue folosința bunului (deși, implicit, se stabilise
judiciar că dreptul său asupra acestuia încetase), cât timp
reclamantul nu deținea un titlu executoriu pentru intrarea în posesia de
fapt a imobilului, așa cum a considerat instanța de apel.
Atributul
folosinței bunului aparține reclamantului în virtutea
calității sale de proprietar, independent de demararea oricărei
proceduri judiciare necesare, eventual, pentru protejarea acestei prerogative.
Dreptul în sine (ius utendi) și mijloacele de protecție a acestuia nu
trebuie confundate încât să se condiționeze recunoașterea dreptului
de faptul inițierii unui anume demers pentru protecția acestuia,
așa cum a făcut Curtea de Apel, recunoscând dreptul reclamantului la
obținerea contravalorii lipsei de folosință doar de la data
inițierii procedurii judiciare apte să-i și confere un titlu
executoriu în privința prerogativei folosinței, prin introducerea
acțiunii în revendicare.
Proprietarul
unui bun, lipsit în mod nelegitim de folosința acestuia are, neîndoielnic,
posibilitatea de a-și proteja dreptul și pe calea acțiunii în
despăgubiri pentru lipsa de folosință. Fiind vorba despre o
acțiune patrimonială, recunoașterea acestui drept nu se poate
întinde decât, cel mult, pentru o perioadă de 3 ani anterior introducerii
cererii de chemare în judecată (care a avut loc la 9 februarie 2012), statuare
care este în acord cu precizările făcute în apel de către
reclamant în privința perioadei pentru care solicită acordarea
sumelor. Această constatare este suficientă pentru a argumenta
inclusiv temeinicia criticii recurentului relativă la greșita stabilire
a cuantumului despăgubirii acordate de către instanța de apel,
care, admițând că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru
perioada 9 februarie 2012 (data introducerii acțiunii) - octombrie 2013
(data eliberării imobilului de către A.R. și I.E.F.), a obligat
pe cei doi pârâți, care au deținut dreptul de administrare asupra
imobilului, la plata unei sume de 133,16 RON.
Interesul
cercetării criticii este dat însă de nevoia determinării
criteriilor ce vor trebui avute în vedere la refacerea calculelor. Înalta Curte
a constatat că nici raportat la perioada avută în vedere de
instanța de apel (9 februarie 2012 - octombrie 2013), suma acordată
nu se regăsește în calculele expertului ce a efectuat expertiza din
apel și pe care, se înțelege tot din considerentele deciziei atacate,
că instanța a validat-o, de vreme ce a considerat că,
administrând-o, a răspuns implicit criticilor din apel ale reclamantului
(care acuza o evaluare defectuoasă realizată de tribunal, printr-o expertiză
ce nu se raporta la prețul pieței, ci la chiriile de protecție
socială utilizate de O.U.G. nr. 44/1999), valorificându-i
obiecțiunile, și a apreciat că, astfel fiind, o eventuală
vătămare a drepturilor sale procesuale nu subzistă. În plus,
considerentele deciziei menționează explicit că suma de 133,16
RON reprezintă despăgubiri la valoarea de piață.
Verificarea
completă a legalității acestei părți a deciziei
atacate presupune examinarea deopotrivă și a recursului reclamantului
îndreptat împotriva Încheierii din 25 aprilie 2016 a Curții de Apel
București, încheiere prin care, răspunzând unei cereri a acestuia de
îndreptare eroare de calcul în privința sumei de 133,16 RON, instanța
de apel afirmă, în mod cu totul contrar mențiunilor regăsite în
cuprinsul deciziei atacate că suma în cauză este rezultată din
raportul de expertiză efectuat la instanța de fond, neputându-se
vorbi de o eroare de calcul.
Instanța
de recurs a reținut că Încheierea din 25 aprilie 2016 contrazice
întrutotul partea finală a deciziei de apel examinate, afirmându-se, pe de
o parte, că suma de 133,16 RON este rezultată nu din expertiza din
apel - pe care considerentele deciziei arată că o validează,
dând satisfacție unei anumite critici de apel a reclamantului, ci din
aceea de fond (criticată cu succes în apel de reclamant), iar pe de o
altă parte, că suma nu reprezintă, după cum afirma decizia,
despăgubiri la valoarea de piață, ci despăgubiri în raport
de chiria de protecție socială (potrivit criteriului utilizat în
expertiza din primă instanță).
Explicând una
și aceeași rezoluție decizională a instanței de apel,
însă într-un mod diametral opus, decizia și Încheierea din 25 aprilie
2016 apar ca două acte procedurale profund contradictorii, care fac
imposibil de exercitat controlul judiciar, neputându-se ști care dintre
acestea dă expresie voinței reale interne a instanței de
judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât suma acordată nu se
regăsește în calculul niciunuia din cele două rapoarte, iar
explicații amănunțite asupra calculului lipsesc atât deciziei,
cât și încheierii.
Soluția
de casare a fost justificată și prin aceea că, în raport cu
celelalte dezlegări ale prezentului recurs, ținuți să
răspundă pentru lipsa de folosință a imobilului sunt, nu
doar cei doi pârâți care au exercitat un drept de administrare asupra
imobilului, ci și Statul Român, pârât față de care, până în
prezent, nu a existat o devoluare a fondului din partea celor două
instanțe, astfel că doar prin modificarea deciziei de apel s-ar
ajunge la consecința stabilirii unor obligații în sarcina acestei
părți direct în recurs, soluție ce nu asigură
garanțiile unui proces echitabil în raport cu aceasta.
S-a cerut
astfel instanței de apel să reia judecata cauzei în raport de
dezlegările obligatorii ale prezentei hotărâri, prin determinarea
drepturilor cuvenite reclamantului începând cu data de 9 februarie 2009, în
raport cu cei trei pârâți, Statul Român, A.R. și I.E.F., cu
reținerea datei eliberării imobilului de către cei din urmă
(octombrie 2013).
Instanța
de trimitere a solicitat lămuri suplimentare și în legătură
cu eventuala intervenire a predării imobilului (chiar pe cale silită)
de către Statul Român, la data judecării recursului acesta declarând
că nu deține încă un act formal de punere în posesie, și a
pretins ca instanța de apel să aibă în vedere la stabilirea
despăgubirilor, momentul final al predării imobilului.
Cât
privește criteriul de determinare a despăgubirilor, s-a stabilit ca
acesta să fie cel al valorii de piață, neexistând nici un
argument legal de a opta în favoarea unui criteriu de protecție
socială. În plus, se va avea în vedere că acea parte a deciziei
instanței de apel care reține că a valorificat criticile din
apelul reclamantului relative la modul nelegal de evaluare a
despăgubirilor în primă instanță (prin expertiza ce utiliza
criteriul chiriei de protecție socială), prin încuviințarea
efectuării unei noi expertize în apel, nu a făcut obiectul criticilor
în recursul nici unei părți, proba în sine și dezlegarea
dată de instanța de apel pe acest aspect rămânând câștigate
cauzei (iar soluția instanței de recurs este una de casare
parțială, în limita celor precizate).
Cu ocazia
rejudecării și în raport de soluția ce se va adopta,
instanța de trimitere a pretins ca instanța de apel să aibă
în vedere și criticile din recursul reclamantului relative la acordarea
cheltuielilor de judecată (taxe de timbru și onorariu de avocat)
aferente cererii în despăgubiri pentru lipsa de folosință,
cărora, dată fiind soluția de casare cu trimitere spre rejudecare,
instanța de recurs nu le-a putut răspunde la acest moment. Vor fi
avute în vedere și cheltuielile efectuate cu prezentul recurs care au fost
determinate de judecata relativă la aceeași solicitare a
reclamantului.
Cât
privește recursul declarat de Statul Român, prin M.F.P., criticile au fost
găsite neîntemeiate, reținându-se că în mod corect instanța
de apel a stabilit că reprezentantul Statului român este M.F.P., iar nu
A.R., în virtutea dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. c) și ale art.
3 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea M.F.P., ca
și a dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Decretul-lege nr. 31/1954,
dreptul de administrare conferit A.R. fiind fără relevanță
juridică în determinarea reprezentatului legal al Statului Român în
prezentul litigiu. De asemenea, nu a fost reținută calitatea de
reprezentant al Statului Român în persoana juridică a Ministerului
Justiției, dreptul de reprezentare conferit altui organism decât
Ministerul Finanțelor având, în raport cu dispozițiile art. 25 alin.
(2) din Decretul-lege nr. 31/1954, un caracter excepțional și limitat
și care, în cazul dedus judecății a fost legat doar de
încheierea contractului de vânzare-cumpărare și ulterior, de
constatarea judiciară a intervenirii rezoluțiunii acestuia.
Critica
privitoare la o pretinsă obligare a Statului Român la plata cheltuielilor
de judecată a fost găsită străină judecății
efectuată în apel, ce a fost finalizată prin pronunțarea unei
hotărâri care nu cuprinde nici o astfel de dispoziție. Prezența
acestei critici în recursul pârâtului poate fi explicată și ca o
reiterare (prin copiere) a criticii identice formulate prin completarea la
motivele de apel ale acestei părți, îndreptate împotriva
hotărârii de primă instanță, însă astfel fiind,
aceasta nu poate fi avută în vedere drept critică valabilă de
recurs întrucât pe această cale s-ar putea, cel mult, supune cenzurii, nu
direct soluția primei instanțe, ci, eventual, dezlegarea dată de
instanța de apel criticii îndreptată împotriva hotărârii de
primă instanță, ceea ce însă nu s-a întâmplat.
Prin Decizia civilă
nr. 206A/2017 din 3 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a
IV-a civilă, a admis în tot capătul de cerere privind obligarea
pârâților Statul Român prin M.F.P., A.R. și I.E.F. la plata de
despăgubiri, a obligat pe pârâții Statul Român prin M.F.P., A.R.
și I.E.F. să plătească, în solidar, reclamantului suma de
1.983.543 RON despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului
situat în sector 1 București, compus din teren în suprafață de
1.223 mp și construcții cu o suprafață
desfășurată de 2.323,5 mp pe perioada 1 februarie 2009 - 1
octombrie 2013, a obligat pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. să
plătească reclamantului și suma de 1.463.019 RON
despăgubiri calculate pentru același imobil pe perioada 1 octombrie
2013 la zi (februarie 2017), a obligat pe pârâtul Statul Român prin M.F.P.
să plătească reclamantului suma de 30.284 RON cheltuieli de
judecată de la prima instanță și recurs, reprezentând
taxă judiciară de timbru aferentă capătului de cerere
privind lipsa de folosință, din care în solidar cu A.R. și
I.E.F. suma de 15.000 RON, a dat în debit pe reclamant cu 4.446,27 RON
taxă judiciară de timbru din rejudecare apel și a obligat pe
pârâtul Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamantului
și suma de 8.046 RON cheltuieli de judecată din rejudecare, din care
în solidar cu ceilalți pârâți 4.000 RON.
Pentru a
decide în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele:
Prin
completarea la raportul de expertiză întocmit de către același
expert, în răspunsul la obiecțiuni din rejudecare, s-a stabilit
că pe perioada februarie 2009 - 1 octombrie 2013, când pârâții A.R.
și I.E.F. au predat imobilul către reclamant, valoarea
despăgubirilor este de 1.983.543 RON. Totodată, expertul a stabilit
că de la data de 1 ianuarie 2016 și până la zi, chiriile practicate
pe piața liberă pentru imobilul din litigiu însumează 478.154
RON.
Instanța
supremă a stabilit că pentru perioada 1 februarie 2009 - 1 octombrie
2013, când A.R. și I.E.F. au predat imobilul către reclamant, cei
trei pârâți, respectiv Statul Român prin M.F.P., A.R. și I.E.F.
răspund în solidar pentru plata de despăgubiri.
Ca urmare, în
baza art. 998 C. civ., a admis în tot, capătul de cerere privind obligarea
pârâților Statul Român prin M.F.P., A.R. și I.E.F., la plata de
despăgubiri, în sensul că aceștia vor fi obligați să
plătească, în solidar, reclamantului suma de 1.983.543 RON
despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului situat în
sector 1 București, compus din teren în suprafață de 1223 mp
și construcții cu o suprafață desfășurată de
2.323,5 mp pe perioada 1 februarie 2009 - 1 octombrie 2013.
În apel,
pârâtul Statul Român prin M.F.P. a arătat că nici până în
prezent, nu a predat în mod formal imobilul către reclamant, acesta
figurând și în prezent în inventarul bunurilor din domeniul public al
statului aprobat prin H.G. nr. 1.705/2006. Scoaterea din inventarul public a
acestui bun poate fi făcută doar prin hotărâre de guvern ce nu a
fost adoptată nici până în prezent. Reclamantul a confirmat că
nici până în prezent nu i s-a predat imobilul de către Statul Român.
În
consecință, constatând că prejudiciul pentru lipsa de
folosință a imobilului există până în prezent,
instanța de apel a obligat pe pârâtul Statul Român să
plătească singur către reclamant suma de 1.463.019 RON
reprezentând diferența de chirie practicată pe piața liberă
de la 1 octombrie 2013 până în luna februarie 2017 când s-a efectuat
raportul de expertiză.
La calculul
acestei sume s-a avut în vedere valoarea chiriei, calculată de expert
pentru întreaga perioadă, respectiv de la 1 februarie 2009 până la 31
decembrie 2015 calculată prin primul raport de expertiză din apel
(2.968.408 RON) și respectiv de la 1 ianuarie 2016 până în luna
februarie 2017 calculată prin completarea la expertiză din rejudecare
în apel (478.154 RON), deci un total de 3.446.562 RON.
Din
această valoare s-a scăzut suma de 1.983.543 RON, pe care Statul
Român a fost obligat să o plătească în solidar cu ceilalți
doi pârâți, astfel încât, a rezultat o diferență de 1.463.019
RON chirie calculată de la 1 octombrie 2013 până în luna februarie
2017 la care a fost obligat singur Statul Român prin M.F.P. către
reclamant.
Referitor la
plata cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel a constatat că prin
recursul declarat de reclamant împotriva deciziei din apel s-a susținut că
greșit nu au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de
judecată, respectiv taxa de timbru aferentă capătului de cerere
pentru lipsa de folosință achitată la fond și că nu au
existat critici privind neacordarea onorariilor de avocat și expert.
Deosebit de
aceasta, Curtea de Apel a constatat că prin Sentința civilă nr.
562 din 30 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul București,
secția a III-a civilă, intrată în puterea lucrului judecat,
dată în completarea Sentinței civile nr. 1.698 din 17 decembrie 2014
a aceleiași instanțe pronunțată în cauză, Statul Român
prin M.F.P. a fost obligat să achite reclamantului suma de 12.221 RON
reprezentând taxă de timbru aferentă acțiunii în revendicare
și timbru judiciar, cât și onorariu de expertiză. Capătul
de cerere privind taxa de timbru aferentă cererii privind lipsa de
folosință a fost respins, ca neîntemeiat, ca urmare a respingerii
acestui capăt de cerere.
Întrucât prin
recursul ale cărui critici în privința cheltuielilor de
judecată, recurentul a pretins și taxa de timbru aferentă
capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință,
care fusese respins la prima instanță, curtea constată că
acesta a achitat inițial, o taxă judiciară de timbru de 2.611
RON, iar ulterior o taxă judiciară de timbru de 11.733 RON, aferente
acestui capăt de cerere, deci un total de 14.344 RON.
Din
această sumă, prin Sentința civilă nr. 1.698 din 17
decembrie 2014 a Tribunalului București, secția a III-a civilă,
s-a dispus restituirea către reclamant a sumei de 507 RON taxă
judiciară de timbru achitată în plus. Făcând diferența
între 14.344 RON și 507 RON rezultă că pentru taxa
judiciară de timbru aferentă capătului de cerere privind plata
de despăgubiri, achitată la prima instanță, reclamantului i
se cuvine suma de 13.387 RON. La această sumă urmează a se
adăuga și suma de 16.897 RON taxă judiciară de timbru
achitată în instanța de recurs și neacordată, ca urmare a
casării cu trimitere, rezultând astfel un total de 30.284 RON.
Ca urmare,
întrucât pârâții au căzut în pretenții și se află în
culpă procesuală, pârâtul Statul român prin M.F.P. a fost obligat
să plătească reclamantului suma de 30.284 RON cheltuieli de
judecată, de la prima instanță și recurs reprezentând taxă
judiciară de timbru aferentă capătului de cerere privind lipsa
de folosință, din care, în solidar cu A.R. și I.E.F. suma de
15.000 RON, proporțional cu valoarea pretențiilor admise în raport de
cei din urmă pârâți.
Instanța
a dispus darea în debit a reclamantului cu suma de 4.446,27 RON taxă
judiciară de timbru stabilită în rejudecare, aferentă valorii de
478.154 RON chirie calculată de la 1 ianuarie 2016 la zi.
În baza art.
274 C. proc. civ., Statul Român prin M.F.P. a fost obligat să
plătească reclamantului și suma de 8.046 RON cheltuieli de
judecată din rejudecare reprezentând 4.446,27 RON taxă judiciară
de timbru, 2.600 RON onorariu avocat și 1.000 RON onorariu expert, din
care 4.000 RON în solidar cu ceilalți doi pârâți în limita
pretențiilor admise.
Prin
expertiza dispus în apel s-a stabilit că pentru lipsa de
folosință a terenului și construcțiilor din sector 1
București, pentru perioada 1 februarie 2009 și până la 31
decembrie 2015, data efectuării raportului de expertiză, valoarea
despăgubirilor este de 2.968.408 RON, calculată la nivelul chiriilor
de pe piața liberă.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român
prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. București.
În
dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304
pct. 9 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că un prim
motiv de recurs îl constituie eroarea strecurată la pag. 11 din cuprinsul
Deciziei civile nr. 206A din 3 martie 2017, parag. al doilea, în sensul că
diferența dintre suma de 14.344 RON reprezentând taxa judiciară de
timbru achitată pentru contravaloarea lipsei de folosință la
prima instanță și suma de 507 RON restituită prin
Sentința civilă nr. 1.698 din 17 decembrie 2014 a Tribunalului
București, este de 13.837 RON și nu 13.387 RON, cum în mod
greșit s-a reținut.
În continuare,
cumulând suma de 16.897 RON reprezentând taxa judiciară de timbru
achitată de instanța de recurs și neacordată, ca urmare a
casării cu trimitere cu suma de 13.837 RON rezultă un total de 30.734
RON, iar nu unul de 30.284 RON, cum eronat a reținut instanța de
apel.
Un al doilea
motiv, de recurs este acela că instanța a omis a include în cuantumul
sumei de 30.734 RON, reprezentând cheltuielile de judecată în primă
instanță și în recurs și suma de 500 RON reprezentând
suplimentul la onorariul pentru expertiza topo ce a fost achitat, astfel cum
reiese din dispozitivul Sentinței civile nr. 1.698 din 17 decembrie 2014.
Un al treilea
motiv este reprezentat de faptul că s-a reținut în sarcina Statului
Român, obligarea către reclamant la plata sumei de 8.046 RON,
fără a fi inclusă și suma de 900 RON, reprezentând onorariu
de expert, asupra căruia instanța nu s-a pronunțat.
Față
de cele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului și obligarea
pârâtului la plata sumei de 1.850 RON cheltuieli de judecată dovedite
și neacordate.
Recurentul-pârât
Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. București în
dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304
pct. 9 C. proc. civ., a susținut că în mod greșit instanța
de apel a dispus obligarea sa la plata despăgubirilor reprezentând lipsa
de folosință pentru imobilul situat în str. ... pentru perioada 1
decembrie 2009 - februarie 2017.
A mai
susținut recurentul că imobilul în discuție se afla în
proprietatea publică a statului și în administrarea I.E.F., ordonator
principal fiind A.R., și deci statul nu este răspunzător pentru
nepredare.
În ceea ce
privește cuantumul despăgubirilor stabilite prin raportul de
expertiză, recurentul a susținut că expertul a avut în vedere la
efectuarea lucrării studii de probă și rapoarte anuale privind
piața spațiilor de închiriat, fără a fi în posesia unor
contracte efectiv încheiate.
În ceea ce
privește cheltuielile de judecată, învederează faptul că
instanța a dispus în mod nejustificat obligarea sa la plata acestora
întrucât nu există culpă procesuală.
În
consecință, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea
hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de acordare a
despăgubirilor.
La termenul
de judecată din data de 27 septembrie 2017 recurentul-reclamant prin
avocat a precizat că față de soluția instanței de apel
de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul dispozitivului
deciziei recurate, aspectele de nelegalitate expuse la pct. 1 și 2 din cuprinsul
cererii de recurs au rămas fără obiect și nu le mai
susține.
Examinând
decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte
constată că recursurile formulate sunt nefondate, urmând a fi
respinse pentru considerentele ce succed:
Primele
două critici din recursul reclamanților au rămas fără
obiect, aspectele fiind soluționate pe calea cererii de îndreptare eroare
materială. De altfel, recurenta reclamantă nu și-a mai
susținut aceste critici cu ocazia dezbaterilor pe fond.
Critica
privind neobligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 900 RON
reprezentând onorariu de expert, achitat în faza de apel rejudecare, este
nefondată. În apel la rejudecare s-a stabilit un onorariu de expert de
1.000 RON, ce a fost achitat de reclamanți (pag. 29). Nu se face dovada că
s-a suplimentat onorariul cu suma de 900 RON așa cum susține
recurenta în recursul de față.
Nefondată
este și critica recurentului-pârât Statul Român prin M.F.P. de obligare la
plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință pentru
imobilul situat în str. ... pentru perioada 1 februarie 2009 - februarie 2017.
Cum prin
Decizia civilă nr. 1.552 din 21 septembrie 2016 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,
a fost dezlegată problema de drept privind răspunderea Statului Român
pentru plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a
imobilului din litigiu, o astfel de critică nu mai poate fi repusă în
discuție. Casarea a privit doar calculele.
Nefondată
este și critica referitoare la cuantumul despăgubirilor stabilite
prin raportului de expertiză, întrucât aceasta reprezintă un motiv de
netemeinicie care, nu poate forma obiect de analiză în această cale
de atac, avându-se în vedere abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C.
proc. civ.
Nici critica
prin care recurentul-pârât a susținut că în acordarea cheltuielilor
de judecată, nu au fost avute în vedere criteriile la care se referă
art. 274 C. proc. civ. nu este fondată.
Se
constată că instanța de apel a avut în vedere jurisprudența
națională în aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în
raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul
și cerința că în analiza culpei să se aibă în vedere
și prejudiciul real al părții care a achitat cheltuielile de
judecată.
Așa
fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge
ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul
Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. București împotriva Deciziei
civile nr. 206 A din 3 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 27 septembrie 2017.
Procesat de