ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1358/2017

Decizia nr. 1358/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 13 februarie 2012, astfel cum a fost modificată și precizată ulterior, reclamantul A. a chemat în judecată pe intimații-pârâți Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. București, A.R., I.E.F., Statul Român prin M.J. și SC B. SA, solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1, compus din teren și construcții și obligarea lor la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului începând cu data de 1 ianuarie 2007 și până la data pronunțării hotărârii.

În motivare, reclamantul a susținut că este moștenitorul fostei proprietare a imobilului revendicat, C., vânzătoare către stat a acestuia, conform Contractului de vânzare cu clauză de rentă viageră autentificat sub nr. x/1940, ce a fost rezolvit de drept, astfel cum s-a constatat prin Sentința civilă nr. 1.061 din 13 februarie 2008 a Judecătoriei sector 5, București (definitivă și irevocabilă). În prezent, pârâții ocupă imobilul (teren și construcții) fără a avea vreun titlu și refuză să-l predea, deși i-a notificat în acest sens. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 998 - 999 C. civ. și, în subsidiar, pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Prin Sentința civilă nr. 1.698 din 17 decembrie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea, în sensul că a admis cererea în revendicare față de pârâtul Statul Român prin M.F.P., pe care l-a obligat să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobil situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață totală de 1.223 mp (identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert D.) și construcții cu o suprafață desfășurată de 2.323,5 mp, a respins cererea în revendicare față de pârâții A.R., I.E.F., M.J. și SC B. SA, a respins în tot capătul de cerere privind lipsa de folosință și cererea în obligație de a face formulată față de SC B. SA și a suplimentat onorariul pentru expertiza topo cu 500 RON, în privința căruia a stabilit că urmează a fi achitat de reclamant în termen de 15 zile de la pronunțarea hotărârii.

De asemenea, a dispus restituirea către reclamant a sumei de 507 RON taxa judiciară de timbru, ca fiind achitată în plus. În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut că singurul pârât din cauză, față de care reclamantul poate emite pretenții în ceea ce privește revendicarea, este Statul Român reprezentant prin M.F.P. Împrejurarea că M.J. a fost partea față de care s-a pronunțat desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea reclamantului, în anul 1940 nu are relevanță în cauza de față pe aspectul revendicării imobiliare și a reprezentării Statului Român. Prin Sentința civilă nr. 1.061/2008 a Judecătoriei sector 5, rămasă definitivă și irevocabilă s-a constatat rezoluțiunea de drept a Contractului de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1940. Prin această hotărâre judecătorească, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că pârâții - chemați în judecată și în acel dosar - A.R.

și I.E.F., dețin doar un drept de administrare asupra imobilului litigios, aspect confirmat și de probatoriul administrat în cauza de față. De altfel, pârâtul I.E.F., care a ocupat efectiv o parte din imobil, a eliberat spațiul deținut încă din anul 2013, conform Deciziei nr. 234 din 8 octombrie 2013 prin care i s-a stabilit un alt sediu. Cât privește pârâtul B., a reținut că probatoriile administrate nu au stabilit că acesta ar deține și folosi teren ori construcții aflate pe terenul litigios, aspect ce a fost negat de această parte.

În acest context, acțiunea în revendicare a fost găsită întemeiată doar față de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reclamantul făcând dovada calității sale de proprietar al bunului revendicat, intrat în patrimoniul său prin moștenire, în baza certificatului de moștenitor de pe urma C., fosta proprietară, inclusiv în raport de cele statuate cu putere de lucru judecat în dosarul în care s-a pronunțat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia imobilul fusese preluat în proprietate de către stat.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la despăgubiri pentru lipsa de folosință, instanța a avut în vedere faptul că hotărârea privind desființarea contractului a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 743/2011 a Curții de Apel București, în vreme ce acțiunea de față a fost introdusă în februarie 2012, astfel că nu se poate reține o folosință abuzivă din partea pârâților de natură a justifica pretenția reclamantului privind lipsa de folosință, pe care, oricum ar fi fost îndreptățit a o pretinde cel mult pentru o perioadă de 3 ani anterior promovării acțiunii. Obligația de a face formulată față de B., având în vedere faptul că acesta nu deține postul trafo de pe teren, a fost respinsă.

Prin Sentința civilă nr. 562 din 30 aprilie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a completat dispozitivul Sentinței civile nr. 1.698/2014, în sensul admiterii în parte a cererii de cheltuieli de judecată formulată de reclamant și obligării pârâtului Statul Român să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 12.221 RON, constând în taxa judiciară de timbru aferentă cererii în revendicare admisă și onorariul de expert, nu însă și taxa de timbru aferentă cererii privind acordarea lipsei de folosință, care nu a fost încuviințată. Împotriva Sentinței civile nr. 1.698 din 17 decembrie 2015 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, au formulat apel atât reclamantul, cât și pârâtul Statul Român prin M.F.P.

Acesta din urmă a declarat apel și împotriva sentinței de completare a dispozitivului hotărârii inițiale. Prin Decizia civilă nr. 121A din 22 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și a admis apelul reclamantului exercitat împotriva Sentinței civile nr. 1.698 din 17 decembrie 2014, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că i-a obligat pe pârâții A.R. și I.E.F. să plătească reclamantului suma de 133,16 RON cu titlu de despăgubire pentru lipsă de folosință și suma de 250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Celelalte dispoziții ale sentinței au fost menținute.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut, în privința criticilor formulate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., că excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare este nefondată în condițiile în care autoarea reclamantului a încheiat în mod liber și neconstrânsă de nimeni Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1940 cu M.J.

Legea nr. 10/2001 se aplică numai imobilelor preluate abuziv de stat într-o anumită perioadă de referință, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în timp ce preluarea imobilului în litigiu, prin efectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea reclamantului, a avut loc anterior acestei perioade, respectiv în anul 1940. De altfel, aceste aspecte au fost reținute cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 1.182 din 24 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că nu sunt aplicabile bunului litigios dispozițiile Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în materie imobiliară, care reglementează situația privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Nici apărarea relativă la lipsa calității M.F.P.

de reprezentant al Statului Român nu a fost găsită întemeiată, instanța de apel făcând trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. c) și cele ale art. 3 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea M.F.P., care enumeră, printre atribuțiile conferite acestei structuri, și pe cea de reprezentare în plan intern și extern a Statului Român. Împrejurarea că imobilul în litigiu se află în administrarea A.R., este fără relevanță juridică în aprecierea calității de reprezentant pentru Statul Român a M.F.P. după cum nu prezintă relevanță nici aspectul culpei M.F.P. chestiune ce ține de fondul cauzei, în timp ce calitatea de reprezentant este dată de dispozițiile legale menționate. Cât privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, a arătat că pârâtul Statul Român este partea căzută în pretenții în ceea ce privește petitul vizând revendicarea, sens în care acesta a fost obligat, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., numai la cheltuieli de judecată dovedite și efectuate de reclamant pentru soluționarea acțiunii în revendicare, iar nu și a acelora vizând pretențiile pentru lipsa de folosință. Aprecierea complexității cauzei și muncii depuse de avocat, în aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) din Cod, constituie o chestiune subiectivă ce nu poate fi cenzurată în căile de atac, aceste dispoziții legale constituind un drept și nu o obligație a judecătorului. Apelul formulat de reclamant a fost considerat întemeiat numai în ceea ce privește lipsa de folosință datorată de pârâții A.R. și I.E.F. pentru perioada februarie 2012 - octombrie 2013, ce corespunde intervalului dintre data introducerii acțiunii (9 februarie 2012) și data eliberării imobilului în litigiu, menționându-se că suma de 133,12 RON corespunde folosinței la valoarea de piață a imobilului.

Pretențiile reclamantului de la data notificării ori de la data de 13 februarie 2009 (conform datei indicate în urma restrângerii pretențiilor în apel) nu au fost încuviințate, întrucât s-a arătat că notificarea nu operează punerea în întârziere decât în materia litigiilor între profesioniști. În materie civilă, punerea în întârziere operează de la data introducerii cererii de chemare în judecată, aceasta fiind considerat momentul de la care pârâții datorează despăgubiri pentru folosința abuzivă a imobilului. S-a apreciat, în acest context, că o eventuală obligare a pârâtului Statului Român la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză în patrimoniul reclamantului care, numai ca urmare a exercitării acțiunii în revendicare, a redobândit posesia asupra imobilului, posesia, folosința nefiind exercitată de către pârâtul Statul Român, ci de către pârâții A.R.

și I.E.F., instituții cu activitate publică și cu personalitate juridică. În ceea ce privește terenul ocupat de către pârâtul SC B. SA, s-a reafirmat considerentul din hotărârea tribunalului, arătându-se că reclamantul nu a făcut dovezi (suplimentare celor de la prima instanță), în condițiile în care pârâtul a negat deținerea vreunei construcții pe terenul în litigiu. Critica din apelul reclamantului, legată de respingerea obiecțiunilor formulate la instanța de fond în privința expertizei evaluatorii, a fost considerată ca rezolvată prin încuviințarea unei noi probe cu expertiza efectuată în fața instanței de apel, considerându-se că obiecțiunile au fost astfel valorificate, iar o eventuală vătămare a drepturilor procesuale nu subzistă.

S-a apreciat, de asemenea, că în mod legal prima instanță a respins acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâților A.R., I.E.F. și SC B. SA având în vedere împrejurarea că la data pronunțării hotărârii judecătorești acești pârâți nu ocupau imobilul în litigiu. Prin Încheierea pronunțată la 25 aprilie 2016 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în același dosar, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea apelantului-reclamant de îndreptare a erorii materiale strecurate în Decizia civilă nr. 121A din 22 februarie 2016, cu referire la suma acordată cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosință, reținându-se de instanța de apel că suma în cauză nu este rezultatul unei erori materiale, ci provine din raportul de expertiză efectuat la instanța de fond.

Împotriva deciziei și încheierii de ședință din data de 25 aprilie 2016 a declarat recurs reclamantul A., în timp ce pârâții Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București și A.R. au declarat recurs exclusiv împotriva deciziei de apel. Reclamantul a criticat soluția adoptată în privința neacordării despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului litigios în cuantumul solicitat, susținând că dezlegarea dată în apel capătului de cerere privind lipsa de folosință este rezultatul încălcării legii întrucât fiecare parag. consacrat acestei chestiuni conține erori de interpretare sau de aplicare a legii. Prin recursul său, pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

a susținut că decizia instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii pentru greșita respingere a excepției lipsei calității de reprezentant a M.F.P., greșita admitere a capătului de cerere privind revendicarea, pentru admiterea în parte a capătului de cerere privind plata de despăgubiri, dar și pentru greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată. Prin recursul declarat de pârâta A.R., decizia a fost criticată pentru greșita sa obligare la plata despăgubirilor pentru lipsă de folosință. Prin Decizia nr. 1.522 din 21 septembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 121 A din 22 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și Încheierii de ședință din data de 25 aprilie 2016 a aceleiași instanțe, a casat, în parte, decizia și, în tot, încheierea și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Totodată, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București și A.R. împotriva Deciziei nr. 121A din 22 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a menținut celelalte dispoziții ale deciziei. În analiza recursurilor, Înalta Curte a analizat unitar recursul reclamantului și cel al pârâtei A.R. îndreptate împotriva aceleiași soluții date de instanța de apel, respectiv criticile vizând pretenția reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului litigios.

Înalta Curte a reținut că reclamantul s-a adresat instanțelor judecătorești cu o acțiune în revendicare și în acordare de daune pentru lipsa de folosință a imobilului situat în București, sector 1, în calitatea sa de proprietar legitim al acestuia, respectiv în raport de titlul succesoral de după autoarea sa, C., pe faptul denunțării unilaterale a Contractului de vânzare-cumpărare cu rentă viageră autentificat sub nr. x/1940, încheiat între aceasta și Statul Român, și în raport de constatarea judecătorească a rezoluțiunii contractului, conform Sentinței civile nr. 1.061 din 13 februarie 2008 a Judecătoriei Sector 5, București rămasă definitivă și irevocabilă. Acțiunea sa, astfel cum a fost precizată în final, a fost îndreptată împotriva Statului Român, în calitate de proprietar aparent al bunului, dar al cărui titlu a fost desființat, și a pârâților A.R.

și I.E.F., aceștia din urmă ca titulari al unui drept de administrare acordat de stat. Prima instanță a admis acțiunea în revendicare împotriva Statului Român, prin M.F.P., dar a negat dreptul reclamantului la despăgubiri pentru lipsa de folosință, afirmând că intervalul de timp scurs între rămânerea irevocabilă a Sentinței nr. 1.061/2008 (anul 2011) și data introducerii acțiunii de față (februarie 2012), nu permite reținerea unei folosințe abuzive, mai ales că în octombrie 2013 I.E.F. a eliberat imobilul. Instanța de apel a recunoscut însă reclamantului dreptul de despăgubiri pentru lipsa de folosință, doar de la data promovării acțiunii și doar împotriva detentorilor precari A.R. și I.E.F., sub argumentul că aceștia, ca titulari ai dreptului de administrare, au exercitat efectiv folosința bunului.

Instanța supremă a reținut că soluția denotă un vădit raționament contradictoriu, nefiind de conceput ca cel împotriva căruia se exercită cu succes acțiunea în revendicare să fie văzut ca un neposesor și, implicit, absolvit de orice responsabilitate a împiedicării exercițiului folosinței normale a bunului de către titularul legitim al dreptului de proprietate. Acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar, ipoteză ce corespunde și pârâtului Statul Român, care a continuat actele de folosință a imobilului prin altul - A.R. și I.E.F. - ulterior denunțării unilaterale de către reclamant a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1940 și chiar ulterior rămânerii definitive și irevocabile a Sentinței civile nr. 1.061/2008 a Judecătoriei Sector 5, ce a constatat intervenirea rezoluțiunii de drept a contractului.

Instanța supremă a reținut că Statul Român este și posesor, împrejurare demonstrată cu prisosință chiar de soluția admiterii împotriva acestuia a acțiunii în revendicare și neînlăturată de faptul cedării în favoarea A.R. și I.E.F. a unui drept de administrare asupra imobilului. Existența acestui drept, derivat din cel de proprietate aparținând statului (dar pe care acesta, la un moment dat, l-a pierdut), nu neagă posesia acestuia și nu poate justifica absolvirea sa de orice responsabilitate legată de un exercițiu nelegal al folosinței asupra imobilului litigios.

Ca parte a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1940, denunțat unilateral pentru neplata ratelor de rentă viageră, dar mai ales ca parte a litigiului soluționat prin Sentința civilă nr. 1.061 din 13 februarie 2008 a Judecătoriei Sector 5, rămasă irevocabilă, Statul Român era cel dintâi obligat să adopte o conduită conformă situației juridice recunoscută ori constatată judiciar, în sensul desființării actului juridic ce-i conferise un drept de proprietate asupra imobilului din București. Astfel fiind, el era și cel dintâi ținut să se conformeze dreptului reclamantului, prin retragerea dreptului de administrare atribuit A.R. și I.E.F. și predarea bunului imobil către reclamant.

Or, bunul nu a fost predat reclamantului nici până în prezent, astfel cum rezultă din circumstanțele cauzei și din afirmațiile recurentului-reclamant, necontrazise prin nici o dovadă contrară. Prin urmare, rezultă cu evidență că "cel mai obligat" dintre pârâți ori cel dintâi ținut să răspundă pentru lipsa de folosință a imobilului este Statul Român, fiind nelegal raționamentul instanțelor de fond care au înlăturat răspunderea sa sub acest aspect. Cât privește situația recurentei A.R., aceasta s-a apărat în raport cu impunerea de către instanța de apel a obligației de plată a despăgubirilor pentru lipsa de folosință, invocând faptul că a deținut imobilul în litigiu în temeiul unui act normativ, respectiv H.G.

nr. 210 din 3 martie 1990, prin conferirea de către Statul Român a unui drept de administrare asupra acestuia, și în scopul pentru care i s-a acordat dreptul (activități de cercetare), neobținând niciun venit de pe urma bunului în cauză. De asemenea, a afirmat că, în cazul său, nu sunt întrunite nici condițiile răspunderii civile delictuale și nici cele ale îmbogățirii fără justă cauză, neavând loc nici o mărire a patrimoniului său.

Apărările recurentei-pârâte nu a fost primite pe considerentul că, prin intermediul său și a I.E.F., s-a exercitat în mod concret și efectiv posesia nelegitimă a statului ulterior denunțării Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1940 și pronunțării Sentinței civile nr. 1.061 din 13 februarie 2008. Exercitarea unui drept de administrare asupra unui imobil care încetase de a mai constitui proprietate a statului, chiar având la bază un act normativ de conferire a unui atare drept, nu asanează fapta ilicită a celui ce a avut și a pus în practică exercițiul acestui drept care se opunea, în mod evident, dreptului de proprietate al reclamantului. Cel mult, o atare împrejurare poate fi relevantă în raporturile Statului Român cu A.R.

și I.E.F., însă nicidecum în cele cu reclamantul. Nici afirmația inexistenței unei măriri a patrimoniului Academiei - ca cerință a îmbogății fără justă cauză - nu a fost reținută, de vreme ce condiția poate fi realizată nu doar în mod activ, spre exemplu prin închirierea imobilului, ci și în mod pasiv, prin evitarea unor costuri, cum ar fi cele ale utilizării spațiului, căci în realitate, continuarea exercitării dreptului de administrare conferit A.R. și I.E.F., chiar după pronunțarea Sentinței civile nr. 1.061 din 13 februarie 2008 a Judecătoriei sector 5, a procurat acestora folosința gratuită a spațiului amenajat ca muzeu, dar care constituia proprietatea reclamantului.

Cât privește situația pârâtei B., de asemenea criticată prin recursul reclamantului, s-a apreciat că a fost corect rezolvată de instanțele de fond în sensul neobligării sale la suportarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință atâta timp cât, prin întâmpinarea formulată, această parte a negat apartenența celor două posturi TRAFO, iar dovezi suplimentare care să probeze o situație contrară (și care să și justifice obligarea acestei pârâte la plata unor astfel de daune) nu au fost făcute de reclamant. Relativ la momentul de la care reclamantul a fost îndreptățit să solicite despăgubirea sa pentru lipsa de folosință, Înalta Curte a reținut că și acest element al cauzei a fost dezlegat greșit de către instanța de apel.

Astfel, acțiunea proprietarului în dezdăunarea sa pentru lipsa de folosință a imobilului este o acțiune cu caracter patrimonial ce a fost întemeiată - în cazul dedus judecății - în principal pe răspunderea civilă delictuală și, în mod subsidiar, pe îmbogățirea fără justă cauză. Reclamantul a acționat în acest proces din postura proprietarului al cărui drept suferă o încălcare a atributului folosinței (usus și fructus), încălcare pe care a reclamat-o de la data notificării celor trei pârâți a intenției sale de rezolvire de drept a contractului de vânzare-cumpărare în baza pactului comisoriu de grad IV, respectiv anul 2007 - potrivit celor reținute prin Sentința civilă nr. 1.061 din 13 februarie 2008 a Judecătoriei sector 5, când dreptul de proprietate asupra bunului s-a reîntors în patrimoniul său - și, începând cu anul 2009 (respectiv cu trei ani anteriori introducerii acțiunii), potrivit precizărilor din apel făcute de reclamant.

Instanța de apel a afirmat că nu se poate reține că lipsa de folosință datorată de părți se întinde de la data notificării formulată de reclamant sau de la data de 9 februarie 2009 (potrivit precizărilor din apel) întrucât notificarea nu operează punerea în întârziere decât între profesioniști, în timp ce în materie civilă, punerea în întârziere operează de la data introducerii cererii de chemare în judecată. În consecință, acesta a fost momentul de la care începând s-a considerat că cei doi pârâți datorează despăgubiri pentru folosința abuzivă a imobilului. Instanța de recurs a reținut că dezlegarea dată de instanța de apel este nelegală, întrucât nesocotește temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, art. 998 - 999 C. civ., și specificul răspunderii civile delictuale (spre deosebire de răspunderea contractuală), pentru angajarea căreia, punerea prealabilă în întârziere nu este necesară.

În cazul răspunderii civile delictuale debitorul este de drept în întârziere, fără a fi necesară efectuarea vreunei formalități speciale în acest scop (dies interpellat pro homine). Este, într-adevăr, necesară punerea în întârziere, în forma cerută de lege, în scopul angajării răspunderii civile contractuale (ceea ce nu este cazul în speță). Tot astfel, impunerea necesității unei notificări calificate, care să îmbrace forma cererii de chemare în judecată - așa cum a apreciat instanța de apel, când a recunoscut dreptul reclamantului la despăgubiri de la acest moment - este rezultatul confuziei pe care curtea de apel o face între obligația de despăgubire pentru întârzierea la plată a unei sume de bani în materie civilă (dobânzi) și obligația de despăgubiri acordată sub forma unei sume de bani pentru neexecutarea altor obligații.

De asemenea, în argumentarea soluției sale, de recunoaștere a dreptului reclamantului la despăgubiri pentru lipsa de folosință începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, instanța de apel a mai reproșat reclamantului fie lipsa intenției sale de intrare în posesia imobilului - prin neformularea unei cereri de repunere în situația anterioară sau de constatare a dreptului de proprietate, subsecvent celei de constatare a rezoluțiunii de drept a contractului - fie nedeținerea unui titlu executoriu care să-i dea acest drept - afirmându-se că hotărârea pronunțată în litigiul precedent, fiind una în constatare, nu era susceptibilă de punere în executare, reclamantul redobândind posesia numai ca urmare a exercitării acțiunii în revendicare în cadrul prezentului litigiu.

Instanța supremă a reținut că raționamentul instanței de apel este greșit sub toate aspectele și contradictoriu. Aceasta întrucât pentru respectarea deplină a dreptului său de proprietate de către pârâți, ulterior denunțării unilaterale a contractului și pronunțării Sentinței civile nr. 161 din 13 februarie 2008 a Judecătoriei Sector 5, reclamantul nu ar mai fi trebuit să aibă nevoie de formularea pe cale judiciară a unei cereri de repunere în situația anterioară și, cu atât mai puțin a uneia de constatare a dreptului său de proprietate asupra imobilului (hotărâre, de asemenea, inutilă chiar potrivit raționamentului instanței de apel, dată fiind absența atributului executorialității acesteia).

În materie de executare a obligațiilor, principiul este cel al executării lor benevole și cu bună-credință, statul fiind cel dintâi chemat să respecte și să se conformeze unei obligații legale (aceea de a nu aduce atingere dreptului altuia), mai ales când existența acesteia a făcut obiectul unei proceduri judiciare în care a fost implicat în calitate de parte. Luând cunoștință, cel mai târziu, în cursul procedurii judiciare despre denunțarea unilaterală a contractului de vânzare-cumpărare ce constituia titlul său de proprietate asupra imobilului din str… și, în același timp, despre reîntoarcerea, cu efect retroactiv, a dreptului în patrimoniul succesorului fostei vânzătoare, ar fi trebuit ca statul să înceteze benevol orice acte sau fapte de natură să contrazică dreptul reclamantului ori să constituie încălcări ale acestuia.

Posibilitatea reclamantului de obținere a unui titlu executoriu pentru punerea în posesia de fapt a bunului care-i aparține și recâștigarea, pe această cale, a prerogativei folosinței nu-i știrbește acestuia dreptul de a fi despăgubit pecuniar în caz de încălcare a atributului folosinței. Obținerea unui astfel de titlu executoriu - pe calea acțiunii în revendicare de față - nu legitimează folosința exercitată de pârâți (Statul român iar, până în octombrie 2013, și de A.R. și I.E.F.), pentru a putea justifica refuzul recunoașterii acestui drept reclamantului anterior datei introducerii acțiunii pendinte. Nu există nici un temei legal de a afirma că, în circumstanțele date, statul era îndreptățit să continue folosința bunului (deși, implicit, se stabilise judiciar că dreptul său asupra acestuia încetase), cât timp reclamantul nu deținea un titlu executoriu pentru intrarea în posesia de fapt a imobilului, așa cum a considerat instanța de apel.

Atributul folosinței bunului aparține reclamantului în virtutea calității sale de proprietar, independent de demararea oricărei proceduri judiciare necesare, eventual, pentru protejarea acestei prerogative. Dreptul în sine (ius utendi) și mijloacele de protecție a acestuia nu trebuie confundate încât să se condiționeze recunoașterea dreptului de faptul inițierii unui anume demers pentru protecția acestuia, așa cum a făcut Curtea de Apel, recunoscând dreptul reclamantului la obținerea contravalorii lipsei de folosință doar de la data inițierii procedurii judiciare apte să-i și confere un titlu executoriu în privința prerogativei folosinței, prin introducerea acțiunii în revendicare. Proprietarul unui bun, lipsit în mod nelegitim de folosința acestuia are, neîndoielnic, posibilitatea de a-și proteja dreptul și pe calea acțiunii în despăgubiri pentru lipsa de folosință.

Fiind vorba despre o acțiune patrimonială, recunoașterea acestui drept nu se poate întinde decât, cel mult, pentru o perioadă de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată (care a avut loc la 9 februarie 2012), statuare care este în acord cu precizările făcute în apel de către reclamant în privința perioadei pentru care solicită acordarea sumelor. Această constatare este suficientă pentru a argumenta inclusiv temeinicia criticii recurentului relativă la greșita stabilire a cuantumului despăgubirii acordate de către instanța de apel, care, admițând că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru perioada 9 februarie 2012 (data introducerii acțiunii) - octombrie 2013 (data eliberării imobilului de către A.R.

și I.E.F.), a obligat pe cei doi pârâți, care au deținut dreptul de administrare asupra imobilului, la plata unei sume de 133,16 RON. Interesul cercetării criticii este dat însă de nevoia determinării criteriilor ce vor trebui avute în vedere la refacerea calculelor. Înalta Curte a constatat că nici raportat la perioada avută în vedere de instanța de apel (9 februarie 2012 - octombrie 2013), suma acordată nu se regăsește în calculele expertului ce a efectuat expertiza din apel și pe care, se înțelege tot din considerentele deciziei atacate, că instanța a validat-o, de vreme ce a considerat că, administrând-o, a răspuns implicit criticilor din apel ale reclamantului (care acuza o evaluare defectuoasă realizată de tribunal, printr-o expertiză ce nu se raporta la prețul pieței, ci la chiriile de protecție socială utilizate de O.U.G.

nr. 44/1999), valorificându-i obiecțiunile, și a apreciat că, astfel fiind, o eventuală vătămare a drepturilor sale procesuale nu subzistă. În plus, considerentele deciziei menționează explicit că suma de 133,16 RON reprezintă despăgubiri la valoarea de piață. Verificarea completă a legalității acestei părți a deciziei atacate presupune examinarea deopotrivă și a recursului reclamantului îndreptat împotriva Încheierii din 25 aprilie 2016 a Curții de Apel București, încheiere prin care, răspunzând unei cereri a acestuia de îndreptare eroare de calcul în privința sumei de 133,16 RON, instanța de apel afirmă, în mod cu totul contrar mențiunilor regăsite în cuprinsul deciziei atacate că suma în cauză este rezultată din raportul de expertiză efectuat la instanța de fond, neputându-se vorbi de o eroare de calcul.

Instanța de recurs a reținut că Încheierea din 25 aprilie 2016 contrazice întrutotul partea finală a deciziei de apel examinate, afirmându-se, pe de o parte, că suma de 133,16 RON este rezultată nu din expertiza din apel - pe care considerentele deciziei arată că o validează, dând satisfacție unei anumite critici de apel a reclamantului, ci din aceea de fond (criticată cu succes în apel de reclamant), iar pe de o altă parte, că suma nu reprezintă, după cum afirma decizia, despăgubiri la valoarea de piață, ci despăgubiri în raport de chiria de protecție socială (potrivit criteriului utilizat în expertiza din primă instanță).

Explicând una și aceeași rezoluție decizională a instanței de apel, însă într-un mod diametral opus, decizia și Încheierea din 25 aprilie 2016 apar ca două acte procedurale profund contradictorii, care fac imposibil de exercitat controlul judiciar, neputându-se ști care dintre acestea dă expresie voinței reale interne a instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât suma acordată nu se regăsește în calculul niciunuia din cele două rapoarte, iar explicații amănunțite asupra calculului lipsesc atât deciziei, cât și încheierii.

Soluția de casare a fost justificată și prin aceea că, în raport cu celelalte dezlegări ale prezentului recurs, ținuți să răspundă pentru lipsa de folosință a imobilului sunt, nu doar cei doi pârâți care au exercitat un drept de administrare asupra imobilului, ci și Statul Român, pârât față de care, până în prezent, nu a existat o devoluare a fondului din partea celor două instanțe, astfel că doar prin modificarea deciziei de apel s-ar ajunge la consecința stabilirii unor obligații în sarcina acestei părți direct în recurs, soluție ce nu asigură garanțiile unui proces echitabil în raport cu aceasta. S-a cerut astfel instanței de apel să reia judecata cauzei în raport de dezlegările obligatorii ale prezentei hotărâri, prin determinarea drepturilor cuvenite reclamantului începând cu data de 9 februarie 2009, în raport cu cei trei pârâți, Statul Român, A.R.

și I.E.F., cu reținerea datei eliberării imobilului de către cei din urmă (octombrie 2013). Instanța de trimitere a solicitat lămuri suplimentare și în legătură cu eventuala intervenire a predării imobilului (chiar pe cale silită) de către Statul Român, la data judecării recursului acesta declarând că nu deține încă un act formal de punere în posesie, și a pretins ca instanța de apel să aibă în vedere la stabilirea despăgubirilor, momentul final al predării imobilului. Cât privește criteriul de determinare a despăgubirilor, s-a stabilit ca acesta să fie cel al valorii de piață, neexistând nici un argument legal de a opta în favoarea unui criteriu de protecție socială.

În plus, se va avea în vedere că acea parte a deciziei instanței de apel care reține că a valorificat criticile din apelul reclamantului relative la modul nelegal de evaluare a despăgubirilor în primă instanță (prin expertiza ce utiliza criteriul chiriei de protecție socială), prin încuviințarea efectuării unei noi expertize în apel, nu a făcut obiectul criticilor în recursul nici unei părți, proba în sine și dezlegarea dată de instanța de apel pe acest aspect rămânând câștigate cauzei (iar soluția instanței de recurs este una de casare parțială, în limita celor precizate).

Cu ocazia rejudecării și în raport de soluția ce se va adopta, instanța de trimitere a pretins ca instanța de apel să aibă în vedere și criticile din recursul reclamantului relative la acordarea cheltuielilor de judecată (taxe de timbru și onorariu de avocat) aferente cererii în despăgubiri pentru lipsa de folosință, cărora, dată fiind soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, instanța de recurs nu le-a putut răspunde la acest moment. Vor fi avute în vedere și cheltuielile efectuate cu prezentul recurs care au fost determinate de judecata relativă la aceeași solicitare a reclamantului. Cât privește recursul declarat de Statul Român, prin M.F.P., criticile au fost găsite neîntemeiate, reținându-se că în mod corect instanța de apel a stabilit că reprezentantul Statului român este M.F.P., iar nu A.R., în virtutea dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. c) și ale art. 3 din H.G.

nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea M.F.P., ca și a dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Decretul-lege nr. 31/1954, dreptul de administrare conferit A.R. fiind fără relevanță juridică în determinarea reprezentatului legal al Statului Român în prezentul litigiu. De asemenea, nu a fost reținută calitatea de reprezentant al Statului Român în persoana juridică a Ministerului Justiției, dreptul de reprezentare conferit altui organism decât Ministerul Finanțelor având, în raport cu dispozițiile art. 25 alin. (2) din Decretul-lege nr. 31/1954, un caracter excepțional și limitat și care, în cazul dedus judecății a fost legat doar de încheierea contractului de vânzare-cumpărare și ulterior, de constatarea judiciară a intervenirii rezoluțiunii acestuia.

Critica privitoare la o pretinsă obligare a Statului Român la plata cheltuielilor de judecată a fost găsită străină judecății efectuată în apel, ce a fost finalizată prin pronunțarea unei hotărâri care nu cuprinde nici o astfel de dispoziție. Prezența acestei critici în recursul pârâtului poate fi explicată și ca o reiterare (prin copiere) a criticii identice formulate prin completarea la motivele de apel ale acestei părți, îndreptate împotriva hotărârii de primă instanță, însă astfel fiind, aceasta nu poate fi avută în vedere drept critică valabilă de recurs întrucât pe această cale s-ar putea, cel mult, supune cenzurii, nu direct soluția primei instanțe, ci, eventual, dezlegarea dată de instanța de apel criticii îndreptată împotriva hotărârii de primă instanță, ceea ce însă nu s-a întâmplat.

Prin Decizia civilă nr. 206A/2017 din 3 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis în tot capătul de cerere privind obligarea pârâților Statul Român prin M.F.P., A.R. și I.E.F. la plata de despăgubiri, a obligat pe pârâții Statul Român prin M.F.P., A.R. și I.E.F. să plătească, în solidar, reclamantului suma de 1.983.543 RON despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului situat în sector 1 București, compus din teren în suprafață de 1.223 mp și construcții cu o suprafață desfășurată de 2.323,5 mp pe perioada 1 februarie 2009 - 1 octombrie 2013, a obligat pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamantului și suma de 1.463.019 RON despăgubiri calculate pentru același imobil pe perioada 1 octombrie 2013 la zi (februarie 2017), a obligat pe pârâtul Statul Român prin M.F.P.

să plătească reclamantului suma de 30.284 RON cheltuieli de judecată de la prima instanță și recurs, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă capătului de cerere privind lipsa de folosință, din care în solidar cu A.R. și I.E.F. suma de 15.000 RON, a dat în debit pe reclamant cu 4.446,27 RON taxă judiciară de timbru din rejudecare apel și a obligat pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamantului și suma de 8.046 RON cheltuieli de judecată din rejudecare, din care în solidar cu ceilalți pârâți 4.000 RON. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele: Prin completarea la raportul de expertiză întocmit de către același expert, în răspunsul la obiecțiuni din rejudecare, s-a stabilit că pe perioada februarie 2009 - 1 octombrie 2013, când pârâții A.R.

și I.E.F. au predat imobilul către reclamant, valoarea despăgubirilor este de 1.983.543 RON. Totodată, expertul a stabilit că de la data de 1 ianuarie 2016 și până la zi, chiriile practicate pe piața liberă pentru imobilul din litigiu însumează 478.154 RON. Instanța supremă a stabilit că pentru perioada 1 februarie 2009 - 1 octombrie 2013, când A.R. și I.E.F. au predat imobilul către reclamant, cei trei pârâți, respectiv Statul Român prin M.F.P., A.R. și I.E.F. răspund în solidar pentru plata de despăgubiri. Ca urmare, în baza art. 998 C. civ., a admis în tot, capătul de cerere privind obligarea pârâților Statul Român prin M.F.P., A.R.

și I.E.F., la plata de despăgubiri, în sensul că aceștia vor fi obligați să plătească, în solidar, reclamantului suma de 1.983.543 RON despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului situat în sector 1 București, compus din teren în suprafață de 1223 mp și construcții cu o suprafață desfășurată de 2.323,5 mp pe perioada 1 februarie 2009 - 1 octombrie 2013. În apel, pârâtul Statul Român prin M.F.P. a arătat că nici până în prezent, nu a predat în mod formal imobilul către reclamant, acesta figurând și în prezent în inventarul bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1.705/2006. Scoaterea din inventarul public a acestui bun poate fi făcută doar prin hotărâre de guvern ce nu a fost adoptată nici până în prezent.

Reclamantul a confirmat că nici până în prezent nu i s-a predat imobilul de către Statul Român. În consecință, constatând că prejudiciul pentru lipsa de folosință a imobilului există până în prezent, instanța de apel a obligat pe pârâtul Statul Român să plătească singur către reclamant suma de 1.463.019 RON reprezentând diferența de chirie practicată pe piața liberă de la 1 octombrie 2013 până în luna februarie 2017 când s-a efectuat raportul de expertiză. La calculul acestei sume s-a avut în vedere valoarea chiriei, calculată de expert pentru întreaga perioadă, respectiv de la 1 februarie 2009 până la 31 decembrie 2015 calculată prin primul raport de expertiză din apel (2.968.408 RON) și respectiv de la 1 ianuarie 2016 până în luna februarie 2017 calculată prin completarea la expertiză din rejudecare în apel (478.154 RON), deci un total de 3.446.562 RON.

Din această valoare s-a scăzut suma de 1.983.543 RON, pe care Statul Român a fost obligat să o plătească în solidar cu ceilalți doi pârâți, astfel încât, a rezultat o diferență de 1.463.019 RON chirie calculată de la 1 octombrie 2013 până în luna februarie 2017 la care a fost obligat singur Statul Român prin M.F.P. către reclamant. Referitor la plata cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel a constatat că prin recursul declarat de reclamant împotriva deciziei din apel s-a susținut că greșit nu au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată, respectiv taxa de timbru aferentă capătului de cerere pentru lipsa de folosință achitată la fond și că nu au existat critici privind neacordarea onorariilor de avocat și expert.

Deosebit de aceasta, Curtea de Apel a constatat că prin Sentința civilă nr. 562 din 30 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, intrată în puterea lucrului judecat, dată în completarea Sentinței civile nr. 1.698 din 17 decembrie 2014 a aceleiași instanțe pronunțată în cauză, Statul Român prin M.F.P. a fost obligat să achite reclamantului suma de 12.221 RON reprezentând taxă de timbru aferentă acțiunii în revendicare și timbru judiciar, cât și onorariu de expertiză. Capătul de cerere privind taxa de timbru aferentă cererii privind lipsa de folosință a fost respins, ca neîntemeiat, ca urmare a respingerii acestui capăt de cerere.

Întrucât prin recursul ale cărui critici în privința cheltuielilor de judecată, recurentul a pretins și taxa de timbru aferentă capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință, care fusese respins la prima instanță, curtea constată că acesta a achitat inițial, o taxă judiciară de timbru de 2.611 RON, iar ulterior o taxă judiciară de timbru de 11.733 RON, aferente acestui capăt de cerere, deci un total de 14.344 RON. Din această sumă, prin Sentința civilă nr. 1.698 din 17 decembrie 2014 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a dispus restituirea către reclamant a sumei de 507 RON taxă judiciară de timbru achitată în plus. Făcând diferența între 14.344 RON și 507 RON rezultă că pentru taxa judiciară de timbru aferentă capătului de cerere privind plata de despăgubiri, achitată la prima instanță, reclamantului i se cuvine suma de 13.387 RON.

La această sumă urmează a se adăuga și suma de 16.897 RON taxă judiciară de timbru achitată în instanța de recurs și neacordată, ca urmare a casării cu trimitere, rezultând astfel un total de 30.284 RON. Ca urmare, întrucât pârâții au căzut în pretenții și se află în culpă procesuală, pârâtul Statul român prin M.F.P. a fost obligat să plătească reclamantului suma de 30.284 RON cheltuieli de judecată, de la prima instanță și recurs reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă capătului de cerere privind lipsa de folosință, din care, în solidar cu A.R. și I.E.F. suma de 15.000 RON, proporțional cu valoarea pretențiilor admise în raport de cei din urmă pârâți. Instanța a dispus darea în debit a reclamantului cu suma de 4.446,27 RON taxă judiciară de timbru stabilită în rejudecare, aferentă valorii de 478.154 RON chirie calculată de la 1 ianuarie 2016 la zi.

În baza art. 274 C. proc. civ., Statul Român prin M.F.P. a fost obligat să plătească reclamantului și suma de 8.046 RON cheltuieli de judecată din rejudecare reprezentând 4.446,27 RON taxă judiciară de timbru, 2.600 RON onorariu avocat și 1.000 RON onorariu expert, din care 4.000 RON în solidar cu ceilalți doi pârâți în limita pretențiilor admise. Prin expertiza dispus în apel s-a stabilit că pentru lipsa de folosință a terenului și construcțiilor din sector 1 București, pentru perioada 1 februarie 2009 și până la 31 decembrie 2015, data efectuării raportului de expertiză, valoarea despăgubirilor este de 2.968.408 RON, calculată la nivelul chiriilor de pe piața liberă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român prin M.F.P.

reprezentat de D.G.R.F.P. București. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că un prim motiv de recurs îl constituie eroarea strecurată la pag. 11 din cuprinsul Deciziei civile nr. 206A din 3 martie 2017, parag. al doilea, în sensul că diferența dintre suma de 14.344 RON reprezentând taxa judiciară de timbru achitată pentru contravaloarea lipsei de folosință la prima instanță și suma de 507 RON restituită prin Sentința civilă nr. 1.698 din 17 decembrie 2014 a Tribunalului București, este de 13.837 RON și nu 13.387 RON, cum în mod greșit s-a reținut. În continuare, cumulând suma de 16.897 RON reprezentând taxa judiciară de timbru achitată de instanța de recurs și neacordată, ca urmare a casării cu trimitere cu suma de 13.837 RON rezultă un total de 30.734 RON, iar nu unul de 30.284 RON, cum eronat a reținut instanța de apel.

Un al doilea motiv, de recurs este acela că instanța a omis a include în cuantumul sumei de 30.734 RON, reprezentând cheltuielile de judecată în primă instanță și în recurs și suma de 500 RON reprezentând suplimentul la onorariul pentru expertiza topo ce a fost achitat, astfel cum reiese din dispozitivul Sentinței civile nr. 1.698 din 17 decembrie 2014. Un al treilea motiv este reprezentat de faptul că s-a reținut în sarcina Statului Român, obligarea către reclamant la plata sumei de 8.046 RON, fără a fi inclusă și suma de 900 RON, reprezentând onorariu de expert, asupra căruia instanța nu s-a pronunțat. Față de cele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.850 RON cheltuieli de judecată dovedite și neacordate.

Recurentul-pârât Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. București în dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că în mod greșit instanța de apel a dispus obligarea sa la plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință pentru imobilul situat în str… pentru perioada 1 decembrie 2009 - februarie 2017. A mai susținut recurentul că imobilul în discuție se afla în proprietatea publică a statului și în administrarea I.E.F., ordonator principal fiind A.R., și deci statul nu este răspunzător pentru nepredare. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor stabilite prin raportul de expertiză, recurentul a susținut că expertul a avut în vedere la efectuarea lucrării studii de probă și rapoarte anuale privind piața spațiilor de închiriat, fără a fi în posesia unor contracte efectiv încheiate.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, învederează faptul că instanța a dispus în mod nejustificat obligarea sa la plata acestora întrucât nu există culpă procesuală. În consecință, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de acordare a despăgubirilor. La termenul de judecată din data de 27 septembrie 2017 recurentul-reclamant prin avocat a precizat că față de soluția instanței de apel de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul dispozitivului deciziei recurate, aspectele de nelegalitate expuse la pct. 1 și 2 din cuprinsul cererii de recurs au rămas fără obiect și nu le mai susține.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursurile formulate sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed: Primele două critici din recursul reclamanților au rămas fără obiect, aspectele fiind soluționate pe calea cererii de îndreptare eroare materială. De altfel, recurenta reclamantă nu și-a mai susținut aceste critici cu ocazia dezbaterilor pe fond. Critica privind neobligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 900 RON reprezentând onorariu de expert, achitat în faza de apel rejudecare, este nefondată. În apel la rejudecare s-a stabilit un onorariu de expert de 1.000 RON, ce a fost achitat de reclamanți (pag. 29). Nu se face dovada că s-a suplimentat onorariul cu suma de 900 RON așa cum susține recurenta în recursul de față.

Nefondată este și critica recurentului-pârât Statul Român prin M.F.P. de obligare la plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință pentru imobilul situat în str… pentru perioada 1 februarie 2009 - februarie 2017. Cum prin Decizia civilă nr. 1.552 din 21 septembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost dezlegată problema de drept privind răspunderea Statului Român pentru plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului din litigiu, o astfel de critică nu mai poate fi repusă în discuție. Casarea a privit doar calculele. Nefondată este și critica referitoare la cuantumul despăgubirilor stabilite prin raportului de expertiză, întrucât aceasta reprezintă un motiv de netemeinicie care, nu poate forma obiect de analiză în această cale de atac, avându-se în vedere abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc.

civ. Nici critica prin care recurentul-pârât a susținut că în acordarea cheltuielilor de judecată, nu au fost avute în vedere criteriile la care se referă art. 274 C. proc. civ. nu este fondată. Se constată că instanța de apel a avut în vedere jurisprudența națională în aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și cerința că în analiza culpei să se aibă în vedere și prejudiciul real al părții care a achitat cheltuielile de judecată. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. București împotriva Deciziei civile nr. 206 A din 3 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 septembrie 2017. Procesat de GGC - N