ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5577/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 8 iunie 1994, sub nr. 4544/1994, pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, reclamantul T.D.A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Prefectura municipiului București și SAI, Consiliul general al municipiului București, Consiliul local al Sectorului 4 București, SC AVL B. SA, solicitând instanței să constate că este proprietarul imobilului situat în București, str. G.G., (fostă Calea R.) sector 4. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul a fost proprietatea autoarei sale, C.A., și a fost naționalizat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.

După mai multe cicluri procesuale, Judecătoria sectorului 4 București, prin Încheierea din 9 iunie 2008, a admis excepția conexității și a dispus conexarea cu Dosarul nr. 2841/4/2008 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, lărgindu-se, astfel, cadrul procesual, cu încă un reclamant, respectiv C. (C.) E.G. Prin Sentința civilă nr. 3207 din 4 mai 2009, Judecătoria Sectorului 4 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în considerarea valorii imobilului a cărui revendicare se solicitase. Prin Sentința civilă nr. 851 din 26 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanții T.D.A. și W.S.Ș.

(în calitate de moștenitor al reclamantei C.E.G.); a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str. G.G. (fostă Calea R.), sector 4, precum și nulitatea absolută a Contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2143 din 16 ianuarie 1998, nr. 2145 din 19 ianuarie 1998, nr. 2096 din 9 decembrie 1997, nr. 1766 din 14 aprilie 1997, nr. 2053 din 29 septembrie 1997 și nr. 2367 din 21 octombrie 1998; a admis acțiunea în revendicare și a obligat pe pârâți să lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul, astfel: R.G., apartamentul nr. 2, parter; M.M., apartamentul nr. 1, parter, corp C; S.C. și S.M., apartamentul nr. 3, mansardă, corp A; I.M. și I.L., apartamentul nr. 2, parter, corp B; L.V., apartamentul nr. 7M, parter, corp A; C.M.

(în calitate de succesoare a defunctei P.M.), apartamentul nr. 7, parter, corp A, și Primăria municipiului București, prin primar, apartamentele nevândute, situate în același imobil, reținând, în esență, că, în ceea ce privește cererea reclamanților de constatare a nevalabilității titlului statului, aceasta este admisibilă și recunoscută în mod expres de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia „instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”. Prin Decizia civilă nr. 22A din 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții pârâți M.M., S.C., S.M., C.M., I.M., I.L., Municipiul București.

Curtea a reținut că în mod temeinic și legal prima instanță a constatat că cererea reclamanților T.D.A. și W.S.Ș. este admisibilă și poate fi finalizată în mod expres, raportat la dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cât timp s-a promovat o cerere în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Totodată, a mai reținut că pârâții chiriași au fost de rea-credință la cumpărarea apartamentelor, întrucât, cu minime diligențe, aveau posibilitatea de a afla că moștenitorii fostului proprietar întreprind demersuri pentru redobândirea dreptului de proprietate încă din anul 1994, aspect care ar fi fost de natură a-i împiedica să cumpere apartamentele.

Curtea a constatat că acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 1994, astfel că în mod corect s-a procedat la compararea titlurilor autorilor în conformitate cu regulile clasice în materia revendicării. Împotriva Încheierii din 10 ianuarie 2012, cât și a deciziei pronunțate în apel au declarat recurs pârâții M.M., S.C., S.M., iar pârâții C.M., I.M. și I.L. au declarat recurs împotriva aceleiași decizii, criticându-le pentru nelegalitate. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, prin Decizia nr. 2479 din 24 aprilie 2013 a respins, ca nefondate, recursurile pârâților, reținând că hotărârile atacate sunt legale. Nemulțumită de această soluție, pârâta M.M. a solicitat revizuirea hotărârii pronunțate în recurs în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc.

civ., anularea deciziei atacate, admiterea recursului și, pe fond, respingerea acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată. Motivând calea de atac, revizuenta M.M. a arătat că reclamanții au fost despăgubiți de două ori pentru același imobil preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, primind atât decizie de despăgubire în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, pentru partea de imobil vândută, cât și restituirea imobilului în natură, prin Sentința civilă nr. 851 din 24 aprilie 2011, rămasă definitivă și irevocabilă. Prin Sentința civilă nr. 127 din 23 ianuarie 2007 Primarul municipiului București a fost obligat să se pronunțe prin Decizie motivată asupra notificării nr. 1197 din 18 iulie 2001 pentru imobilul în litigiu.

Prin Dispoziția Primarului General nr. 14.605 din 12 octombrie 2011 s-a recunoscut reclamanților dreptul de a obține măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, iar, prin dispoziția Primarului General nr. 14.606 din 12 octombrie 2011, prin care li s-a restituit reclamanților în natură partea din imobil rămasă nevândută. Prin urmare, consideră revizuenta, bunul se află deja în patrimoniul reclamanților, pârâții nemaiputând fi obligați la restituire prin acțiunea în revendicare de drept comun. Totodată, atât timp cât titlul pârâtei a fost constatat nul lipsește unul din termenii comparației de titluri. Reclamanții au precizat că acțiunea lor în revendicare este de drept comun abia după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, modificare a temeiului de drept care nu mai era posibilă la acea dată.

La termenul de judecată din data de 2 decembrie 2013, Înalta Curte a pus în discuție admisibilitatea cererii de revizuire în raport de dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ. Analizând cererea de revizuire, Înalta Curte o va respinge ca inadmisibilă pentru considerentele ce succed: Revizuirea oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive numai în cazurile strict determinate de lege. Conform dispozițiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în cazurile prevăzute de pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În sensul textului de lege citat, hotărârile date de instanțele de recurs pot constitui obiect al cererii de revizuire numai dacă evocă fondul. O instanță de recurs evocă fondul atunci când, în temeiul dreptului de control judiciar, aceasta reapreciază probele administrate de instanțele inferioare, reține o altă situație de fapt și pronunță o soluție cu totul diferită decât aceea sau acelea pronunțate de instanțele inferioare. Prin urmare, nu au acest caracter și nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere. În cauză, Deciziei nr. 2479 din 24 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a cărei revizuire se solicită, nu evocă fondul, întrucât prin această hotărâre s-au respins, ca nefondate, recursurile formulate de pârâți.

Astfel, nu se poate reține că instanța de recurs a examinat raportul juridic dedus judecății pe fond. În consecință, Înalta Curte reține că decizia pronunțată de instanța de recurs, nu evocă fondul pricinii, astfel încât în speța supusă analizei nu este îndeplinită o condiție generală de admisibilitate a cererii de revizuire, condiție impusă de disp. art. 322 alin. (1) C. proc. civ., și anume aceea ca hotărârea dată în recurs să evoce fondul. În această situație, analizarea condițiilor specifice reglementate de dispozițiile pct. 2 al art. 322 C. proc. civ. și a criticilor invocate de revizuentă, care repun în discuție chestiuni ce au făcut obiect al cercetării în recurs, devine inutilă. În consecință, față de cele arătate, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile esențiale pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc.

civ., astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta M.M. împotriva Deciziei nr. 2479 din 24 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta M.M. împotriva Deciziei nr. 2479 din 24 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2013. Procesat de GGC - LM