ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5577/2013

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la 8 iunie 1994, sub nr. 4544/1994, pe rolul Judecătoriei

sectorului 4 București, reclamantul T.D.A. a chemat în judecată pe pârâții

Ministerul Finanțelor Publice, Prefectura municipiului București și SAI,

Consiliul general al municipiului București, Consiliul local al Sectorului 4

București, SC AVL B. SA, solicitând instanței să constate că este proprietarul

imobilului situat în București, str. G.G., (fostă Calea R.) sector 4.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că imobilul a fost proprietatea autoarei sale, C.A., și a

fost naționalizat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.

După mai multe

cicluri procesuale, Judecătoria sectorului 4 București, prin Încheierea din 9

iunie 2008, a admis excepția conexității și a dispus conexarea cu Dosarul nr.

2841/4/2008 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, lărgindu-se,

astfel, cadrul procesual, cu încă un reclamant, respectiv C. (C.) E.G.

Prin Sentința civilă

nr. 3207 din 4 mai 2009, Judecătoria Sectorului 4 București a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în

considerarea valorii imobilului a cărui revendicare se solicitase.

Prin Sentința civilă

nr. 851 din 26 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis

acțiunea formulată de reclamanții T.D.A. și W.S.Ș. (în calitate de moștenitor

al reclamantei C.E.G.); a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra

imobilului situat în București, str. G.G. (fostă Calea R.), sector 4, precum și

nulitatea absolută a Contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2143 din 16 ianuarie

1998, nr. 2145 din 19 ianuarie 1998, nr. 2096 din 9 decembrie 1997, nr. 1766

din 14 aprilie 1997, nr. 2053 din 29 septembrie 1997 și nr. 2367 din 21

octombrie 1998; a admis acțiunea în revendicare și a obligat pe pârâți să lase

în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul, astfel: R.G.,

apartamentul nr. 2, parter; M.M., apartamentul nr. 1, parter, corp C; S.C. și

S.M., apartamentul nr. 3, mansardă, corp A; I.M. și I.L., apartamentul nr. 2,

parter, corp B; L.V., apartamentul nr. 7M, parter, corp A; C.M. (în calitate de

succesoare a defunctei P.M.), apartamentul nr. 7, parter, corp A, și Primăria

municipiului București, prin primar, apartamentele nevândute, situate în

același imobil, reținând, în esență, că, în ceea ce privește cererea reclamanților

de constatare a nevalabilității titlului statului, aceasta este admisibilă și

recunoscută în mod expres de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, potrivit

căruia „instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea

titlului”.

Prin Decizia civilă

nr. 22A din 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondate, apelurile

formulate de apelanții pârâți M.M., S.C., S.M., C.M., I.M., I.L., Municipiul

București.

Curtea a reținut că

în mod temeinic și legal prima instanță a constatat că cererea reclamanților

T.D.A. și W.S.Ș. este admisibilă și poate fi finalizată în mod expres, raportat

la dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cât timp s-a promovat

o cerere în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Totodată, a mai

reținut că pârâții chiriași au fost de rea-credință la cumpărarea

apartamentelor, întrucât, cu minime diligențe, aveau posibilitatea de a afla că

moștenitorii fostului proprietar întreprind demersuri pentru redobândirea

dreptului de proprietate încă din anul 1994, aspect care ar fi fost de natură

a-i împiedica să cumpere apartamentele.

Curtea a constatat că

acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 1994, astfel că în mod corect

s-a procedat la compararea titlurilor autorilor în conformitate cu regulile

clasice în materia revendicării.

Împotriva Încheierii

din 10 ianuarie 2012, cât și a deciziei pronunțate în apel au declarat recurs

pârâții M.M., S.C., S.M., iar pârâții C.M., I.M. și I.L. au declarat recurs

împotriva aceleiași decizii, criticându-le pentru nelegalitate.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă, prin Decizia nr. 2479 din 24 aprilie 2013 a

respins, ca nefondate, recursurile pârâților, reținând că hotărârile atacate

sunt legale.

Nemulțumită de

această soluție, pârâta M.M. a solicitat revizuirea hotărârii pronunțate în

recurs în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., anularea

deciziei atacate, admiterea recursului și, pe fond, respingerea acțiunii

reclamanților, ca neîntemeiată.

Motivând calea de

atac, revizuenta M.M. a arătat că reclamanții au fost despăgubiți de două ori

pentru același imobil preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, primind atât

decizie de despăgubire în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, pentru partea

de imobil vândută, cât și restituirea imobilului în natură, prin Sentința

civilă nr. 851 din 24 aprilie 2011, rămasă definitivă și irevocabilă. Prin

Sentința civilă nr. 127 din 23 ianuarie 2007 Primarul municipiului București a

fost obligat să se pronunțe prin Decizie motivată asupra notificării nr. 1197

din 18 iulie 2001 pentru imobilul în litigiu. Prin Dispoziția Primarului

General nr. 14.605 din 12 octombrie 2011 s-a recunoscut reclamanților dreptul

de a obține măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în

baza Legii nr. 112/1995, iar, prin dispoziția Primarului General nr. 14.606 din

12 octombrie 2011, prin care li s-a restituit reclamanților în natură partea

din imobil rămasă nevândută. Prin urmare, consideră revizuenta, bunul se află

deja în patrimoniul reclamanților, pârâții nemaiputând fi obligați la

restituire prin acțiunea în revendicare de drept comun. Totodată, atât timp cât

titlul pârâtei a fost constatat nul lipsește unul din termenii comparației de

titluri.

Reclamanții au

precizat că acțiunea lor în revendicare este de drept comun abia după intrarea

în vigoare a legii speciale de reparație, modificare a temeiului de drept care

nu mai era posibilă la acea dată.

La termenul de

judecată din data de 2 decembrie 2013, Înalta Curte a pus în discuție

admisibilitatea cererii de revizuire în raport de dispozițiile art. 326 alin.

(3) C. proc. civ.

Analizând cererea de

revizuire, Înalta Curte o va respinge ca inadmisibilă pentru considerentele ce

succed:

Revizuirea oferă

posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive numai în

cazurile strict determinate de lege.

Conform dispozițiilor

art. 322 alin. (1) C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în

instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o

instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în cazurile

prevăzute de pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În sensul textului de

lege citat, hotărârile date de instanțele de recurs pot constitui obiect al

cererii de revizuire numai dacă evocă fondul. O instanță de recurs evocă fondul

atunci când, în temeiul dreptului de control judiciar, aceasta reapreciază

probele administrate de instanțele inferioare, reține o altă situație de fapt

și pronunță o soluție cu totul diferită decât aceea sau acelea pronunțate de

instanțele inferioare.

Prin urmare, nu au

acest caracter și nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii

hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu

trimitere.

În cauză, Deciziei

nr. 2479 din 24 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, a cărei revizuire se solicită, nu evocă fondul,

întrucât prin această hotărâre s-au respins, ca nefondate, recursurile

formulate de pârâți.

Astfel, nu se poate

reține că instanța de recurs a examinat raportul juridic dedus judecății pe

fond.

În consecință, Înalta

Curte reține că decizia pronunțată de instanța de recurs, nu evocă fondul pricinii,

astfel încât în speța supusă analizei nu este îndeplinită o condiție generală

de admisibilitate a cererii de revizuire, condiție impusă de disp. art. 322

alin. (1) C. proc. civ., și anume aceea ca hotărârea dată în recurs să evoce

fondul.

În această situație,

analizarea condițiilor specifice reglementate de dispozițiile pct. 2 al art.

322 C. proc. civ. și a criticilor invocate de revizuentă, care repun în

discuție chestiuni ce au făcut obiect al cercetării în recurs, devine inutilă.

În consecință, față

de cele arătate, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile esențiale pentru

admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322

pct. 2 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 326 alin. (3)

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire

formulată de revizuenta M.M. împotriva Deciziei nr. 2479 din 24 aprilie 2013,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta M.M. împotriva

Deciziei nr. 2479 din 24 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 decembrie 2013.

Procesat de GGC - LM