ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2014

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestației în anulare de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 27 ianuarie 2010,

reclamanta A.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța,

să se constate anularea contractului de vânzare-cumpărare din 29 septembrie

1997, având ca obiect imobilul situat în B-dul R. (fosta G.), sector 4,

București, ca urmare a restituirii acestuia prin Sentința civilă nr. 8258 din

17 septembrie 1999 a Judecătoriei sector 4 București, definitivă și

irevocabilă, fostului proprietar; să se constate că prin aplicarea legilor

proprietății are calitatea de terț vătămat în dreptul său de proprietate asupra

imobilului vândut de către Statul Român prin contractul de vânzare-cumpărare

din 29 septembrie 1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar în temeiul

prevederilor Legii nr. 1/2009 să fie obligat Statul Român la restituirea

contravalorii acestui imobil, calculată la valoarea de piața actuală a

acestuia.

Prin Sentința nr. 133

din 27 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A.S. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin Sentința civilă nr. 8258 din 17 septembrie

1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, definitivă și

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3552/2000 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997, încheiat între DGAFI și

A.S., reținându-se că pârâta cumpărătoare A.S. a fost de rea-credință, astfel

încât în cauză devin incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, în conformitate cu care reclamanta este îndreptățită doar la

restituirea prețului actualizat al imobilului, nicidecum la valoarea de piață a

acestuia.

Față de cele

reținute, văzând și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în

conformitate cu care judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii

deduse judecății, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, a respins în

totalitate acțiunea, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 201A din 15 mai 2012 a admis

apelul declarat de reclamanta A.S.; a schimbat sentința apelată, în sensul că a

admis în parte acțiunea în pretenții formulată de reclamanta A.S. împotriva

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pe

pârât la plata sumei de 46.721 RON, reprezentând prețul reactualizat al

apartamentului nr. 1 situat în imobilul din București, str. G., sector 4, către

apelanta-reclamantă.

Prin Decizia nr. 1758

din 28 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a

respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A.S. și de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că susținerea formulată de reclamantă,

potrivit căreia instanța de apel nu s-a pronunțat asupra despăgubirilor

solicitate potrivit Legii nr. 1/2009, ce cuprind restituirea prețului

actualizat, cât și a sporului de valoare este nefondată, deoarece instanța de

apel, evocând fondul, în limita a ceea ce s-a criticat, a răspuns motivat în

fapt și în drept criticilor formulate de reclamantă pe acest aspect, ceea ce

permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs.

Critica formulată de

reclamanta în sensul că este îndreptățită la acordarea despăgubirilor potrivit

Legii nr. 1/2009, pe lângă prețul actual este nefondată, întrucât aceasta nu

este îndreptățită la restituirea prețului de piață pentru imobilul în litigiu

întrucât prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995, iar, ca efect al aplicării dispozițiilor art. 50 (2) din Legea nr.

10/2001, aceasta este îndreptățită numai la restituirea prețului actualizat al

imobilului, plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește

motivul de recurs formulat de pârât în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

acesta susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 294 - 295 C.

proc. civ., întrucât în speță nu a existat un capăt de cerere prin care să se

solicite restituită și actualizarea prețului plătit la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, iar prin soluția adoptată, instanța de apel a schimbat obiectul

cererii de chemare în judecată, astfel că cererea soluționată de instanța de

apel, de acordare a prețului plătit actualizat, apare ca o cerere nouă

formulată direct în apel.

Instanța de recurs a

constatat că aceste critici sunt nefondate, deoarece soluționarea cauzei în

apel nu s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 294 (1) și art. 295 (1) C.

proc. civ., câtă vreme, așa cum corect a reținut instanța de apel, atât în

acțiune, cât și prin motivele de apel reclamanta a făcut referire și la prețul

plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar prețul de piață

cuprinde atât prețul plătit inițial, cât și sporul de valoare.

De altfel, prin chiar

motivele de recurs, reclamanta precizează că obiectul acțiunii l-a constituit

atât restituirea prețului actualizat, cât și acordarea despăgubirilor, potrivit

Legii nr. 1/2009.

În ceea ce privește

celelalte critici formulate de pârât, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

s-a reținut că, în dreptul intern, în litigiile de natura celui de față,

normele generale cuprinse în Codul civil referitoare la materia evicțiunii

consumate se completează cu cele speciale cuprinse în prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (3) din

același act normativ, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate, conform

principiului specialia generalibus derogant.

Prin adoptarea

acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea

litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază,

participarea vânzătorului răspunzător de garanție contra evicțiunii, care, la

rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva

Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care nu

formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că,

prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act

normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci

era virat direct Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. 6 din lege).

Prin urmare, instanța

de recurs a constatat că, în raportul juridic dedus judecății, calitatea

procesuală pasivă, în considerarea reparației pentru evicțiune, o are Ministerul

Finanțelor Publice, potrivit art. 50 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată,

normă de drept cu caracter special, derogatorie de la normele generale ale

Codului civil - art. 1336 și urm., care reglementează obligația de garanție a

vânzătorului pentru evicțiune, iar conflictul dintre aceste dispoziții legale

se rezolvă în favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia

generalibus derogant

Împotriva acestei

decizii, reclamanta A.S. a formulat contestație în anulare, invocând în drept

dispozițiile art. 317 - 318 C. proc. civ. și solicitând aplicarea Legii nr.

1/2009 și a jurisprudenței instanței supreme și acordarea despăgubirilor

cuvenite, stabilite prin raportul de expertiză, actualizate cu indicele de

inflație comunicat de I.N.S.

În motivarea căii de

atac, contestatoarea a arătat că a cumpărat imobilul în anul 1996, cu

respectarea și îndeplinirea condițiilor legale prevăzute de Legea nr. 112/1995,

motiv pentru care a solicitat prin acțiune acordarea despăgubirilor prevăzute

de Legea nr. 1/2009.

Prin adoptarea Legii

nr. 10/2001 a fost încălcat unul din principiile consacrate de Constituție,

care prevede neretroactivitatea legii. Această lege specială a generat multe

litigii și a produs discriminare între cetățeni. Potrivit principiului

neretroactivității legii, nu mai poate fi desființat actul de vânzare-cumpărare

prin care a devenit proprietar al imobilului, de bună-credință și cu

îndeplinirea condițiilor legale de formă și de fond.

În temeiul Legii nr.

1/2009, care prevede obligativitatea acordării despăgubirii corespunzătoare,

instanța de judecată trebuie să acorde contestatoarei despăgubirile ce i se

cuvin, conform art. 129 C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, cât

și prin aplicarea corectă a legilor, în timp și spațiu. Despăgubirile legale

cuvenite reprezintă prețul de piață/circulație al imobilului, la care are

dreptul contestatoarea.

Acțiunea a fost

formulată în baza Legii nr. 1/2009, iar instanța a analizat în motivare textele

Legii nr. 10/2001. Astfel, instanța și-a depășit atribuțiile și limitele cu

care a fost învestită.

Contestația în

anulare este inadmisibilă, urmând a fi respinsă pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 317

alin. (1) C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație

în anulare când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat

pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii sau când hotărârea a

fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică

privitoare la competență.

Hotărârile irevocabile

pot fi atacate pentru motivele arătate, numai dacă aceste motive nu au putut fi

invocate pe cale apelului sau recursului.

Alin. (2) al art. 317

prevede că, contestația poate fi primită pentru motivele arătate la alin. (1),

în cazul când acestea au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța

le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a

fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.

Art. 318 C. proc.

civ. dispune că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale

sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis

din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Fiind o cale

extraordinară de atac de retractare, ce poate fi promovată numai în condițiile

strict reglementate de art. 317 - 318 C. proc. civ., contestația în anulare nu

poate fi exercitată pentru alte motive decât cele indicate în dispozițiile

legale menționate, neputându-se invoca în susținerea ei critici pentru care

partea a avut posibilitatea exercitării căilor de atac de reformare a

hotărârii; totodată, poate fi îndreptată numai împotriva hotărârilor strict

indicate de textul legal.

În speță,

contestatoarea A.S. a formulat contestație în anulare fără a dezvolta critici

care să poată fi încadrate în vreunul din motivele expres și limitativ

prevăzute de art. 317 - 318 C. proc. civ.

Contestația în

anulare nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, fiind o

cale extraordinară de atac.

Or, contestatoarea a

reiterat aceleași susțineri, analizate de către instanțe, privind greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 1/2009,

precum și greșita reținere a situației de fapt în ceea ce privește îndeplinirea

cerințelor legale prevăzute de Legea nr. 3.12/1995, respectate la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu.

Drept urmare, nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de textele de lege enunțate, contestația în

anulare fiind inadmisibilă și va fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea A.S. împotriva

Deciziei nr. 1758 din data de 28 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 martie 2014.

Procesat

de GGC - NN