ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 27 ianuarie 2010, reclamanta A.S.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate anularea contractului de vânzare-cumpărare din 29 septembrie 1997, având ca obiect imobilul situat în B-dul R. (fosta G.), sector 4, București, ca urmare a restituirii acestuia prin Sentința civilă nr. 8258 din 17 septembrie 1999 a Judecătoriei sector 4 București, definitivă și irevocabilă, fostului proprietar; să se constate că prin aplicarea legilor proprietății are calitatea de terț vătămat în dreptul său de proprietate asupra imobilului vândut de către Statul Român prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 septembrie 1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar în temeiul prevederilor Legii nr. 1/2009 să fie obligat Statul Român la restituirea contravalorii acestui imobil, calculată la valoarea de piața actuală a acestuia.

Prin Sentința nr. 133 din 27 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin Sentința civilă nr. 8258 din 17 septembrie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3552/2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997, încheiat între DGAFI și A.S., reținându-se că pârâta cumpărătoare A.S. a fost de rea-credință, astfel încât în cauză devin incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care reclamanta este îndreptățită doar la restituirea prețului actualizat al imobilului, nicidecum la valoarea de piață a acestuia.

Față de cele reținute, văzând și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în conformitate cu care judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, a respins în totalitate acțiunea, ca neîntemeiată. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 201A din 15 mai 2012 a admis apelul declarat de reclamanta A.S.; a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea în pretenții formulată de reclamanta A.S. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pe pârât la plata sumei de 46.721 RON, reprezentând prețul reactualizat al apartamentului nr. 1 situat în imobilul din București, str. G., sector 4, către apelanta-reclamantă.

Prin Decizia nr. 1758 din 28 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A.S. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că susținerea formulată de reclamantă, potrivit căreia instanța de apel nu s-a pronunțat asupra despăgubirilor solicitate potrivit Legii nr. 1/2009, ce cuprind restituirea prețului actualizat, cât și a sporului de valoare este nefondată, deoarece instanța de apel, evocând fondul, în limita a ceea ce s-a criticat, a răspuns motivat în fapt și în drept criticilor formulate de reclamantă pe acest aspect, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs.

Critica formulată de reclamanta în sensul că este îndreptățită la acordarea despăgubirilor potrivit Legii nr. 1/2009, pe lângă prețul actual este nefondată, întrucât aceasta nu este îndreptățită la restituirea prețului de piață pentru imobilul în litigiu întrucât prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar, ca efect al aplicării dispozițiilor art. 50 (2) din Legea nr. 10/2001, aceasta este îndreptățită numai la restituirea prețului actualizat al imobilului, plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În ceea ce privește motivul de recurs formulat de pârât în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., acesta susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 294 - 295 C. proc. civ., întrucât în speță nu a existat un capăt de cerere prin care să se solicite restituită și actualizarea prețului plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar prin soluția adoptată, instanța de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că cererea soluționată de instanța de apel, de acordare a prețului plătit actualizat, apare ca o cerere nouă formulată direct în apel. Instanța de recurs a constatat că aceste critici sunt nefondate, deoarece soluționarea cauzei în apel nu s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 294 (1) și art. 295 (1) C. proc. civ., câtă vreme, așa cum corect a reținut instanța de apel, atât în acțiune, cât și prin motivele de apel reclamanta a făcut referire și la prețul plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar prețul de piață cuprinde atât prețul plătit inițial, cât și sporul de valoare.

De altfel, prin chiar motivele de recurs, reclamanta precizează că obiectul acțiunii l-a constituit atât restituirea prețului actualizat, cât și acordarea despăgubirilor, potrivit Legii nr. 1/2009. În ceea ce privește celelalte critici formulate de pârât, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a reținut că, în dreptul intern, în litigiile de natura celui de față, normele generale cuprinse în Codul civil referitoare la materia evicțiunii consumate se completează cu cele speciale cuprinse în prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanție contra evicțiunii, care, la rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. 6 din lege).

Prin urmare, instanța de recurs a constatat că, în raportul juridic dedus judecății, calitatea procesuală pasivă, în considerarea reparației pentru evicțiune, o are Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art. 50 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, normă de drept cu caracter special, derogatorie de la normele generale ale Codului civil - art. 1336 și urm., care reglementează obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, iar conflictul dintre aceste dispoziții legale se rezolvă în favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant Împotriva acestei decizii, reclamanta A.S. a formulat contestație în anulare, invocând în drept dispozițiile art. 317 - 318 C. proc.

civ. și solicitând aplicarea Legii nr. 1/2009 și a jurisprudenței instanței supreme și acordarea despăgubirilor cuvenite, stabilite prin raportul de expertiză, actualizate cu indicele de inflație comunicat de I.N.S. În motivarea căii de atac, contestatoarea a arătat că a cumpărat imobilul în anul 1996, cu respectarea și îndeplinirea condițiilor legale prevăzute de Legea nr. 112/1995, motiv pentru care a solicitat prin acțiune acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 1/2009. Prin adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost încălcat unul din principiile consacrate de Constituție, care prevede neretroactivitatea legii. Această lege specială a generat multe litigii și a produs discriminare între cetățeni.

Potrivit principiului neretroactivității legii, nu mai poate fi desființat actul de vânzare-cumpărare prin care a devenit proprietar al imobilului, de bună-credință și cu îndeplinirea condițiilor legale de formă și de fond. În temeiul Legii nr. 1/2009, care prevede obligativitatea acordării despăgubirii corespunzătoare, instanța de judecată trebuie să acorde contestatoarei despăgubirile ce i se cuvin, conform art. 129 C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, cât și prin aplicarea corectă a legilor, în timp și spațiu. Despăgubirile legale cuvenite reprezintă prețul de piață/circulație al imobilului, la care are dreptul contestatoarea. Acțiunea a fost formulată în baza Legii nr. 1/2009, iar instanța a analizat în motivare textele Legii nr. 10/2001.

Astfel, instanța și-a depășit atribuțiile și limitele cu care a fost învestită. Contestația în anulare este inadmisibilă, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente: Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii sau când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Hotărârile irevocabile pot fi atacate pentru motivele arătate, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe cale apelului sau recursului. Alin. (2) al art. 317 prevede că, contestația poate fi primită pentru motivele arătate la alin. (1), în cazul când acestea au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.

Art. 318 C. proc. civ. dispune că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Fiind o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi promovată numai în condițiile strict reglementate de art. 317 - 318 C. proc. civ., contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele indicate în dispozițiile legale menționate, neputându-se invoca în susținerea ei critici pentru care partea a avut posibilitatea exercitării căilor de atac de reformare a hotărârii; totodată, poate fi îndreptată numai împotriva hotărârilor strict indicate de textul legal.

În speță, contestatoarea A.S. a formulat contestație în anulare fără a dezvolta critici care să poată fi încadrate în vreunul din motivele expres și limitativ prevăzute de art. 317 - 318 C. proc. civ. Contestația în anulare nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, fiind o cale extraordinară de atac. Or, contestatoarea a reiterat aceleași susțineri, analizate de către instanțe, privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 1/2009, precum și greșita reținere a situației de fapt în ceea ce privește îndeplinirea cerințelor legale prevăzute de Legea nr. 3.12/1995, respectate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu.

Drept urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textele de lege enunțate, contestația în anulare fiind inadmisibilă și va fi respinsă ca atare. PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea A.S. împotriva Deciziei nr. 1758 din data de 28 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2014. Procesat de GGC - NN