ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1758/2013

Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 3377/3/2010, reclamanta A.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997, având ca obiect imobilul situat în B-dul Regina Maria nr. 51, fosta George Coșbuc, sector 4 București, ca urmare a restituirii acestuia prin Sentința civilă nr. 8258 din 17 septembrie 1999 a Judecătoriei sector 4 București, definitivă și irevocabilă, fostului proprietar; să se constate că prin aplicarea legilor proprietății are calitatea de terță vătămată în dreptul său de proprietate asupra imobilului vândut de către Statul Român prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar în temeiul prevederilor Legii nr. 1/2009, să fie obligat Statul Român la restituirea contravalorii acestui imobil, calculată la valoarea de piața actuală a acestuia.

Reclamanta a arătat în motivarea cererii că a cumpărat de la Statul Român, cu bună - credință, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997, imobilul situat în București, Bd. Regina Maria nr. 51, sector 4, însă, prin Sentința civilă nr. 8258 din 17 septembrie 1999, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții S.G. și S.Z., și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997 încheiat între DGAFI și A.S., astfel încât reclamanta se consideră îndreptățită la restituirea valorii de piață a imobilului ce a format obiectul contractului sus menționat. Prin Sentința civilă nr. 133 din 27 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin Sentința civilă nr. 8258 din 17 septembrie 1999, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3552/2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997 încheiat între DGAFI și A.S., reținându-se că pârâta cumpărătoare A.S. a fost de rea-credință, astfel încât în cauză devin incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care reclamanta este îndreptățită doar la restituirea prețului actualizat al imobilului, nicidecum la valoarea de piață a acestuia.

Față de cele reținute, văzând și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în conformitate cu care judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, a respins în totalitate acțiunea, ca neîntemeiată. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 201A din 15 mai 2012, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A.S.; a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea în pretenții formulată de reclamanta A.S. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pe pârât la plata sumei de 46.721 RON, reprezentând prețul reactualizat al apartamentului nr. 1 situat în imobilul din București, str. George Coșbuc nr. 51, et.

1, sector 4, către apelanta-reclamantă, reținând, în esență, următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 27 ianuarie 2010, reclamanta A.S. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat Statul Român la restituirea contravalorii imobilului situat în B-dul Regina Maria nr. 51 (fostă str. George Coșbuc), sector 4 București, la valoarea de piață, în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995 și că prin Sentința civilă nr. 8258 din 17 septembrie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997 încheiat între AFI și aceasta.

Ca urmare a acestei hotărâri judecătorești, reclamanta a arătat că a suferit o vătămare a dreptului său de proprietate și a invocat în susținerea cererii sale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, precum și art. 44 și art. 136 alin. (5) din Constituție. Instanța a constatat că la filele 11-12 din dosarul tribunalului se găsește contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1950 din 29 septembrie 1997 încheiat între DGAFI și apelanta-reclamantă, pentru imobilul situat în B-dul George Coșbuc nr. 1, (fost Gramond nr. 51) et. 1, ap. 1, sector 4. Locuința a fost vândută în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pentru suma de 45.158.448 lei vechi, achitați de reclamantă.

Ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, foștii proprietari ai imobilului au acționat-o în judecată pe A.S. și, prin Sentința civilă nr. 8258 din 17 septembrie 1999, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997. În această situație, devin incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, în sensul că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri, constând în restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În această materie, legea specială face aplicațiunea principiilor de drept incidente în situația anulării unui act juridic, în sensul restituirii prestațiilor efectuate de părți. Or, în speță, de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă cu DGAFI a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, se poate solicita restituirea prețului actualizat, ca efect al aplicării legii. Este adevărat că reclamanta a solicitat în fața instanței de fond prețul de circulație al imobilului, ceea ce atrage competența tribunalului în primă instanță, însă trebuie menționat că atât în acțiune, cât și în motivele de apel, s-a făcut referire și la suma plătită la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, trebuie apreciat că prețul de piață cuprinde atât prețul plătit inițial, cât și sporul de valoare, astfel încât acțiunea trebuia admisă în parte, cu privire la prețul de piață actualizat al imobilului. Atât doctrina, cât și practica sunt constante în aplicarea principiilor expuse mai sus, în sensul că în situația constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ca efect al aplicării dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se datorează prețul actualizat al imobilului plătit de chiriași la încheierea contractului. În cursul judecării cauzei în apel, instanța, făcând aplicațiunea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., a pus în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize având ca obiective și stabilirea prețului reactualizat al imobilului. La data de 4 aprilie 2012, a fost depus la dosarul cauzei raportul de expertiză întocmit de expert V.M., care a arătat că valoarea actualizată a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1950/1997 este de 46.721 RON, fila 40 din dosarul instanței de apel. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A.S. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate. Astfel, prin recursul său, reclamanta A.S. a arătat că decizia recurată este nelegală, potrivit art. 304 pct. 6 și 8 C. proc.

civ., deoarece instanța nu i-a acordat ceea ce a cerut, respectiv prețul actualizat, cât și despăgubirile potrivit Legii nr. 1/2009, pe de o parte, iar pe de altă parte, că acțiunea sa a fost întemeiată, în principal, pe dispozițiile Legii nr. 1/2009, care prevăd restituirea prețului actual, cât și acordarea despăgubirilor. Prin recursul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, indicând art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., a arătat următoarele: Deși Curtea de Apel a reținut în mod corect faptul ca apelanta-reclamanta nu este îndreptățită la valoarea de piața a imobilului, totuși a acordat, prin hotărârea recurată, contravaloarea prețului actualizat, în condițiile în care în speță nu a existat niciodată un capăt de cerere prin care să se solicite valoarea actualizată a prețului plătit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Or, instanța, schimbând din oficiu obiectul cererii de chemare în judecată, fără ca apelanta-reclamantă să formuleze o astfel de cerere în fond sau în apel, a încălcat dispozițiile exprese ale art. 295 C. proc. civ., dispoziții care arată că „instanța de apel va verifica, în limitele cererii, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”. Mai mult decât atât, conform dispozițiile art. 294 C. proc. civ.: „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi". Or, conceptul de „cerere nouă” folosit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., se raportează cu necesitate la introducerea unei noi pretenții de către părți în faza judecății în apel.

Soluția decurge din funcția fundamentală a instanței de apel, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanțe cu privire la pretențiile ce au fost deduse în fața acesteia. Așadar, în speță, Curtea nu s-a mărginit, conform dispozițiilor Codului de procedură civilă, la examinarea legalității hotărârii instanței de fond prin prisma motivelor de apel, ci, din contră, a admis în apel o cerere nouă, lărgind, inadmisibil, cadrul judecății dedus primei instanțe. Totodată, instanța de apel a apreciat că "prețul de piață cuprinde atât prețul plătit inițial, cât și sporul de valoare", ceea ce este nelegal.

Astfel, având în vedere faptul că există texte de lege diferite care acordă dreptul de a obține fie prețul de piață, fie prețul actualizat, fiecare sub rezerva îndeplinirii unor condiții expres prevăzute, s-a concluzionat că cele două noțiuni sunt distincte, că una nu o include pe cealaltă, și că dacă intenția legiuitorului era de a include prețul actualizat în cel de piață sau dacă ar fi apreciat că primul este o componentă a celui de-al doilea, aceasta s-ar fi reflectat într-o dispoziție legală, clară și neechivocă. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., s-a arătat că soluția instanței de apel, în raport de obligarea Statului Român, prin Ministerului Finanțelor Publice, la plata prețului actualizat al imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, în condițiile în care acesta nu are calitate procesuală pasivă, este nelegală; că, în mod greșit, s-a apreciat că în cauza dedusă judecații are calitate procesuală pasivă Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic.

Stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației reprezentând prețul imobilului, mai precis izvorul acestei obligații, întrucât în Legea nr. 10/2001 nu se prevede obligativitatea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de a restitui prețul imobilului. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să confere Statului Român, prin Ministerului Finanțelor Publice, calitate procesuală pasivă în cauză, cât timp acestea fac referire la Ministerul Finanțelor Publice. Or, în speță, Ministerul Finanțelor Publice este chemat în calitate de reprezentant al statului și nu în nume propriu, astfel că dispozițiile Legii nr. 10/20001 nu sunt relevante în soluționarea cauzei.

Pe acest aspect, s-a conchis că, în cauza dedusă judecații, calitate procesuală pasivă are Municipiul București, în calitate de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamantă și Primăria municipiului București. Fiind terț față de contract, Ministerul Finanțelor Publice are doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului București. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

De asemenea, s-a criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva nerespectării dispozițiilor art. 1337 - 1341 și următoarele din C. civ., motiv pentru care s-a solicitat să se constate că în speță nu poate fi instituită răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Aceasta dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și să-i acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului, întrucât deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Aceasta tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria municipiului București, prin mandatar, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză actualizat cu indicele de inflație.

Examinând decizia civilă în limita criticilor formulate de reclamanta A.S., ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată că recursurile sunt nefondate, pentru cele ce succed: De precizat, că soluția primei instanțe a fost schimbată prin decizia recurată, așa cum s-a arătat mai sus, astfel că recursul declarat de pârât este admisibil. În ceea ce privește criticile formulate de reclamantă, deși aceasta a invocat ca temei legal art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ., se constată că se încadrează în drept în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., potrivit art. 306 pct. 3 C. proc. civ., și sunt nefondate. Astfel, deși nu arată expres, reclamanta susține implicit că instanța de apel nu a analizat criticile din apel formulate de aceasta potrivit cărora era îndreptățită și la acordarea despăgubirilor potrivit Legii nr. 1/2009. Această critică formulată de reclamantă, potrivit căreia instanța de apel nu s-a pronunțat asupra despăgubirilor solicitate potrivit Legii nr. 1/2009, ce cuprind restituirea prețului actualizat, cât și a sporului de valoare, este nefondată, deoarece instanța de apel, evocând fondul, în limita a ceea ce s-a criticat, a răspuns motivat în fapt și în drept criticilor formulate de reclamantă pe acest aspect, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs.

Critica formulată de reclamantă în sensul că este îndreptățită la acordarea despăgubirilor, potrivit Legii nr. 1/2009, pe lângă prețul actual, este nefondată, întrucât aceasta nu este îndreptățită la restituirea prețului de piață pentru imobilul în litigiu pentru că prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar, ca efect al aplicării dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aceasta este îndreptățită numai la restituirea prețului actualizat al imobilului, plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, se constată că soluția instanței de apel, prin care s-a respins apelul formulat de către reclamantă, este legală.

În ceea ce privește motivul de recurs formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente: Prin criticile formulate, ce se circumscriu acestui motiv de recurs, pârâtul susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 294 - 295 C. proc. civ., întrucât în speță nu a existat un capăt de cerere prin care să se solicite restituirea și actualizarea prețului plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar prin soluția adoptată, instanța de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că cererea soluționată de instanța de apel, de acordare a prețului plătit actualizat, apare ca o cerere nouă formulată direct în apel.

Aceste critici sunt nefondate, deoarece soluționarea cauzei în apel nu s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că „În apel nu se poate schimba calitatea părților sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi” și că „instanța de apel va verifica în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”, câtă vreme, așa cum corect a reținut instanța de apel, atât în acțiune, cât și prin motivele de apel reclamanta a făcut referire și la prețul plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar prețul de piață cuprinde atât prețul plătit inițial, cât și sporul de valoare.

De altfel, prin chiar motivele de recurs, reclamanta precizează că obiectul acțiunii l-a constituit atât restituirea prețului actualizat, cât și acordarea despăgubirilor, potrivit Legii nr. 1/2009. Celelalte critici formulate de recurentul pârât, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate, pentru cele ce succed: În dreptul intern, în litigiile de natura celui de față, normele generale cuprinse în Codul civil, referitoare la materia evicțiunii consumate, se completează cu cele speciale cuprinse în prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod explicit, dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit, respectiv că „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanție contra evicțiunii, care, la rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (6) din lege).

Prin urmare, se constată că în raportul juridic dedus judecății calitatea procesuală pasivă, în considerarea reparației pentru evicțiune, o are Ministerul Finanțelor Publice, ope legis, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, normă de drept cu caracter special, derogatorie de la normele generale ale Codului civil -art. 1336 și următoarele, care reglementează obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, iar conflictul dintre aceste dispoziții legale se rezolvă în favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant. De aceea, critica formulată de recurentul pârât potrivit căreia în raportul juridic dedus judecății nu are calitate procesuală pasivă este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate recursurile declarate de reclamantă și pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A.S. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 201A din 15 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2013. Procesat de GGC - DG