ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1758/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1758/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

înregistrată la data de 27 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, sub nr. 3377/3/2010, reclamanta A.S., în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței

ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate anularea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997, având ca obiect imobilul

situat în B-dul Regina Maria nr. 51, fosta George Coșbuc, sector 4 București,

ca urmare a restituirii acestuia prin Sentința civilă nr. 8258 din 17

septembrie 1999 a Judecătoriei sector 4 București, definitivă și irevocabilă,

fostului proprietar; să se constate că prin aplicarea legilor proprietății are

calitatea de terță vătămată în dreptul său de proprietate asupra imobilului

vândut de către Statul Român prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1950 din

29 septembrie 1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar în temeiul prevederilor

Legii nr. 1/2009, să fie obligat Statul Român la restituirea contravalorii

acestui imobil, calculată la valoarea de piața actuală a acestuia.

Reclamanta a arătat

în motivarea cererii că a cumpărat de la Statul Român, cu bună - credință, în

baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997,

imobilul situat în București, Bd. Regina Maria nr. 51, sector 4, însă, prin

Sentința civilă nr. 8258 din 17 septembrie 1999, s-a admis acțiunea formulată

de reclamanții S.G. și S.Z., și s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997 încheiat între DGAFI și

A.S., astfel încât reclamanta se consideră îndreptățită la restituirea valorii

de piață a imobilului ce a format obiectul contractului sus menționat.

Prin Sentința civilă

nr. 133 din 27 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A.S., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin Sentința civilă nr. 8258 din 17 septembrie

1999, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, definitivă și

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3552/2000, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997 încheiat între DGAFI și A.S.,

reținându-se că pârâta cumpărătoare A.S. a fost de rea-credință, astfel încât

în cauză devin incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

în conformitate cu care reclamanta este îndreptățită doar la restituirea

prețului actualizat al imobilului, nicidecum la valoarea de piață a acestuia.

Față de cele

reținute, văzând și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în

conformitate cu care judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii

deduse judecății, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, a respins în

totalitate acțiunea, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 201A din 15 mai 2012,

a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A.S.; a schimbat sentința

apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea în pretenții formulată de

reclamanta A.S. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și a obligat pe pârât la plata sumei de 46.721 RON, reprezentând prețul

reactualizat al apartamentului nr. 1 situat în imobilul din București, str.

George Coșbuc nr. 51, et. 1, sector 4, către apelanta-reclamantă, reținând, în

esență, următoarele:

Prin acțiunea

formulată la data de 27 ianuarie 2010, reclamanta A.S. a chemat în judecată Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să fie obligat Statul Român la restituirea contravalorii imobilului

situat în B-dul Regina Maria nr. 51 (fostă str. George Coșbuc), sector 4

București, la valoarea de piață, în conformitate cu standardele internaționale

de evaluare.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că a cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995 și că

prin Sentința civilă nr. 8258 din 17 septembrie 1999 pronunțată de Judecătoria

sectorului 4 București, definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea

contractului de vânzare cumpărare nr. 1950 din 29 septembrie 1997 încheiat

între AFI și aceasta.

Ca urmare a acestei

hotărâri judecătorești, reclamanta a arătat că a suferit o vătămare a dreptului

său de proprietate și a invocat în susținerea cererii sale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, precum și art.

44 și art. 136 alin. (5) din Constituție.

Instanța a constatat

că la filele 11-12 din dosarul tribunalului se găsește contractul de

vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1950 din 29 septembrie 1997 încheiat

între DGAFI și apelanta-reclamantă, pentru imobilul situat în B-dul George

Coșbuc nr. 1, (fost Gramond nr. 51) et. 1, ap. 1, sector 4. Locuința a fost

vândută în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pentru suma de 45.158.448 lei

vechi, achitați de reclamantă.

Ulterior încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, foștii proprietari ai imobilului au

acționat-o în judecată pe A.S. și, prin Sentința civilă nr. 8258 din 17

septembrie 1999, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, definitivă

și irevocabilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.

1950 din 29 septembrie 1997.

În această situație,

devin incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, așa cum

au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, în sensul că reclamanta este

îndreptățită la despăgubiri, constând în restituirea prețului actualizat plătit

de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

În această materie,

legea specială face aplicațiunea principiilor de drept incidente în situația

anulării unui act juridic, în sensul restituirii prestațiilor efectuate de

părți.

Or, în speță, de

vreme ce contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă cu DGAFI a fost

anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, se poate

solicita restituirea prețului actualizat, ca efect al aplicării legii.

Este adevărat că

reclamanta a solicitat în fața instanței de fond prețul de circulație al

imobilului, ceea ce atrage competența tribunalului în primă instanță, însă

trebuie menționat că atât în acțiune, cât și în motivele de apel, s-a făcut

referire și la suma plătită la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte,

trebuie apreciat că prețul de piață cuprinde atât prețul plătit inițial, cât și

sporul de valoare, astfel încât acțiunea trebuia admisă în parte, cu privire la

prețul de piață actualizat al imobilului.

Atât doctrina, cât și

practica sunt constante în aplicarea principiilor expuse mai sus, în sensul că

în situația constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în baza Legii nr. 112/1995, ca efect al aplicării dispozițiilor art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, se datorează prețul actualizat al imobilului plătit

de chiriași la încheierea contractului.

În cursul judecării

cauzei în apel, instanța, făcând aplicațiunea dispozițiilor art. 129 alin. (5)

C. proc. civ., a pus în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize

având ca obiective și stabilirea prețului reactualizat al imobilului.

La data de 4 aprilie

2012, a fost depus la dosarul cauzei raportul de expertiză întocmit de expert

V.M., care a arătat că valoarea actualizată a imobilului ce a făcut obiectul

contractului de vânzare-cumpărare nr. 1950/1997 este de 46.721 RON, fila 40 din

dosarul instanței de apel.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta A.S. și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.

Astfel, prin recursul

său, reclamanta A.S. a arătat că decizia recurată este nelegală, potrivit art.

304 pct. 6 și 8 C. proc. civ., deoarece instanța nu i-a acordat ceea ce a

cerut, respectiv prețul actualizat, cât și despăgubirile potrivit Legii nr.

1/2009, pe de o parte, iar pe de altă parte, că acțiunea sa a fost întemeiată,

în principal, pe dispozițiile Legii nr. 1/2009, care prevăd restituirea prețului

actual, cât și acordarea despăgubirilor.

Prin recursul său,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, indicând art. 304

pct. 6 și 9 C. proc. civ., a arătat următoarele:

Deși Curtea de Apel a

reținut în mod corect faptul ca apelanta-reclamanta nu este îndreptățită la

valoarea de piața a imobilului, totuși a acordat, prin hotărârea recurată,

contravaloarea prețului actualizat, în condițiile în care în speță nu a existat

niciodată un capăt de cerere prin care să se solicite valoarea actualizată a

prețului plătit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995.

Or, instanța,

schimbând din oficiu obiectul cererii de chemare în judecată, fără ca

apelanta-reclamantă să formuleze o astfel de cerere în fond sau în apel, a

încălcat dispozițiile exprese ale art. 295 C. proc. civ., dispoziții care arată

că „instanța de apel va verifica, în limitele cererii, stabilirea situației de

fapt și aplicarea legii de către prima instanță”.

Mai mult decât atât,

conform dispozițiile art. 294 C. proc. civ.: „în apel nu se poate schimba

calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici

nu se pot face alte cereri noi".

Or, conceptul de

„cerere nouă” folosit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., se raportează cu necesitate

la introducerea unei noi pretenții de către părți în faza judecății în apel.

Soluția decurge din funcția fundamentală a instanței de apel, anume aceea de a

examina regularitatea hotărârii primei instanțe cu privire la pretențiile ce au

fost deduse în fața acesteia.

Așadar, în speță,

Curtea nu s-a mărginit, conform dispozițiilor Codului de procedură civilă, la

examinarea legalității hotărârii instanței de fond prin prisma motivelor de

apel, ci, din contră, a admis în apel o cerere nouă, lărgind, inadmisibil,

cadrul judecății dedus primei instanțe.

Totodată, instanța de

apel a apreciat că "prețul de piață cuprinde atât prețul plătit inițial,

cât și sporul de valoare", ceea ce este nelegal.

Astfel, având în

vedere faptul că există texte de lege diferite care acordă dreptul de a obține

fie prețul de piață, fie prețul actualizat, fiecare sub rezerva îndeplinirii

unor condiții expres prevăzute, s-a concluzionat că cele două noțiuni sunt

distincte, că una nu o include pe cealaltă, și că dacă intenția legiuitorului

era de a include prețul actualizat în cel de piață sau dacă ar fi apreciat că

primul este o componentă a celui de-al doilea, aceasta s-ar fi reflectat într-o

dispoziție legală, clară și neechivocă.

Referitor la motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., s-a

arătat că soluția instanței de apel, în raport de obligarea Statului Român,

prin Ministerului Finanțelor Publice, la plata prețului actualizat al

imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, în condițiile în care acesta

nu are calitate procesuală pasivă, este nelegală; că, în mod greșit, s-a

apreciat că în cauza dedusă judecații are calitate procesuală pasivă Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia

obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Calitatea procesuală

pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat

în cadrul aceluiași raport juridic.

Stabilirea calității

procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de

drept substanțial, anume natura obligației reprezentând prețul imobilului, mai

precis izvorul acestei obligații, întrucât în Legea nr. 10/2001 nu se prevede

obligativitatea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de a

restitui prețul imobilului.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să confere Statului Român,

prin Ministerului Finanțelor Publice, calitate procesuală pasivă în cauză, cât

timp acestea fac referire la Ministerul Finanțelor Publice.

Or, în speță,

Ministerul Finanțelor Publice este chemat în calitate de reprezentant al

statului și nu în nume propriu, astfel că dispozițiile Legii nr. 10/20001 nu

sunt relevante în soluționarea cauzei.

Pe acest aspect, s-a

conchis că, în cauza dedusă judecații, calitate procesuală pasivă are

Municipiul București, în calitate de vânzător la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare și nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care

nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamantă și Primăria

municipiului București. Fiind terț față de contract, Ministerul Finanțelor

Publice are doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se

varsă sumele încasate de Primăria municipiului București.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

De asemenea, s-a

criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva nerespectării dispozițiilor

art. 1337 - 1341 și următoarele din C. civ., motiv pentru care s-a solicitat să

se constate că în speță nu poate fi instituită răspunderea Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta

unui terț.

Aceasta dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în

prezenta cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și să-i

acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție

pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului,

întrucât deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului

litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburare de

drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, Primăria municipiului București, prin mandatar, față de

pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză actualizat cu

indicele de inflație.

Examinând decizia

civilă în limita criticilor formulate de reclamanta A.S., ce permit încadrarea

în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., și de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C.

proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se

constată că recursurile sunt nefondate, pentru cele ce succed:

De precizat, că

soluția primei instanțe a fost schimbată prin decizia recurată, așa cum s-a

arătat mai sus, astfel că recursul declarat de pârât este admisibil.

În ceea ce privește

criticile formulate de reclamantă, deși aceasta a invocat ca temei legal art.

304 pct. 6 și 8 C. proc. civ., se constată că se încadrează în drept în art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., potrivit art. 306 pct. 3 C. proc. civ., și sunt

nefondate.

Astfel, deși nu arată

expres, reclamanta susține implicit că instanța de apel nu a analizat criticile

din apel formulate de aceasta potrivit cărora era îndreptățită și la acordarea

despăgubirilor potrivit Legii nr. 1/2009.

Această critică

formulată de reclamantă, potrivit căreia instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra despăgubirilor solicitate potrivit Legii nr. 1/2009, ce cuprind

restituirea prețului actualizat, cât și a sporului de valoare, este nefondată,

deoarece instanța de apel, evocând fondul, în limita a ceea ce s-a criticat, a

răspuns motivat în fapt și în drept criticilor formulate de reclamantă pe acest

aspect, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului

recurs.

Critica formulată de

reclamantă în sensul că este îndreptățită la acordarea despăgubirilor, potrivit

Legii nr. 1/2009, pe lângă prețul actual, este nefondată, întrucât aceasta nu

este îndreptățită la restituirea prețului de piață pentru imobilul în litigiu

pentru că prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995, iar, ca efect al aplicării dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, aceasta este îndreptățită numai la restituirea prețului actualizat

al imobilului, plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, se

constată că soluția instanței de apel, prin care s-a respins apelul formulat de

către reclamantă, este legală.

În ceea ce privește

motivul de recurs formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată

că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

Prin criticile

formulate, ce se circumscriu acestui motiv de recurs, pârâtul susține că

decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 294 - 295 C. proc. civ.,

întrucât în speță nu a existat un capăt de cerere prin care să se solicite

restituirea și actualizarea prețului plătit la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, iar prin soluția adoptată, instanța de apel a schimbat obiectul

cererii de chemare în judecată, astfel că cererea soluționată de instanța de

apel, de acordare a prețului plătit actualizat, apare ca o cerere nouă

formulată direct în apel.

Aceste critici sunt

nefondate, deoarece soluționarea cauzei în apel nu s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor art. 294 alin. (1) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care

prevăd că „În apel nu se poate schimba calitatea părților sau obiectul cererii

de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi” și că „instanța de

apel va verifica în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță”, câtă vreme, așa cum corect a reținut

instanța de apel, atât în acțiune, cât și prin motivele de apel reclamanta a

făcut referire și la prețul plătit la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, iar prețul de piață cuprinde atât prețul plătit inițial, cât

și sporul de valoare.

De altfel, prin chiar

motivele de recurs, reclamanta precizează că obiectul acțiunii l-a constituit

atât restituirea prețului actualizat, cât și acordarea despăgubirilor, potrivit

Legii nr. 1/2009.

Celelalte critici

formulate de recurentul pârât, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate, pentru cele ce succed:

În dreptul intern, în

litigiile de natura celui de față, normele generale cuprinse în Codul civil,

referitoare la materia evicțiunii consumate, se completează cu cele speciale

cuprinse în prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată,

respectiv dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ, acestea din

urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus

derogant.

Astfel, dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie, în mod

explicit, dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la

persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit,

respectiv că „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se

face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare".

Prin adoptarea

acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea

litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază,

participarea vânzătorului răspunzător de garanție contra evicțiunii, care, la

rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva

Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care nu

formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că,

prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la

încheierea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act

normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci

era virat direct Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (6) din lege).

Prin urmare, se

constată că în raportul juridic dedus judecății calitatea procesuală pasivă, în

considerarea reparației pentru evicțiune, o are Ministerul Finanțelor Publice,

ope legis, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, normă

de drept cu caracter special, derogatorie de la normele generale ale Codului

civil -art. 1336 și următoarele, care reglementează obligația de garanție a

vânzătorului pentru evicțiune, iar conflictul dintre aceste dispoziții legale

se rezolvă în favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia

generalibus derogant.

De aceea, critica

formulată de recurentul pârât potrivit căreia în raportul juridic dedus

judecății nu are calitate procesuală pasivă este nefondată, urmând a fi

respinsă în consecință.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondate recursurile declarate de reclamantă și pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta A.S. și de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 201A din 15 mai 2012

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2013.

Procesat de GGC - DG