ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1514/2014

Asupra recursului constată următoarele: Urmare declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria sectorului 2 București, secția civilă, prin sentința nr. 3304 din 7 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 2364 din 19 decembrie 2012, a respins cererea formulată de reclamanta S.E. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1997 încheiat cu Municipiul București, reprezentat prin SC F. SA, reclamanta S.E. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. S.M., sector 2, precum și cota de 36,37% din părțile de folosință comună ale imobilului și 45,50 mp, teren situat sub construcție, conform art. 33 din H.G.

nr. 20/1996, la prețul de 26.237.414 RON, achitat integral până în luna iulie 1998, conform adeverinței eliberată de Consiliul General al municipiului Bucuresti, Direcția de Administrare a Fondului Imobiliar.

Ulterior, prin decizia nr. 106 A din 31 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1014R din 29 iunie 2010 a Curții de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1997. Sub acest aspect, în considerentele deciziei civile nr. 1014R din 29 iunie 2010, s-a reținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv a art. 9, întrucât foștii proprietari formulaseră în termen legal cerere de restituire în natură a imobilului nesoluționată anterior încheierii actului, contrar prevederilor legale potrivit cărora puteau cumpăra doar chiriași ale căror apartamente nu se restituiau în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.

Totodată, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că reclamanta S.E. a fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât „nu a făcut dovada că prin minime diligențe a efectuat demersuri pentru a cunoaște situația juridică reală a imobilului, fapt ce rezultă din cererea de cumpărare depusă la dosar”. Față de situația de fapt descrisă mai sus, s-a constatat incidența în speță a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 au dreptul la restituirea prețului actualizat, care urmează să se facă de Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Această soluție s-a despris și din interpretarea per a contrario a art. 50 1 din același act normativ care prevede dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor numai în favoarea proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. S-a reținut că reglementarea cuprinsă în Legea nr. 10/2001, privind despăgubirea pe care trebuie să o primească foștii proprietari ale căror contracte de vânzare-cumparare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost anulate, reprezintă o aplicare a principiului restabilirii situației anterioare care guvernează efectele nulității actului juridic.

Potrivit acestui principiu, tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-a încheiat (în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul trebuie să restituie prețul, iar cumpărătorul lucrul vândut). Acțiunea prin care se solicită restituirea prestațiilor, în cazul contractelor sinalagmatice, când ambele părți și-au executat obligațiile înainte de anularea actului, se fundamentează pe plata nedatorată, iar accipiensul, chiar și de rea-credință este ținut să restituie aceeași sumă de bani pe care a primit-o. Prin urmare, instanța a constatat că acțiunea dedusă judecății este neîntemeiată, motiv pentru care a respins-o.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 261 A din 23 septembrie 2013, prin care, respingându-se excepția tardivității, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. La termenul de judecată din 16 septembrie 2013, instanța a luat în dezbatere excepția tardivității formulării apelului. Observând data comunicării și atacării sentinței de fond, luând în considerare înscrisul privind schimbarea domiciliului procesual, ce nu a fost evidențiat ca atare în dispozitivul sentinței, curtea a constatat că excepția este nefondată, fiind respectat termenul legal de 15 zile de la comunicare, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc.

civ., termen declanșat la data de 20 martie 2013 a formulării de către reclamantă a cererii de recomunicare la noul domiciliu procesual indicat anterior pronunțării. Examinând sentința atacată prin prisma motivelor invocate și în raport de actele și lucrările dosarului, curtea a apreciat că apelul este nefondat Astfel, potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ, restituirea prețului de piață se face de Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în acest sens (Conform O.U.G. nr. 221/2008, activitatea și structurile specializate pe domeniul economic au fost preluate de la Ministerul Economiei și Finanțelor de către Ministerul Economiei, iar activitatea și structurile specializate pe domeniul finanțelor au fost preluate de la Ministerul Economiei și Finanțelor de către Ministerul Finanțelor Publice).

S-a constatat că în cauză, prima instanță a reținut în mod legal că aceste dispoziții legale nu pot fi aplicate situației juridice în care se află reclamanta, întrucât contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu a fost constatat nul absolut prin decizia nr. 106 A/2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1014R din 29 iunie 2010 a Curții de Apel București, ale cărei considerente, în susținerea soluției adoptate, rețin încheierea actului, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instanța făcând referire la lipsa de diligență a reclamantei în obținerea relațiilor cu privire la situația juridică a imobilului achiziționat.

Curtea de apel a reținut că prin noțiunea de „contracte desființate” legiuitorul a avut în vedere atât situația în care cumpărătorii au fost deposedați de bunul, obiect al contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a admiterii unei acțiuni în anulare, cât și ipoteza în care a fost admisă acțiunea în revendicare, promovată de foștii proprietari, acest lucru rezultând cu claritate din dispozițiile art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și a celor ale art. 50 alin. (2) și art. 50 alin. (2 1 ) din același act normativ, a rezultat că o condiție esențială pentru ca titularul contractului de vânzare-cumpărare desființat să beneficieze de valoarea de piață a imobilului, este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Având în vedere că această împrejurare a fost analizată în hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic, ale cărei considerente, în susținerea soluției adoptate, s-au impus cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate, s-a reținut că în mod corect s-a apreciat că reclamanta nu poate obține decât restituirea prețului de vânzare a imobilului, actualizat cu rata inflației. În cauza menționată, contrar susținerilor apelantei-reclamante, s-a constatat în mod irevocabil că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instanța făcând referire la lipsa de diligență a reclamantei, aceste aspecte subsumându-se încălcării dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, ce condiționau vânzarea către chiriaș, în cazul formulării de către fostul proprietar, a cererii de restituire în natură pentru imobil.

Totodată, s-a constatat că dispozițiile art. 948 și urm. C. civ. la care a făcut referire apelanta, nu sunt incidente în cauză, întrucât raportul juridic dedus judecății este reglementat de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, derogatorii de la dreptul comun reprezentat de C. civ. Cât privește invocarea dispozițiilor art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind „protecția proprietății”, precum și a practicii C.E.D.O. în materie, curtea de apel a observat caracterul formal al criticii, care nu a fost concretizată cu un contraargument la soluția instanței de fond, ci enunțată generic în finalul apelului.

Cu toate acestea, curtea a reținut că posibilitatea conferită de legiuitor, prin art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, privind restituirea prețului achitat și actualizat, corespunde criteriilor de proporționalitate ale unui just echilibru și sunt menținute criteriile interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului, deoarece echilibrul este atins atunci când despăgubirea plătită către persoana care a fost privată de proprietate, este în mod rezonabil proporțională în raport cu valoarea prețului achitat, așa cum a fost determinată la momentul când s-a realizat privarea de proprietate.

Pornind de la această premisă, a existenței unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit , instanța de apel a reținut că reclamanta, ce poate fi despăgubită prin restituirea prețului achitat și actualizat, nu suportă o încărcătură specială și exorbitantă, chiar dacă s-ar reține că dispunea de un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O., până în momentul desființării contractului de vânzare-cumpărare prin decizia civilă sus-menționată, rămasă irevocabilă, moment de la care a fost privată de proprietatea asupra apartamentului din litigiu, deoarece contractul său a fost încheiat în disprețul legii la acea dată. Nu s-a putut reține că speța de față este similară cu cea care s-a finalizat prin condamnarea României în cauza Raicu, astfel cum s-a susținut în concluziile orale asupra recursului.

Astfel, în acel litigiu, s-a constatat încălcarea art 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ca urmare a anulării, prin intermediul exercitării unui recurs în anulare, a unei hotărâri judecătorești irevocabile, prin care se confirmase dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, jurisdicțiile interne considerând-o de bună-credință la perfectarea actului juridic. Ca atare, nici din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu s-a putut reține dreptul reclamantei la valoarea de piață a apartamentului în litigiu. Pentru considerentele anterior expuse, curtea de apel a constatat că sentința atacată nu este afectată de nelegalitate și netemeinicie, astfel că, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ., a menținut-o, respingând, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.E., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, modificării în tot a sentinței tribunalului, iar pe fond, admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată. După prezentarea situației de fapt, recurenta a considerat că ambele hotărâri pronunțate în cauză sunt netemeinice și nelegale, întrucât dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 fac referire la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și nu la buna sau reaua credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

A solicitat a se observa, în plus, că a încheiat respectivul contract cu respectarea dispozițiilor prevăzute în Legea nr. 112/1995 și a evidențiat succesiunea modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009. În sprijinul afirmației privind respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, recurenta a arătat că era titulara unui contract de închiriere din 1981, că a formulat cererea pentru cumpărarea apartamentului în baza legii și că imobilul nu era exceptat de la vânzare, nici în temeiul art. 10 din Legea nr. 112/1995 și nici pentru vreun alt considerent. A mai arătat că nu i se aplicau dispozițiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, dovada respectării prevederilor acestei legi constituind-o chiar faptul că actul de vânzare-cumpărare nu a fost desființat pentru fraudă la lege, ori pentru nerespectarea art. 998 și urm. C. civ.

ci pentru că reclamanta nu a depus minime diligențe în condițiile în care urma să cumpere un imobil naționalizat pentru care se formulase o cerere de restituire ce nu fusese soluționată până la data perfectării vânzării. A precizat astfel că pentru analizarea bunei sau relei credințe, art. 46 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 45 după republicarea legii, presupunea că imobilul să fi fost preluat fără titlu valabil, însă aprecierea valabilității titlului a fost posibilă doar după apariția Legii nr. 10/2001, până la acea moment, imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950 cu precizările aduse prin H.G. nr. 11/1997 fiind considerate ca fiind preluate cu titlu și deci făcând obiectul Legii nr. 112/1995.

A conchis, pe cale de consecință, că motivarea ambelor hotărâri pronunțate în cauze nu este legală. A menționat, de asemenea, că se poate observa că instanța de apel a apreciat în mod greșit că în speță nu este aplicabilă Cauza Raicu contra României, omițând a face referire și la alte decizii ale C.E.D.O. în materie, reținând eronat că nu se poate vorbi despre încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind protecția proprietății. Recursul este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod. Or, în speță, recurenta nu numai că nu a precizat nici măcar formal textul prevăzut de art. 304 C. proc. civ. pe care își întemeiază pretențiile, însă nici criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menționat, recurenta nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel. De altfel, se observă că motivele de recurs, cu excepția penultimului paragraf, sunt identice cu cele de apel, recurenta recurgând la preluarea motivelor de apel.

Prin urmare, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta a preluat motivele de apel, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, nesocotind existența judecății anterioare. Or, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, obiect al recursului constituindu-l decizia pronunțată în apel.

Cât privește paragraful referitor la C.E.D.O., se reține că prin acesta recurenta nu a formulat o critică concretă față de soluția din apel, exprimându-și doar nemulțumirea și arătând numai că este eronat faptul că instanța de apel a considerat că nu este aplicabilă în speță cauza Raicu contra României, apreciind greșit și că nu se poate vorbi despre încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind protecția proprietății, fără a arăta însă în ce constă respectivele erori. Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta S.E. împotriva deciziei nr. 261 A din 23 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2014.