ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5266/2013

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului

4 București la data de 8 iunie 1994,

reclamantul T.D.,

în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Finanțelor Publice, Prefectura municipiului București și a

Sectorului Agricol Ilfov, Consiliul general al

municipiului București, Consiliul local al sectorului 4 București, SC A.V.L.B.

SA, a solicitat să se constate că este proprietarul imobilului situat în

București, str. George Georgescu (fostă Calea Rahovei).

În motivarea cererii formulate,

reclamantul a arătat că imobilul, proprietatea autoarei sale, C.A., a fost

naționalizat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin sentința nr. 6117 din data de 10

octombrie 1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București

s-a dispus respingerea acțiunii

civile, ca inadmisibilă, reținându-se că sunt aplicabile în cauză dispozițiile

Legii nr. 112/1995, care reglementează o procedură administrativă specială și

obligatorie, pentru restituirea imobilelor naționalizate.

Prin decizia

civilă nr.681/ A din data de 5 martie J998 pronunțată de Tribunalul. București,

a

fost admis apelul declarat de reclamanți, s-a desființat

sentința atacată și s-a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecare ia instanța de fond.

Pronunțând sentința nr. 10597 din data

de 10 noiembrie 1999,

Judecătoria

sectorului 4 București,

a respins acțiunea formulată de reclamant,

constatând lipsa calității procesuale

active, iar prin decizia civilă nr. 1636 din data de 19 iunie 2000, Tribunalul

București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ a admis apelul

declarat de reclamant, a desființat sentința instanței de fond și a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecare.

În fond, după casare, cauza a fost

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București sub nr. 3693/2000,

reclamantul înțelegând să-și

completeze acțiunea, solicitând, pe lângă restituirea imobilului și constatarea

nulității absolute a tuturor contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de

Primăria municipiului București cu privire la imobilul în litigiu, în

contradictoriu și cu L.V., S.C., S.M., R.G. și P.M.

Prin încheierea din data de 9 iunie

2008, instanța a dispus conexarea cauzei cu Dosarul nr. 2841/4/2008, al

Judecătoriei sectorului 4 București, în care calitatea de reclamant o avea C.

(C.) E.G.

Prin sentința nr. 3207 din data de 4

mai 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București,

s-a dispus declinarea competenței de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, care, la rândul său,

prin decizia nr. 114 din 1 februarie 2010 și-a declinat competența în favoarea

primei instanțe și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a

înaintat cauza Curții de Apel București pentru rezolvarea conflictului negativ

de competență.

Pronunțând sentința civila nr. 9/ F

din 6 mai 2010, Curtea de Apel

București, secția

a V-a civilă,

a stabilit competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Această

instanță, prin sentința nr.851 din 26 aprilie 2011, a admis acțiunea formulată

de reclamanții T.D.A. și W.S.Ș., moștenitorul defunctei C.E.G., constatând

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1998, 19 ianuarie

1998, 09 decembrie 1997, 14 aprilie 1997, 29 septembrie 1997 și 21 octombrie 1998.

Prin aceeași hotărâre s-a dispus

lăsarea în liniștită posesie și deplină

proprietate

a apartamentelor care compun imobilul către R.G. (ap. nr. 2, parter), M.M. (ap.

nr. l, parter corp C), S.C. și S.M. (ap. nr. 3, mansardă), I.M. și I.L. (ap.

nr. 2, parter, corp

B), L.V. (ap. nr. 7M, parter, corp A), C.M.,

succesoare a

defunctei P.M., iar Primăriei

Municipiului

București apartamentele nevândute, situate în același

imobil.

Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, prin decizia nr. 22 din

24 ianuarie

2012,

a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâții M.M.

, S.C., S.M., C.M., I.M., I.L. și

municipiul București prin primarul generai constatând că, în mod legal și

temeinic instanța de fond a reținut că cererea reclamanților este

admisibila și poate fi analizată de instanțele

judecătorești, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998,

din moment ce a fost promovată o cerere de

revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 2479 pronunțată la

data de 24 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civila,

a respins, ca nefondate, recursurile

declarate de pârâții M.M., S.C. și S.M. împotriva încheierii de ședință din

data de 10 ianuarie 2012 a Curții de

Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a

dispus

respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate de pârâții C.M., I.M. și I.L.

împotriva deciziei nr. 22/ A din 24 ianuarie 2012 pronunțate de aceeași

instanță, cu obligarea tuturor recurenților

ia

plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 2,105 iei către reclamanți.

Împotriva acestei decizii au formulat

contestație în amânare pârâții M.M., S.C. și S.M.,

întemeiată pe dispozițiile art. 318 C.

proc. civ.

În motivarea contestației în anulare,

contestatorii au susținut că, prin decizia a cărei retractare se solicită,

instanța de recurs a omis să cerceteze unele dintre motivele de recurs invocate

de aceștia și că, în mod greșit, la pronunțarea hotărârii, instanța nu a ținut

cont de conținutul unor înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

Un prim motiv al contestației în

anulare se referă la faptul că, prin recursul pe care i-au formulat în cauză

contestatorii au susținut că efectul abuziv și nelegalitatea preluării

imobilului de către stat nu au fost constatate de instanțele judecătorești,

astfel încât titlul în baza căruia statul a preluat imobilul în patrimoniul său

și-a continuat valabilitatea, din anul 1994 până la

apariția Legii nr. 10/2001 și, respectiv a Legii nr. 213/1998.

Din această

perspectivă, instanța, dând eficiență principiului aplicării

imediate a legii noi, aplicabilă și

situațiilor juridice în curs de desfășurare la

data apariției acesteia, erau incidente, în cauză dispozițiile Legii

nr. 10/2001 și

ale Legii nr. 213/1998.

Cel de-al doilea motiv al contestației

în anulare vizează faptul că instanța de recurs nu a analizat critica formulată

prin cererea de recurs referitoare la buna-credință a contestatorii or, în

calitatea acestora de cumpărători ai imobilului în temeiul dispozițiilor Legii

nr. 112/1995.

În acest sens, contestatorii au

apreciat că, în mod greșit instanța de recurs a constatat reaua-credință a

acestora la achiziționarea imobilului, considerând că nu au depus minimele

diligente în vederea identificării situației juridice a imobilului, fără a

preciza, în motivarea hotărârii care erau acestea, mai ales că vânzătorul

deținea, cu titlu valabil, imobilul în litigiu.

Ultimul motiv al contestației în

anulare vizează greșita aplicare a legii civile în timp, în speță, acesteia

fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001.

Din această perspectivă, instanțele

învestite cu soluționarea pricinii au considerat, în mod eronat, că singurele

dispoziții incidente în cauză sunt cele

ale

dreptului comun, deoarece cererea de chemare în judecată a fost introdusă

înainte

de apariția Legii nr. 10/2001, deși precizarea acțiunii civile făcută de

reclamanți, referitoare la revendicarea imobilului a intervenit după intrarea

în vigoare a acestui act normativ.

Analizând prioritar excepțiile

invocate, din oficiu, în aplicarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte constată următoarele:

Excepția netimbrării

contestației in anulare formulată de M.M.,

urmează a fi admisă, pentru următoarele considerente:

Pentru termenul de judecată din data

de 14 noiembrie 2013 contestatoarea a fost citată cu mențiunea de a achita taxa

judiciară de timbru în cuantum de 10 lei și timbru judiciar de 0,3 lei,

datorate pentru soluționarea căii extraordinare de atac exercitate, în temeiul

dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de

timbru și, respectiv art. 3 din Legea nr. 123/1997 pentru modificarea și

completarea O.G. nr. 32/1995, privind timbrul judiciar, actualizată.

În principiu, taxele de timbru se

plătesc anticipat, astfel încât la primirea cererilor trebuie să se solicite

părții să facă dovada plății, în întregime, a taxei datorate pentru cererea cu

soluționarea căreia a învestit instanța.

Cu toate acestea, potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea

nr.

146/1997, dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal,

în

momentul înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere petentului

să achite suma datorată până la primul termen de judecată.

Având în vedere

că prin citația emisă, instanța supremă a pus în vedere

contestatoarei să achite taxa

judiciară de timbru și timbrul judiciar aferent cererii sale, stabilind și

cuantumul acestora, obligație față de care nu s-a conformat, în aplicarea

dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și a prevederilor art. 9

din O.U.G. nr. 32/1995, urmează a anula, ca netimbrată, contestația în anulare

formulată de M.M.

Excepția nulității contestației în

anulare formulată de S.M. urmează a fi admisă, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 133 alin.

(1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele

reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarata

nulă, iar alin. (2) al aceluiași text de lege dispune că lipsa semnăturii se

poate împlini în tot cursul judecății.

În speță, contestația în anulare

formulată de S.M. nu poartă semnătura acesteia.

În respectarea dispozițiilor legale

mai sus menționate, instanța a dispus

citarea

contestatoarei cu mențiunea de a se prezenta în instanță pentru a semna

cererea

sau de a depune un exemplar semnat al acesteia, împrejurare care rezultă și din

citația aflată la fila 47 din dosar.

Constatând că la termenul de judecată

acordat în acest sens contestatoarea nu s-a prezentat nici personal și nici

prin reprezentant în vederea complinirii lipsei semnăturii, Înalta Curte, față

de caracterul imperativ al normei consacrate de dispozițiile art. 133 alin. (1)

C. proc. civ., reține că actul de procedură efectuat în cauză de contestatoarea

S.M. nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru validitatea sa, motiv

pentru care constată nulitatea acestuia.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netirnbrată, contestația

în anulare formulată de contestatoarea M.M. împotriva deciziei nr. 2479 din 24

aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Anulează

contestația în anulare formulată de S.M., împotriva

aceleași decizii, pentru lipsa

semnăturii.

Irevocabilă.

Pronunțată în.

ședință publică, astăzi, 14 noiembrie 2013.