ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5266/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București la data de 8 iunie 1994, reclamantul T.D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Prefectura municipiului București și a Sectorului Agricol Ilfov, Consiliul general al municipiului București, Consiliul local al sectorului 4 București, SC A.V.L.B. SA, a solicitat să se constate că este proprietarul imobilului situat în București, str. George Georgescu (fostă Calea Rahovei). În motivarea cererii formulate, reclamantul a arătat că imobilul, proprietatea autoarei sale, C.A., a fost naționalizat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin sentința nr. 6117 din data de 10 octombrie 1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București s-a dispus respingerea acțiunii civile, ca inadmisibilă, reținându-se că sunt aplicabile în cauză dispozițiile Legii nr. 112/1995, care reglementează o procedură administrativă specială și obligatorie, pentru restituirea imobilelor naționalizate. Prin decizia civilă nr.681/ A din data de 5 martie J998 pronunțată de Tribunalul. București, a fost admis apelul declarat de reclamanți, s-a desființat sentința atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare ia instanța de fond.

Pronunțând sentința nr. 10597 din data de 10 noiembrie 1999, Judecătoria sectorului 4 București, a respins acțiunea formulată de reclamant, constatând lipsa calității procesuale active, iar prin decizia civilă nr. 1636 din data de 19 iunie 2000, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința instanței de fond și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. În fond, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București sub nr. 3693/2000, reclamantul înțelegând să-și completeze acțiunea, solicitând, pe lângă restituirea imobilului și constatarea nulității absolute a tuturor contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de Primăria municipiului București cu privire la imobilul în litigiu, în contradictoriu și cu L.V., S.C., S.M., R.G.

și P.M. Prin încheierea din data de 9 iunie 2008, instanța a dispus conexarea cauzei cu Dosarul nr. 2841/4/2008, al Judecătoriei sectorului 4 București, în care calitatea de reclamant o avea C. (C.) E.G. Prin sentința nr. 3207 din data de 4 mai 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, care, la rândul său, prin decizia nr. 114 din 1 februarie 2010 și-a declinat competența în favoarea primei instanțe și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Curții de Apel București pentru rezolvarea conflictului negativ de competență. Pronunțând sentința civila nr. 9/ F din 6 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Această instanță, prin sentința nr.851 din 26 aprilie 2011, a admis acțiunea formulată de reclamanții T.D.A. și W.S.Ș., moștenitorul defunctei C.E.G., constatând nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1998, 19 ianuarie 1998, 09 decembrie 1997, 14 aprilie 1997, 29 septembrie 1997 și 21 octombrie 1998. Prin aceeași hotărâre s-a dispus lăsarea în liniștită posesie și deplină proprietate a apartamentelor care compun imobilul către R.G. (ap. nr. 2, parter), M.M. (ap. nr. l, parter corp C), S.C. și S.M. (ap. nr. 3, mansardă), I.M. și I.L. (ap. nr. 2, parter, corp B), L.V. (ap. nr. 7M, parter, corp A), C.M., succesoare a defunctei P.M., iar Primăriei Municipiului București apartamentele nevândute, situate în același imobil.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 22 din 24 ianuarie 2012, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâții M.M. , S.C., S.M., C.M., I.M., I.L. și municipiul București prin primarul generai constatând că, în mod legal și temeinic instanța de fond a reținut că cererea reclamanților este admisibila și poate fi analizată de instanțele judecătorești, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, din moment ce a fost promovată o cerere de revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prin decizia nr. 2479 pronunțată la data de 24 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civila, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții M.M., S.C.

și S.M. împotriva încheierii de ședință din data de 10 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a dispus respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate de pârâții C.M., I.M. și I.L. împotriva deciziei nr. 22/ A din 24 ianuarie 2012 pronunțate de aceeași instanță, cu obligarea tuturor recurenților ia plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 2,105 iei către reclamanți. Împotriva acestei decizii au formulat contestație în amânare pârâții M.M., S.C. și S.M., întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În motivarea contestației în anulare, contestatorii au susținut că, prin decizia a cărei retractare se solicită, instanța de recurs a omis să cerceteze unele dintre motivele de recurs invocate de aceștia și că, în mod greșit, la pronunțarea hotărârii, instanța nu a ținut cont de conținutul unor înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

Un prim motiv al contestației în anulare se referă la faptul că, prin recursul pe care i-au formulat în cauză contestatorii au susținut că efectul abuziv și nelegalitatea preluării imobilului de către stat nu au fost constatate de instanțele judecătorești, astfel încât titlul în baza căruia statul a preluat imobilul în patrimoniul său și-a continuat valabilitatea, din anul 1994 până la apariția Legii nr. 10/2001 și, respectiv a Legii nr. 213/1998. Din această perspectivă, instanța, dând eficiență principiului aplicării imediate a legii noi, aplicabilă și situațiilor juridice în curs de desfășurare la data apariției acesteia, erau incidente, în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 213/1998.

Cel de-al doilea motiv al contestației în anulare vizează faptul că instanța de recurs nu a analizat critica formulată prin cererea de recurs referitoare la buna-credință a contestatorii or, în calitatea acestora de cumpărători ai imobilului în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În acest sens, contestatorii au apreciat că, în mod greșit instanța de recurs a constatat reaua-credință a acestora la achiziționarea imobilului, considerând că nu au depus minimele diligente în vederea identificării situației juridice a imobilului, fără a preciza, în motivarea hotărârii care erau acestea, mai ales că vânzătorul deținea, cu titlu valabil, imobilul în litigiu. Ultimul motiv al contestației în anulare vizează greșita aplicare a legii civile în timp, în speță, acesteia fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001.

Din această perspectivă, instanțele învestite cu soluționarea pricinii au considerat, în mod eronat, că singurele dispoziții incidente în cauză sunt cele ale dreptului comun, deoarece cererea de chemare în judecată a fost introdusă înainte de apariția Legii nr. 10/2001, deși precizarea acțiunii civile făcută de reclamanți, referitoare la revendicarea imobilului a intervenit după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Analizând prioritar excepțiile invocate, din oficiu, în aplicarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele: Excepția netimbrării contestației in anulare formulată de M.M., urmează a fi admisă, pentru următoarele considerente: Pentru termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2013 contestatoarea a fost citată cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 10 lei și timbru judiciar de 0,3 lei, datorate pentru soluționarea căii extraordinare de atac exercitate, în temeiul dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și, respectiv art. 3 din Legea nr. 123/1997 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 32/1995, privind timbrul judiciar, actualizată. În principiu, taxele de timbru se plătesc anticipat, astfel încât la primirea cererilor trebuie să se solicite părții să facă dovada plății, în întregime, a taxei datorate pentru cererea cu soluționarea căreia a învestit instanța.

Cu toate acestea, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. Având în vedere că prin citația emisă, instanța supremă a pus în vedere contestatoarei să achite taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar aferent cererii sale, stabilind și cuantumul acestora, obligație față de care nu s-a conformat, în aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și a prevederilor art. 9 din O.U.G. nr. 32/1995, urmează a anula, ca netimbrată, contestația în anulare formulată de M.M.

Excepția nulității contestației în anulare formulată de S.M. urmează a fi admisă, pentru următoarele argumente: Potrivit dispozițiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarata nulă, iar alin. (2) al aceluiași text de lege dispune că lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul judecății. În speță, contestația în anulare formulată de S.M. nu poartă semnătura acesteia. În respectarea dispozițiilor legale mai sus menționate, instanța a dispus citarea contestatoarei cu mențiunea de a se prezenta în instanță pentru a semna cererea sau de a depune un exemplar semnat al acesteia, împrejurare care rezultă și din citația aflată la fila 47 din dosar.

Constatând că la termenul de judecată acordat în acest sens contestatoarea nu s-a prezentat nici personal și nici prin reprezentant în vederea complinirii lipsei semnăturii, Înalta Curte, față de caracterul imperativ al normei consacrate de dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., reține că actul de procedură efectuat în cauză de contestatoarea S.M. nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru validitatea sa, motiv pentru care constată nulitatea acestuia.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează, ca netirnbrată, contestația în anulare formulată de contestatoarea M.M. împotriva deciziei nr. 2479 din 24 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Anulează contestația în anulare formulată de S.M., împotriva aceleași decizii, pentru lipsa semnăturii. Irevocabilă. Pronunțată în. ședință publică, astăzi, 14 noiembrie 2013.