ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1461/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1461/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 10 aprilie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamanții P.D.A.,

T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. au chemat în judecată și personal la

interogatoriu pârâții B.S., Primăria Municipiului București și SC C. SA

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: 1. să se

constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. X, situat

în București, sector 5 compus din 2 camere, vestibul, dependințe, boxa subsol,

suprafața utilă de 51,05 mp; 2. să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul situat în București, apartamentul nr. X, sector

5; 3. să fie obligați pârâții să le plătească cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că imobilul situat București, apartamentul nr. X, sector 5

a fost dobândit de autorul lor P.I., iar prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost

naționalizat în mod abuziv.

Au considerat

că nevalabilitatea titlului statului atrage ne valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

din 20 decembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar

SC C. SA, în favoarea pârâtului B.S., prin care i s-a vândut în calitate de chiriaș,

ca și locuință închiriată din fondul locativ de stat și că în acest caz nu se poate

reține buna-credință a cumpărătorului-pârât.

Reclamanții au

apreciat că, în cadrul acțiunii în revendicare, când se invocă compararea titlurilor

de proprietate deținute de către părți asupra bunului revendicat, are relevanță

legalitatea titlurilor de proprietate comparate, măsura în care autorii de la care

provin aceste titluri întruneau toate condițiile legale pentru transmiterea proprietății

conform principiului că „nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are

el însuși”.

În drept, cererea

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.

Prin sentința

civilă nr. 5514 din 6 septembrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București

în Dosarul nr. 3760/302/2007, această instanță a admis excepția necompetenței materiale

a Judecătoriei sectorului 5 București și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a V-a civilă, conform art. 2

alin. (3) lit. b) C. proc. civ., constatând că valoarea obiectului litigiului depășește

suma de 500.000 RON.

Pe rolul Tribunalului

București cauza a fost înregistrată sub nr. 31502/3/2007, iar prin cererea de la

dosar, reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. au solicitat introducerea

în cauză a Statului român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor (în

prezent Ministerul Finanțelor Publice).

Prin sentința

civilă nr. 1882 din 16 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă în Dosarul nr. 31502/3/2007, această instanță a declinat, la rândul

său, competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului

5 București conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., constatând că valoarea

obiectului litigiului este de 84.500 RON și nu depășește suma de 500.000 RON, care

să atragă competența tribunalului în primă instanță.

Prin sentința

civilă nr. 29 din 18 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă în Dosarul nr. 31502/3/2007, a fost stabilită competența materială de soluționare

a cauzei în primă instanță, în favoarea Tribunalului București.

După stabilirea

competenței, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, cauza a fost

înregistrată la data de 22 aprilie 2010, sub nr. 31502/3/2007, iar prin cererea

de la dosar, pârâtul B.S. a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului

București reprezentat prin Primarul General, a mandatarului SC C. SA și a Statului

român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca în cazul admiterii

acțiunii în revendicare, chematele în garanție să fie obligate să-l despăgubească

cu valoarea de piață a imobilului calculată la data pronunțării hotărârii de admitere

a acțiunii în revendicare.

În motivarea cererii,

pârâtul B.S. a invocat răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului și buna sa credință.

Prin sentința

civilă nr. 780 din 3 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, în Dosarul nr. 31502/3/2007, în rejudecare, a fost admisă cererea formulată

de pârâtul B.S., privind introducerea în cauză, în calitate de pârât, a adjudecatarului

M.A.A.

A fost admisă

acțiunea principală formulată de reclamanții: P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și

C.A.G., precum și cererea acelorași reclamanți, îndreptată împotriva pârâților:

B.S., Municipiul București, reprezentat prin Primarul General al Municipiului București,

SC C. SA, Statul român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și

împotriva adjudecatarului M.A.A.

A fost constatată

nevalabiiitatea titlului Statului cu privire la apartamentul nr. X situat în imobilul

din București, sector 5.

A fost constatată

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, încheiat

între vânzătoarea Primăria Municipiului București, prin mandatarul SC C. SA și cumpărătorul

B.S.

Au fost obligați

pârâții Municipiul București, SC C. SA, B.S., Statul Român și adjudecatarul M.A.A.

să le lase reclamanților P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. și să le respecte

dreptul de proprietate și liniștita posesie asupra apartamentului nr. X situat în

imobilul din București, sector 5.

A fost respinsă

ca neîntemeiată excepția uzucapiunii de la 10-20 de ani privind acest imobil, invocată

de pârâtul B.S.

A fost admisă,

în parte, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B.S., îndreptată împotriva

Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost obligat

Ministerul Finanțelor Publice să-i restituie pârâtului B.S., prețul plătit la 18

decembrie 1996, de 12.165.906 ROL, actualizat cu indicele de inflație intervenit

până la data plății efective.

A fost respinsă

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B.S., îndreptată împotriva Municipiului

București și a SC C. SA.

Analizând probele

administrate în cauză, privind starea de fapt, instanța de fond a reținut că prin

decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, în cadrul recursului în interesul legii, instanța supremă a stabilit

cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar

de instanțele judecătorești, că: concursul dintre legea specială și legea generală

se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța supremă a stabilit că aceasta

din urmă are prioritate și că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni

în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, Tribunalul

a apreciat că acțiunea în revendicare imobiliară formulată de către reclamanții

P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. și întemeiată pe dreptul comun, nu poate

fi declarată ca inadmisibilă.

Acțiunea în revendicare,

a fost formulată la 10 aprilie 2007 după ce Decretul nr. 92/1950 a fost declarat

chiar de către legiuitor ca fiind abuziv și după ce demersurile reclamanților de

restituire în natură, atât potrivit Legii nr. 112/1995, cât și potrivit Legii

nr. 10/2001 au eșuat.

Nu s-au depus

însă dovezi din care să rezulte că reclamanții ar fi fost propuși pentru despăgubiri

sau pentru alte măsuri reparatorii echivalente referitoare la apartamentul nr. X

care formează obiectul acțiunii în revendicare, astfel că nu se poate susține cu

deplin temei că aceștia ar avea la îndemână calea prevăzută de legea specială pentru

realizarea dreptului sub această formă.

Tribunalul a considerat

că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii reclamanților în revendicare, întemeiată

pe dreptul comun ar echivala cu privarea acestora de dreptul de acces la justiție,

prin încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În condițiile

în care, legat de imobilul pe care-l ocupă pârâtul B.S., reclamanților nu li s-au

stabilit drepturi la despăgubiri echivalente, iar de la formularea notificărilor

și de la adoptarea legii speciale au trecut peste 10 ani de zile, se dovedește că

această cale specială nu este efectivă, ci, iluzorie, astfel că reclamanții sunt

îndreptățiți să exercite acțiunea în revendicare, pentru ca o instanță, în speță

instanța de drept comun, să verifice și să dispună cu privire la drepturile civile

pretinse.

Astfel s-a constatat

că, în timp ce imobilul era solicitat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către moștenitoarea

adevăratului proprietar P.I., iar cererea acesteia nu era soluționată, fiind dată

o soluție prin hotărârea din 1 iulie 1998, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare

din 20 decembrie 1996, între vânzătoarea Primăria Municipiului București, prin mandatarul

SC C. SA și cumpărătorul B.S., prin care, acestuia din urmă i s-a vândut locuința

ca nefiind solicitată de către foștii proprietari și ca făcând parte din fondul

locativ de stat.

Chiar dacă pârâtul

B.S. a optat pentru cumpărarea apartamentului nr. X deținut cu chirie, contractul

de vânzare-cumpărare nu se putea încheia decât după soluționarea irevocabilă a cererii

moștenitoarei fostului proprietar, întrucât numai în acest moment se putea cunoaște

efectiv, dacă este sau nu îndeplinită condiția prevăzută de lege pentru cumpărare,

adică, dacă este vorba despre un „apartament care nu se restituie în natură foștilor

proprietari sau moștenitorilor acestora”.

Tribunalul a reținut

că actul juridic prin care chiriașului i s-a vândut locuința ca nefiind solicitată

de către foștii proprietari și ca făcând parte din fondul locativ de stat, a fost

încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995.

Având în vedere

nelegalitatea titlului statului și încălcarea Legii nr. 112/1995, tribunalul a admis

cererea reclamanților și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

din 20 decembrie 1996, încheiat între vânzătoarea Primăria Municipiului București,

prin mandatarul SC C. SA și cumpărătorul B.S., reținându-se și aspectul că vânzătoarele

nu puteau să-i transmită cumpărătorului un drept pe care statul, în numele căruia

au vândut, nu-l avea.

Chiriașul-cumpărător

a înțeles astfel să cumpere pe riscul său, un imobil revendicat de către moștenitoarea

fostului proprietar, titlul invocat de către acesta este nul și nu-i poate servi

drept „just titlu” pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă

de la 10 la 20 de ani potrivit art. 1895 C. civ. de la 1864, iar posesia acestuia

nu poate fi caracterizată ca fiind de bună-credință, din moment ce nu se poate reține

buna-credință chiar la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie

1996.

În consecință,

posesia invocată de către pârâtul B.S., nu poate fi caracterizată ca fiind o posesie

utilă pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate care să le poată fi

opusă moștenitorilor adevăratului proprietar, fiind respinsă ca neîntemeiată excepția

uzucapiunii de la 10-20 de ani privind acest imobil, invocată de pârâtul B.S.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a constatat că principiul „specialia generalibus derogant” nu-și poate

găsi aplicarea în cauza de față, astfel că, prin compararea titlurilor părților,

se impune soluționarea acțiunii în revendicare având în vedere temeiul de drept

comun invocat de către reclamanți.

Astfel, tribunalul

a constatat că Statul român nu a dobândit niciodată, prin modurile legale de dobândire,

un eventual drept de proprietate asupra terenului sau a clădirii în cauză, fiind

doar un uzurpator prin autoritățile locale implicate în preluarea imobilului prin

aplicarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950.

În condițiile

în care Statul român nu a devenit niciodată proprietarul terenului sau al clădirii

în care este situat apartamentul revendicat în prezent și având în vedere caracterul

perpetuu specific dreptului de proprietate, acesta nu se pierde prin neuz, transmițându-se

între titularii săi succesivi.

Astfel, tribunalul

a constatat că autorul P.I. nu a pierdut niciodată, prin modurile legale de încetare/dobândire,

dreptul de proprietate asupra imobilului (teren și construcție) și că în speță nu

se poate pune problema unei locuințe realizată din fondurile statului sau inclusă

în fondul locativ de stat prin alte mijloace legale.

În condițiile

în care în favoarea reclamanților nu s-au luat măsuri de restituire în natură și

nici de acordare a unor măsuri reparatorii echivalente pentru apartamentul revendicat

nu se poate susține că aceștia ar mai avea vreo cale legală specială, potrivit căreia

să-și poată realiza un drept la despăgubire, demersurile făcute în temeiul Legii

nr. 10/2001, neavând niciun succes, astfel că instanța de drept comun a comparat

titlurile părților privind imobilul revendicat și în final a stabilit titlul preferabil.

Așa cum s-a reținut

mai sus, actul de vânzare-cumpărare autentificat din 6 octombrie 1939 și transcris

la secția notariat, Tribunalul Ilfov, constituie modalitatea prin care autorul reclamanților,

P.I., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, iar prin moștenire legală

și testamentară, dreptul s-a transmis către reclamanții de azi: P.D.A., T.A.M.,

N.O.C., P.I.R. și C.A.G., aceștia dobândind dreptul de la adevăratul proprietar

(verus domimis).

Statul român uzurpator

prin autoritățile sale, nu a dobândit un drept de proprietate asupra imobilului,

actul de vânzare-cumpărare autentificat din 6 octombrie 1939 și transcris la secția

notariat, Tribunalul Ilfov, al autorului reclamanților, P.I., nu a fost niciodată

desființat, dreptul acestuia a fost supus publicității imobiliare ținută de către

autoritățile statului, astfel că tribunalul a constatat că autorul reclamanților

nu avea nevoie de un act adoptat după anul 1990, prin care să i se confirme dreptul

de proprietate, cu atât mai mult cu cât, la 1 ianuarie 1990, nici pârâții și nici

alte persoane, nu aveau un drept de proprietate asupra imobilului, iar ulterior,

naționalizarea ilegală din anul 1950 a fost declarată ca fiind abuzivă.

În aceste condiții,

indiferent de buna sau de reaua-credință a pârâtului-cumpărător B.S., nu poate fi

pierdut din vedere aspectul esențial și anume, faptul că Statul român a fost un

uzurpator prin autoritățile sale, că nu a dobândit un drept de proprietate asupra

imobilului și astfel, pârâtul a dobândit pretinsul drept de proprietate în temeiul

Legii nr. 112/1995, de la un neproprietar, element esențial în operațiunea de comparare

a titlurilor părților.

De asemenea, nu

trebuie pierdută din vedere nici atitudinea părților după data de 1 ianuarie 1990

și în procesul aplicării legilor cu caracter reparatoriu privind proprietatea privată

adoptate ulterior, etapă în care, foștii sau adevărații proprietari urmăreau să

repare o pagubă imensă, creată de măsurile abuzive ale autorităților, pe când chiriașul

imobilului naționalizat abuziv, a urmărit să realizeze un câștig prevăzut de lege,

cumpărând imobilul relativ valoros, la un preț social și preferențial, care nu corespunde

valorii de piață a imobilului astfel cumpărat.

Tribunalul a mai

reținut că, încercând să recupereze proprietatea de care a fost deposedat în mod

abuziv autorul său, autoarea G.A. a notificat Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995

și pe pârâta SC C. SA, să sisteze orice măsuri de vânzare către chiriași, făcând

astfel cunoscute demersurile de recuperare a proprietății imobilului.

Trecând peste

notificările autoarei reclamanților, instituțiile pârâte, au încheiat contractul

de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 cu pârâtul B.S. în calitate de chiriaș

al apartamentului nr. X din imobil.

Demersurile autoarei

G.A. au fost cunoscute de către pârâtul-chiriaș la vremea respectivă, sau din poziția

unui proprietar diligent, trebuia să le cunoască, atâta timp cât urmărea realizarea

unui avantaj potrivit aceleiași legi, nr. 112/1995, în baza căreia, autoarea reclamanților

încerca să-și repare paguba menționată, prin recuperarea bunurilor, tribunalul reținând

mai sus, că pârâtul a fost de rea-credință la încheierea contractului.

Astfel, tribunalul

a constatat că este preferabil titlul reclamanților-moștenitori ai adevăratului

proprietar, iar în temeiul art. 480 C. civ., a admis acțiunea acestora în revendicare,

în contradictoriu cu pârâții: Municipiul București reprezentat prin Primarul General,

SC C. SA, B.S., Statul român, precum și cu adjudecatarul M.A.A., aceștia urmând

să fie obligați să le respecte reclamanților dreptul de proprietate și posesia asupra

apartamentului nr. X situat în imobilul din București, sectorul 5.

Tribunalul a constatat

că prin cererea de la dosar, pârâtul B.S. a formulat cerere de introducere în cauză

a adjudecatarului imobilului M.A.A. și că prin procesul-verbal din 23 iunie 2011

întocmit de către Biroul Executorului Judecătoresc U.B., acesta a adjudecat la licitație

publică, pentru prețul de 120.000 RON, apartamentul nr. X, situat în București,

sector 5, care face obiectul revendicării de față.

Tribunalul a apreciat

că prezența adjudecatarului imobilului M.A.A. în cauză este necesară pentru a-i

fi opozabilă hotărârea judecătorească, întrucât, în raport cu vânzătorul evins B.S.,

acesta poate invoca aceleași drepturi ca și reclamanții, respectiv, un drept de

proprietate asupra imobilului, pe care pârâtul B.S. pretinde că-l deține doar aparent,

pentru adjudecatar, astfel că a admis această cerere a pârâtului, vizându-l pe adjudecatar.

Tribunalul a constatat

că adjudecatarul nu putea dobândi drepturi mai mari și altfel caracterizate, decât

a dobândit autorul său, astfel încât compararea titlurilor se va face cu titlul

vânzătorului B.S. și nu cu titlul adjudecatarului, acțiunea în revendicare fiind

admisă și față de acesta.

Prin cererea de

la dosar, pârâtul B.S. a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București

reprezentat prin Primarul General, a mandatarului SC C. SA și a Statului român reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca în cazul admiterii acțiunii în

revendicare, chematele în garanție să fie obligate să-l despăgubească cu valoarea

de piață a imobilului calculată la data pronunțării hotărârii de admitere a acțiunii

în revendicare.

În motivarea cererii,

pârâtul B.S. a invocat răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului și buna sa credință.

Această cerere

a fost admisă în parte, împotriva Statului român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, urmând ca Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat să-i restituie pârâtului

B.S., prețul plătit la 18 decembrie 1996, de 12.165.906 ROL, actualizat cu indicele

de inflație intervenit până la data plății efective.

Pe de o parte,

tribunalul a reținut că în cazul de față, nu sunt aplicabile dispozițiile de drept

comun prevăzute de art. 1337 și urm. C. civ. de la 1864, privind răspunderea vânzătorului

pentru evicțiunea suferită de cumpărător, ci, dispozițiile evicțiunii speciale prevăzute

de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, „restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) și alin. (2

1

) se face de către Ministerul Economiei

și Finanțelor (actual Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Prin urmare, numai

Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală

pasivă sub aspectul restituirii prețului plătit de cumpărător, fiind respinsă cererea

de chemare în garanție formulată de pârâtul B.S., îndreptată împotriva Municipiului

București și a SC C. SA, care nu au vândut o locuință proprie, ci una care, aparent,

făcea parte din fondul locativ de stat.

Prin urmare, nu

se poate antrena răspunderea pentru evicțiune pe calea dreptului comun împotriva

Municipiului București și a SC C. SA.

Referitor la cuantumul

despăgubirilor cuvenite cumpărătorului B.S., tribunalul, reținând reaua-credință

a cumpărătorului, conform celor menționate mai sus, a apreciat că sunt aplicabile

dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „privind restituirea prețului

actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-curnpărare, încheiate

cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile” și nu dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, privind valoarea de piață a imobilului.

Sub acest aspect,

tribunalul a reținut că în cauză s-a administrat proba cu expertiză tehnică de evaluare

a imobilului prin expertul inginer M.V., care a stabilit că valoarea de piață, referitor

la circulația liberă a apartamentului nr. X, situat în București, sector 5, care

face obiectul revendicării, este de 41.087 euro, echivalent 179.600 RON.

Pentru motivele

arătate mai sus, tribunalul a apreciat că nu-i poate acorda pârâtului B.S. despăgubiri

la această valoare, cererea de chemare în garanție fiind admisă în parte și sub

acest aspect.

Împotriva sentinței

civile nr. 780 din 3 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă în Dosarul nr. 51502/3/2007, au formulat apel reclamanții P.D.A., T.A.M.,

N.O.C., P.I.R., C.A.G. și pârâții Municipiul București prin Primarul General, B.S.

și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă

nr. 246-A din 21 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a lII-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-a hotărât următoarele:

A fost respinsă

excepția autorității de lucru judecat în cauză, decurgând din decizia civilă

nr. 16 din 10 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă, în Dosarul nr. 27227/3/2005, invocată de apelantul-pârât, B.S., ca nefondată.

Au fost admise

apelurile formulate de apelanții-pârâți B.S., Statul român prin Ministerul Finanțelor

Publice, Municipiul București prin primarul general și de apelanții-reclamanți,

P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. împotriva sentinței civile nr. 780 din

3 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul

nr. 31502/3/2007, în contradictoriu cu intimații pârâți SC C. SA, prin lichidator

E.D. SPRL și intervenientul M.A.A.

A fost admisă

excepția invocată de intervenientul M.A.A., privind lipsa calității procesuale pasive

și, în consecință, a fost respinsă cererea formulată de pârâtul, B.S. de introducere

în cauză a intervenientului forțat, M.A.A., pentru lipsă de calitate procesuală

pasivă.

A fost schimbată

în parte sentința apelată, astfel:

A fost admisă

excepția lipsei de interes invocată de apelantul-pârât, Statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice, privind cererea de constatare a nevalabilității titlului statului,

cu privire la imobilul în litigiu.

A fost respinsă

cererea reclamanților având ca obiect, constatarea nevalabilității titlului statului

asupra imobilului în litigiu, ca lipsită de interes legitim.

A fost respinsă

acțiunea în revendicare, precizată, ca neîntemeiată, față de pârâtul B.S. și ca

fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă față de

pârâții Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București

prin Primarul General.

A fost respinsă

cererea de chemare în garanție, formulată de pârâtul B.S. împotriva Statului român

prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul Generai și

SC C. SA, ca rămasă fără obiect.

A fost menținută

soluția respingerii excepției privind uzucapiunea de la 10 la 20 de ani, pentru

imobilul în litigiu, invocată de pârâtul, B.S.

A fost înlăturată

soluția din sentința apelată privind constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, încheiat între vânzătorul, Primăria

Municipiului București prin mandatar, SC C. SA și cumpărătorul, B.S.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Privitor la apelul

formulat de reclamanți, s-a constatat că într-adevăr, acțiunea astfel cum a fost

precizată, nu cuprinde un petit având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

al pârâtului B.S. din 20 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pe

cale de consecință, în mod greșit s-a soluționat o astfel de cerere, astfel cum

rezultă din dispozitivul sentinței apelate, este plus petita, cu încălcarea prevederilor

art. 261 C. proc. civ. privind limitele sesizării instanței și principiul disponibilității.

Privitor la apelul

pârâtului B.S., instanța de apel a constatat că el este fondat, în limitele arătate

în continuare.

Având în vedere

primirea apelului reclamanților cu privire la greșita pronunțare a fondului pe o

cerere de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare din 20

decembrie 1996, consecința în urma admiterii acestui apel fiind înlăturarea soluției

din dispozitivul sentinței apelate cu privire la acest obiect, excepția autorității

de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 16 din 10 ianuarie 2007 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă în Dosarul nr. 27227/3/2005 invocată

de pârât în apelul său, a fost respinsă ca nefondată.

Celelalte critici

din apel ce vizează soluția pe revendicare au fost considerate însă fondate și analizate,

după analizarea celorlalte excepții invocate în speță.

excepția lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de adjudecatorui-intervenient

M.A.A., introdus în cauză la data pronunțării sentinței, din înscrisurile administrate

în apel privind anularea tuturor formelor de executare, inclusiv de adjudecare a

imobilului în litigiu de către intervenient, în dosarul de executare silită, al

Biroului Executorului Judecătoresc U.B., se constată că într-adevăr consecința anulării

actului de adjudecare, necontestat în cauză, conduce la lipsirea de legitimare procesuală

pasivă în litigiul pendinte, astfel că a fost admisă excepția, cu consecința respingerii

cererii pârâtului B.S. de introducere în cauză a întervenientului susmenționat.

apel a constatat că și excepția lipsei de interes și excepția lipsei de calitate

procesuală pasivă invocate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice sunt fondate, greșit fiind respinse prin sentința apelată, întrucât prin

art. 2 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005,

s-a statuat că toate imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, au trecut abuziv în proprietatea statului, acolo unde legiuitorul a reglementat

expres, judecătorul nu poate constata altceva, așadar capătul de cerere având ca

obiect constatarea nevalabiiității titlului statului cu privire la imobilul în litigiu

apare ca fiind lipsit de interes legitim.

Iar revendicarea

vizează acțiunea proprietarului pentru obținerea restituirii în natură a imobilului

de la posesorul neproprietar ori de la cel ce înfățișează deopotrivă titlu de proprietate,

ca în speță, prin compararea titlurilor.

Prin urmare, în

acțiunea în revendicare formulată, legitimare procesuală pasivă are doar pârâtul

cumpărător al imobilului în baza Legii nr. 112/1995, nu și pârâții Statul român

prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General,

astfel că a fost admisă excepția cu consecințele legale corespunzătoare.

Apelul Municipiului

București este, așadar, fondat și ei pe critica vizând excepția lipsei de calitate

procesuală pasivă, nu însă și cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii

în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât

ea nu vizează revendicarea bunului de la stat, ci de la o persoană fizică, pârâtul

B.S. în calitate de cumpărător al imobilului, așadar obiectul cererii excede cadrul

impus de Legea nr. 10/2001 care vizează raportul juridic dintre „persoana îndreptățită”

și „entitatea deținătoare”, astfel cum sunt ele reglementate prin legea specială.

Analizând, în

continuare, criticile privind soluția fondului, din apelul pârâtului B.S., cu privire

la acțiunea în revendicare, apartamentul nr. X situat în București, sectorul 5,

dobândit de pârât prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 în

baza Legii nr. 112/1995, instanța de apel le-a constatat ca fiind fondate.

Astfel cum s-a

solicitat și în acțiunea în revendicare precizată privind compararea celor două

titluri invocate în cauză de către reclamanți și pârât, se are în vedere titlul

valabil al pârâtului, altele fiind criteriile utilizate pentru a da preferabilitate

unuia ori altuia dintre titlurile înfățișate.

Așadar, în mod

nelegal, prima instanță a procedat la reanalizarea valabilității titlului pârâtului

constând în contractul de vânzare-cumpărare încheiat din 20 decembrie 1996, prin

prisma respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 la data perfectării lui și a

bunei ori relei-credințe a cumpărătorului și care ar tinde către o nulitate a contractului,

cu eludarea termenului special de prescripție de 1 an prevăzut de art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, republicată, care a fost prorogat succesiv apoi cu încă

6 luni, prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.

Pârâtul însuși

susține că o acțiune în constatarea nulității contractului său deja a avut loc,

în sensul că ea s-a respins (în mod irevocabil) prin decizia civilă nr. 16 din

10 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, în Dosarul nr. 27227/3/2005, aspect necontestat în cauză

de către reclamanți, titlul pârâtului fiind astfel consolidat, astfel că a analizat

într-o comparare de titluri, din nou aspectele de nulitate ale contractului de vânzare-cumpărare

al pârâtului și de rea-credință a cumpărătorului, ca și o chestiune prejudicială,

este greșit și încalcă și puterea lucrului judecat pe acest aspect.

Prin urmare, în

speță, acțiunea în revendicare trebuie soluționată nu doar potrivit dreptului comun,

ci și cu respectarea condițiilor și prevederilor Legii nr. 10/2001, care altfel,

ar fi eludate, nefiind permisă o analiză în cauză, făcând totală abstracție de legea

specială cu referire la imobilele ce intră sub incidența sa.

Din reglementarea

specială rezultă că foștii proprietari au deschisă calea de măsuri reparatorii în

echivalent pentru imobilul care s-a înstrăinat cu respectarea legii către cumpărătorul-chiriaș,

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 și cu raportare la noile prevederi ale Legii

nr. 165/2013.

În speță, pârâtul-cumpărător

a dobândit apartamentul nr. X în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, având din anul

1996 un titlu valid, consolidat, neanulat, așadar, cu respectarea Legii nr. 112/1995

și cu bună-credință, deținând un „un bun” actual și efectiv în sensul art. 1 Protocolul

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Acestui „bun”

actual efectiv al pârâtului, reclamanții îi opun titlul vechi al autorilor, fără

a fi fost reconfirmat, după preluarea în patrimoniul statului prin naționalizarea

din 1950, printr-o hotărâre judecătorească ori o decizie administrativă a instituțiilor

statului.

Or, practica judiciară

internă a statuat deja în unanimitate, că simpla speranță de a se recunoaște continuitatea

unui vechi drept de proprietate pe care de multă vreme este imposibil a fi exercitat

efectiv de către foștii proprietari (decizia civilă nr. 6150 din 17 noiembrie 2010

a Înaltei Curți de Casație și Justiție), nu poate fi considerat un bun în sensul

art. 1 din Protocoiul 1 adițional Ia Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În fapt și în

drept, apelanții reclamanți sunt în prezent beneficiarii unei speranțe legitime

la obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensare, pentru imobilul

preluat abuziv de stat și vândut cumpărătorului de bună-credință.

În acțiunea în

revendicare de față, preferință nu poate avea, în aprecierea instanței de apel,

decât titlul actual și efectiv al pârâtului, care are posesia bunului, fiind de

bună-credință, soluția impunându-se în virtutea respectării principiului securității

raporturilor civile, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție dată într-un recurs în interesul legii, în scopul verificării

practicii judiciare și în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului

în materie (cauza Păduraru, Măria Athanasiu ș.a. contra României, Pine și Pinkova

contra Cehiei, etc).

În cauza Pine

și Pinkova contra Republicii Cehia, C.E.D.O. a arătat că diminuarea vechilor atingeri

constând în prejudiciile aduse vechilor proprietari nu trebuie să creeze noi prejudicii,

disproporționate și că legislația internă trebuie să permită să se ia în considerare

circumstanțele sociale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele, care și-au dobândit

bunurile cu bună-credință, să nu fie puse în situația de a suporta ponderea responsabilității

statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Având în vedere

considerentele reținute, instanța de apel a respins excepția autorității de lucru

judecat invocată de către apelantul pârât, a admis apelurile reclamanților și pârâților

formulate împotriva sentinței civile nr. 780 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 33502/3/2007, în rejudecare, a admis

excepția formulată de intervenientul-adjudecatar M.A.A. privind lipsa de calitate

procesuală pasivă, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția lipsei

de interes invocată de apelantul Ministerul Finanțelor Publice, a respins astfel

capătul de cerere din acțiune, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului

statului asupra imobilului în litigiu, ca lipsit de interes legitim, a respins acțiunea

în revendicare pentru lipsă de calitate procesuală pasivă față de pârâții Municipiul

București și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și ca neîntemeiată

în contradictoriu cu pârâtul B.S., a respins cererea de introducere în cauză a adjudecataruiui

M.A.A. pentru lipsă de calitate procesuală pasivă în cauză.

Urmare a respingerii

acțiunii în revendicare, instanța a soluționat și cererea de chemare în garanție

în raport de prevederile art. 60 C. proc. civ., constatând că Statul român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General nu sunt

răspunzători, în raport de pârâtul B.S., acesta nefiind parte căzută în pretenții

față de reclamanți, astfel că cererea de chemare în garanție formulată de pârât,

a fost respinsă ca rămasă fără obiect, fiind menținută soluția primei instanțe privind

excepția pe uzucapiunea de la 10 la 20 ani și înlăturată soluția din dispozitivul

sentinței apelate, privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

din 20 decembrie 1996.

Împotriva deciziei

nr. 246-A din 21 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, în termen legal, au declarat recurs reclamanții

P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G., criticând-o ca nelegală, invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs recurenții-reclamanți au arătat că au dovedit dreptul lor proprietate

asupra apartamentului nr. X situat în București, sector 5.

Finalitatea acțiunii

reclamanților este aceea de a se demonstra care titlu de proprietate este mai bine

conturat, al lor sau al pârâtei. Instanța nu a analizat în nici un moment care este

de fapt obiectul acestei acțiuni, a încercat să analizeze numai prin prisma jurisprudenței

C.E.D.O., uitând că soluțiile legale și corect nu mai au nevoie de Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Se consideră aplicabilă

jurisprudența relevantă a C.E.D.O., apreciindu-se incidente cele reținute în cauza

Străin și alții împotriva României, ori cauza Porțeanu împotriva României, precum

și toate cazurile ulterioare soluționate de către instanța de contencios european

și care au pus în discuție situații litigioase similare, cum ar fi vânzarea unei

părți a bunului reclamanților în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea să

se vândă decât bunurile dobândite legal și împiedica pe aceștia să beneficieze de

dreptul lor.

Se arată că s-a

statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință,

chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al

dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa art. 1 al Protocolului

nr. 1, iar dreptul român în vigoare la vremea respectivă și, în special Legea

nr. 10/2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire pentru asemenea privațiuni.

Criteriile instanțelor

de judecată, prin aplicarea cu prioritate a jurisprudenței C.E.D.O., înlătură în

totalitate specificul fiecărei spețe, ceea ce s-a întâmplat și în acest caz.

Această acțiune

este generată de o gravă atingere a securității raporturilor juridice.

Reclamanții sunt

proprietarii apartamentului în litigiu, sunt titularii unui drept de proprietate

ca urmare a nevalabilității transferul dreptului de proprietate către stat.

Se mai susține

că reclamanții au un bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al

Convenției, astfel că reclamanții, recunoscându-li-se calitatea de proprietari asupra

întregului imobil din sectorul 5, București, au la îndemână acțiunea în revendicare

pentru apărarea dreptului de proprietate și o reparare corectă a prejudiciului produs

de dispozițiile Decretului nr. 90/1950.

Principiul proprietății

aparente, cât și buna-credință și deci art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

nu își găsesc aplicabilitatea în ceea ce privește acțiunea în revendicare prin comparare

de titluri, conducând doar la menținerea valabilității titlului pârâtei și făcând

astfel posibilă compararea de titluri.

Referitor la posibilitatea

acoperirii prejudiciului în condițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții arată că,

această lege, din cauza procedurii greoaie, neclare și ineficiente, cât și a faptului

că Fondul Proprietatea nu funcționează în mod eficient, nu poate conduce la o reparare

rapidă și efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel

de reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului.

C.E.D.O. consideră

că cea mai bună reparare a abuzului este cea a restituirii bunului.

Reținând că imobilul

din litigiu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului și recunoscând, implicit,

cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților, trebuie constatat

că aceștia dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, iar prin vânzarea imobilului de către chiriași s-a

realizat o privare a reclamanților de proprietatea lor.

Imobilul intrat

în proprietatea statului a fost preluat fără titlu valabil, iar reclamanții își

păstrează calitatea de proprietar la momentul preluării bunului. Într-o asemenea

situație nu se poate susține că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului, drept pe care să îl poată ulterior transmite pe calea unui contract

de vânzare-cumparare către alte persoane.

În materia vânzării

lucrului altuia, adevăratul proprietar, fiind terț față de contractul încheiat în

aceste condiții, are la îndemână numai acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorului

ce posedă bunul, potrivit art. 480 C. civ. din 1864, iar în cadrul acestei nu se

reanalizează atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului.

Se mai consideră

că pierderea proprietății de către proprietarul deposedat de statul comunist s-ar

face pentru prima dată acum, în virtutea Legii nr. 10/2001 (sau a Legii nr. 112/1995),

sub imperiul actualei Constituții, după ce dreptul său a supraviețuit totuși pe

durata regimului comunist (căci premisa fundamentală a cauzei, astfel cum s-a arătat

mai sus, tocmai aceea că preluarea fiind abuzivă nu a operat niciodată pierderea

dreptului de proprietate de către adevăratul proprietar).

Se ajunge, practic,

la „exproprierea” adevăratului proprietar. Nu se poate susține în contrargumentare

că această „expropriere” a proprietarului deposedat de către statul comunist nu

operează întrucât acesta ar fi recunoscut dreptul la despăgubiri, drept de creanță,

deoarece este un drept distinct de însuși dreptul de proprietate.

Instanța era datoare

să interpreteze Legea nr. 10/2001 în mod sistematic prin raportare la normele juridice

superioare ca forță juridică într-un mod care să respecte principiul fundamental

al respectării dreptului de proprietate, iar dacă se constată totuși că această

interpretare coroborată nu este posibilă, în final, în aplicarea legii nu poate

da relevanță „interpretării” unei norme juridice dintr-o lege care contravine principiilor

fundamentale consacrate în convențiile internaționale la care România este parte

și în Constituție.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În mod corect

s-a reținut că, raportat la obiectul acțiunii promovate, ne aflăm în situația unei

acțiuni în revendicarea imobilului ce se află în proprietatea unui fost chiriaș

al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat.

În cauză instanța

de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 46

din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008

a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamanții se

află în situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului

în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate au invocat titlul original

al autoarei lor.

În ceea ce privește

criticile formulate de reclamanți potrivit cărora titlul lor de proprietate asupra

imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlul pârâtului, care

a dobândit apartamentul în litigiu cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

și deci este anulabil, intrând astfel sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al

acestora, pentru cele ce urmează:

Astfel, titlul

pârâtului a fost contestat în justiție în termenul legal și, fiind constatat valid,

prin decizia civilă nr. 16 din 10 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 27227/3/2005,

este valabil, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat

titlul originar al autoarei sale.

Nemulțumirea recurenților-reclamanți

vizează, de fapt, nerecunoașterea în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul

art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

sens în care considerentele hotărârii instanței de apel vor fi complinite sub acest

aspect cu cele ce urmează a fi arătate în continuare.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul recurenților-reclamanți implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele

împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime”

de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni de genul celei de față, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni.

Prin hotărârea-pilot

pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții contra României, C.E.D.O. a analizat

din nou noțiunile de „bun actual” și „valoare patrimonială” și a statuat că existența

unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres

restituirea bunului.

Prin urmare, instanța

de contencios european a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența

unui „bun actual” și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă

anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie

să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.

Cât privește „valoarea

patrimonială”, C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția

oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție atunci când „interesul

patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute

de aceste legi.

Și sub acest aspect

instanța europeană a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea

că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre

un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente

potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru

a beneficia de dreptul consacrat de lege.

Astfel, dacă până

la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești

prin care s-a constatat, fie în dispozitiv, fie în considerente, nevalabilitatea

titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era

în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului

statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului

de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial” protejat

de art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis

împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României

nr. 458/2.07.2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, hotărârea din 2 iunie

2009, Reichardt împotriva României, hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și

Dimeca împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu

o astfel de concluzie nu mai este posibilă, potrivit celor mai sus arătate.

În speță, reclamanților

nu li s-a recunoscut un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu și, în

contextul menținerii valabilității contractului de vânzare-cumpărare, nu există

un titlu executoriu pentru restituirea apartamentului în litigiu, ci este recunoscut

reclamanților o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Ca atare, raportat

la jurisprudența actuală a C.E.D.O., nu pot fi primite criticile recurenților-reclamanți

privind existența în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție, care să îi îndreptățească la restituire.

În acest fel,

instanța de apel a reținut, în mod legal, aplicabiitatea în speță a deciziei în

interesul legii nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

iar criticiie recurenților-reclamanți în sensul că această decizie ar fi impus admiterea

acțiunii lor în revendicare de drept comun nu sunt fondate.

Potrivit deciziei

nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile

întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială

și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului „specialia

generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă

a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun,

în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Se reține că decizia

dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză,

deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu,

în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători

ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere.

Astfel,

Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană

și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor

juridice.

Or, proprietarul

care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute

de legea specială, iar în speță, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanții nu au făcut

dovada existenței unui astfel de bun în patrimoniul lor sau a vreunei speranțe legitime

că vor dobândi acest bun, în contextul în care, pe calea legii speciale, s-a stabilit

îndreptățirea lor la despăgubiri.

Față de aceste

considerente, în mod legal s-a constatat că reclamanții nu dețin un bun și un drept

la restituirea în natură, astfel cum au pretins pe calea acțiunii în revendicare,

ci au un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii

nr. 112/1995 și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea

cu succes a acțiunii în revendicare.

În aceste circumstanțe,

pârâtul B.S. este cel care deține un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției,

situație în care acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor nu mai poate

fi utilizată cu succes.

„Simpla speranță

de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența C.E.D.O.), în absența îndeplinirii

condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea

statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită

ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocol