ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1461/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 aprilie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. au chemat în judecată și personal la interogatoriu pârâții B.S., Primăria Municipiului București și SC C. SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: 1. să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. X, situat în București, sector 5 compus din 2 camere, vestibul, dependințe, boxa subsol, suprafața utilă de 51,05 mp; 2. să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, apartamentul nr. X, sector 5; 3. să fie obligați pârâții să le plătească cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul situat București, apartamentul nr. X, sector 5 a fost dobândit de autorul lor P.I., iar prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost naționalizat în mod abuziv. Au considerat că nevalabilitatea titlului statului atrage ne valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar SC C. SA, în favoarea pârâtului B.S., prin care i s-a vândut în calitate de chiriaș, ca și locuință închiriată din fondul locativ de stat și că în acest caz nu se poate reține buna-credință a cumpărătorului-pârât.

Reclamanții au apreciat că, în cadrul acțiunii în revendicare, când se invocă compararea titlurilor de proprietate deținute de către părți asupra bunului revendicat, are relevanță legalitatea titlurilor de proprietate comparate, măsura în care autorii de la care provin aceste titluri întruneau toate condițiile legale pentru transmiterea proprietății conform principiului că „nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși”. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. Prin sentința civilă nr. 5514 din 6 septembrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București în Dosarul nr. 3760/302/2007, această instanță a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 5 București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a V-a civilă, conform art. 2 alin. (3) lit. b) C. proc.

civ., constatând că valoarea obiectului litigiului depășește suma de 500.000 RON. Pe rolul Tribunalului București cauza a fost înregistrată sub nr. 31502/3/2007, iar prin cererea de la dosar, reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. au solicitat introducerea în cauză a Statului român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice). Prin sentința civilă nr. 1882 din 16 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în Dosarul nr. 31502/3/2007, această instanță a declinat, la rândul său, competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ., constatând că valoarea obiectului litigiului este de 84.500 RON și nu depășește suma de 500.000 RON, care să atragă competența tribunalului în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 29 din 18 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 31502/3/2007, a fost stabilită competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță, în favoarea Tribunalului București. După stabilirea competenței, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 22 aprilie 2010, sub nr. 31502/3/2007, iar prin cererea de la dosar, pârâtul B.S.

a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București reprezentat prin Primarul General, a mandatarului SC C. SA și a Statului român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca în cazul admiterii acțiunii în revendicare, chematele în garanție să fie obligate să-l despăgubească cu valoarea de piață a imobilului calculată la data pronunțării hotărârii de admitere a acțiunii în revendicare. În motivarea cererii, pârâtul B.S. a invocat răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului și buna sa credință. Prin sentința civilă nr. 780 din 3 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 31502/3/2007, în rejudecare, a fost admisă cererea formulată de pârâtul B.S., privind introducerea în cauză, în calitate de pârât, a adjudecatarului M.A.A.

A fost admisă acțiunea principală formulată de reclamanții: P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G., precum și cererea acelorași reclamanți, îndreptată împotriva pârâților: B.S., Municipiul București, reprezentat prin Primarul General al Municipiului București, SC C. SA, Statul român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și împotriva adjudecatarului M.A.A. A fost constatată nevalabiiitatea titlului Statului cu privire la apartamentul nr. X situat în imobilul din București, sector 5. A fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, încheiat între vânzătoarea Primăria Municipiului București, prin mandatarul SC C. SA și cumpărătorul B.S.

Au fost obligați pârâții Municipiul București, SC C. SA, B.S., Statul Român și adjudecatarul M.A.A. să le lase reclamanților P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. și să le respecte dreptul de proprietate și liniștita posesie asupra apartamentului nr. X situat în imobilul din București, sector 5. A fost respinsă ca neîntemeiată excepția uzucapiunii de la 10-20 de ani privind acest imobil, invocată de pârâtul B.S. A fost admisă, în parte, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B.S., îndreptată împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost obligat Ministerul Finanțelor Publice să-i restituie pârâtului B.S., prețul plătit la 18 decembrie 1996, de 12.165.906 ROL, actualizat cu indicele de inflație intervenit până la data plății efective.

A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B.S., îndreptată împotriva Municipiului București și a SC C. SA. Analizând probele administrate în cauză, privind starea de fapt, instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în cadrul recursului în interesul legii, instanța supremă a stabilit cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, că: concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța supremă a stabilit că aceasta din urmă are prioritate și că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, Tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare imobiliară formulată de către reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. și întemeiată pe dreptul comun, nu poate fi declarată ca inadmisibilă. Acțiunea în revendicare, a fost formulată la 10 aprilie 2007 după ce Decretul nr. 92/1950 a fost declarat chiar de către legiuitor ca fiind abuziv și după ce demersurile reclamanților de restituire în natură, atât potrivit Legii nr. 112/1995, cât și potrivit Legii nr. 10/2001 au eșuat.

Nu s-au depus însă dovezi din care să rezulte că reclamanții ar fi fost propuși pentru despăgubiri sau pentru alte măsuri reparatorii echivalente referitoare la apartamentul nr. X care formează obiectul acțiunii în revendicare, astfel că nu se poate susține cu deplin temei că aceștia ar avea la îndemână calea prevăzută de legea specială pentru realizarea dreptului sub această formă. Tribunalul a considerat că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii reclamanților în revendicare, întemeiată pe dreptul comun ar echivala cu privarea acestora de dreptul de acces la justiție, prin încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În condițiile în care, legat de imobilul pe care-l ocupă pârâtul B.S., reclamanților nu li s-au stabilit drepturi la despăgubiri echivalente, iar de la formularea notificărilor și de la adoptarea legii speciale au trecut peste 10 ani de zile, se dovedește că această cale specială nu este efectivă, ci, iluzorie, astfel că reclamanții sunt îndreptățiți să exercite acțiunea în revendicare, pentru ca o instanță, în speță instanța de drept comun, să verifice și să dispună cu privire la drepturile civile pretinse.

Astfel s-a constatat că, în timp ce imobilul era solicitat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către moștenitoarea adevăratului proprietar P.I., iar cererea acesteia nu era soluționată, fiind dată o soluție prin hotărârea din 1 iulie 1998, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, între vânzătoarea Primăria Municipiului București, prin mandatarul SC C. SA și cumpărătorul B.S., prin care, acestuia din urmă i s-a vândut locuința ca nefiind solicitată de către foștii proprietari și ca făcând parte din fondul locativ de stat. Chiar dacă pârâtul B.S.

a optat pentru cumpărarea apartamentului nr. X deținut cu chirie, contractul de vânzare-cumpărare nu se putea încheia decât după soluționarea irevocabilă a cererii moștenitoarei fostului proprietar, întrucât numai în acest moment se putea cunoaște efectiv, dacă este sau nu îndeplinită condiția prevăzută de lege pentru cumpărare, adică, dacă este vorba despre un „apartament care nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora”. Tribunalul a reținut că actul juridic prin care chiriașului i s-a vândut locuința ca nefiind solicitată de către foștii proprietari și ca făcând parte din fondul locativ de stat, a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995.

Având în vedere nelegalitatea titlului statului și încălcarea Legii nr. 112/1995, tribunalul a admis cererea reclamanților și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, încheiat între vânzătoarea Primăria Municipiului București, prin mandatarul SC C. SA și cumpărătorul B.S., reținându-se și aspectul că vânzătoarele nu puteau să-i transmită cumpărătorului un drept pe care statul, în numele căruia au vândut, nu-l avea. Chiriașul-cumpărător a înțeles astfel să cumpere pe riscul său, un imobil revendicat de către moștenitoarea fostului proprietar, titlul invocat de către acesta este nul și nu-i poate servi drept „just titlu” pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă de la 10 la 20 de ani potrivit art. 1895 C. civ.

de la 1864, iar posesia acestuia nu poate fi caracterizată ca fiind de bună-credință, din moment ce nu se poate reține buna-credință chiar la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996. În consecință, posesia invocată de către pârâtul B.S., nu poate fi caracterizată ca fiind o posesie utilă pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate care să le poată fi opusă moștenitorilor adevăratului proprietar, fiind respinsă ca neîntemeiată excepția uzucapiunii de la 10-20 de ani privind acest imobil, invocată de pârâtul B.S. Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că principiul „specialia generalibus derogant” nu-și poate găsi aplicarea în cauza de față, astfel că, prin compararea titlurilor părților, se impune soluționarea acțiunii în revendicare având în vedere temeiul de drept comun invocat de către reclamanți.

Astfel, tribunalul a constatat că Statul român nu a dobândit niciodată, prin modurile legale de dobândire, un eventual drept de proprietate asupra terenului sau a clădirii în cauză, fiind doar un uzurpator prin autoritățile locale implicate în preluarea imobilului prin aplicarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950. În condițiile în care Statul român nu a devenit niciodată proprietarul terenului sau al clădirii în care este situat apartamentul revendicat în prezent și având în vedere caracterul perpetuu specific dreptului de proprietate, acesta nu se pierde prin neuz, transmițându-se între titularii săi succesivi. Astfel, tribunalul a constatat că autorul P.I. nu a pierdut niciodată, prin modurile legale de încetare/dobândire, dreptul de proprietate asupra imobilului (teren și construcție) și că în speță nu se poate pune problema unei locuințe realizată din fondurile statului sau inclusă în fondul locativ de stat prin alte mijloace legale.

În condițiile în care în favoarea reclamanților nu s-au luat măsuri de restituire în natură și nici de acordare a unor măsuri reparatorii echivalente pentru apartamentul revendicat nu se poate susține că aceștia ar mai avea vreo cale legală specială, potrivit căreia să-și poată realiza un drept la despăgubire, demersurile făcute în temeiul Legii nr. 10/2001, neavând niciun succes, astfel că instanța de drept comun a comparat titlurile părților privind imobilul revendicat și în final a stabilit titlul preferabil. Așa cum s-a reținut mai sus, actul de vânzare-cumpărare autentificat din 6 octombrie 1939 și transcris la secția notariat, Tribunalul Ilfov, constituie modalitatea prin care autorul reclamanților, P.I., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, iar prin moștenire legală și testamentară, dreptul s-a transmis către reclamanții de azi: P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R.

și C.A.G., aceștia dobândind dreptul de la adevăratul proprietar (verus domimis). Statul român uzurpator prin autoritățile sale, nu a dobândit un drept de proprietate asupra imobilului, actul de vânzare-cumpărare autentificat din 6 octombrie 1939 și transcris la secția notariat, Tribunalul Ilfov, al autorului reclamanților, P.I., nu a fost niciodată desființat, dreptul acestuia a fost supus publicității imobiliare ținută de către autoritățile statului, astfel că tribunalul a constatat că autorul reclamanților nu avea nevoie de un act adoptat după anul 1990, prin care să i se confirme dreptul de proprietate, cu atât mai mult cu cât, la 1 ianuarie 1990, nici pârâții și nici alte persoane, nu aveau un drept de proprietate asupra imobilului, iar ulterior, naționalizarea ilegală din anul 1950 a fost declarată ca fiind abuzivă.

În aceste condiții, indiferent de buna sau de reaua-credință a pârâtului-cumpărător B.S., nu poate fi pierdut din vedere aspectul esențial și anume, faptul că Statul român a fost un uzurpator prin autoritățile sale, că nu a dobândit un drept de proprietate asupra imobilului și astfel, pârâtul a dobândit pretinsul drept de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995, de la un neproprietar, element esențial în operațiunea de comparare a titlurilor părților.

De asemenea, nu trebuie pierdută din vedere nici atitudinea părților după data de 1 ianuarie 1990 și în procesul aplicării legilor cu caracter reparatoriu privind proprietatea privată adoptate ulterior, etapă în care, foștii sau adevărații proprietari urmăreau să repare o pagubă imensă, creată de măsurile abuzive ale autorităților, pe când chiriașul imobilului naționalizat abuziv, a urmărit să realizeze un câștig prevăzut de lege, cumpărând imobilul relativ valoros, la un preț social și preferențial, care nu corespunde valorii de piață a imobilului astfel cumpărat. Tribunalul a mai reținut că, încercând să recupereze proprietatea de care a fost deposedat în mod abuziv autorul său, autoarea G.A.

a notificat Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 și pe pârâta SC C. SA, să sisteze orice măsuri de vânzare către chiriași, făcând astfel cunoscute demersurile de recuperare a proprietății imobilului. Trecând peste notificările autoarei reclamanților, instituțiile pârâte, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 cu pârâtul B.S. în calitate de chiriaș al apartamentului nr. X din imobil. Demersurile autoarei G.A. au fost cunoscute de către pârâtul-chiriaș la vremea respectivă, sau din poziția unui proprietar diligent, trebuia să le cunoască, atâta timp cât urmărea realizarea unui avantaj potrivit aceleiași legi, nr. 112/1995, în baza căreia, autoarea reclamanților încerca să-și repare paguba menționată, prin recuperarea bunurilor, tribunalul reținând mai sus, că pârâtul a fost de rea-credință la încheierea contractului.

Astfel, tribunalul a constatat că este preferabil titlul reclamanților-moștenitori ai adevăratului proprietar, iar în temeiul art. 480 C. civ., a admis acțiunea acestora în revendicare, în contradictoriu cu pârâții: Municipiul București reprezentat prin Primarul General, SC C. SA, B.S., Statul român, precum și cu adjudecatarul M.A.A., aceștia urmând să fie obligați să le respecte reclamanților dreptul de proprietate și posesia asupra apartamentului nr. X situat în imobilul din București, sectorul 5. Tribunalul a constatat că prin cererea de la dosar, pârâtul B.S. a formulat cerere de introducere în cauză a adjudecatarului imobilului M.A.A. și că prin procesul-verbal din 23 iunie 2011 întocmit de către Biroul Executorului Judecătoresc U.B., acesta a adjudecat la licitație publică, pentru prețul de 120.000 RON, apartamentul nr. X, situat în București, sector 5, care face obiectul revendicării de față.

Tribunalul a apreciat că prezența adjudecatarului imobilului M.A.A. în cauză este necesară pentru a-i fi opozabilă hotărârea judecătorească, întrucât, în raport cu vânzătorul evins B.S., acesta poate invoca aceleași drepturi ca și reclamanții, respectiv, un drept de proprietate asupra imobilului, pe care pârâtul B.S. pretinde că-l deține doar aparent, pentru adjudecatar, astfel că a admis această cerere a pârâtului, vizându-l pe adjudecatar. Tribunalul a constatat că adjudecatarul nu putea dobândi drepturi mai mari și altfel caracterizate, decât a dobândit autorul său, astfel încât compararea titlurilor se va face cu titlul vânzătorului B.S. și nu cu titlul adjudecatarului, acțiunea în revendicare fiind admisă și față de acesta.

Prin cererea de la dosar, pârâtul B.S. a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București reprezentat prin Primarul General, a mandatarului SC C. SA și a Statului român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca în cazul admiterii acțiunii în revendicare, chematele în garanție să fie obligate să-l despăgubească cu valoarea de piață a imobilului calculată la data pronunțării hotărârii de admitere a acțiunii în revendicare. În motivarea cererii, pârâtul B.S. a invocat răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului și buna sa credință. Această cerere a fost admisă în parte, împotriva Statului român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, urmând ca Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat să-i restituie pârâtului B.S., prețul plătit la 18 decembrie 1996, de 12.165.906 ROL, actualizat cu indicele de inflație intervenit până la data plății efective.

Pe de o parte, tribunalul a reținut că în cazul de față, nu sunt aplicabile dispozițiile de drept comun prevăzute de art. 1337 și urm. C. civ. de la 1864, privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea suferită de cumpărător, ci, dispozițiile evicțiunii speciale prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (actual Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Prin urmare, numai Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă sub aspectul restituirii prețului plătit de cumpărător, fiind respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B.S., îndreptată împotriva Municipiului București și a SC C. SA, care nu au vândut o locuință proprie, ci una care, aparent, făcea parte din fondul locativ de stat. Prin urmare, nu se poate antrena răspunderea pentru evicțiune pe calea dreptului comun împotriva Municipiului București și a SC C. SA.

Referitor la cuantumul despăgubirilor cuvenite cumpărătorului B.S., tribunalul, reținând reaua-credință a cumpărătorului, conform celor menționate mai sus, a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-curnpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” și nu dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, privind valoarea de piață a imobilului. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că în cauză s-a administrat proba cu expertiză tehnică de evaluare a imobilului prin expertul inginer M.V., care a stabilit că valoarea de piață, referitor la circulația liberă a apartamentului nr. X, situat în București, sector 5, care face obiectul revendicării, este de 41.087 euro, echivalent 179.600 RON.

Pentru motivele arătate mai sus, tribunalul a apreciat că nu-i poate acorda pârâtului B.S. despăgubiri la această valoare, cererea de chemare în garanție fiind admisă în parte și sub acest aspect. Împotriva sentinței civile nr. 780 din 3 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în Dosarul nr. 51502/3/2007, au formulat apel reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R., C.A.G. și pârâții Municipiul București prin Primarul General, B.S. și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia civilă nr. 246-A din 21 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a lII-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a hotărât următoarele: A fost respinsă excepția autorității de lucru judecat în cauză, decurgând din decizia civilă nr. 16 din 10 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, în Dosarul nr. 27227/3/2005, invocată de apelantul-pârât, B.S., ca nefondată.

Au fost admise apelurile formulate de apelanții-pârâți B.S., Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin primarul general și de apelanții-reclamanți, P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. împotriva sentinței civile nr. 780 din 3 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 31502/3/2007, în contradictoriu cu intimații pârâți SC C. SA, prin lichidator E.D. SPRL și intervenientul M.A.A. A fost admisă excepția invocată de intervenientul M.A.A., privind lipsa calității procesuale pasive și, în consecință, a fost respinsă cererea formulată de pârâtul, B.S. de introducere în cauză a intervenientului forțat, M.A.A., pentru lipsă de calitate procesuală pasivă.

A fost schimbată în parte sentința apelată, astfel: A fost admisă excepția lipsei de interes invocată de apelantul-pârât, Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, privind cererea de constatare a nevalabilității titlului statului, cu privire la imobilul în litigiu. A fost respinsă cererea reclamanților având ca obiect, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, ca lipsită de interes legitim. A fost respinsă acțiunea în revendicare, precizată, ca neîntemeiată, față de pârâtul B.S. și ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă față de pârâții Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General.

A fost respinsă cererea de chemare în garanție, formulată de pârâtul B.S. împotriva Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul Generai și SC C. SA, ca rămasă fără obiect. A fost menținută soluția respingerii excepției privind uzucapiunea de la 10 la 20 de ani, pentru imobilul în litigiu, invocată de pârâtul, B.S. A fost înlăturată soluția din sentința apelată privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, încheiat între vânzătorul, Primăria Municipiului București prin mandatar, SC C. SA și cumpărătorul, B.S. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Privitor la apelul formulat de reclamanți, s-a constatat că într-adevăr, acțiunea astfel cum a fost precizată, nu cuprinde un petit având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtului B.S.

din 20 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pe cale de consecință, în mod greșit s-a soluționat o astfel de cerere, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinței apelate, este plus petita, cu încălcarea prevederilor art. 261 C. proc. civ. privind limitele sesizării instanței și principiul disponibilității. Privitor la apelul pârâtului B.S., instanța de apel a constatat că el este fondat, în limitele arătate în continuare.

Având în vedere primirea apelului reclamanților cu privire la greșita pronunțare a fondului pe o cerere de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, consecința în urma admiterii acestui apel fiind înlăturarea soluției din dispozitivul sentinței apelate cu privire la acest obiect, excepția autorității de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 16 din 10 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă în Dosarul nr. 27227/3/2005 invocată de pârât în apelul său, a fost respinsă ca nefondată. Celelalte critici din apel ce vizează soluția pe revendicare au fost considerate însă fondate și analizate, după analizarea celorlalte excepții invocate în speță.

3. Privitor la excepția lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de adjudecatorui-intervenient M.A.A., introdus în cauză la data pronunțării sentinței, din înscrisurile administrate în apel privind anularea tuturor formelor de executare, inclusiv de adjudecare a imobilului în litigiu de către intervenient, în dosarul de executare silită, al Biroului Executorului Judecătoresc U.B., se constată că într-adevăr consecința anulării actului de adjudecare, necontestat în cauză, conduce la lipsirea de legitimare procesuală pasivă în litigiul pendinte, astfel că a fost admisă excepția, cu consecința respingerii cererii pârâtului B.S. de introducere în cauză a întervenientului susmenționat.

4. Instanța de apel a constatat că și excepția lipsei de interes și excepția lipsei de calitate procesuală pasivă invocate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice sunt fondate, greșit fiind respinse prin sentința apelată, întrucât prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, s-a statuat că toate imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au trecut abuziv în proprietatea statului, acolo unde legiuitorul a reglementat expres, judecătorul nu poate constata altceva, așadar capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabiiității titlului statului cu privire la imobilul în litigiu apare ca fiind lipsit de interes legitim.

Iar revendicarea vizează acțiunea proprietarului pentru obținerea restituirii în natură a imobilului de la posesorul neproprietar ori de la cel ce înfățișează deopotrivă titlu de proprietate, ca în speță, prin compararea titlurilor. Prin urmare, în acțiunea în revendicare formulată, legitimare procesuală pasivă are doar pârâtul cumpărător al imobilului în baza Legii nr. 112/1995, nu și pârâții Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, astfel că a fost admisă excepția cu consecințele legale corespunzătoare. Apelul Municipiului București este, așadar, fondat și ei pe critica vizând excepția lipsei de calitate procesuală pasivă, nu însă și cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât ea nu vizează revendicarea bunului de la stat, ci de la o persoană fizică, pârâtul B.S.

în calitate de cumpărător al imobilului, așadar obiectul cererii excede cadrul impus de Legea nr. 10/2001 care vizează raportul juridic dintre „persoana îndreptățită” și „entitatea deținătoare”, astfel cum sunt ele reglementate prin legea specială. Analizând, în continuare, criticile privind soluția fondului, din apelul pârâtului B.S., cu privire la acțiunea în revendicare, apartamentul nr. X situat în București, sectorul 5, dobândit de pârât prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 în baza Legii nr. 112/1995, instanța de apel le-a constatat ca fiind fondate. Astfel cum s-a solicitat și în acțiunea în revendicare precizată privind compararea celor două titluri invocate în cauză de către reclamanți și pârât, se are în vedere titlul valabil al pârâtului, altele fiind criteriile utilizate pentru a da preferabilitate unuia ori altuia dintre titlurile înfățișate.

Așadar, în mod nelegal, prima instanță a procedat la reanalizarea valabilității titlului pârâtului constând în contractul de vânzare-cumpărare încheiat din 20 decembrie 1996, prin prisma respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 la data perfectării lui și a bunei ori relei-credințe a cumpărătorului și care ar tinde către o nulitate a contractului, cu eludarea termenului special de prescripție de 1 an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, care a fost prorogat succesiv apoi cu încă 6 luni, prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.

Pârâtul însuși susține că o acțiune în constatarea nulității contractului său deja a avut loc, în sensul că ea s-a respins (în mod irevocabil) prin decizia civilă nr. 16 din 10 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 27227/3/2005, aspect necontestat în cauză de către reclamanți, titlul pârâtului fiind astfel consolidat, astfel că a analizat într-o comparare de titluri, din nou aspectele de nulitate ale contractului de vânzare-cumpărare al pârâtului și de rea-credință a cumpărătorului, ca și o chestiune prejudicială, este greșit și încalcă și puterea lucrului judecat pe acest aspect.

Prin urmare, în speță, acțiunea în revendicare trebuie soluționată nu doar potrivit dreptului comun, ci și cu respectarea condițiilor și prevederilor Legii nr. 10/2001, care altfel, ar fi eludate, nefiind permisă o analiză în cauză, făcând totală abstracție de legea specială cu referire la imobilele ce intră sub incidența sa. Din reglementarea specială rezultă că foștii proprietari au deschisă calea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul care s-a înstrăinat cu respectarea legii către cumpărătorul-chiriaș, art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 și cu raportare la noile prevederi ale Legii nr. 165/2013. În speță, pârâtul-cumpărător a dobândit apartamentul nr. X în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, având din anul 1996 un titlu valid, consolidat, neanulat, așadar, cu respectarea Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință, deținând un „un bun” actual și efectiv în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Acestui „bun” actual efectiv al pârâtului, reclamanții îi opun titlul vechi al autorilor, fără a fi fost reconfirmat, după preluarea în patrimoniul statului prin naționalizarea din 1950, printr-o hotărâre judecătorească ori o decizie administrativă a instituțiilor statului. Or, practica judiciară internă a statuat deja în unanimitate, că simpla speranță de a se recunoaște continuitatea unui vechi drept de proprietate pe care de multă vreme este imposibil a fi exercitat efectiv de către foștii proprietari (decizia civilă nr. 6150 din 17 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), nu poate fi considerat un bun în sensul art. 1 din Protocoiul 1 adițional Ia Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În fapt și în drept, apelanții reclamanți sunt în prezent beneficiarii unei speranțe legitime la obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensare, pentru imobilul preluat abuziv de stat și vândut cumpărătorului de bună-credință. În acțiunea în revendicare de față, preferință nu poate avea, în aprecierea instanței de apel, decât titlul actual și efectiv al pârâtului, care are posesia bunului, fiind de bună-credință, soluția impunându-se în virtutea respectării principiului securității raporturilor civile, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată într-un recurs în interesul legii, în scopul verificării practicii judiciare și în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului în materie (cauza Păduraru, Măria Athanasiu ș.a.

contra României, Pine și Pinkova contra Cehiei, etc). În cauza Pine și Pinkova contra Republicii Cehia, C.E.D.O. a arătat că diminuarea vechilor atingeri constând în prejudiciile aduse vechilor proprietari nu trebuie să creeze noi prejudicii, disproporționate și că legislația internă trebuie să permită să se ia în considerare circumstanțele sociale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele, care și-au dobândit bunurile cu bună-credință, să nu fie puse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. Având în vedere considerentele reținute, instanța de apel a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de către apelantul pârât, a admis apelurile reclamanților și pârâților formulate împotriva sentinței civile nr. 780 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 33502/3/2007, în rejudecare, a admis excepția formulată de intervenientul-adjudecatar M.A.A.

privind lipsa de calitate procesuală pasivă, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția lipsei de interes invocată de apelantul Ministerul Finanțelor Publice, a respins astfel capătul de cerere din acțiune, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, ca lipsit de interes legitim, a respins acțiunea în revendicare pentru lipsă de calitate procesuală pasivă față de pârâții Municipiul București și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și ca neîntemeiată în contradictoriu cu pârâtul B.S., a respins cererea de introducere în cauză a adjudecataruiui M.A.A. pentru lipsă de calitate procesuală pasivă în cauză. Urmare a respingerii acțiunii în revendicare, instanța a soluționat și cererea de chemare în garanție în raport de prevederile art. 60 C. proc.

civ., constatând că Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General nu sunt răspunzători, în raport de pârâtul B.S., acesta nefiind parte căzută în pretenții față de reclamanți, astfel că cererea de chemare în garanție formulată de pârât, a fost respinsă ca rămasă fără obiect, fiind menținută soluția primei instanțe privind excepția pe uzucapiunea de la 10 la 20 ani și înlăturată soluția din dispozitivul sentinței apelate, privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996. Împotriva deciziei nr. 246-A din 21 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în termen legal, au declarat recurs reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R.

și C.A.G., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs recurenții-reclamanți au arătat că au dovedit dreptul lor proprietate asupra apartamentului nr. X situat în București, sector 5. Finalitatea acțiunii reclamanților este aceea de a se demonstra care titlu de proprietate este mai bine conturat, al lor sau al pârâtei. Instanța nu a analizat în nici un moment care este de fapt obiectul acestei acțiuni, a încercat să analizeze numai prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., uitând că soluțiile legale și corect nu mai au nevoie de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se consideră aplicabilă jurisprudența relevantă a C.E.D.O., apreciindu-se incidente cele reținute în cauza Străin și alții împotriva României, ori cauza Porțeanu împotriva României, precum și toate cazurile ulterioare soluționate de către instanța de contencios european și care au pus în discuție situații litigioase similare, cum ar fi vânzarea unei părți a bunului reclamanților în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea să se vândă decât bunurile dobândite legal și împiedica pe aceștia să beneficieze de dreptul lor. Se arată că s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa art. 1 al Protocolului nr. 1, iar dreptul român în vigoare la vremea respectivă și, în special Legea nr. 10/2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire pentru asemenea privațiuni.

Criteriile instanțelor de judecată, prin aplicarea cu prioritate a jurisprudenței C.E.D.O., înlătură în totalitate specificul fiecărei spețe, ceea ce s-a întâmplat și în acest caz. Această acțiune este generată de o gravă atingere a securității raporturilor juridice. Reclamanții sunt proprietarii apartamentului în litigiu, sunt titularii unui drept de proprietate ca urmare a nevalabilității transferul dreptului de proprietate către stat. Se mai susține că reclamanții au un bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenției, astfel că reclamanții, recunoscându-li-se calitatea de proprietari asupra întregului imobil din sectorul 5, București, au la îndemână acțiunea în revendicare pentru apărarea dreptului de proprietate și o reparare corectă a prejudiciului produs de dispozițiile Decretului nr. 90/1950.

Principiul proprietății aparente, cât și buna-credință și deci art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu își găsesc aplicabilitatea în ceea ce privește acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, conducând doar la menținerea valabilității titlului pârâtei și făcând astfel posibilă compararea de titluri. Referitor la posibilitatea acoperirii prejudiciului în condițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții arată că, această lege, din cauza procedurii greoaie, neclare și ineficiente, cât și a faptului că Fondul Proprietatea nu funcționează în mod eficient, nu poate conduce la o reparare rapidă și efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel de reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului.

C.E.D.O. consideră că cea mai bună reparare a abuzului este cea a restituirii bunului. Reținând că imobilul din litigiu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului și recunoscând, implicit, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților, trebuie constatat că aceștia dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin vânzarea imobilului de către chiriași s-a realizat o privare a reclamanților de proprietatea lor. Imobilul intrat în proprietatea statului a fost preluat fără titlu valabil, iar reclamanții își păstrează calitatea de proprietar la momentul preluării bunului. Într-o asemenea situație nu se poate susține că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, drept pe care să îl poată ulterior transmite pe calea unui contract de vânzare-cumparare către alte persoane.

În materia vânzării lucrului altuia, adevăratul proprietar, fiind terț față de contractul încheiat în aceste condiții, are la îndemână numai acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorului ce posedă bunul, potrivit art. 480 C. civ. din 1864, iar în cadrul acestei nu se reanalizează atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului. Se mai consideră că pierderea proprietății de către proprietarul deposedat de statul comunist s-ar face pentru prima dată acum, în virtutea Legii nr. 10/2001 (sau a Legii nr. 112/1995), sub imperiul actualei Constituții, după ce dreptul său a supraviețuit totuși pe durata regimului comunist (căci premisa fundamentală a cauzei, astfel cum s-a arătat mai sus, tocmai aceea că preluarea fiind abuzivă nu a operat niciodată pierderea dreptului de proprietate de către adevăratul proprietar).

Se ajunge, practic, la „exproprierea” adevăratului proprietar. Nu se poate susține în contrargumentare că această „expropriere” a proprietarului deposedat de către statul comunist nu operează întrucât acesta ar fi recunoscut dreptul la despăgubiri, drept de creanță, deoarece este un drept distinct de însuși dreptul de proprietate. Instanța era datoare să interpreteze Legea nr. 10/2001 în mod sistematic prin raportare la normele juridice superioare ca forță juridică într-un mod care să respecte principiul fundamental al respectării dreptului de proprietate, iar dacă se constată totuși că această interpretare coroborată nu este posibilă, în final, în aplicarea legii nu poate da relevanță „interpretării” unei norme juridice dintr-o lege care contravine principiilor fundamentale consacrate în convențiile internaționale la care România este parte și în Constituție.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: În mod corect s-a reținut că, raportat la obiectul acțiunii promovate, ne aflăm în situația unei acțiuni în revendicarea imobilului ce se află în proprietatea unui fost chiriaș al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat. În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 46 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reclamanții se află în situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate au invocat titlul original al autoarei lor.

În ceea ce privește criticile formulate de reclamanți potrivit cărora titlul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlul pârâtului, care a dobândit apartamentul în litigiu cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și deci este anulabil, intrând astfel sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează: Astfel, titlul pârâtului a fost contestat în justiție în termenul legal și, fiind constatat valid, prin decizia civilă nr. 16 din 10 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 27227/3/2005, este valabil, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale.

Nemulțumirea recurenților-reclamanți vizează, de fapt, nerecunoașterea în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sens în care considerentele hotărârii instanței de apel vor fi complinite sub acest aspect cu cele ce urmează a fi arătate în continuare. Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul recurenților-reclamanți implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni de genul celei de față, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni.

Prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții contra României, C.E.D.O. a analizat din nou noțiunile de „bun actual” și „valoare patrimonială” și a statuat că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Prin urmare, instanța de contencios european a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui „bun actual” și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.

Cât privește „valoarea patrimonială”, C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Și sub acest aspect instanța europeană a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat de lege.

Astfel, dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești prin care s-a constatat, fie în dispozitiv, fie în considerente, nevalabilitatea titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of.

al României nr. 458/2.07.2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, hotărârea din 2 iunie 2009, Reichardt împotriva României, hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă, potrivit celor mai sus arătate. În speță, reclamanților nu li s-a recunoscut un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu și, în contextul menținerii valabilității contractului de vânzare-cumpărare, nu există un titlu executoriu pentru restituirea apartamentului în litigiu, ci este recunoscut reclamanților o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 112/1995. Ca atare, raportat la jurisprudența actuală a C.E.D.O., nu pot fi primite criticile recurenților-reclamanți privind existența în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, care să îi îndreptățească la restituire.

În acest fel, instanța de apel a reținut, în mod legal, aplicabiitatea în speță a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar criticiie recurenților-reclamanți în sensul că această decizie ar fi impus admiterea acțiunii lor în revendicare de drept comun nu sunt fondate. Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Se reține că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice. Or, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, iar în speță, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanții nu au făcut dovada existenței unui astfel de bun în patrimoniul lor sau a vreunei speranțe legitime că vor dobândi acest bun, în contextul în care, pe calea legii speciale, s-a stabilit îndreptățirea lor la despăgubiri.

Față de aceste considerente, în mod legal s-a constatat că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum au pretins pe calea acțiunii în revendicare, ci au un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 112/1995 și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare. În aceste circumstanțe, pârâtul B.S. este cel care deține un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției, situație în care acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor nu mai poate fi utilizată cu succes. „Simpla speranță de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența C.E.D.O.), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocol