ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3377/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3377/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

03 iunie 2011 pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, reclamanții I.V. și I.E. au solicitat

obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață al

imobilului din București, cumpărat de aceștia conform Legii nr. 112/1995 și cu

privire la care au fost evinși în revendicare de către adevărații proprietari.

Valoarea solicitată a fost ulterior precizată,

în principal, la suma de 137.600 euro, reprezentând valoarea bunului la data pronunțării

deciziei prin care s-a admis cererea în revendicare formulată împotriva reclamanților

din pricina de față și, în subsidiar, la 119.910 euro, valoarea la zi a bunului.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În apărare, pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și nerespectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 de către reclamanți la data cumpărării bunului, decurgând din

reaua-credință, precum și neîndeplinirea condiției desființării prealabile a contractului

prin hotărâre judecătorească definitivă.

Prin sentința civilă 1185 din 01 iunie

2012, Tribunalul București

a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a admis în parte cererea

precizată, formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, pe care 1-a obligat la plata sumei de 119.910 euro către reclamanți, în

echivalent RON, sumă reprezentând despăgubiri pentru evicțiune.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut următoarele:

Analizând excepția lipsei calității procesuale

pasive, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, întrucât dispozițiile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legitimează procesual pasiv în mod expres pe pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice în astfel de cauze, acesta fiind un caz special de

răspundere pentru evicțiune.

Pe fond, Tribunalul a constatat că, prin

contractul din 1997, reclamanții au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, imobilul

menționat în petitul acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 215/A/2010 a Curții

de Apel București a fost admis apelul, schimbată sentința primei instanțe și obligați

reclamanții din cauza de față să restituie proprietarilor acest imobil, constatându-se

întemeiată acțiunea în revendicare a proprietarilor.

Totodată, din considerentele deciziei menționate,

rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a reținut că s-a constatat validitatea

titlului cumpărătorilor (reclamanții de față), pe care îl înlătură, însă, în compararea

de titluri.

Evingerea cumpărătorilor semnifică lipsirea

de efecte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat conform Legii nr. 112/1995,

ceea ce echivalează unei desființări în sensul art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001 (fiind înlăturate susținerile contrare ale pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice).

Prin urmare, reclamanții fiind evinși cu

privire la un imobil cumpărat printr-un act ce a respectat dispozițiile Legii

nr. 112/1995 (nu s-a stabilit judecătorește contrariul, ci dimpotrivă) și care a

fost lipsit de efecte (desființat), în baza art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților o despăgubire egală cu valoarea

de piață a bunului, respectiv valoarea la zi a bunului, adică 119.910 euro.

împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând soluția pentru nelegalitate și

netemenicie.

Prin decizia civilă nr. 369/A din 18 octombrie

2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie

a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârât.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut

următoarele:

În ceea ce privește prima critică referitoare

la lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, instanța

de apel a constatat că sunt incidente în cauză prevederile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, care statuează că restituirea prețului de piață al imobilelor,

respectiv cel reactualizat, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare.

Instanța de apel, interpretând aceste prevederi

legale, a apreciat că obligația de plată a despăgubirilor prevăzute de dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 incumbă Ministerului Finanțelor Publice, în virtutea

prevederilor alin. (3) al acestui text de lege. Legiuitorul a urmărit să instituie

o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului

juridic, în ceea ce privește obligația de plată a despăgubirilor, care revine, potrivit

acestor norme speciale Ministerului Finanțelor Publice, deși nu are calitatea de

vânzător al imobilului. Motivul pentru care legiuitorul a recurs la această derogare

rezidă în faptul că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

prețul plătit de foștii chiriași, la cumpărarea imobilelor a fost conservat într-un

fond extrabugetar, constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice.

Această prevedere legală [art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001] își are rațiunea în necesitatea respectării unei

simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ

teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru

restituirea prețului reactualizat sau de piață, în funcție de maniera în care s-a

procedat la încheierea contractului de vânzare cumpărare (cu respectarea cerințelor

Legii nr. 112/1995 sau cu neobservarea acestor condiții).

În susținerea acestui motiv de apel, pârâtul

s-a prevalat de principiul relativității efectelor contractului, în sensul că actul

juridic nu poate profita, respectiv dăuna unui terț, invocând totodată simpla sa

calitate de depozitar al fondului extrabugetar în care s-au virat sumele încasate

cu titlu de preț, în urma vânzării imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, instanța

de apel reținând că apărările pârâtului nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie,

în condițiile în care există o dispoziție legală care prevede expres obligația Ministerului

Finanțelor Publice de a plăti despăgubirile datorate foștilor chiriași, care au

pierdut dreptul de proprietate imobiliară dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

De asemenea, instanța de apel a constatat

că aserțiunile pârâtului relative la dispozițiile dreptului comun în materia revendicării

sunt irelevante în prezenta cauză, în condițiile în care, potrivit regulii de drept,

specialul derogă de la general și se aplică cu prioritate, normele Legii nr. 10/2001

fiind cele aplicabile în speța de față.

Față de toate aceste argumente, instanța

de apel a apreciat ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului,

legitimitatea sa fiind recunoscută în temeiul prevederilor art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv

de apel, referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că potrivit normei respective, proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață

al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, urmând

ca valoarea acestor despăgubiri să se stabilească prin expertiză. Din interpretarea

acestor dispoziții legale, se desprind două cerințe ce trebuie să fie cumulativ

îndeplinite pentru a se putea acorda prețul de piață al imobilului: încheierea contractului

de vânzare cumpărare de către foștii chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 și desființarea acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă. Deși textul de lege folosește noțiunea de desființare a contractului,

ceea ce conduce la ideea de nulitate, intenția legiuitorului a fost aceea de a da

posibilitatea celor care au respectat cerințele de validitate impuse de Legea nr.

112/1995 de a obține valoarea de circulație a imobilului în toate situațiile în

care s-a constatat, pe cale judiciară, lipsirea de eficacitate juridică a actului

de înstrăinare, prin aceasta înțelegând atât situațiile de anulare a contractului

de vânzare cumpărare, cât și cele în care s-a admis acțiunea în revendicare formulată

de fostul proprietar.

În privința primei condiții, relative la

respectarea cerințelor de valabilitate impuse de Legea nr. 112/1995, instanța de

apel a considerat necesară o scurtă analiză a acestor prevederi legale din perspectiva

cerințelor de validitate pe care le stabileau pentru perfectarea actelor de înstrăinare.

Prevederile Legii nr. 112/1995 reglementează

procedura de cumpărare a imobilelor, ce intrau sub incidența acestui act normativ,

stabilind în acest sens drept condiție principală ca preluarea imobilului de către

stat să se fi realizat cu titlu, conform dispozițiilor art. 1 din această lege.

Astfel, dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 recunoșteau dreptul chiriașilor,

care erau titularii contractului de închiriere, de a dobândi, prin cumpărare, apartamentele

care nu erau supuse restituirii în natură către foștii proprietari sau moștenitorii

acestora, cu condiția ca aceștia (chiriașii) sau membri lor de familie, așa cum

sunt definiți de prevederile legale, să nu fi înstrăinat o locuință proprietate

personală, după data de 01 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.

De asemenea, dispozițiile art. 10 din Legea

nr. 112/1995, statuează că sunt exceptate de vânzare apartamentele care, la data

intrării în vigoare a legii, beneficiază de dotări speciale, cum ar fi piscină,

saună, seră, cramă, bar, vinotecă sau cameră frigorifică sau care au avut destinația

de case de oaspeți, de protocol, precum și cele folosite de foștii sau actualii

demnitari.

Prevederile art. 9 din același act normativ

impun și condiția formulării cererii de cumpărare de către chiriași după expirarea

termenului de 6 luni, prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 112/1995, în

favoarea foștilor proprietari pentru depunerea cererilor de acordare a măsurilor

reparatorii reglementate de această lege.

Coroborând aceste dispoziții legale și

având în vedere că legiuitorul a permis numai cumpărarea apartamentelor care nu

sunt supuse restituirii în natură, intenția legiuitorului a fost de a impune ca

soluționarea cererilor de cumpărare să se realizeze după rezolvarea prealabilă a

cererilor formulate de persoanele îndreptățite, deoarece numai după acest moment

se poate stabili dacă imobilul este sau nu preluat cu titlu, conform dispozițiilor

legale în vigoare la data examinării cererii de retrocedare, precum și dacă imobilul

se restituie sau nu în natură persoanelor îndreptățite.

Acestea sunt cerințele de validitate ce

trebuie îndeplinite cumulativ pentru a putea reține că încheierea contractului de

vânzare cumpărare s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, pe

cale de consecință, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001.

Trebuie observat faptul că legiuitorul

nu face referire la instituția bunei credințe nici în cuprinsul Legii nr. 112/1995,

care reglementează condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru încheierea valabilă

a contractului de vânzare cumpărare și nici în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care

reglementează condițiile de despăgubire a foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor

în temeiul Legii nr. 112/1995, care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului,

fie prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie

prin admiterea acțiunii în revendicare promovate de fostul proprietar sau moștenitorii

acestuia. Pe cale de consecință, pentru a stabili dacă fostul chiriaș, care a achiziționat

o locuință în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 și a pierdut dreptul de proprietate

asupra acesteia, trebuie examinate cumulativ toate cerințele de validitate reglementate

de dispozițiile acestui act normativ, buna sau reaua credință a cumpărătorului fiind

de regulă o chestiune tranșată cu putere de lucru judecat prin hotărârea de admitere

a revendicării sau de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare

cumpărare, de cele mai multe ori instanța ajungând pe cale de consecință la această

calificare în privința bunei respectiv relei credințe, pe baza analizei cerințelor

generale și speciale de validitate a contractului. Altfel spus, instanța ajunge

la concluzia relei a credințe a fostului chiriaș, în urma constatării încălcării

uneia dintre condițiile legale (cum ar fi de exemplu faptul că, reținându-se că

imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cumpărătorul, în aceste condiții, nu

a depus diligentele necesare pentru a verifica situația juridică exactă a imobilului

la momentul cumpărării), prevăzute pentru încheierea valabilă a actului de înstrăinare;

prin urmare, reținerea relei credințe se conturează ca fiind corolarul neîndeplinirii

condițiilor impuse de lege.

În privința celei de-a doua condiții, instanța

de apel a reținut că îndreptățirea fostului chiriaș de a primi prețul de piață al

imobilului depinde de respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la perfectarea

contractului său de vânzare cumpărare. Această cerință a respectării prevederilor

Legii nr. 112/1995 nu poate fi eludată, în condițiile în care temeiul de drept al

acordării prețului de piață în această situație este reprezentat de dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, cu precizarea că ipoteza pierderii proprietății de

către fostul chiriaș în urma admiterii acțiunii în revendicare este asimilată desființării

contractului de vânzare cumpărare, prin interpretarea extensivă a acestor prevederi

legale, iar condițiile impuse de textul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

sunt pe deplin aplicabile și în ipoteza revendicării.

Din examinarea hotărârilor judecătorești

pronunțate în acțiunea în revendicare, instanța de apel a constatat că s-a reținut

cu putere de lucru judecat faptul că reclamanții din prezenta cauză dețin un titlu

de proprietate, recunoscut ca valabil (în condițiile în care actul de înstrăinare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească)

și au un bun în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce a obligat instanța sesizată cu prezenta

acțiune să se pronunțe cu respectarea acestor statuări.

Având în vedere că aspectul valabilității

contractului de vânzare cumpărare încheiat de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995

a fost deja tranșat prin decizia civilă nr. 215/2010 a Curții de Apel București,

cele reținute de instanța de apel, fiind menținute în totalitate de instanța de

recurs prin decizia civilă nr. 1925/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța de apel a apreciat că prima instanță nu putea avea în vedere decât cele

statuate cu putere de lucru judecat, stabilind, în aceste limite, în ce măsură dispozițiile

Legii nr. 112/1995 au fost sau nu respectate, astfel că în mod corect a ajuns la

concluzia că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea prețului de piață al imobilului.

Potrivit principiului relativității efectelor

unei hotărâri judecătorești, actul jurisdicțional nu poate crea drepturi, respectiv

impune obligații în folosul, respectiv în sarcina altor persoane decât părțile litigante

și avânzii lor cauză. însă acest lucru nu permite terților să ignore cele statuate

cu putere de lucru judecat, sub aspectul situației de fapt și de drept, prin hotărârea

irevocabilă.

Sintetizând, prin deciziile civile anterior

menționate, s-a reținut valabilitatea contractului de vânzare cumpărare a reclamanților,

ceea ce a condus la concluzia că aceștia sunt deținătorii unui bun în sensul Convenției.

Având în vedere cele reținute de prima

instanță, instanța de apel a apreciat că aceasta a dat în mod corect eficiență juridică

puterii de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești. în condițiile în care

s-a statuat prin această hotărâre în mod definitiv și irevocabil, faptul că actul

de înstrăinare al imobilului în litigiu, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este

valabil și conferă beneficiarilor săi posibilitatea de a se prevala de un bun, potrivit

dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., orice analiză a

acestei chestiuni apare ca fiind inutilă, neputând duce la un rezultat care să contrazică

cele deja intrate în puterea lucrului judecat. De asemenea, trebuie avut în vedere

că intră în puterea lucrului judecat nu numai cele statuate prin dispozitiv, ci

și considerentele care explică dispozitivul și care susțin în mod necesar soluția

consacrată în dispozitiv. Puterea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătorești,

care este atașat în principal dispozitivului, dar care se extinde și asupra considerentelor,

sub rezerva îndeplinirii cumulative a condițiilor anterior arătate.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de

apel, instanța de apel a reținut că valoarea de circulație a imobilului a fost stabilită

prin raportul de expertiză dispus în cauză, cu luarea în considerare a elementelor

necesare pentru o evaluarea corectă a acestuia, precum și faptul că pârâtul avea

posibilitatea să formuleze obiecțiuni prin care să invoce aspectele pe care le-a

menționează în cererea de apel.

Instanța de apel a considerat că susținerile

apelantului referitoare la semnificația despăgubirii pe care prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 o reglementează, constând în diferența dintre valoarea de

circulație a imobilului la momentul evicțiunii și valoarea de piață la momentul

perfectări contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, este

lipsită de suport legal, apreciind totodată că evaluarea imobilului la momentul

realizării expertizei este de natură să corespundă atât criteriilor de echitate

cât și regimului stabilit de dispozițiile legale.

Curtea reține justețea, de principiu a

susținerilor apelantului, în sensul că reparația pecuniară, pentru a proteja în

mod real patrimoniul dobânditorului față de pierderea dreptului de proprietate,

trebuie să se raporteze la valoarea efectivă și concretă a prejudiciului suferit,

cu precizarea că acest deziderat se poate considera satisfăcut doar dacă se are

în vedere valoarea de circulație a imobilului din momentul expertizării, în condițiile

în care posibilitatea acordării prețului de piață a fost recunoscută de legiuitor

abia începând cu data de 30 ianuarie 2009.

Faptul că, prin evingerea reclamanților

s-a produs o ingerință în dreptul acestora de proprietate, susceptibilă să intre

sub incidența prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., rezultă

chiar din considerentele hotărârilor pronunțate în acțiunea în revendicare promovată

de foștii proprietari, în care se reține că reclamanții din prezenta cauza sunt

titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului, în baza contractului de

vânzare cumpărare neanulat și deținătorii unui bun în sensul Convenției. Limitele

în care aceștia trebuie despăgubiți rezultă din dispozițiile art 50 și respectiv

art 50

1

din Legea nr. 10/2001, în sensul că au dreptul la prețul reactualizat,

dacă actul de înstrăinare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995 și, respectiv, au dreptul la prețul de piață, în cazul în care contractul

a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995. Instanța de apel, raportând aceste

dispoziții legale la principiile care se degajă din jurisprudența C.E.D.O., a apreciat

că suntem în prezența unei reparații echitabile, de natură să satisfacă exigențele

principiului proporționalității între interesele generale și cele particulare.

Faptul că instanța de contencios european

în materia drepturilor omului a statuat în cauza Velikovi în sensul că acordarea

unei reparații inferioare valorii de circulație a bunului poate fi considerată suficientă,

constituie un argument în plus pentru a susține că dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 sunt compatibile cu exigențele Convenției, dar nu poate reprezenta

un motiv pentru a acorda în cauza de față o despăgubire inferioară acestei valori,

în condițiile în care prevederile legale stabilesc un astfel de nivel de reparație.

De asemenea, cu privire la cele statuate

de Curtea Constituțională prin decizia nr. 73/1995, referitoare la dreptul statului

de a hotărî asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul său cu

titlu, situația celor preluate fără titlu fiind distinctă, cu consecința că nu pot

fi incluse în categoria primelor, instanța de apel a apreciat că această distincție

nu-și mai găsește suportul juridic în actualul context legislativ, în condițiile

în care Legea nr. 10/2001 a reglementat posibilitatea obținerii măsurilor reparatorii

și pentru imobilele preluate de stat fără titlu sau fără titlu valabil, astfel că

această distincție nu prezintă interes nici din punctul de vedere al aplicabilității

prevederilor art 50 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește citarea cauzei Tudor

Tudor contra României, instanța de apel a reținut că acțiunea de față reprezintă

mijlocul legal pus la dispoziția reclamanților în vederea obținerii unei reparații

echitabile, epuizându-se astfel remediile juridice interne, apte să asigure despăgubirea

acestora.

Concluzionând, instanța de apel a considerat

că susținerile pârâtului, prin referire la jurisprudența C.E.D.O. (cauza Tudor Tudor

contra României), potrivit căreia remediile juridice interne ce ofereau posibilitatea

prețului actualizat erau adecvate și suficiente și trebuiau epuizate, nu sunt de

natură să conducă la o altă concluzie, având în vedere că reclamanții au apelat

la mijlocul legal pentru obținerea unei reparații echitabile, care în situația acestora

conferă posibilitatea acordării unei despăgubiri, constând în valoarea de circulație,

care se dovedește a fi superioară prețului reactualizat.

În concluzie, instanța de apel a respins

apelul ca nefondat.

împotriva deciziei date în apel, în termen

legal a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București, prevalându-se de prevederile

art. 304 pct 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului său, pârâtul arată,

în primul rând, că instanța de apel a încălcat principiul dreptului la apărare,

deoarece la termenul din 18 februarie 2012, când cauza a fost soluționată, a cerut

efectuarea unei noi expertize care să stabilească valoarea actuală de circulație

a imobilului în litigiu, iar instanța a respins această probă ca nepertinentă și

neconcludentă.

A precizat că proba respectivă era importantă

pentru că Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata sumei de 119.910

euro pe baza unei expertize efectuate în fața primei instanțe, or, piața imobiliară

se confrunta cu un declin, ceea ce ar fi însemnat ca efectuarea unei noi expertize

să ducă la o scădere semnificativă a valorii de piață a imobilului și, implicit,

a sumei de plată cu titlu de despăgubiri către reclamanți.

În al doilea rând, pârâtul reiterează excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, considerând

că acesta nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria

Municipiului București, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar

în care se vărsau sumele încasate de Primăria Municipiului București, iar potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între

părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

În al doilea rând, recurentul pârât a apreciat

că, în mod greșit, instanța de apel a dispus obligația de plată a prețului actualizat

în sarcina sa, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea

vânzătorului, în speță Primăria Municipiului București prin mandatar SC R.V. SA,

pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Drept urmare, recurentul pârât a solicitat

admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii

apelului său și respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, recurentul susține, printr-un

alt motiv de recurs că nu sunt îndeplinite cerințele art. 50 din Legea nr. 10/2001,

întrucât trebuia să existe o hotărâre de desființare a contractului de vânzare-cumpărare

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Pe de altă parte, existența bunei credințe

a chirașilor cumpărători nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării

sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerințele

prevăzute de această lege pentru perfectarea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare.

Or, prin decizia civilă nr. 546A din 02

octombrie 200 a Curții de Apel București s-a constatat caracterul abuziv al titlului

statului, care a naționalizat imobilul în baza Decretului nr. 92/1950. Prin urmare,

nu au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, astfel că, reclamanții își

invocă propria turpitudine pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu

este admisibil; ca atare, aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea

de piață.

De altfel, în speță, deposedarea reclamanților

de imobil s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare,

încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanți și Primăria Municipiului

București prin mandatar SC R.V. SA, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, motiv pentru care nu este îndeplinită nici cea de-a doua

condiție prevăzută de lege.

În ceea ce privește raportul de expertiză,

recurentul pârât consideră că, în mod eronat, a fost omologat de instanța de fond,

întrucât acesta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție, conducând la

îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților, invocând în acest sens, criterii de

simetrie și echitate și jurisprudența instanței europene.

Analizând recursul prin prisma dispozițiilor

art 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele

ce se succed:

În ce privește critica referitoare la nelegalitatea

respingerii de către instanța de apel a cererii de efectuare a unei expertize pentru

stabilirea valorii de piață al imobilului, aceasta este neîntemeiată, deoarece a

respinge o probă solicitată de către părți, nu echivalează cu o încălcare a dreptului

la apărare, întrucât, prin efectul dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., instanța

urmează să aprecieze, în funcție de împrejurările concrete deduse judecății, oportunitatea

administrării unor probatorii necesare soluționării cauzei, fără ca prin aceasta

să se încalce dreptul la apărare ale vreuneia dintre părți; în plus, motivul invocat

(declinul pieței imobiliare) nu putea fi reținut deoarece efectuarea unei noi expertize

în fața instanței de apel, nu se putea realiza decât în condițiile art. 295

alin. (2) C. proc. civ., fie prin refacerea expertizei efectuate la prima instanță

(ca urmare a constatării nulității probei administrate la prima instanță), fie prin

completarea probelor din fața tribunalului ori administrarea acesteia ca o probă

nouă în apel (deci, care să nu fi fost administrată la prima instanță), niciuna

dintre aceste situații nefiind incidente în cauză.

Critica privind excepția lipsei calității

procesuale pasive a recurentului pârât, față de obiectul acțiunii formulată de reclamanți,

este nefondată.

Astfel, cu privire la calitatea procesuală

pasivă, astfel cum și instanțele de fond au constatat, dispozițiile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie dispoziții speciale, derogatorii de la

dreptul comun referitoare și la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de

restituire a prețului plătit, respectiv „restituirea prețului prevăzut la alin.

(2) și se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare".

Dispozițiile legale anterior citatate constituie

temeiul validării argumentului instanței fondului, conform căruia legiuitorul a

instituit în mod explicit persoana căreia îi incumbă obligația de restituire a prețului

de piață al imobilului, altul decât vânzătorul, și anume Ministerul Finanțelor Publice.

Aceste dispoziții legale au caracterul

unor dispoziții speciale ce se aplică cu prioritate în raport de dispozițiile dreptului

comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant, independent de faptul

că pârâtul Ministrul Finanțelor Publice nu a fost parte în contractul încheiat conform

Legii nr. 112/1995 și independent de lipsa culpei sale la încheierea contractului

și la desființarea acestuia.

Acest text de lege este incident în situația

în care în urma comparării de titluri, cum este cazul în speța de față, acesta a

devenit ineficient. Sub acest aspect s-a reținut corect că norma juridică nu face

referire la „anularea" acestor contracte, ci la „desființarea" lor, ceea

ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice (acte juridice ineficace).

La interpretarea gramaticală s-a adăugat,

în raționamentul instanțelor fondului, argumentul de analogie.

Astfel, nu există nicio rațiune care să

justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă

juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători între ipoteza

în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost

anulat, dar a devenit ineficient în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept

comun.

Din perspectivă convențională, jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Raicu contra României - a consacrat

principiul unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității

și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea

reafirmând, totodată, că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci

când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil

corelată cu valoarea pecuniară a bunului.

În cadrul aceleiași decizii, s-a analizat

de către instanța de contencios european dacă privarea chiriașului-cumpărător de

bunul său a răspuns criteriului de proporționalitate, reținându-se că nu este suficientă

posibilitatea legală a acestuia de a formula o acțiune în restituirea prețului actualizat,

ci legislația ar trebui să acorde dreptul persoanelor care și-au dobândit bunurile

cu bună-credință la o compensație reprezentând diferența dintre prețul actualizat

și valoarea bunului.

Nici criticile recurentului pârât referitoare

la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt

fondate.

Potrivit art. 50

1

din aceeași

lege „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză".

În raport de acest context legal, s-a apreciat

corect că reclamanții se regăsesc în situația reglementată de dispozițiile art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare perfectat

cu respectarea Legii nr. 112/1995, a fost desființat ulterior printr-o hotărâre

judecătorească definitivă -decizia civilă nr. 215A din 22 martie 2010 a Curții de

Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și

irevocabilă prin decizia nr. 1925 din 3 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală - premisă ce le conferă acestora

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului.

Normele generale cuprinse în C. civ. referitoare

la materia evicțiunii consumate - art. 1337 și următoarele C. civ. - sunt substituite

de cele speciale reprezentate de prevederile art. 50 și art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001.

Sub un prim aspect contestat, în mod corect

s-a reținut că sintagma „ contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare și care au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile" nu poate fi asimilată

ipotezei în care aceste contractele au fost anulate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, ci are în vedere situația în care cumpărătorul a fost

evins de dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă.

În cauză, sunt întrunite ambele condiții

impuse de lege, atât cea privind desființarea contractului de vânzare-cumpărare

(prin admiterea cererii în revendicare), cât și cea referitoare la respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, de vreme ce prin hotărârea instanței de recurs, decizia civilă

nr. 1925 din 03 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală s-a statuat, în contra susținerilor recurentului

pârât, cu putere de lucru judecat, existența titlului de proprietate valabilă a

chiriașilor cumpărători (reclamanți în prezenta cauză) „în condițiile în care contractul

de vânzare-cumpărare al acestora a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

cu respectarea legii și cu bună-credință, neexistând o hotărâre judecătorească de

anulare sau constatare a nulității acestuia, iar un astfel de titlu reprezintă un

„bun" în sensul Convenției, care se bucură de protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție.

Prin urmare, la acest moment nu poate fi

reluată dezbaterea asupra respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

astfel cum recurentul pârât pretinde prin motivele de recurs, întrucât prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă s-a apreciat asupra respectării Legii

nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între

reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC R.V. SA.

Chiar dacă Ministerul Finanțelor Publice

nu a fost parte în litigiul soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1925

din 03 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală (ceea ce ar putea genera susținerea inopozabilității

acesteia), în acest caz special de evicțiune, prin dispozițiile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 se instituie o subrogație legală a persoanei debitorului

obligat la restituirea prețului de piață de la Municipiul București - vânzător,

la Ministerul Finanțelor Publice. Ca atare, această normă îl plasează pe recurent

în categoria avânzilor cauză în raport cu hotărârea judecătorească prin care s-a

confirmat valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, ce se bucură de puterea

lucrului judecat.

De asemenea, din textul de lege sus citat

rezultă și faptul că buna sau reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractelor

de vânzare-cumpărare nu are nicio relevanță juridică sub aspectul recunoașterii

dreptului acestora la restituirea prețului de piață al imobilelor.

Nu se poate reține nici critica recurentului

pârât în sensul că, în mod greșit, instanța de apel a dispus obligația de plată

a prețului de piață în sarcina sa, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată

în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, în temeiul dispozițiilor

art. 1337 C. civ., ci în temeiul legii speciale, textul de la art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, fiind cel care îi conferă calitatea de a efectua plata acestei

despăgubiri constând în prețul de piuată.

Referirea recurentului pârât la valorificarea

concluziilor raportului de expertiza efectuat în primă instanță și care ar fi stabilit

o sumă exagerată la evaluarea imobilului, prin neluarea în calcul a corecțiilor

legate de blocajul actual al pieței imobiliare, nu poate fi cercetată din perspectiva

niciuneia din ipotezele art. 304 C. proc. civ., reprezentând doar un fapt de netemeinicie,

de nemulțumire a acestei părți față de raportul de expertiză, situație ce excede

competenței instanței de recurs ce nu poate efectua decât un control de legalitate.

Critica recurentului pârât în sensul că

obligarea sa la plata valorii de circulație a imobilului ar duce la o îmbogățire

fără justă cauză, în condițiile în care reclamanții au cumpărat imobilul în anul

1997 de la stat, sub prețul pieței, nu poate fi primită, întrucât reclamanții au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului în virtutea legii, speciale

dacă sunt îndeplinite condițiile pe care aceasta le impune, fără să prezinte relevanță

prețul cu care a fost cumpărat imobilul în litigiu.

Nu poate fi primită nici susținerea conform

căreia în situația imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție

s-ar particulariza pe criterii de simetrie și de echitate - dat fiind modalitatea

de dobândire a acestor imobile, în afara regulilor pieței imobiliare - întrucât

dispoziția legii speciale nu fundamentează o astfel de abordare pretins echitabilă.

Pentru toate aceste considerente de fapt

și de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Municipiului București împotriva deciziei nr. 369A din 18 octombrie 2012 a Curții

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

14 iunie 2013.