ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3377/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data 03 iunie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții I.V. și I.E. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului din București, cumpărat de aceștia conform Legii nr. 112/1995 și cu privire la care au fost evinși în revendicare de către adevărații proprietari. Valoarea solicitată a fost ulterior precizată, în principal, la suma de 137.600 euro, reprezentând valoarea bunului la data pronunțării deciziei prin care s-a admis cererea în revendicare formulată împotriva reclamanților din pricina de față și, în subsidiar, la 119.910 euro, valoarea la zi a bunului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. În apărare, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanți la data cumpărării bunului, decurgând din reaua-credință, precum și neîndeplinirea condiției desființării prealabile a contractului prin hotărâre judecătorească definitivă. Prin sentința civilă 1185 din 01 iunie 2012, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a admis în parte cererea precizată, formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pe care 1-a obligat la plata sumei de 119.910 euro către reclamanți, în echivalent RON, sumă reprezentând despăgubiri pentru evicțiune.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Analizând excepția lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, întrucât dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legitimează procesual pasiv în mod expres pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în astfel de cauze, acesta fiind un caz special de răspundere pentru evicțiune. Pe fond, Tribunalul a constatat că, prin contractul din 1997, reclamanții au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, imobilul menționat în petitul acțiunii. Prin decizia civilă nr. 215/A/2010 a Curții de Apel București a fost admis apelul, schimbată sentința primei instanțe și obligați reclamanții din cauza de față să restituie proprietarilor acest imobil, constatându-se întemeiată acțiunea în revendicare a proprietarilor.

Totodată, din considerentele deciziei menționate, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a reținut că s-a constatat validitatea titlului cumpărătorilor (reclamanții de față), pe care îl înlătură, însă, în compararea de titluri. Evingerea cumpărătorilor semnifică lipsirea de efecte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat conform Legii nr. 112/1995, ceea ce echivalează unei desființări în sensul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 (fiind înlăturate susținerile contrare ale pârâtului Ministerul Finanțelor Publice). Prin urmare, reclamanții fiind evinși cu privire la un imobil cumpărat printr-un act ce a respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 (nu s-a stabilit judecătorește contrariul, ci dimpotrivă) și care a fost lipsit de efecte (desființat), în baza art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților o despăgubire egală cu valoarea de piață a bunului, respectiv valoarea la zi a bunului, adică 119.910 euro.

împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând soluția pentru nelegalitate și netemenicie. Prin decizia civilă nr. 369/A din 18 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: În ceea ce privește prima critică referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, instanța de apel a constatat că sunt incidente în cauză prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care statuează că restituirea prețului de piață al imobilelor, respectiv cel reactualizat, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Instanța de apel, interpretând aceste prevederi legale, a apreciat că obligația de plată a despăgubirilor prevăzute de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 incumbă Ministerului Finanțelor Publice, în virtutea prevederilor alin. (3) al acestui text de lege. Legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în ceea ce privește obligația de plată a despăgubirilor, care revine, potrivit acestor norme speciale Ministerului Finanțelor Publice, deși nu are calitatea de vânzător al imobilului. Motivul pentru care legiuitorul a recurs la această derogare rezidă în faptul că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, prețul plătit de foștii chiriași, la cumpărarea imobilelor a fost conservat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice.

Această prevedere legală [art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] își are rațiunea în necesitatea respectării unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului reactualizat sau de piață, în funcție de maniera în care s-a procedat la încheierea contractului de vânzare cumpărare (cu respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995 sau cu neobservarea acestor condiții).

În susținerea acestui motiv de apel, pârâtul s-a prevalat de principiul relativității efectelor contractului, în sensul că actul juridic nu poate profita, respectiv dăuna unui terț, invocând totodată simpla sa calitate de depozitar al fondului extrabugetar în care s-au virat sumele încasate cu titlu de preț, în urma vânzării imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, instanța de apel reținând că apărările pârâtului nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care există o dispoziție legală care prevede expres obligația Ministerului Finanțelor Publice de a plăti despăgubirile datorate foștilor chiriași, care au pierdut dreptul de proprietate imobiliară dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

De asemenea, instanța de apel a constatat că aserțiunile pârâtului relative la dispozițiile dreptului comun în materia revendicării sunt irelevante în prezenta cauză, în condițiile în care, potrivit regulii de drept, specialul derogă de la general și se aplică cu prioritate, normele Legii nr. 10/2001 fiind cele aplicabile în speța de față. Față de toate aceste argumente, instanța de apel a apreciat ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, legitimitatea sa fiind recunoscută în temeiul prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că potrivit normei respective, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, urmând ca valoarea acestor despăgubiri să se stabilească prin expertiză. Din interpretarea acestor dispoziții legale, se desprind două cerințe ce trebuie să fie cumulativ îndeplinite pentru a se putea acorda prețul de piață al imobilului: încheierea contractului de vânzare cumpărare de către foștii chiriași cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și desființarea acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Deși textul de lege folosește noțiunea de desființare a contractului, ceea ce conduce la ideea de nulitate, intenția legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea celor care au respectat cerințele de validitate impuse de Legea nr. 112/1995 de a obține valoarea de circulație a imobilului în toate situațiile în care s-a constatat, pe cale judiciară, lipsirea de eficacitate juridică a actului de înstrăinare, prin aceasta înțelegând atât situațiile de anulare a contractului de vânzare cumpărare, cât și cele în care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar. În privința primei condiții, relative la respectarea cerințelor de valabilitate impuse de Legea nr. 112/1995, instanța de apel a considerat necesară o scurtă analiză a acestor prevederi legale din perspectiva cerințelor de validitate pe care le stabileau pentru perfectarea actelor de înstrăinare.

Prevederile Legii nr. 112/1995 reglementează procedura de cumpărare a imobilelor, ce intrau sub incidența acestui act normativ, stabilind în acest sens drept condiție principală ca preluarea imobilului de către stat să se fi realizat cu titlu, conform dispozițiilor art. 1 din această lege. Astfel, dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 recunoșteau dreptul chiriașilor, care erau titularii contractului de închiriere, de a dobândi, prin cumpărare, apartamentele care nu erau supuse restituirii în natură către foștii proprietari sau moștenitorii acestora, cu condiția ca aceștia (chiriașii) sau membri lor de familie, așa cum sunt definiți de prevederile legale, să nu fi înstrăinat o locuință proprietate personală, după data de 01 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.

De asemenea, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 112/1995, statuează că sunt exceptate de vânzare apartamentele care, la data intrării în vigoare a legii, beneficiază de dotări speciale, cum ar fi piscină, saună, seră, cramă, bar, vinotecă sau cameră frigorifică sau care au avut destinația de case de oaspeți, de protocol, precum și cele folosite de foștii sau actualii demnitari. Prevederile art. 9 din același act normativ impun și condiția formulării cererii de cumpărare de către chiriași după expirarea termenului de 6 luni, prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 112/1995, în favoarea foștilor proprietari pentru depunerea cererilor de acordare a măsurilor reparatorii reglementate de această lege.

Coroborând aceste dispoziții legale și având în vedere că legiuitorul a permis numai cumpărarea apartamentelor care nu sunt supuse restituirii în natură, intenția legiuitorului a fost de a impune ca soluționarea cererilor de cumpărare să se realizeze după rezolvarea prealabilă a cererilor formulate de persoanele îndreptățite, deoarece numai după acest moment se poate stabili dacă imobilul este sau nu preluat cu titlu, conform dispozițiilor legale în vigoare la data examinării cererii de retrocedare, precum și dacă imobilul se restituie sau nu în natură persoanelor îndreptățite. Acestea sunt cerințele de validitate ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a putea reține că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, pe cale de consecință, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001.

Trebuie observat faptul că legiuitorul nu face referire la instituția bunei credințe nici în cuprinsul Legii nr. 112/1995, care reglementează condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare și nici în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care reglementează condițiile de despăgubire a foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fie prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie prin admiterea acțiunii în revendicare promovate de fostul proprietar sau moștenitorii acestuia.

Pe cale de consecință, pentru a stabili dacă fostul chiriaș, care a achiziționat o locuință în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 și a pierdut dreptul de proprietate asupra acesteia, trebuie examinate cumulativ toate cerințele de validitate reglementate de dispozițiile acestui act normativ, buna sau reaua credință a cumpărătorului fiind de regulă o chestiune tranșată cu putere de lucru judecat prin hotărârea de admitere a revendicării sau de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, de cele mai multe ori instanța ajungând pe cale de consecință la această calificare în privința bunei respectiv relei credințe, pe baza analizei cerințelor generale și speciale de validitate a contractului.

Altfel spus, instanța ajunge la concluzia relei a credințe a fostului chiriaș, în urma constatării încălcării uneia dintre condițiile legale (cum ar fi de exemplu faptul că, reținându-se că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cumpărătorul, în aceste condiții, nu a depus diligentele necesare pentru a verifica situația juridică exactă a imobilului la momentul cumpărării), prevăzute pentru încheierea valabilă a actului de înstrăinare; prin urmare, reținerea relei credințe se conturează ca fiind corolarul neîndeplinirii condițiilor impuse de lege. În privința celei de-a doua condiții, instanța de apel a reținut că îndreptățirea fostului chiriaș de a primi prețul de piață al imobilului depinde de respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la perfectarea contractului său de vânzare cumpărare.

Această cerință a respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 nu poate fi eludată, în condițiile în care temeiul de drept al acordării prețului de piață în această situație este reprezentat de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, cu precizarea că ipoteza pierderii proprietății de către fostul chiriaș în urma admiterii acțiunii în revendicare este asimilată desființării contractului de vânzare cumpărare, prin interpretarea extensivă a acestor prevederi legale, iar condițiile impuse de textul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 sunt pe deplin aplicabile și în ipoteza revendicării.

Din examinarea hotărârilor judecătorești pronunțate în acțiunea în revendicare, instanța de apel a constatat că s-a reținut cu putere de lucru judecat faptul că reclamanții din prezenta cauză dețin un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil (în condițiile în care actul de înstrăinare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească) și au un bun în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce a obligat instanța sesizată cu prezenta acțiune să se pronunțe cu respectarea acestor statuări.

Având în vedere că aspectul valabilității contractului de vânzare cumpărare încheiat de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost deja tranșat prin decizia civilă nr. 215/2010 a Curții de Apel București, cele reținute de instanța de apel, fiind menținute în totalitate de instanța de recurs prin decizia civilă nr. 1925/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a apreciat că prima instanță nu putea avea în vedere decât cele statuate cu putere de lucru judecat, stabilind, în aceste limite, în ce măsură dispozițiile Legii nr. 112/1995 au fost sau nu respectate, astfel că în mod corect a ajuns la concluzia că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea prețului de piață al imobilului.

Potrivit principiului relativității efectelor unei hotărâri judecătorești, actul jurisdicțional nu poate crea drepturi, respectiv impune obligații în folosul, respectiv în sarcina altor persoane decât părțile litigante și avânzii lor cauză. însă acest lucru nu permite terților să ignore cele statuate cu putere de lucru judecat, sub aspectul situației de fapt și de drept, prin hotărârea irevocabilă. Sintetizând, prin deciziile civile anterior menționate, s-a reținut valabilitatea contractului de vânzare cumpărare a reclamanților, ceea ce a condus la concluzia că aceștia sunt deținătorii unui bun în sensul Convenției. Având în vedere cele reținute de prima instanță, instanța de apel a apreciat că aceasta a dat în mod corect eficiență juridică puterii de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești.

în condițiile în care s-a statuat prin această hotărâre în mod definitiv și irevocabil, faptul că actul de înstrăinare al imobilului în litigiu, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este valabil și conferă beneficiarilor săi posibilitatea de a se prevala de un bun, potrivit dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., orice analiză a acestei chestiuni apare ca fiind inutilă, neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în puterea lucrului judecat. De asemenea, trebuie avut în vedere că intră în puterea lucrului judecat nu numai cele statuate prin dispozitiv, ci și considerentele care explică dispozitivul și care susțin în mod necesar soluția consacrată în dispozitiv.

Puterea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătorești, care este atașat în principal dispozitivului, dar care se extinde și asupra considerentelor, sub rezerva îndeplinirii cumulative a condițiilor anterior arătate. Cu privire la cel de-al treilea motiv de apel, instanța de apel a reținut că valoarea de circulație a imobilului a fost stabilită prin raportul de expertiză dispus în cauză, cu luarea în considerare a elementelor necesare pentru o evaluarea corectă a acestuia, precum și faptul că pârâtul avea posibilitatea să formuleze obiecțiuni prin care să invoce aspectele pe care le-a menționează în cererea de apel.

Instanța de apel a considerat că susținerile apelantului referitoare la semnificația despăgubirii pe care prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 o reglementează, constând în diferența dintre valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii și valoarea de piață la momentul perfectări contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, este lipsită de suport legal, apreciind totodată că evaluarea imobilului la momentul realizării expertizei este de natură să corespundă atât criteriilor de echitate cât și regimului stabilit de dispozițiile legale.

Curtea reține justețea, de principiu a susținerilor apelantului, în sensul că reparația pecuniară, pentru a proteja în mod real patrimoniul dobânditorului față de pierderea dreptului de proprietate, trebuie să se raporteze la valoarea efectivă și concretă a prejudiciului suferit, cu precizarea că acest deziderat se poate considera satisfăcut doar dacă se are în vedere valoarea de circulație a imobilului din momentul expertizării, în condițiile în care posibilitatea acordării prețului de piață a fost recunoscută de legiuitor abia începând cu data de 30 ianuarie 2009. Faptul că, prin evingerea reclamanților s-a produs o ingerință în dreptul acestora de proprietate, susceptibilă să intre sub incidența prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., rezultă chiar din considerentele hotărârilor pronunțate în acțiunea în revendicare promovată de foștii proprietari, în care se reține că reclamanții din prezenta cauza sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului, în baza contractului de vânzare cumpărare neanulat și deținătorii unui bun în sensul Convenției.

Limitele în care aceștia trebuie despăgubiți rezultă din dispozițiile art 50 și respectiv art 50 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că au dreptul la prețul reactualizat, dacă actul de înstrăinare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, respectiv, au dreptul la prețul de piață, în cazul în care contractul a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995. Instanța de apel, raportând aceste dispoziții legale la principiile care se degajă din jurisprudența C.E.D.O., a apreciat că suntem în prezența unei reparații echitabile, de natură să satisfacă exigențele principiului proporționalității între interesele generale și cele particulare.

Faptul că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a statuat în cauza Velikovi în sensul că acordarea unei reparații inferioare valorii de circulație a bunului poate fi considerată suficientă, constituie un argument în plus pentru a susține că dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 sunt compatibile cu exigențele Convenției, dar nu poate reprezenta un motiv pentru a acorda în cauza de față o despăgubire inferioară acestei valori, în condițiile în care prevederile legale stabilesc un astfel de nivel de reparație.

De asemenea, cu privire la cele statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 73/1995, referitoare la dreptul statului de a hotărî asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul său cu titlu, situația celor preluate fără titlu fiind distinctă, cu consecința că nu pot fi incluse în categoria primelor, instanța de apel a apreciat că această distincție nu-și mai găsește suportul juridic în actualul context legislativ, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 a reglementat posibilitatea obținerii măsurilor reparatorii și pentru imobilele preluate de stat fără titlu sau fără titlu valabil, astfel că această distincție nu prezintă interes nici din punctul de vedere al aplicabilității prevederilor art 50 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește citarea cauzei Tudor Tudor contra României, instanța de apel a reținut că acțiunea de față reprezintă mijlocul legal pus la dispoziția reclamanților în vederea obținerii unei reparații echitabile, epuizându-se astfel remediile juridice interne, apte să asigure despăgubirea acestora. Concluzionând, instanța de apel a considerat că susținerile pârâtului, prin referire la jurisprudența C.E.D.O. (cauza Tudor Tudor contra României), potrivit căreia remediile juridice interne ce ofereau posibilitatea prețului actualizat erau adecvate și suficiente și trebuiau epuizate, nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, având în vedere că reclamanții au apelat la mijlocul legal pentru obținerea unei reparații echitabile, care în situația acestora conferă posibilitatea acordării unei despăgubiri, constând în valoarea de circulație, care se dovedește a fi superioară prețului reactualizat.

În concluzie, instanța de apel a respins apelul ca nefondat. împotriva deciziei date în apel, în termen legal a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, prevalându-se de prevederile art. 304 pct 9 C. proc. civ. În motivarea recursului său, pârâtul arată, în primul rând, că instanța de apel a încălcat principiul dreptului la apărare, deoarece la termenul din 18 februarie 2012, când cauza a fost soluționată, a cerut efectuarea unei noi expertize care să stabilească valoarea actuală de circulație a imobilului în litigiu, iar instanța a respins această probă ca nepertinentă și neconcludentă.

A precizat că proba respectivă era importantă pentru că Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata sumei de 119.910 euro pe baza unei expertize efectuate în fața primei instanțe, or, piața imobiliară se confrunta cu un declin, ceea ce ar fi însemnat ca efectuarea unei noi expertize să ducă la o scădere semnificativă a valorii de piață a imobilului și, implicit, a sumei de plată cu titlu de despăgubiri către reclamanți. În al doilea rând, pârâtul reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, considerând că acesta nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se vărsau sumele încasate de Primăria Municipiului București, iar potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

În al doilea rând, recurentul pârât a apreciat că, în mod greșit, instanța de apel a dispus obligația de plată a prețului actualizat în sarcina sa, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului, în speță Primăria Municipiului București prin mandatar SC R.V. SA, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Drept urmare, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său și respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, recurentul susține, printr-un alt motiv de recurs că nu sunt îndeplinite cerințele art. 50 din Legea nr. 10/2001, întrucât trebuia să existe o hotărâre de desființare a contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Pe de altă parte, existența bunei credințe a chirașilor cumpărători nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de această lege pentru perfectarea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare. Or, prin decizia civilă nr. 546A din 02 octombrie 200 a Curții de Apel București s-a constatat caracterul abuziv al titlului statului, care a naționalizat imobilul în baza Decretului nr. 92/1950. Prin urmare, nu au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, astfel că, reclamanții își invocă propria turpitudine pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil; ca atare, aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

De altfel, în speță, deposedarea reclamanților de imobil s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC R.V. SA, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, motiv pentru care nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție prevăzută de lege. În ceea ce privește raportul de expertiză, recurentul pârât consideră că, în mod eronat, a fost omologat de instanța de fond, întrucât acesta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție, conducând la îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților, invocând în acest sens, criterii de simetrie și echitate și jurisprudența instanței europene.

Analizând recursul prin prisma dispozițiilor art 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele ce se succed: În ce privește critica referitoare la nelegalitatea respingerii de către instanța de apel a cererii de efectuare a unei expertize pentru stabilirea valorii de piață al imobilului, aceasta este neîntemeiată, deoarece a respinge o probă solicitată de către părți, nu echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare, întrucât, prin efectul dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., instanța urmează să aprecieze, în funcție de împrejurările concrete deduse judecății, oportunitatea administrării unor probatorii necesare soluționării cauzei, fără ca prin aceasta să se încalce dreptul la apărare ale vreuneia dintre părți; în plus, motivul invocat (declinul pieței imobiliare) nu putea fi reținut deoarece efectuarea unei noi expertize în fața instanței de apel, nu se putea realiza decât în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc.

civ., fie prin refacerea expertizei efectuate la prima instanță (ca urmare a constatării nulității probei administrate la prima instanță), fie prin completarea probelor din fața tribunalului ori administrarea acesteia ca o probă nouă în apel (deci, care să nu fi fost administrată la prima instanță), niciuna dintre aceste situații nefiind incidente în cauză. Critica privind excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului pârât, față de obiectul acțiunii formulată de reclamanți, este nefondată.

Astfel, cu privire la calitatea procesuală pasivă, astfel cum și instanțele de fond au constatat, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun referitoare și la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit, respectiv „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Dispozițiile legale anterior citatate constituie temeiul validării argumentului instanței fondului, conform căruia legiuitorul a instituit în mod explicit persoana căreia îi incumbă obligația de restituire a prețului de piață al imobilului, altul decât vânzătorul, și anume Ministerul Finanțelor Publice.

Aceste dispoziții legale au caracterul unor dispoziții speciale ce se aplică cu prioritate în raport de dispozițiile dreptului comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant, independent de faptul că pârâtul Ministrul Finanțelor Publice nu a fost parte în contractul încheiat conform Legii nr. 112/1995 și independent de lipsa culpei sale la încheierea contractului și la desființarea acestuia. Acest text de lege este incident în situația în care în urma comparării de titluri, cum este cazul în speța de față, acesta a devenit ineficient. Sub acest aspect s-a reținut corect că norma juridică nu face referire la „anularea" acestor contracte, ci la „desființarea" lor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice (acte juridice ineficace).

La interpretarea gramaticală s-a adăugat, în raționamentul instanțelor fondului, argumentul de analogie. Astfel, nu există nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat, dar a devenit ineficient în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun. Din perspectivă convențională, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Raicu contra României - a consacrat principiul unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând, totodată, că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului.

În cadrul aceleiași decizii, s-a analizat de către instanța de contencios european dacă privarea chiriașului-cumpărător de bunul său a răspuns criteriului de proporționalitate, reținându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acțiune în restituirea prețului actualizat, ci legislația ar trebui să acorde dreptul persoanelor care și-au dobândit bunurile cu bună-credință la o compensație reprezentând diferența dintre prețul actualizat și valoarea bunului. Nici criticile recurentului pârât referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt fondate.

Potrivit art. 50 1 din aceeași lege „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză". În raport de acest context legal, s-a apreciat corect că reclamanții se regăsesc în situația reglementată de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare perfectat cu respectarea Legii nr. 112/1995, a fost desființat ulterior printr-o hotărâre judecătorească definitivă -decizia civilă nr. 215A din 22 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și irevocabilă prin decizia nr. 1925 din 3 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală - premisă ce le conferă acestora dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului.

Normele generale cuprinse în C. civ. referitoare la materia evicțiunii consumate - art. 1337 și următoarele C. civ. - sunt substituite de cele speciale reprezentate de prevederile art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Sub un prim aspect contestat, în mod corect s-a reținut că sintagma „ contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile" nu poate fi asimilată ipotezei în care aceste contractele au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ci are în vedere situația în care cumpărătorul a fost evins de dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În cauză, sunt întrunite ambele condiții impuse de lege, atât cea privind desființarea contractului de vânzare-cumpărare (prin admiterea cererii în revendicare), cât și cea referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de vreme ce prin hotărârea instanței de recurs, decizia civilă nr. 1925 din 03 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală s-a statuat, în contra susținerilor recurentului pârât, cu putere de lucru judecat, existența titlului de proprietate valabilă a chiriașilor cumpărători (reclamanți în prezenta cauză) „în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare al acestora a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii și cu bună-credință, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulității acestuia, iar un astfel de titlu reprezintă un „bun" în sensul Convenției, care se bucură de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Prin urmare, la acest moment nu poate fi reluată dezbaterea asupra respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel cum recurentul pârât pretinde prin motivele de recurs, întrucât prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a apreciat asupra respectării Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC R.V. SA.

Chiar dacă Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte în litigiul soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1925 din 03 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală (ceea ce ar putea genera susținerea inopozabilității acesteia), în acest caz special de evicțiune, prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se instituie o subrogație legală a persoanei debitorului obligat la restituirea prețului de piață de la Municipiul București - vânzător, la Ministerul Finanțelor Publice. Ca atare, această normă îl plasează pe recurent în categoria avânzilor cauză în raport cu hotărârea judecătorească prin care s-a confirmat valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, ce se bucură de puterea lucrului judecat.

De asemenea, din textul de lege sus citat rezultă și faptul că buna sau reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu are nicio relevanță juridică sub aspectul recunoașterii dreptului acestora la restituirea prețului de piață al imobilelor. Nu se poate reține nici critica recurentului pârât în sensul că, în mod greșit, instanța de apel a dispus obligația de plată a prețului de piață în sarcina sa, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, în temeiul dispozițiilor art. 1337 C. civ., ci în temeiul legii speciale, textul de la art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, fiind cel care îi conferă calitatea de a efectua plata acestei despăgubiri constând în prețul de piuată.

Referirea recurentului pârât la valorificarea concluziilor raportului de expertiza efectuat în primă instanță și care ar fi stabilit o sumă exagerată la evaluarea imobilului, prin neluarea în calcul a corecțiilor legate de blocajul actual al pieței imobiliare, nu poate fi cercetată din perspectiva niciuneia din ipotezele art. 304 C. proc. civ., reprezentând doar un fapt de netemeinicie, de nemulțumire a acestei părți față de raportul de expertiză, situație ce excede competenței instanței de recurs ce nu poate efectua decât un control de legalitate.

Critica recurentului pârât în sensul că obligarea sa la plata valorii de circulație a imobilului ar duce la o îmbogățire fără justă cauză, în condițiile în care reclamanții au cumpărat imobilul în anul 1997 de la stat, sub prețul pieței, nu poate fi primită, întrucât reclamanții au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului în virtutea legii, speciale dacă sunt îndeplinite condițiile pe care aceasta le impune, fără să prezinte relevanță prețul cu care a fost cumpărat imobilul în litigiu. Nu poate fi primită nici susținerea conform căreia în situația imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție s-ar particulariza pe criterii de simetrie și de echitate - dat fiind modalitatea de dobândire a acestor imobile, în afara regulilor pieței imobiliare - întrucât dispoziția legii speciale nu fundamentează o astfel de abordare pretins echitabilă.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 369A din 18 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iunie 2013.