ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1876/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 15 decembrie 2011, reclamanții M.M. și M.I. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata prețului de piață, stabilit conform standardelor în vigoare, pentru apartamentul nr. 1 din str. O., București. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au cumpărat apartamentul în baza Legii nr. 112/1995 și că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a admis acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari, reținându-se buna lor credință la contractare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) și alin. (3), art. 50 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Sentința civilă nr. 1508 din 14 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească reclamanților suma de 158.046 euro, în echivalent RON la data plății, reprezentând valoarea de circulație conform standardelor internaționale a imobilului situat în București, str. O., precum și cheltuieli de judecată în sumă de 1500 RON. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților nu a fost anulat, ci a fost desființat urmare a admiterii acțiunii în revendicare. De asemenea, s-a reținut că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește calitatea procesuală pasivă a pârâtului.

În fine, tribunalul a reținut cuantumul despăgubirilor datorate de către pârât prin raportare la valoarea stabilită în raportul de expertiză tehnică judiciară. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul. Prin Decizia civilă nr. 4A din 09 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința, în sensul că valoarea de circulație a imobilului, datorată de către pârât reclamanților este de 280.236 RON; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea soluției pronunțate, curtea de apel a reținut următoarele: Locuința situată în București str. O., compusă din două camere, vestibul, hol, bucătărie, baie, culoar, în suprafață utilă de 54,62 mp, și terenul de sub construcție, în suprafață de 78,96 mp, a fost dobândită de către reclamanți prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 930/3 din 14 septembrie 1998. Prin Decizia civilă nr. 1575/R din 29 noiembrie 2011, reclamanții au fost evinși de bunul cumpărat, urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulate de către fosta proprietară. În considerentele deciziei menționate, s-a reținut că reclamanții din prezenta cauză au la dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață al imobilului, deoarece Legea nr. 1/2009 permite foștilor chiriași cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 să obțină o reparație integrală a pierderii bunului.

De asemenea, s-a reținut că Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează calea prin care pârâții (reclamanții din prezenta cauză) pot obține valoarea actuală de piață a imobilului. În fine, s-a reținut că pârâții (reclamanții din prezenta cauză) au un bun în sensul CEDO, deoarece contractul lor de vânzare-cumpărare este valabil din moment ce fostul proprietar nu a formulat în cadrul termenului de prescripție o acțiune în anulare. Față de cele arătate anterior, curtea a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 50 alin. (3) din aceeași lege. Ultima dispoziție legală menționată stabilește calitatea procesuală pasivă a pârâtului și se aplică cu prioritate față de normele de drept comun din materia răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, deoarece are caracterul unei norme speciale.

În consecință, motivul de apel prin care se invocă lipsa calității procesuale pasive este nefondat. Nefondată este și critica apelantului prin care se susține că reclamanții nu au dreptul la despăgubiri deoarece contractul de vânzare-cumpărare nu a fost desființat. Astfel, art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 include în categoria contractelor desființate și contractele care, nefiind anulate expres de către instanțele judecătorești, nu mai produc efecte deoarece cumpărătorii au pierdut proprietatea bunului în cadrul acțiunii în revendicare.

Întrucât în considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul procesului dintre fostul proprietar și chiriașii cumpărători s-a reținut atât buna-credință a acestora din urmă, cât și respectarea dispozițiilor legale la momentul încheierii contractului în baza Legii nr. 112/1995, curtea a constatat că despăgubirile la care au dreptul reclamanții sunt reprezentate de prețul de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Curtea a constatat că motivul de apel prin care se critică modalitatea de efectuare a expertizei și cuantumul despăgubirilor stabilite prin aceasta este fondat pentru cele ce urmează: Expertiza efectuată în fața primei instanței, de către expertul B.N., nu a fost comunicată apelantului-pârât, cauza soluționându-se la o zi după depunerea raportului de expertiză la tribunal, în lipsa reprezentantului pârâtului.

Acest aspect atrage nulitatea în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece vătămarea rezultă din încălcarea dreptului de apărare al pârâtului, căruia trebuia să i se dea dreptul să ia cunoștință de o probă esențială și să își exprime poziția cu privire la aceasta, eventual prin formularea unor obiecțiuni. În plus, curtea a constatat că expertul B.N. a evaluat alt imobil decât locuința care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, astfel că, oricum, concluziile expertizei nu puteau fi primite. Reclamanții au cumpărat o locuință compusă din două camere plus dependințe, cu o suprafață utilă de 54,62 mp și o suprafață construită de 78,96 mp, iar expertul a evaluat o locuință amplasată într-un corp de clădire având regimul de înălțime parter și corp mansardat.

Instanța de apel a pus în vedere intimaților-reclamanți să depună la dosar eventualele autorizații de construire, extindere sau modificare a locuinței ce face obiectul cauzei, dar aceștia nu au făcut probe în sensul arătat. Întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, iar nulitatea se înlătură prin refacerea actului, curtea a dispus efectuarea unei noi expertize în apel. O primă expertiză efectuată în apel, de către expertul B.A., evaluează două imobile distincte (locuința suspendată și terenul liber de sub aceasta), ceea ce face ca toate concluziile respectivei expertize să nu poată fi primite. În plus, această expertiză procedează la fel ca în cazul expertizei efectuate la tribunal, la evaluarea unui imobil (locuința) care are o suprafață utilă de 128,04 mp.

O a doua expertiză efectuată în apel, de către expertul M.A.S., evaluează imobilul prin metoda comparației directe, dar conține două greșeli care nu permit omologarea ei. În primul rând, expertul stabilește o valoare pentru locuință și o alta distinctă pentru terenul de sub construcție, ceea ce nu corespunde realității, în condițiile în care nu există alt teren în proprietatea reclamanților decât cel situat exclusiv sub construcție, astfel că stabilirea existenței a două imobile este contrafactuală. În al doilea rând, expertul, precizând că nu există comparabile reprezentate de tranzacții similare efective, selectează un număr de șase oferte de pe site-urile de specialitate (trei pentru terenuri libere și trei pentru apartamente în blocuri cu 8 sau 9 etaje) și calculează valoarea despăgubirilor prin raportare la acestea din urmă, aplicând corecții prin care se încercă aducerea la un numitor comun a unor imobile total diferite.

În fine, o a treia expertiză dispusă de către instanță și efectuată de către același expert M.A.S. evaluează locuința care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 după metoda costului standard, precizând că prin această metodă nu se evaluează distinct terenul. În cadrul acestei din urmă expertize se precizează că singura metodă în care nu se calculează separat terenul și construcția este metoda comparației, în care comparabilele sunt corectate în funcție de suprafața construcție, suprafața teren, stare imobil. Curtea a constatat că această precizare vine în contradicție cu modul în care a procedat expertul la momentul la care a evaluat imobilul prin metoda comparației directe, deoarece același expert stabilise (prin raportare la oferte de vânzare) o valoare distinctă pentru teren și o alta pentru construcție.

Reținând că, în speță, trebuie evaluat doar un singur imobil și anume locuința cumpărată de către reclamanți în baza Legii nr. 112/1995, care nu are alt teren decât cel situat sub construcție (acesta neputând fi evaluat distinct ca teren liber), curtea a omologat concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară (completare). Faptul că metoda costului standard nu oferă posibilități de evaluare a terenului, concomitent și distinct de evaluarea imobilului construcție, este adevărat, dar vine în sprijinul modului în care a procedat curtea, deoarece această evaluare concomitentă și distinctă nu este necesară, în speță existând o singură locuință supusă evaluării. Pentru motivele arătate, se impune reformarea sentinței de fond, în sensul că se va stabili valoarea de circulație a imobilului la suma de 280.236 RON.

Susținerile intimaților conform cărora instanța este obligată să ia act de concluziile expertului și să dispună în consecință nu pot fi primite, deoarece acestea nu au o valoare probatorie prestabilită în raport de alte probe. Dacă opinia expertului nu ar putea fi cenzurată de către instanță, procesul judiciar nu s-ar justifica. De asemenea, nu se rețin susținerile intimaților conform cărora prin readministrarea în apel a probei cu expertiză s-ar fi nesocotit limitele efectului devolutiv al cererii de apel, deoarece, după cum s-a mai arătat, criticile apelantului vizează inclusiv probatoriul și valoarea reținută de către prima instanță. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către ambele părți.

I. Recurenții-reclamanți au invocat că, în mod greșit, instanța de apel a admis apelul pârâtului, apreciind că sunt întemeiate criticile privind valoarea imobilului și încălcarea dreptului la apărare. Astfel, 1. Instanța de fond nu a încălcat dreptul la apărare al pârâtului, întrucât părțile au nu doar dreptul, dar și obligația, potrivit art. 129 C. proc. civ., de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului. Ministerul Finanțelor Publice nu a fost prezent la niciunul din termenele de judecată și nici la efectuarea expertizei. Instanța nu avea obligația de a comunica din oficiu raportul de expertiză, pentru că nicio lege nu prevede în sarcina sa o astfel de obligație. Raportul de expertiză nu se comunică părților din proces, ci acestea sunt obligate să ia cunoștință de conținutul lui din dosar, care poate fi consultat oricând, în arhivă.

De asemenea, dacă părțile nu au cerut un termen pentru studierea raportului de expertiză, instanța nu este obligată să dispună amânarea judecății. Mai mult, Ministerul Finanțelor Publice nu a solicitat comunicarea raportului de expertiză și nici acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de raportul de expertiză și a face obiecțiuni. În aceste condiții, pârâtul nu poate invoca încălcarea dreptului la apărare. Este vorba de dreptul (care în același timp reprezintă și o obligație) de a fi prezent la ședințele de judecată și de a urmări cursul procesului, de dreptul de a solicita comunicarea raportului, de dreptul de a cere amânarea pentru a lua cunoștință de raportul de expertiză și de dreptul de a formula obiecțiuni.

Ministerul Finanțelor Publice nu a înțeles să își exercite niciunul din aceste drepturi. Prin urmare, el își invocă propria culpă, or "nemo auditur propriam turpitudinem allegans". În același sens, alin. (3) al art. 108 C. proc. civ. arată că "nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită de propriul său fapt". Având în vedere faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză la instanța de fond, ele nu mai puteau fi primite în faza apelului. 2. În mod greșit, instanța de apel a dispus efectuarea unei noi expertize, în condițiile în care nici una din criticile aduse expertizei efectuate la fond nu erau întemeiate. Astfel, este neîntemeiată critica privind aplicarea unui coeficient negativ de 10% pentru procesele în curs.

Cu privire la apartamentul din str. O. nr. 6 nu există niciun litigiu. El s-a terminat odată cu evingerea chiriașilor de către fostul proprietar și evacuarea acestora. Prezentul proces nu privește imobilul. Prin urmare, nu trebuia aplicat un astfel de coeficient. În ceea ce privește aplicarea unui coeficient negativ pentru raportul defavorabil cerere-ofertă, se poate observa că a fost aplicat un indice negativ de 10%. În raportul de expertiză se menționează aplicarea unei "corecții cerere-ofertă, cheltuieli notariale, agenție imobiliară" de 10%. Un indice mai mare, de 30%, cum și-ar fi dorit apelantul-pârât nu se putea aplica, întrucât 10% este maximul prevăzut de Buletinul de Expertiză Tehnică nr. 103/2007 (în vigoare).

În concluzie, niciuna din cele două critici aduse raportului de expertiză pe aspectului valorii prea mari a imobilului nu era întemeiată, astfel încât nu se impunea întocmirea unei noi expertize. 3. Expertiza dispusă de instanța de apel, după repunerea pe rol a cauzei (prima repunere pe rol, din 10 ianuarie 2013), este greșită, fiind încălcate limitele investirii. A fost efectuat raportul de expertiză de către dl. expert B.A. Instanța a dispus comunicarea raportului de expertiză către Ministerul Finanțelor Publice, care nu a fost prezent în sala de judecată și nu a solicitat comunicarea raportului. Această măsură a fost luată cu încălcarea normelor procedurale, întrucât nicio dispoziție legală nu prevede obligativitatea comunicării raportului de expertiză în condițiile arătate mai sus.

După a doua repunere pe rol a cauzei (din 23 mai 2013), instanța a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză pentru calcularea valorii de piață a apartamentului, în forma în care a fost cumpărat, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. 930 din 14 septembrie 1998. Reclamanții s-au opus suplimentării din oficiu a probatoriului, atât după prima repunere pe rol a cauzei, cât și după a doua repunere pe rol, având în vedere principiul limitării caracterului devolutiv al apelului, coroborat cu motivele de apel formulate în cauză. Analiza apelului nu se putea face decât în limita criticilor formulate, conform principiului "tantum devolutum quantum appellatum". Instanța de apel era limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel, în limitele stabilite de apelant.

Nici la instanța de fond și nici în apel, acesta nu a invocat faptul că expertiza nu ar trebui să aibă în vedere mansarda. Prin urmare, suplimentarea probatoriului cu probele propuse de instanță a încălcat principiul "tantum devolutum quantum appellatum", dar și pe acela al disponibilității, căci judecătorii nu pot judeca decât în limitele investirii, iar instanța de apel nu a fost învestită cu analiza unei critici referitoare la luarea în calcul a mansardei. În concluzie, judecătorii apelului, transformându-se în apărători ai Ministerului Finanțelor Publice, au dispus în mod greșit efectuarea unei noi expertize, cu încălcarea principiului disponibilității, a limitelor investirii și depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

4. În valoarea de circulație a imobilului, acordată de instanța de apel, nu intră nici valoarea mansardei și nici valoarea terenului, ceea ce este greșit. Reclamanții au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul situat în str. O., București, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 930/3 din 14 septembrie 1998. Imobilul-construcție, cu destinația de casă la curte, era alcătuit din clădirea în suprafață utilă de 54,62 m și o suprafață construită la sol de 67,83 mp, precum și din podul mansardabil. La parter, imobilul era compus din cameră în suprafață de 15,60 mp, cameră în suprafață de 12,58 mp, hol de 9,08 mp, vestibul în suprafață de 3,58 mp, bucătărie în suprafață de 3,08 mp, baie în suprafață de 4,05 mp și hol în suprafață de 4,64 mp.

Podul mansardabil, cu acces prin scara interioară din lemn, avea o suprafață utilă de 41,67 mp. Pe schița plan a apartamentului nu apare desenat podul, dar el a existat din construcția inițială a casei. Între anii 2005 - 2006, spațiul de la parter devenind insuficient familiei, s-a procedat la mansardarea podului, care a fost transformat în spațiu de locuit, format din două dormitoare, în suprafață de 12,20 mp și respectiv 10,20 mp și cameră în suprafață de 19,27 mp. Chiar dacă la vânzarea imobilului către foștii chiriași, mansarda nu era compartimentată în camere de locuit, ea a existat, servind atunci ca spațiu de depozitare (pod). Prin urmare, ea a fost corect luată în calcul în expertiza efectuată la fond.

Mansarda sau aspectul mansardării podului nu a făcut obiectul apelului promovat de Ministerul Finanțelor Publice. Odată cu construcția s-a vândut și suprafața de teren de 78,96 mp, astfel că, în mod greșit, valoarea acestei suprafețe de teren nu a fost inclusă în suma de 280.236 RON, la care instanța de apel a obligat MFP. Expertiza efectuată la fond, de dl. B.N., a evaluat imobilul - construcție și teren - la suma totală de 709.153 RON (în echivalent 158.046 euro). Imobilul-construcție, cu alcătuirea parter + mansardă, este evaluat prin metoda comparației directe la prețul de 431.293 RON (echivalent 96.120,57 euro). Imobilul-teren (în suprafață de 78,96 mp) a fost evaluat prin metoda comparației directe la suma de 277.860 RON (echivalent 61.925,56 euro).

În apel, expertiza efectuată de dl. B.A. evaluează terenul (în suprafață de aprox. 79 mp), prin metoda comparației directe, având în vedere oferte de vânzare pentru imobile similare și cu aplicarea coeficienților de corecție, la suma de 74.958 euro (327.289 RON). Construcția (parter + mansardă) a fost evaluată la suma de 50.212 euro (219.240 RON). Total (teren + construcție) = 125.170 euro (echivalent 546.530 RON). În expertiza efectuată de dl. M.A.S., imobilul (teren + construcție parter) a fost evaluat prin metoda comparației directe la suma de 115.766 euro (echivalent 513.295 RON). Din oficiu, instanța de apel a dispus refacerea raportului de expertiză, potrivit obiecțiunilor pe care ea însăși le-a formulat și le-a încuviințat: terenul să nu fie evaluat separat de construcție, ci să fie luate în calcul imobile cu terenuri incluse.

Totodată i se pune în vedere expertului să nu țină seama de eventualele lucrări executate fără autorizație, în măsura în care nu au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare 930/1998. Apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice nu a criticat acest raport de expertiză. Obiecțiunea este făcută de instanța de judecată și se situează în afara criticilor aduse de apelant prin motivele de apel. Prin urmare, refacerea acestui raport de expertiză este dispusă cu încălcarea limitelor investirii și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Din oficiu, instanța de judecată nu poate legal exercita drepturile pe care o parte din proces (Ministerul Finanțelor Publice) nu și le exercită. În raportul de expertiză refăcut de dl. M.A.S., imobilul (teren + construcție parter) a fost evaluat ca un tot unitar (teren și construcție împreună), prin metoda comparației directe, la suma de 118.784 euro (echivalent 526.676 RON).

Ministerul Finanțelor Publice nu a formulat obiecțiuni nici la acest raport. Tot din oficiu, instanța de apel a dispus completarea raportului de expertiză, potrivit obiecțiunii de ea formulate, anume ca expertul să folosească metoda costului standard, deși nicio dispoziție legală nu impune experților o anumită metodă de calcul pentru valoarea de circulație a unui imobil, iar metoda utilizată nu a format obiectul criticilor aduse prin motivele de apel. Prin urmare, și această completare a raportului de expertiză a fost dispusă cu încălcarea limitelor învestirii și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. În completarea raportului de expertiză M.A.S., expertul răspunde că metoda costului standard este utilizată doar pentru evaluarea construcției și nu ia în calcul valoarea terenului.

Expertul explică faptul că metoda "costului standard" se aplică în situația "apartamentelor de bloc" și nu se poate aplica în situația "caselor la curte" (cum este cazul în speță), care include suprafețe mari de teren (78,96 mp). Expertul a arătat foarte clar că metoda "costului standard" nu oferă posibilitatea de evaluare a terenului concomitent cu evaluarea construcției și că neincluderea acestei suprafețe relativ mari de teren influențează mult valoarea de circulație. Valoarea terenului, a precizat expertul, se va calcula separat, distinct de valoarea construcției. Expertul a arătat că singura metodă în care nu se calculează separat terenul de construcție este metoda comparației directe, metodă pe care a utilizat-o în raportul de expertiză din data de 07 noiembrie 2013 (raportul refăcut).

În continuare, expertul a evaluat construcția, astfel cum i s-a cerut de către instanță, prin metoda costului standard, obținându-se suma de 280.236 RON. Expertul a subliniat faptul că valoarea de 280.236 RON nu include terenul. Reclamanții au arătat la termenul din 09 ianuarie 2013 că metoda impusă de instanță nu poate fi utilizată și pentru calculul terenului aferent construcției și că suma de 280.236 RON include doar valoarea construcției, nu și pe cea a terenului. Au solicitat instanței să aprecieze dacă se impune completarea raportului cu evaluarea distinctă a terenului sau se pot avea în vedere evaluările terenului din rapoartele anterioare, dar instanța s-a declarat mulțumită de raportul întocmit și nu a mai considerat necesară refacerea sau completarea lui.

În privința terenului, studiind rapoartele de expertiză întocmite în faza apelului, se poate constata că terenul a fost evaluat distinct de construcție în raportul de expertiză efectuat de dl. B.A. (evaluare teren la suma de 74.958 euro) și în raportul de expertiză efectuat de dl. M.A.S. (evaluare teren la suma de 73.531 euro). Terenul a fost evaluat împreună cu construcția, prin metoda comparației directe, în raportul de expertiză efectuat de dl. M.A.S. (evaluare teren + construcție parter la suma de 117.076 euro) și în raportul de expertiză refăcut efectuat de dl. M.A.S. (evaluare teren + construcție parter la suma de 118.784 euro). În consecință, instanța de apel putea lua în considerare valoarea globală a imobilului teren și construcție, el fiind evaluat prin două expertize, fie putea avea în vedere valoarea construcției din ultimul raport (completat), la care să adauge valoarea terenului din una din expertizele anterioare.

Apelantul-pârât MFP nu a fost prezent nici la termenele de judecată în apel și nici la efectuarea expertizelor. De asemenea, nu a făcut obiecțiuni la nici unul din rapoartele de expertiză efectuate în apel. Toate "obiecțiunile" au fost făcute doar de instanța de judecată, cu toate că erau străine de criticile aduse prin motivele de apel. Toate expertizele au fost dispuse din oficiu, de judecătorii apelului, cu încălcarea limitelor devoluțiunii în apel, niciunul din obiectivele pe care instanța le-a dispus prin propria voință nefăcând obiectul criticilor aduse de Ministerul Finanțelor Publice în apel. Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești s-a concretizat în primul rând prin depășirea limitelor devoluțiunii în apel și dispunerea din oficiu a 4 expertize cu obiective străine de motivele de apel.

Favorizarea părții adverse și încălcarea dreptului la un proces echitabil s-a manifestat și prin faptul neaplicării sancțiunii decăderii prin proba cu expertiză pentru Ministerul Finanțelor Publice, care nu a achitat onorariul de expertiză pus în sarcina sa. În concluzie, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și, în principal, respingerea apelului și menținerea sentinței instanței de fond. În subsidiar, au solicitat modificarea deciziei apelate, în sensul obligării MFP la plata valorii de circulație a imobilului stabilită printr-una din expertizele efectuate în apel. În situația în care se apreciază că nu poate fi omologată niciuna din expertizele efectuate, efectuarea unei noi expertize se va putea face doar la instanța de apel, în urma casării cu trimitere spre rejudecare.

II. Recurentul-pârât a invocat pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), sub următoarele aspecte: 1. În mod nelegal, instanța de apel a menținut obligația de plată a valorii de circulație a imobilului în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile în care acesta nu are calitate procesuală pasivă. Astfel, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., trebuie instituită răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Aceasta dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piață.

Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Aceasta tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii imobilului în cauză la prețul de circulație. Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

De asemenea, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora "dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii." 2. În ce privește fondul cauzei, în mod nelegal și netemeinic instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii recurate faptul că, în speță, sunt îndeplinite condițiile stabilite de art. 501 din Legea nr. 10/2001, impunându-se restituirea prețului de piață.

Instanța a interpretat eronat dispozițiile legale în discuție, prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 fiind foarte clare în sensul că, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Având în vedere, pe de o parte, pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață, art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiții expuse mai sus, iar, pe de altă parte, că reclamanții nu au făcut dovada unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de actul normativ precizat.

3. În ceea ce privește valoarea imobilului în discuție, este evident că prețul de cumpărare a imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1998. Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor, în speță 280.236 RON, constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii. Astfel, situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piață, așadar, la valoarea de piață.

Mai exact, în situația acordării fostului chiriaș a prețului de piață al imobilului, statul ar trebui să suporte o dublă pierdere, ca o consecință a executării obligației sale de reparare integrală a prejudiciului conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, neînsoțită însă de dreptul la recuperarea acelei sume cu care tot el (statul) l-a subvenționat pe chiriaș la momentul achiziției imobilului la un preț mult inferior valorii reale (de piață) a acestuia. De altfel, așa cum rezultă din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, această interpretare a fost dată chiar de către Înalta Curte (de ex.

Decizia nr. 1003 din 27 februarie 2013). Pentru acest motiv, prin expertiza efectuată în cauză pentru stabilirea prețului de piață actual al imobilului, ar fi trebuit să se procedeze și la stabilirea valorii actualizate a diferenței dintre acest preț și cel de achiziție a imobilului (subvenționat implicit de stat prin subevaluare), pentru ca această diferență să fie imputată asupra sumei reprezentând prețul de piață. În concluzie, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii în totalitate a apelului său și respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamați, ca neîntemeiată. Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la recursul pârâtului, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate prin recursurile exercitate în cauză, Înalta Curte reține următoarele: 1. Recursul reclamanților este fondat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. În mod nelegal instanța de apel a constatat nulitatea raportului de expertiză efectuat la fond, față de necomunicarea acestuia către pârât, criticile recurenților-reclamanți în acest sens fiind fondate. Astfel, nu există nicio dispoziție legală care să oblige instanța să comunice părților raportul de expertiză. Conform regulilor procedurale civile, raportul de expertiză nu se comunică părților din proces, ci acestea sunt obligate să ia cunoștință de conținutul lui din dosarul instanței, care poate fi consultat oricând, în arhivă.

În vederea respectării dreptului la apărare al părților, care include și dreptul acestora de a lua cunoștință de probele administrate și de a le discuta, legiuitorul a prevăzut, prin art. 209 C. proc. civ., un termen în care expertul este dator să depună la dosar lucrarea, respectiv cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. În speță, raportul de expertiză efectuat la fond a fost depus la dosar la data de 13 septembrie 2012, cu numai o zi înaintea termenului fixat pentru judecată la data de 14 septembrie 2012, ceea ce îl îndreptățea pe pârât să ceară instanței acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de conținutul raportului de expertiză și a formula eventuale obiecțiuni.

Or, pârâtul nu s-a prezentat în instanță pentru a solicita un termen în acest sens, la termenul ce a urmat depunerii raportului de expertiză, situație în care neregularitatea rezultând din nerespectarea dispozițiilor art. 209 C. proc. civ. s-a acoperit, întrucât conform art. 108 alin. (3) C. proc. civ., neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond. Așa fiind, în mod nelegal, instanța de apel a constatat nulitatea raportului de expertiză efectuat la fond, reținând greșit încălcarea dreptului la apărare al pârâtului, pe motiv că acestuia nu i s-a comunicat raportul de expertiză.

Față de dispozițiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării", rezultă că, la primul termen după depunerea raportului de expertiză, părțile trebuie să arate obiecțiunile lor la acesta, sub sancțiunea decăderii. În speță, pârâtul nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză la primul termen după depunerea acestuia la dosar, în fața primei instanțe, astfel că el nu mai poate critica expertiza în calea de atac a apelului. Prin urmare, criticile aduse în apel, de către pârât, raportului de expertiză efectuat la fond, legat de modalitatea de evaluare a imobilului litigios, nu puteau fi primite, iar în acest context nu se justifica efectuarea de noi expertize în apel și schimbarea soluției fondului în raport de acestea, cum greșit a procedat instanța de apel.

Pentru aceste considerente, criticile din recursul reclamanților vizând nelegala înlăturare, de către instanța de apel, a raportului de expertiză efectuat în primă instanță sunt fondate, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în raport de ele, recursul reclamanților se impune a fi admis. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) și 3 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanților și va modifica, în tot, decizia recurată, în sensul că va respinge apelul declarat de pârât împotriva sentinței primei instanțe, ca nefondat. În ceea ce privește criticile formulate de reclamanți cu privire la expertizele efectuate în apel, acestea au devenit inutil de analizat, fiind superfluă analizarea modalității de evaluare a imobilului litigios prin expertizele din apel, cât timp s-a reținut că nu se justifica înlăturarea expertizei de fond, în raport de motivele de apel formulate de pârât.

II. Recursul pârâtului este nefondat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. 1. Critica vizând lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice nu este fondată, raportat la dispozițiile legale incidente pe acest aspect, și anume art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și (2 1 ) (prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Se instituie, așadar, ex lege, obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituții în astfel de litigii. Obligația de plată a prețului de piață revine recurentului în temeiul dispoziției legale sus-enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător. Nu acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile arătate mai sus.

Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în discuție. Nici principiul relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reținerea lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, din moment ce nu relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului actualizat. Cât privește susținerile recurentului privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicțiune (art. 1337 și următ. C. civ.), acestea nu pot fi primite, deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și următ. C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept "specialia generalibus derogant". Or, față de dispozițiilor legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, potrivit celor deja arătate.

În raport de aceste considerente, urmează a se constata că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății, sens în care în mod corect a apreciat și curtea de apel. 2. Critica vizând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea prețului de piață al imobilului, nu este fondată. Într-adevăr, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 instituie două condiții cumulative pentru restituirea prețului de piață al imobilului: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Contrar însă susținerilor recurentului, ambele condiții prevăzute de textul legal enunțat sunt îndeplinite în speță. Astfel, reclamanții din prezenta cauză au pierdut imobilul în cadrul acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor de proprietate aflate în conflict, dându-se câștig de cauză fostului proprietar, ca având un titlu mai bine caracterizat (Sentința civilă nr. 6.378 din 20 iunie 2008 a Judecătoriei sectorului 3 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1575/R din 29 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În primul rând, trebuie analizat în ce măsură pierderea imobilului de către reclamanți, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar, valorează, din punct de vedere juridic, "desființarea" contractului de vânzare-cumpărare, în sensul art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru ca, în caz afirmativ, să se verifice hotărârea pronunțată în revendicare, din perspectiva considerentelor relevante în ceea ce privește încheierea contractului cu respectarea Legii nr. 112/1995. Admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar valorează "desființarea" contractului de vânzare-cumpărare al chiriașului cumpărător pe Legea nr. 112/1995, în sensul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, noțiunea de "desființare" având un domeniu mai larg decât cel de drept comun, nelimitându-se la "desființarea" actului juridic ca efect al exercitării acțiunii în nulitate, cum greșit pretinde recurentul.

"Desființarea" actului vizează inclusiv situația în care bunul ce a format obiectul contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acțiuni în revendicare de către fostul proprietar.

Această interpretare rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, conform cărora "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor". De altfel, conținutul mai larg al noțiunii de "desființare" a contractului de vânzare-cumpărare, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv, incluzând și situația acțiunilor în revendicare, este explicabil în raport de efectele concrete produse în patrimoniul cumpărătorului, în ceea ce privește pierderea bunului, care sunt aceleași, indiferent că deposedarea a avut loc ca urmare a admiterii unei acțiuni în nulitate sau a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Efectele celor două acțiuni asupra proprietății imobilului fiind, practic, aceleași, este firesc să intervină o reparație și în cazul cumpărătorului de bună-credință, ce a încheiat contractul cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar a pierdut bunul prin admiterea acțiunii în revendicare, după cum legea a prevăzut o reparație și în cazul cumpărătorului care a pierdut imobilul în cadrul acțiunii în nulitate. Cumpărătorii aflați în unul din cele două cazuri nu pot fi discriminați în legătură cu dreptul lor la reparație, indiferent de situația prevăzută de lege în care se încadrează. În acest sens, dispozițiile art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție interzic orice formă de discriminare.

În plus, dacă s-ar accepta teza contrară susținută de recurent, aceea că art. 50 1 din Legea 10/2001 vizează doar ipoteza dobânditorului imobilului care a pierdut bunul în cadrul acțiunii în nulitate, acest text de lege nu și-ar mai găsi aplicare în niciun caz. Aceasta deoarece, prin ipoteză, admiterea acțiunii în nulitatea contractului presupune încălcarea legii sub imperiul căreia a fost încheiat actul juridic. Or, cum art. 50 1 prevede, ca cerință, pentru restituirea prețului de piață, tocmai respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este fără dubiu că, în cazul admiterii acțiunii în nulitate, indiferent de condiția din lege nerespectată, cumpărătorul nu are dreptul la prețul de piață.

Ca atare, dacă în acest caz nu este posibilă restituirea prețului de piață și, potrivit opiniei recurentului, nici în cazul în care bunul a fost pierdut în cadrul acțiunii în revendicare, înseamnă că nu mai există nicio situație care să acopere domeniul de aplicare a textului enunțat, text care astfel ar deveni lipsit de efecte. În concluzie, cu tot caracterul imprecis al noțiunii de "desființare", astfel cum este folosită de legiuitor în conținutul dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la acțiunea în revendicare (care, de principiu, nu are ca efect nulitatea titlului aflat în dispută), această noțiune trebuie înțeleasă ca referindu-se și la ipoteza acestui tip de acțiuni.

Cum reclamanții au pierdut imobilul în urma admiterii acțiunii în revendicare formulate de fostul proprietar, cerința art. 50 1 din Legea 10/2001 privind desființarea contractului de vânzare-cumpărare, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, este îndeplinită în speță. De asemenea, și condiția respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului este îndeplinită.

Astfel, în cadrul hotărârii pronunțate în revendicare, soluția favorabilă fostului proprietar a fost determinată de considerente legate de incidența art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, în analiza căruia instanța a reținut că ambele părți, fostul proprietar și cumpărătorii chiriași, au un "bun" în sensul Convenției, dar efectele privării de proprietate a proprietarului deposedat în regimul politic trecut nu pot fi desființate decât prin restituirea imobilului către acesta, în timp ce cumpărătorii chiriași au la dispoziție un alt remediu, și anume obținerea prețului de piață al imobilului, deoarece Legea nr. 1/2009 permite foștilor chiriași cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 să obțină o reparație integrală a pierderii bunului.

Totodată, s-a reținut că, nefiind atacat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți, în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acesta s-a consolidat retroactiv, or această statuare semnifică recunoașterea valabilității respectivului contract, din perspectiva respectării dispozițiilor legii sub imperiul căruia a fost încheiat, și anume Legea nr. 112/1995. 3. Critica vizând valoarea sumei de bani acordate cu titlu de preț de piață al imobilului, care nu s-ar justifica raportat la prețul plătit de cumpărători la dobândirea imobilului, este nefondată. Recurentul susține, în mod greșit, că reclamanții nu ar fi îndreptățiți la restituirea valorii actuale de piață a imobilului, întrucât astfel ar opera o îmbogățire fără justă cauză, având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este inferior valorii de piață a imobilului.

Aceasta deoarece, dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, determină întinderea despăgubirii la nivelul prețului de piață al imobilului. Împrejurarea că valoarea prețului de piață nu ar fi în concordanță cu dispozițiile art. 16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, vizând prețul de cumpărare al imobilului achitat de către chiriași, nu reprezintă un argument care să justifice obligarea pârâtului la un alt preț decât cel de piață, în condițiile în care dispozițiile exprese ale legii speciale, respectiv dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, recunosc dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului în ipoteza reținută în speță, aceea în care contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Ca atare, față de reglementarea din legea specială, aserțiunile recurentului privind determinarea despăgubirii cuvenite reclamanților după alte criterii decât valoarea actuală de piață a imobilului, nu pot fi primite. Având în vedere considerentele prezentate, reținând că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii sub toate aspectele contestate de pârât, Înalta Curte va respinge recursul acestei părți, ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Față de soluția pronunțată în recurs (respingerea recursului pârâtului și admiterea recursului reclamanților, cu consecința modificării deciziei recurate, în sensul respingerii apelului pârâtului și menținerii sentinței fondului de admitere a acțiunii reclamanților), reținând că recurentul-pârât se află în culpă procesuală prin pierderea procesului, Înalta Curte îl va obliga la plata cheltuielilor de judecată către recurenții-reclamanți, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, recurentul-pârât va fi obligat să plătească recurenților-reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.800 RON, reprezentând onorariu de avocat în apel și recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții M.M. și M.I. împotriva Deciziei nr. 4A din 9 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică, în tot, decizia recurată, în sensul că: Respinge, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței nr. 1508 din 14 septembrie 2012 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii. Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 1800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel și recurs, către recurenții-reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2014. Procesat de GGC - AM