ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 844/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin Decizia civilă nr. 86A din 23 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 2028 din 19 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A admis apelul declarat de apelanta-reclamantă R.E. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis cererea și a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 799.730 lei cu titlu de despăgubiri și suma de 1800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins cererea privind plata cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că problema calității procesuale pasive, invocată prin apel de pârât, este, în realitate, mai mult o problemă de fond decât de legitimare procesuală, deoarece, odată stabilită aplicarea la speță a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă cu evidență că apelantul pârât este ținut de obligația de plată a sumelor solicitate de reclamantă, față de prevederile alin. (3) al art. 50, potrivit cu care "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) (prețul de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, n. red.) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare." În mod nefondat susține apelantul pârât că această normă nu îi conferă legitimare procesuală, textul menționând expres și fără dubiu persoana titularului obligației de restituire a sumelor ce constituie prețul de piață al imobilelor în discuție.

Prin urmare, curtea este ținută a analiza cu prioritate dacă în cauză sunt aplicabile prevederile art. 50 1 din lege. Potrivit prevederilor acestui articol, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză." Din coroborarea textului cu prevederile art. 20 alin. (2 1 ) - (2 3 ), introduse prin Legea nr. 1/2009, rezultă că prin contracte de vânzare-cumpărare desființate, se înțeleg fie contractele de vânzare-cumpărare desființate ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie contractele de vânzare-cumpărare desființate ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Prin urmare, condiția esențială pentru aplicarea dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 1/2009, pentru a se putea dispune obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata valorii de circulație a imobilului, este aceea ca acest contract să se fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Or, în speță a fost admisă o acțiune în revendicare, fără ca hotărârea să cuprindă vreo dispoziție cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare. Dimpotrivă, admiterea unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri pleacă de la ipoteza existenței a două titluri valabile. Este deci lipsită de fundament susținerea apelantului pârât în sensul că în speță prevederile alin. (3) al art. 50 nu sunt aplicabile, pentru considerentul că actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanții intimați nu a fost desființat.

În aceste condiții, curtea a constatat întemeiată critica apelantei reclamante în sensul aplicabilității în speță a prevederilor art. 50 1 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, argumentul reținut de instanța de apel fiind unul dedus din interpretarea sistematică a legii. Cu referire la invocarea de către apelantul pârât a regulilor art. 1337 și următoarele C. civ., curtea a reținut că modalitatea de restituire a prețului plătit în temeiul Legii nr. 112/1995, reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de răspundere pentru evicțiune în care, prin derogare de la dreptul comun, răspunderea nu revine vânzătorului (în speță Primăria Municipiului București), ci Ministerului Finanțelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din lege.

În aceste condiții, rezultă netemeinicia criticii în sensul că antrenarea regulilor răspunderii pentru evicțiune implică legitimarea procesuală pasivă a municipalității vânzătoare, deoarece legiuitorul a prevăzut în mod expres în lege plata prețului de către Ministerul Finanțelor Publice. În privința motivului de critică legat de obligarea pârâtului la plata și a comisionului de 1% reținut de mandatarul vânzătorului, curtea a reținut că antrenarea regulilor răspunderii pentru evicțiune (în forma specială prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu privește și contractul de mandat încheiat între Primăria Municipiului București și SC H.N. SA, contract prezumat valabil până la desființarea sa (fie că este vorba despre rezoluțiune sau anulare), acest raport juridic fiind unul distinct de cel dedus judecății.

O eventuală încălcare a contractului de mandat, cu consecința rezoluțiunii, ori o eventuală nulitate a acestuia, odată dispusă sau constatată, ar putea atrage obligarea SC H.N. SA la restituirea comisionului încasat către cocontractantul Primăria Municipiului București, însă o asemenea chestiune nu făcea obiectul judecății, iar prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu disting când prevăd dezdăunarea completă a cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995. Este nefondată și critica apelantului pârât în sensul greșitei sale obligări la plata cheltuielilor de judecată, de vreme ce prevederile art. 274 C. proc, civ. nu condiționează restituirea acestora reclamantului de culpa sau reaua-credință a pârâtului căzut în pretenții.

Cu privire la apelul declarat de reclamantă, curtea a reținut că prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare la speță a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, reținând drept argument care să înlăture îndreptățirea reclamantei la restituirea prețului de piață împrejurarea că în considerentele hotărârii pronunțate în litigiul având ca obiect revendicarea imobilului s-a consemnat că reclamantei din speță îi este imputabilă necunoașterea situației juridice a imobilului. Este adevărat că hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul acțiunii în revendicare consemnează în considerente omisiunea reclamantei din speță, cumpărătoare în temeiul Legii nr. 112/1995, de a verifica pe deplin situația juridică a imobilului, însă curtea constată că această chestiune nu este relevantă pentru soluționarea cauzei de față.

Astfel, legea nu face vorbire despre buna sau reaua-credință a cumpărătorului, ci despre respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ipoteză ce este îndeplinită în speță, de vreme ce prin hotărârile pronunțate nu s-a reținut încălcarea acestui din urmă act normativ. Prin urmare, curtea a reținut că este fondată susținerea apelantei reclamante în sensul că dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 îi erau aplicabile, astfel încât cererea sa de chemare în judecată era întemeiată, contrar celor constatate de prima instanță.

Mai mult, de vreme ce dreptul la actualizare se întinde până la data încasării sumei cuvenite, iar instanța nu putea calcula suma actualizată decât până la data pronunțării hotărârii (momentul îndeplinirii obligației de către pârâtul debitor nefiind previzibil), o asemenea operațiune nici nu era în interesul reclamantei, deoarece curgerea timpului urma a face necesară oricum o nouă actualizare a creanței la data plății efective.

În consecința argumentelor expuse, curtea a reținut greșita aplicare a legii de către prima instanță la situația de fapt rezultată din piesele dosarului, ceea ce impune, în temeiul art. 296 C. proc, civ., admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței, în sensul obligării pârâtului la restituirea către reclamantă a despăgubirii în echivalentul prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 3025/22874 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, urmând a fi menținută dispoziția instanței referitoare la admiterea în parte a cererii. În privința cuantumului despăgubirii cuvenită apelantei reclamante, curtea a reținut acele concluzii ale raportului de expertiză efectuat în fața primei instanțe care au avut în vedere evaluarea imobilului prin metoda costului standard, considerând că o asemenea metodă, bazată pe valorificarea caracteristicilor tehnice, obiective, ale imobilului, reflectă cu mai multă acuratețe realitatea.

În schimb, metoda ce a avut în vedere metoda comparativă, aceasta din urmă fiind bazată exclusiv pe cererea și oferta unor imobile asemănătoare, aceste elemente având un caracter relativ, supus negocierii și condițiilor concrete ale pieței imobiliare. 2. Recursul 2.1. Motive Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici: În mod greșit a apreciat instanța de apel că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză. Nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și Primăria municipiului București nu are obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza contractului de vânzare-cumpărare.

În conformitate cu dispozițiile art. 1336 și art 1337 C. civ. s-ar fi putut pune în discuție problema răspunderii vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Tulburarea de drept suferită de reclamantă este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului. În mod greșit a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului. Nu erau incidente în cauză prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 întrucât prin hotărâre judecătorească s-a reținut că reclamanta nu a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Ambele părți au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Reclamanta trebuia să efectueze diligentele necesare pentru a afla dacă apartamentul putea fi vândut sau nu. Or, constatarea relei-credințe cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995. Prin raportul de expertiză s-a stabilit o sumă de bani exorbitantă la evaluarea apartamentului. În mod greșit a fost omologat de către instanță întrucât acesta nu reflectă prețul real al imobilului. Prin suma acordată se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei. Instanța de apel nu putea obliga Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, acestei părți nefiindu-i aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc, civ. Instanța trebuie să facă aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. pentru că Ministerul Finanțelor Publice nu a fost de rea-credință și nu se face vinovat de declanșarea procesului. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar conform alin. (3) al textului, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 132/1995, cu modificările ulterioare.

Pe cale de consecință, calitate procesuală pasivă pentru restituirea prețului plătit de către chiriașii cumpărători are Ministerul Finanțelor Publice, iar nu primăria care a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare prin mandatarul său. Se poate spune, așadar, că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 particularizează instituția răspunderii pentru evicțiune în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași în baza Legii nr. 112/1995. Nu este întemeiată nici critica privitoare la aplicarea prevederilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conform cu care, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Aceasta deoarece, în condițiile art 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor. Prin urmare, modalitățile de desființare ale contractelor încheiate potrivit Legii nr. 112/1995, de natură să atragă incidența art. 50 alin. (2) sau art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, sunt determinate prin legea specială.

Or, prin Decizia nr. 8932/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu s-a reținut nelegalitatea titlului reclamantei din prezentul dosar ci, doar, în compararea făcută în cadrul acțiunii în revendicare, faptul că titlul celorlalte părți este preferabil. În aceste condiții, aplicând în cauză dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, dată cu aplicarea corectă a legii materiale incidente. Critica privitoare la faptul că suma acordată reclamantei este "exorbitantă" este formulată omisso medio, astfel încât nu poate fi analizată direct în recurs. Cât privește faptul că instanța de apel a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, în mod corect s-a motivat că la baza obligării s-a aflat culpa procesuală a părții căzute în pretenții, buna sau reaua-credință a acesteia neavând relevanță sub acest aspect.

Pe de altă parte, solicitarea adresată direct instanței de recurs, de a face, cu referire la cheltuielile de judecată la care Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat de către instanța de apel, aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi primită. În recurs se poate critica numai interpretarea sau aplicarea greșită a acestui text de către instanța de apel, respectiv aplicarea altor criterii de reducere a onorariului avocatului decât cele prestabilite în cod. Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art, 274 C. proc.

civ. recurentul căzut în pretenții va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei civile nr. 86A din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurent la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată către intimata R.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2014. Procesat de GGC - NN