ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 844/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 844/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

instanței de apel

Prin Decizia civilă nr. 86A din 23 aprilie

2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins

ca nefondat apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București

împotriva Sentinței civile nr. 2028 din 19 noiembrie 2012, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă.

A admis apelul declarat

de apelanta-reclamantă R.E. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul

că a admis cererea și a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de

799.730 lei cu titlu de despăgubiri și suma de 1800 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată.

A respins cererea

privind plata cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că problema calității procesuale pasive,

invocată prin apel de pârât, este, în realitate, mai mult o problemă de fond

decât de legitimare procesuală, deoarece, odată stabilită aplicarea la speță a

prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă cu

evidență că apelantul pârât este ținut de obligația de plată a sumelor

solicitate de reclamantă, față de prevederile alin. (3) al art. 50, potrivit cu

care "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

)

(prețul de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, n. red.) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995, cu modificările ulterioare."

În mod nefondat

susține apelantul pârât că această normă nu îi conferă legitimare procesuală,

textul menționând expres și fără dubiu persoana titularului obligației de

restituire a sumelor ce constituie prețul de piață al imobilelor în discuție.

Prin urmare, curtea este ținută a analiza cu prioritate dacă în cauză sunt

aplicabile prevederile art. 50

1

din lege.

Potrivit prevederilor

acestui articol, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor

prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză."

Din coroborarea

textului cu prevederile art. 20 alin. (2

1

) - (2

3

),

introduse prin Legea nr. 1/2009, rezultă că prin contracte de vânzare-cumpărare

desființate, se înțeleg fie contractele de vânzare-cumpărare desființate ca

urmare a unei acțiuni în anulare, fie contractele de vânzare-cumpărare

desființate ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

Prin urmare, condiția

esențială pentru aplicarea dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 1/2009, pentru a se putea

dispune obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata valorii de

circulație a imobilului, este aceea ca acest contract să se fi încheiat cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Or, în speță a fost

admisă o acțiune în revendicare, fără ca hotărârea să cuprindă vreo dispoziție

cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare. Dimpotrivă,

admiterea unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri pleacă de la

ipoteza existenței a două titluri valabile.

Este deci lipsită de

fundament susținerea apelantului pârât în sensul că în speță prevederile alin.

(3) al art. 50 nu sunt aplicabile, pentru considerentul că actul de

vânzare-cumpărare încheiat de reclamanții intimați nu a fost desființat.

În aceste condiții,

curtea a constatat întemeiată critica apelantei reclamante în sensul

aplicabilității în speță a prevederilor art. 50

1

și art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, argumentul reținut de instanța de apel fiind unul

dedus din interpretarea sistematică a legii.

Cu referire la

invocarea de către apelantul pârât a regulilor art. 1337 și următoarele C.

civ., curtea a reținut că modalitatea de restituire a prețului plătit în

temeiul Legii nr. 112/1995, reglementată de art. 50

1

din Legea nr.

10/2001 reprezintă un caz particular de răspundere pentru evicțiune în care,

prin derogare de la dreptul comun, răspunderea nu revine vânzătorului (în speță

Primăria Municipiului București), ci Ministerului Finanțelor Publice, potrivit

art. 50 alin. (3) din lege.

În aceste condiții,

rezultă netemeinicia criticii în sensul că antrenarea regulilor răspunderii

pentru evicțiune implică legitimarea procesuală pasivă a municipalității

vânzătoare, deoarece legiuitorul a prevăzut în mod expres în lege plata

prețului de către Ministerul Finanțelor Publice.

În privința motivului

de critică legat de obligarea pârâtului la plata și a comisionului de 1%

reținut de mandatarul vânzătorului, curtea a reținut că antrenarea regulilor

răspunderii pentru evicțiune (în forma specială prevăzută de Legea nr. 10/2001)

nu privește și contractul de mandat încheiat între Primăria Municipiului

București și SC H.N. SA, contract prezumat valabil până la desființarea sa (fie

că este vorba despre rezoluțiune sau anulare), acest raport juridic fiind unul

distinct de cel dedus judecății.

O eventuală încălcare

a contractului de mandat, cu consecința rezoluțiunii, ori o eventuală nulitate

a acestuia, odată dispusă sau constatată, ar putea atrage obligarea SC H.N. SA

la restituirea comisionului încasat către cocontractantul Primăria Municipiului

București, însă o asemenea chestiune nu făcea obiectul judecății, iar

prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu disting când prevăd

dezdăunarea completă a cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995.

Este nefondată și

critica apelantului pârât în sensul greșitei sale obligări la plata

cheltuielilor de judecată, de vreme ce prevederile art. 274 C. proc, civ. nu

condiționează restituirea acestora reclamantului de culpa sau reaua-credință a

pârâtului căzut în pretenții.

Cu privire la apelul

declarat de reclamantă, curtea a reținut că prima instanță a făcut o greșită

interpretare și aplicare la speță a prevederilor art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, reținând drept argument care să înlăture îndreptățirea reclamantei

la restituirea prețului de piață împrejurarea că în considerentele hotărârii

pronunțate în litigiul având ca obiect revendicarea imobilului s-a consemnat că

reclamantei din speță îi este imputabilă necunoașterea situației juridice a

imobilului.

Este adevărat că

hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul acțiunii în revendicare

consemnează în considerente omisiunea reclamantei din speță, cumpărătoare în

temeiul Legii nr. 112/1995, de a verifica pe deplin situația juridică a

imobilului, însă curtea constată că această chestiune nu este relevantă pentru

soluționarea cauzei de față.

Astfel, legea nu face

vorbire despre buna sau reaua-credință a cumpărătorului, ci despre respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, ipoteză ce este îndeplinită în speță, de vreme ce prin

hotărârile pronunțate nu s-a reținut încălcarea acestui din urmă act normativ.

Prin urmare, curtea a reținut că este fondată susținerea apelantei reclamante

în sensul că dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 îi erau

aplicabile, astfel încât cererea sa de chemare în judecată era întemeiată,

contrar celor constatate de prima instanță.

Mai mult, de vreme ce

dreptul la actualizare se întinde până la data încasării sumei cuvenite, iar

instanța nu putea calcula suma actualizată decât până la data pronunțării

hotărârii (momentul îndeplinirii obligației de către pârâtul debitor nefiind

previzibil), o asemenea operațiune nici nu era în interesul reclamantei,

deoarece curgerea timpului urma a face necesară oricum o nouă actualizare a

creanței la data plății efective.

În consecința

argumentelor expuse, curtea a reținut greșita aplicare a legii de către prima

instanță la situația de fapt rezultată din piesele dosarului, ceea ce impune,

în temeiul art. 296 C. proc, civ., admiterea apelului și schimbarea în parte a

sentinței, în sensul obligării pârâtului la restituirea către reclamantă a

despăgubirii în echivalentul prețului de piață al imobilului ce a făcut

obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 3025/22874 încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, urmând a fi menținută dispoziția instanței referitoare la

admiterea în parte a cererii.

În privința

cuantumului despăgubirii cuvenită apelantei reclamante, curtea a reținut acele

concluzii ale raportului de expertiză efectuat în fața primei instanțe care au

avut în vedere evaluarea imobilului prin metoda costului standard, considerând

că o asemenea metodă, bazată pe valorificarea caracteristicilor tehnice,

obiective, ale imobilului, reflectă cu mai multă acuratețe realitatea.

În schimb, metoda ce

a avut în vedere metoda comparativă, aceasta din urmă fiind bazată exclusiv pe

cererea și oferta unor imobile asemănătoare, aceste elemente având un caracter

relativ, supus negocierii și condițiilor concrete ale pieței imobiliare.

2.1. Motive

Pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

București a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:

În mod greșit a

apreciat instanța de apel că Ministerul Finanțelor Publice are calitate

procesuală pasivă în cauză.

Nefiind parte la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și Primăria

municipiului București nu are obligația de restituire a prestațiilor efectuate

în baza contractului de vânzare-cumpărare.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1336 și art 1337 C. civ. s-ar fi putut pune în discuție

problema răspunderii vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin

fapta unui terț. Tulburarea de drept suferită de reclamantă este de natură să

angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului.

În mod greșit a fost

obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului.

Nu erau incidente în cauză prevederile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001 întrucât prin hotărâre judecătorească s-a reținut că reclamanta nu a

încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995. Ambele părți au fost de rea-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare. Reclamanta trebuia să efectueze diligentele necesare pentru

a afla dacă apartamentul putea fi vândut sau nu. Or, constatarea relei-credințe

cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare echivalează cu

nerespectarea Legii nr. 112/1995.

Prin raportul de

expertiză s-a stabilit o sumă de bani exorbitantă la evaluarea apartamentului.

În mod greșit a fost omologat de către instanță întrucât acesta nu reflectă

prețul real al imobilului. Prin suma acordată se ajunge la o îmbogățire fără

justă cauză a reclamantei.

Instanța de apel nu

putea obliga Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată,

acestei părți nefiindu-i aplicabile dispozițiile art. 274 C. proc, civ.

Instanța trebuie să facă aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. pentru că

Ministerul Finanțelor Publice nu a fost de rea-credință și nu se face vinovat

de declanșarea procesului.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Conform art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție privind

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt

scutite de taxe de timbru, iar conform alin. (3) al textului, restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 132/1995, cu modificările ulterioare.

Pe cale de

consecință, calitate procesuală pasivă pentru restituirea prețului plătit de

către chiriașii cumpărători are Ministerul Finanțelor Publice, iar nu primăria

care a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare prin mandatarul său. Se

poate spune, așadar, că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001

particularizează instituția răspunderii pentru evicțiune în domeniul imobilelor

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și

înstrăinate de stat unor chiriași în baza Legii nr. 112/1995.

Nu este întemeiată

nici critica privitoare la aplicarea prevederilor art. 50

1

alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 conform cu care, proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

Aceasta deoarece, în

condițiile art 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care

imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale

căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei

acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate

a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale

și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor.

Prin urmare,

modalitățile de desființare ale contractelor încheiate potrivit Legii nr.

112/1995, de natură să atragă incidența art. 50 alin. (2) sau art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, sunt determinate prin legea specială. Or, prin Decizia

nr. 8932/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu s-a reținut

nelegalitatea titlului reclamantei din prezentul dosar ci, doar, în compararea

făcută în cadrul acțiunii în revendicare, faptul că titlul celorlalte părți

este preferabil. În aceste condiții, aplicând în cauză dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, dată cu

aplicarea corectă a legii materiale incidente.

Critica privitoare la

faptul că suma acordată reclamantei este "exorbitantă" este formulată

omisso medio, astfel încât nu poate fi analizată direct în recurs.

Cât privește faptul

că instanța de apel a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor

de judecată, în mod corect s-a motivat că la baza obligării s-a aflat culpa

procesuală a părții căzute în pretenții, buna sau reaua-credință a acesteia

neavând relevanță sub acest aspect.

Pe de altă parte,

solicitarea adresată direct instanței de recurs, de a face, cu referire la

cheltuielile de judecată la care Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat

de către instanța de apel, aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu poate

fi primită. În recurs se poate critica numai interpretarea sau aplicarea

greșită a acestui text de către instanța de apel, respectiv aplicarea altor

criterii de reducere a onorariului avocatului decât cele prestabilite în cod.

Având în vedere cele

mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 și

9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

recursul va fi respins ca nefondat.

În temeiul

dispozițiilor art, 274 C. proc. civ. recurentul căzut în pretenții va fi

obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei civile nr.

86A din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Obligă pe recurent la

plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată către intimata R.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2014.

Procesat

de GGC - NN