ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1818/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta S.C.A. a chemat în judecată pe pârâții SC R.V. SA și Consiliul General al Municipiului București, solicitând obligarea acestora să-i restituie contravaloarea imobilului situat în București, Calea Plevnei, la valoarea de circulație pe piața imobiliară. La data de 18 martie 2009, reclamanta și-a modificat acțiunea, solicitând introducerea în cauză și a Ministerului Finanțelor Publice. Prin Sentința civilă nr. 102 din 28 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC R.V.

SA și Consiliul General al Municipiului București, a respins acțiunea față de acești pârâți ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis în parte acțiunea modificată, formulată de reclamanta S.C.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 558.000 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând valoarea apartamentului înstrăinat conform contractului de vânzare – cumpărare nr. 814/112/1996. Prin Decizia nr. 301/ A din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - pârât Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia nr. 750 din 02 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 301/ A din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a casat decizia, s-a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței nr. 102 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului București, care a fost desființată și s-a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.

În rejudecarea fondului la Tribunalul București s-a pronunțat Sentința civilă nr. 192 din 03 februarie 2012, prin care tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC RV SA și Consiliul General al Municipiului București, a respins cererea modificată și precizată a reclamantei S.C.A., în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă și a respins cererea modificată și precizată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, ca neîntemeiată. Apelul declarat de reclamanta S.C.A.

împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curții de Apel București, care a trimis cauza pentru rejudecare, reținând că instanța de fond a constatat în mod legal că reclamanta apelantă nu este îndreptățită să primească prețul de piață al imobilului, nefiind întrunite dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât la încheierea contractului de vânzare - cumpărare constatat nul nu s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, așa cum rezultă cu putere de lucru judecat din considerentele Sentinței civile nr. 88/2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 254 din 24 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și prin Decizia civilă nr. 1203 din 8 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Instanța de fond trebuia, însă, să se pronunțe în ce măsură reclamanta ar fi fost îndreptățită să i se restituie prețul reactualizat plătit pentru imobilul în litigiu și, deci, să analizeze temeinicia acțiunii prin prisma dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, având în vedere faptul că scopul urmărit de reclamantă a fost acela de a obține măsurile reparatorii conferite de Legea nr. 10/2001. Instanța de fond trebuia să verifice dacă reclamanta nu era îndreptățită să primească oricare dintre măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, astfel încât trebuia să se pronunțe dacă reclamanta nu era îndreptățită să primească mai puțin, respectiv prețul reactualizat, și nu să se limiteze la verificarea dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

În consecință, neexistând o judecată cu privire la acțiunea reclamantei întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a admis apelul și a desființat sentința apelată, trimițând cauza spre rejudecare sub acest aspect. Prin Sentința civilă nr. 1023 din 16 mai 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei S.C.A., de restituire a prețului de piață al apartamentului din litigiu față de pârâtul Ministerul de Finanțe Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâților SC R.V. SA și Consiliul General al Municipiului București.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că, în cel de-al doilea ciclu procesual, ca urmare a trimiterilor spre rejudecare, tribunalul a rămas învestit de către reclamantă în virtutea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, cu acțiunea în restituirea prețului de piață, astfel cum a fost determinat încă din primul ciclu procesual prin raportul de expertiză efectuat în dovedirea pretențiilor reclamantei și solicitat de către aceasta prin acțiunea pe care a înțeles să o promoveze. În privința acestui aspect, Tribunalul a remarcat faptul că, prin Sentința civilă nr. 192/2012, cererea cu acest obiect a fost respinsă ca neîntemeiată, Curtea de Apel București, prin Decizia de desființare nr. 238/ A/2012, reținând că soluția tribunalului sub acest aspect este corectă.

Într-adevăr, având în vedere faptul că titlul reclamantei constând în contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost găsit nul absolut printr-o hotărâre irevocabilă, fiind desființat și lipsit de efecte juridice, reclamanta nu poate fi îndreptățită a beneficia de prevederile legii speciale referitoare la restituirea prețului de piață.

În ceea ce privește chestiunea prețului reactualizat, tribunalul a reținut faptul că nu a fost învestit în mod legal de către partea interesată cu o astfel de cerere și cu respectarea termenului de prescripție legal (sentința civilă de desființare a titlului reclamantei fiind definitivă și irevocabilă încă din anul 2001), ceea ce face ca o astfel de posibilitate vizând prețul reactualizat să nu poată fi analizată de către Tribunal, chiar dacă prin decizia de desființare se face referire la aceasta și fără a se încălca o serie de principii și reguli de drept, în ceea ce privește disponibilitatea părții reclamante și respectiv termenul de prescripție, cu atât mai mult cu cât, reclamanta nici nu a înțeles să-și însușească o asemenea posibilitate, stăruind în a i se acorda prețul de piață, astfel cum a cerut încă din anul 2008. În consecință, cererea acesteia, având obiectul menționat, a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta S.C.A., criticând-o pentru netemeinicie, iar prin Decizia nr. 229/ A din 09 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Curtea a reținut că tribunalul a nesocotit dispozițiile date prin decizia de desființare anterioară, când s-a statuat în mod irevocabil că partea a solicitat, în subsidiar și restituirea prețului actualizat, asupra acestui aspect fiind necesar ca tribunalul să se pronunțe. Pe de altă parte, nimic nu a impus tribunalului ca, în situația în care aprecia că acțiunea având ca obiect restituirea prețului actualizat era prescrisă, să pună în discuția părților această chestiune de drept, deoarece tocmai în vederea soluționării cererii subsidiare de acordare a prețului actualizat se dispusese trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin Decizia nr. 1330 din 8 mai 2014, Înalta Curte de Casație și justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei nr. 229/ A din 09 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Instanța de recurs a reținut că, prin Decizia nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curții de Apel București, pronunțată în apel, în ciclul procesual anterior, instanța de control judiciar a desființat sentința primei instanțe și a trimis cauza pentru rejudecare, considerând că instanța de fond trebuia să se pronunțe în ce măsură reclamanta ar fi fost îndreptățită să i se restituie prețul reactualizat plătit pentru imobilul în litigiu, având în vedere faptul că scopul urmărit de reclamantă a fost acela de a obține măsurile reparatorii conferite de Legea nr. 10/2001.

Hotărârea de desființare cu trimitere spre rejudecare a rămas irevocabilă prin neexercitarea de către părți a căii de atac a recursului, intrând, astfel, în puterea lucrului judecat aspectul referitor la limitele sesizării și obligativitatea instanței de fond de a verifica dacă reclamanta era sau nu îndreptățită să primească mai puțin, respectiv prețul reactualizat, și nu să se limiteze la verificarea dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Scopul trimiterii spre rejudecare a fost tocmai analizarea acțiunii reclamantei din această perspectivă, instanța de rejudecare fiind învestită exclusiv cu verificarea dreptului reclamantei de a primi prețul actualizat, în condițiile în care problema prețului de piață fusese lămurită irevocabil prin Decizia de desființare nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curții de Apel București.

În aceste condiții, cu încălcarea obligativității Deciziei irevocabile nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curții de Apel București (în privința căreia, pentru identitate de rațiune, sunt aplicabile prin analogie prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.), instanța de rejudecare a apreciat că s-ar încălca principiul disponibilității, lăsând din nou nesoluționată problema dreptului reclamantei de a i se restitui prețul actualizat. Astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel prin ultima decizie, recurată, în situația în care instanța de fond, în rejudecare, aprecia că acțiunea având ca obiect restituirea prețului actualizat era prescrisă, trebuia să pună în discuția părților această chestiune de drept, pronunțând o soluție în acest sens, nu să lase nesoluționată cererea privind prețul actualizat, singura cu care fusese reînvestită prin Decizia de desființare nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curții de Apel București.

Ca atare, nu se poate reține critica recurentului pârât, privind încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, deoarece incidența acestui principiu nu mai poate fi repusă în discuție, limitele sesizării instanței formând obiectul judecății anterioare, finalizată printr-o decizie irevocabilă, obligatorie pentru instanța de rejudecare. Împrejurarea că reclamanta a stăruit în acordarea prețului de piață, exprimându-și opinia că ar fi îndreptățită să primească acest preț, nu era de natură să înlăture obligativitatea deciziei de desființare nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curții de Apel București, care statuase irevocabil că cererea reclamantei pentru acordarea prețului de piață nu este întemeiată.

Nici reclamanta și nici instanța de judecată nu mai puteau readuce în discuție această problemă irevocabil soluționată, rejudecarea fiind limitată exclusiv la analiza îndreptățirii reclamatei de a i se restitui prețul actualizat. În consecință, nefiind soluționat fondul cu privire la această cerere, în mod corect Curtea de apel a admis apelul și a desființat sentința apelată, trimițând cauza spre rejudecare sub acest aspect. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât a fost respins, ca nefondat. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 2 octombrie 2014. Prin Sentința civilă nr. 1515 din13 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului reactualizat, achitat de reclamantă conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 814/112/1996.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta este îndreptățită, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la restituirea prețului actualizat achitat la încheierea contractului în baza Legii nr. 112/1995. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Ministerul Finanțelor Publice. Apelantul a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, precum și faptul că, în mod greșit, instanța de fond a admis acțiunea, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ. Apelantul a mai invocat și faptul că, potrivit art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, comisionul de 1% a fost reținut de mandatarul Primăriei Municipiului București, în speță S.C.

RV S.A., astfel încât partea corespunzătoare din preț reprezentând acest procent trebuia suportată de către aceasta. Prin Decizia nr. 230/ A din 11 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul pârâtului, ca nefondat. Instanța a reținut că, deși potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de despăgubire în caz de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care, în speță, este Municipiul București, în ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, acestea au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.

În ce privește sumele încasate din aceste vânzări, ele nu au intrat în patrimoniul vânzătorului, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Critica referitoare la includerea în prețului actualizat a comisionului de 1% a fost respinsă cu motivarea că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu fac nicio distincție referitoare la acest comision, iar pe de altă parte, comisionul face parte din prețul pe care cumpărătoarea l-a achitat și pe care Ministerul Finanțelor, în virtutea calității procesuale conferite de legea specială, este dator să îl restituie. Împotriva Deciziei nr. 230/ A din 11 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâtul reiterează critica din apel referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive, susținând că răspunderea pentru restituirea prețului actualizat revine vânzătorului. Se arată în motivarea recursului că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 1337 și următoarele C. civ., deoarece, în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, sunt aplicabile principiile efectelor nulității actelor juridice, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza și regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea prețului actualizat trebuie efectuată de unitatea administrativ-teritorială vânzătoare.

O asemenea obligație nu poate fi pusă în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, deoarece ne aflăm în fața unui raport juridic de drept privat, având la baza un contract, iar statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin OUG nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice, care nu mai administrează fondul cu aceasta destinație. Pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, reținere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ.

Or, în acest caz, novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C.civ) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C.civ). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novațiunea. Recurentul mai susține că dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabile între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituției, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.

Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că, în prezenta acțiune, nu există culpa acestei instituții. Prin întâmpinare, intimata reclamantă S.C.A. a solicitat respingerea recursului, iar în temeiul art. 274 alin. (2) C. proc. civ., obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expert și onorariul avocațial. Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele: Prevalându-se de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice susține greșita soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, invocând aplicarea normelor de drept comun în materie de evicțiune și în materia efectelor nulității actului juridic.

Contrar susținerilor recurentului, în situația dedusă judecății, calitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanțelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Susținerea recurentului în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului este lipsită de substanță, nefiind un argument fundamentat din punct de vedere juridic, de natură a înlătura aplicarea prevederilor speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 au caracter special, derogator de la dreptul comun, atât sub aspectul modalității de dezdăunare prevăzută de art. 50 1 și 50 alin. (2), dar și al titularului obligației de despăgubire.

Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice rezultă din voința legiuitorului, care a instituit obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului, cu toate că nu a participat la încheierea contractului. Adoptarea normei prin care s-a instituit o atare obligație a fost justificată de faptul că această instituție era cea care dispunea, în condițiile legii, de fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care au fost virate sumele obținute din vânzarea apartamentelor către foștii chiriași. În consecință, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect, ca nefondate.

Norma specială care reglementează obligația de dezdăunare în sarcina Ministerului Finanțelor Publice derogă de la principiul relativității efectelor contractului, în sensul că, prin voința legiuitorului, în cazul anulării contractului, răspunderea pentru restituirea prețului nu revine vânzătorului, ci este asumată de stat, printr-una dintre structurile sale administrative. Împrejurarea că raportul juridic generat de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu conținutul său constând în drepturi și obligații ce revin părților contractante, are natura unui raport juridic de drept privat, nu constituie o piedică în calea unei reglementări de natura celei conținute în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Instanțele de judecată învestite cu soluționarea acțiunilor întemeiate pe această normă specială sunt chemate să aplice legea, nicidecum să discute argumente de oportunitate a reglementării. Susținând că statul nu poate interveni în raportul juridic de natură contractuală, în sensul de a stabili o alta persoană (instituție) răspunzătoare, recurentul pârât contestă însăși atribuția de legiferare prevăzută de Constituție în competența puterii legiuitoare. În realitate, „terțul” în sarcina căruia legea specială stabilește obligația de dezdăunare nu este o persoană (fizică sau morală) de drept privat (situație în care s-ar putea pune, eventual, problema constituționalității unei astfel de reglementări), ci însuși statul își asumă această sarcină, prin organul său reprezentativ, Ministerul Finanțelor Publice.

Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 stabilesc în mod clar atât obligația de restituire, cât și pe cel căruia îi revine această obligație, opinia recurentului în sensul că ar fi fost necesară o mențiune suplimentară prin care să se confere calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei și Finanțelor, neputând fi reținută. Față de formularea lipsită de echivoc a textului legal, nu poate fi avută în vedere nici susținerea potrivit căreia alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 ar viza exclusiv determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanta din prezenta cauză. Susținea aceluiași recurent, referitoare la novația prin schimbare de debitor și la nesocotirea unor norme C. civ.

privind consimțământul expres al creditorului, respectiv, necesitatea ca novația să rezulte din act (nefiind prezumată), relevă confuzia pe care recurentul o face între instituția novației, ca modalitate de transformare a obligațiilor prin convenția părților, și reglementarea prin lege a răspunderii speciale pentru dezdăunarea cumpărătorilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost desființate. Rațiunile de ordin social, economic sau politic ce au stat la baza voinței legiuitorului în adoptarea acestor norme speciale excede controlului instanțelor de judecată, după cum nu poate fi supusă cenzurii în fața instanțelor nici pretinsa contrarietate a legii speciale în raport cu prevederile altei legi, cum este Codul civil.

Nici dispozițiile art. 1337 C. civil, privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea totală sau parțială prin fapta unui terț, nu pot fi avute în vedere, întrucât, așa cum s-a reținut mai sus, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă specială, înlătură de la aplicare normele de drept comun în materie de evicțiune, potrivit principiului specialia generalibus derogant. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât a fost respins, ca nefondat. În ceea ce privește cererea formulată de intimata reclamantă S.C.A., de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expert și onorariul avocațial, se constată că această cerere nu a fost dovedită, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. În ceea ce privește onorariul expertului, o astfel de cerere nu se justifică în recurs, deoarece, în această fază procesuală, nu s-a administrat (și nici nu s-ar fi putut încuviința, în raport de prevederile art. 305 C. proc. civ) proba cu expertiza, iar cu privire la onorariul avocațial, nu s-au depus la dosar dovezi din care să rezulte că, în faza recursului, intimata reclamantă a avut angajat un avocat și cuantumul eventualului onorariu achitat. În măsura în care cererea intimatei se referă la cheltuieli de judecată suportate de aceasta în fazele procesuale anterioare, o astfel de cerere trebuia formulată în fața instanțelor care au soluționat cauza în fazele procesuale respective, Înalta Curte putând să se pronunțe cu privire la legalitate soluției date acestei cereri numai în măsura în care ar fi fost învestită de reclamantă cu recurs pe acest aspect.

Or, reclamanta nu a formulat recurs în cauză, situația în care problema cheltuielilor de judecată efectuate în fazele procesuale anterioare nu poate fi examinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 230/ A din 11 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata-reclamantă S.C.A., ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2015.