ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1818/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1818/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta S.C.A. a chemat în

judecată pe pârâții SC R.V. SA și Consiliul General al Municipiului București,

solicitând obligarea acestora să-i restituie contravaloarea imobilului situat

în București, Calea Plevnei, la valoarea de circulație pe piața imobiliară.

La data de 18 martie 2009,

reclamanta și-a modificat acțiunea, solicitând introducerea în cauză și a

Ministerului Finanțelor Publice.

Prin Sentința civilă

nr. 102 din 28 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC R.V. SA și Consiliul

General al Municipiului București, a respins acțiunea față de acești pârâți ca

fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă,

a admis în parte acțiunea modificată, formulată de reclamanta S.C.A., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a obligat

pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 558.000 euro, în echivalent lei la

data plății, reprezentând valoarea apartamentului înstrăinat conform

contractului de vânzare – cumpărare nr. 814/112/1996.

Prin Decizia nr. 301/

A din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru

cauze cu minori și de familie s-a respins ca nefondat apelul formulat de

apelantul - pârât Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia nr. 750

din 02 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 301/ A din 10

mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, s-a casat decizia, s-a admis apelul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței nr. 102 din 28 ianuarie 2010

a Tribunalului București, care a fost desființată și s-a trimis cauza spre

rejudecare la același tribunal.

În rejudecarea

fondului la Tribunalul București s-a pronunțat Sentința civilă nr. 192 din 03

februarie 2012, prin care tribunalul a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților SC RV SA și Consiliul General al Municipiului

București, a respins cererea modificată și precizată a reclamantei S.C.A., în

contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind introdusă împotriva unor persoane

lipsite de calitate procesuală pasivă și a respins cererea modificată și

precizată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice București, ca neîntemeiată.

Apelul declarat de

reclamanta S.C.A. împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr.

238/ A din 06 iunie 2012 a Curții de Apel București, care a trimis cauza pentru

rejudecare, reținând că instanța de fond a constatat în mod legal că reclamanta

apelantă nu este îndreptățită să primească prețul de piață al imobilului,

nefiind întrunite dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

întrucât la încheierea contractului de vânzare - cumpărare constatat nul nu

s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, așa cum rezultă cu putere de

lucru judecat din considerentele Sentinței civile nr. 88/2001 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 254

din 24 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și prin Decizia

civilă nr. 1203 din 8 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Instanța de fond

trebuia, însă, să se pronunțe în ce măsură reclamanta ar fi fost îndreptățită

să i se restituie prețul reactualizat plătit pentru imobilul în litigiu și,

deci, să analizeze temeinicia acțiunii prin prisma dispozițiilor art. 50 alin. (2)

și (3) din Legea nr. 10/2001, având în vedere faptul că scopul urmărit de

reclamantă a fost acela de a obține măsurile reparatorii conferite de Legea nr.

10/2001.

Instanța de fond

trebuia să verifice dacă reclamanta nu era îndreptățită să primească oricare

dintre măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, astfel încât trebuia

să se pronunțe dacă reclamanta nu era îndreptățită să primească mai puțin,

respectiv prețul reactualizat, și nu să se limiteze la verificarea

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În consecință,

neexistând o judecată cu privire la acțiunea reclamantei întemeiată pe

dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a admis

apelul și a desființat sentința apelată, trimițând cauza spre rejudecare sub

acest aspect.

Prin Sentința civilă nr.

1023 din 16 mai 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca

neîntemeiată cererea reclamantei S.C.A., de restituire a prețului de piață al

apartamentului din litigiu față de pârâtul Ministerul de Finanțe Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și pentru lipsa

calității procesuale pasive a pârâților SC R.V. SA și Consiliul General al

Municipiului București.

Pentru a pronunța

această sentință tribunalul a reținut că, în cel de-al doilea ciclu procesual, ca

urmare a trimiterilor spre rejudecare, tribunalul a rămas învestit de către

reclamantă în virtutea principiului disponibilității ce guvernează procesul

civil, cu acțiunea în restituirea prețului de piață, astfel cum a fost

determinat încă din primul ciclu procesual prin raportul de expertiză efectuat

în dovedirea pretențiilor reclamantei și solicitat de către aceasta prin

acțiunea pe care a înțeles să o promoveze.

În privința acestui

aspect, Tribunalul a remarcat faptul că, prin Sentința civilă nr. 192/2012,

cererea cu acest obiect a fost respinsă ca neîntemeiată, Curtea de Apel

București, prin Decizia de desființare nr. 238/ A/2012, reținând că soluția

tribunalului sub acest aspect este corectă.

Într-adevăr, având în

vedere faptul că titlul reclamantei constând în contractul de vânzare -

cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost găsit nul absolut

printr-o hotărâre irevocabilă, fiind desființat și lipsit de efecte juridice,

reclamanta nu poate fi îndreptățită a beneficia de prevederile legii speciale

referitoare la restituirea prețului de piață.

În ceea ce privește

chestiunea prețului reactualizat, tribunalul a reținut faptul că nu a fost

învestit în mod legal de către partea interesată cu o astfel de cerere și cu

respectarea termenului de prescripție legal (sentința civilă de desființare a

titlului reclamantei fiind definitivă și irevocabilă încă din anul 2001), ceea

ce face ca o astfel de posibilitate vizând prețul reactualizat să nu poată fi

analizată de către Tribunal, chiar dacă prin decizia de desființare se face

referire la aceasta și fără a se încălca o serie de principii și reguli de

drept, în ceea ce privește disponibilitatea părții reclamante și respectiv

termenul de prescripție, cu atât mai mult cu cât, reclamanta nici nu a înțeles

să-și însușească o asemenea posibilitate, stăruind în a i se acorda prețul de

piață, astfel cum a cerut încă din anul 2008.

În consecință,

cererea acesteia, având obiectul menționat, a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe

a formulat apel reclamanta S.C.A., criticând-o pentru netemeinicie, iar prin Decizia

nr. 229/ A din 09 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a desființat sentința

apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Curtea a reținut că

tribunalul a nesocotit dispozițiile date prin decizia de desființare anterioară,

când s-a statuat în mod irevocabil că partea a solicitat, în subsidiar și

restituirea prețului actualizat, asupra acestui aspect fiind necesar ca

tribunalul să se pronunțe. Pe de altă parte, nimic nu a impus tribunalului ca,

în situația în care aprecia că acțiunea având ca obiect restituirea prețului

actualizat era prescrisă, să pună în discuția părților această chestiune de

drept, deoarece tocmai în vederea soluționării cererii subsidiare de acordare a

prețului actualizat se dispusese trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin Decizia nr. 1330

din 8 mai 2014, Înalta Curte de Casație și justiție, secția I civilă, a

respins, ca nefondat, recursul declarat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

Deciziei nr. 229/ A din 09 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Instanța de recurs a

reținut că, prin Decizia nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curții de Apel

București, pronunțată în apel, în ciclul procesual anterior, instanța de

control judiciar a desființat sentința primei instanțe și a trimis cauza pentru

rejudecare, considerând că instanța de fond trebuia să se pronunțe în ce măsură

reclamanta ar fi fost îndreptățită să i se restituie prețul reactualizat plătit

pentru imobilul în litigiu, având în vedere faptul că scopul urmărit de

reclamantă a fost acela de a obține măsurile reparatorii conferite de Legea nr.

10/2001.

Hotărârea de

desființare cu trimitere spre rejudecare a rămas irevocabilă prin neexercitarea

de către părți a căii de atac a recursului, intrând, astfel, în puterea

lucrului judecat aspectul referitor la limitele sesizării și obligativitatea

instanței de fond de a verifica dacă reclamanta era sau nu îndreptățită să

primească mai puțin, respectiv prețul reactualizat, și nu să se limiteze la

verificarea dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Scopul trimiterii

spre rejudecare a fost tocmai analizarea acțiunii reclamantei din această

perspectivă, instanța de rejudecare fiind învestită exclusiv cu verificarea

dreptului reclamantei de a primi prețul actualizat, în condițiile în care

problema prețului de piață fusese lămurită irevocabil prin Decizia de

desființare nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curții de Apel București.

În aceste condiții,

cu încălcarea obligativității Deciziei irevocabile nr. 238/ A din 06 iunie 2012

a Curții de Apel București (în privința căreia, pentru identitate de rațiune,

sunt aplicabile prin analogie prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.),

instanța de rejudecare a apreciat că s-ar încălca principiul disponibilității,

lăsând din nou nesoluționată problema dreptului reclamantei de a i se restitui

prețul actualizat.

Astfel cum în mod

corect a reținut instanța de apel prin ultima decizie, recurată, în situația în

care instanța de fond, în rejudecare, aprecia că acțiunea având ca obiect

restituirea prețului actualizat era prescrisă, trebuia să pună în discuția

părților această chestiune de drept, pronunțând o soluție în acest sens, nu să

lase nesoluționată cererea privind prețul actualizat, singura cu care fusese reînvestită

prin Decizia de desființare nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curții de Apel

București.

Ca atare, nu se poate

reține critica recurentului pârât, privind încălcarea de către instanța de apel

a principiului disponibilității, deoarece incidența acestui principiu nu mai

poate fi repusă în discuție, limitele sesizării instanței formând obiectul

judecății anterioare, finalizată printr-o decizie irevocabilă, obligatorie

pentru instanța de rejudecare.

Împrejurarea că

reclamanta a stăruit în acordarea prețului de piață, exprimându-și opinia că ar

fi îndreptățită să primească acest preț, nu era de natură să înlăture

obligativitatea deciziei de desființare nr. 238/ A din 06 iunie 2012 a Curții

de Apel București, care statuase irevocabil că cererea reclamantei pentru

acordarea prețului de piață nu este întemeiată. Nici reclamanta și nici

instanța de judecată nu mai puteau readuce în discuție această problemă

irevocabil soluționată, rejudecarea fiind limitată exclusiv la analiza

îndreptățirii reclamatei de a i se restitui prețul actualizat.

În consecință,

nefiind soluționat fondul cu privire la această cerere, în mod corect Curtea de

apel a admis apelul și a desființat sentința apelată, trimițând cauza spre

rejudecare sub acest aspect.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

pârât a fost respins, ca nefondat.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

2 octombrie 2014.

Prin Sentința civilă nr.

1515 din13 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis

acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice la plata prețului reactualizat, achitat de reclamantă conform

contractului de vânzare-cumpărare nr. 814/112/1996.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta este îndreptățită,

în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la restituirea prețului

actualizat achitat la încheierea contractului în baza Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Ministerul Finanțelor Publice.

Apelantul a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive, precum și faptul că, în mod

greșit, instanța de fond a admis acțiunea, având în vedere dispozițiile art. 1337

C. civ.

Apelantul a mai

invocat și faptul că, potrivit art. 41 din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 112/1995, comisionul de 1% a fost reținut de mandatarul Primăriei

Municipiului București, în speță S.C. RV S.A., astfel încât partea

corespunzătoare din preț reprezentând acest procent trebuia suportată de către

aceasta.

Prin Decizia nr. 230/

A din 11 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a respins apelul pârâtului, ca nefondat.

Instanța a reținut

că, deși potrivit regulilor generale din materia contractului de

vânzare-cumpărare, obligația de despăgubire în caz de evicțiune revine

vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care, în speță, este Municipiul București, în

ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995, acestea au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea

deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații

legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept

prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. În ce privește sumele

încasate din aceste vânzări, ele nu au intrat în patrimoniul vânzătorului, ci

într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit

prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că restituirea prețului

actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și

completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, respectiv restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face în

ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Critica referitoare

la includerea în prețului actualizat a comisionului de 1% a fost respinsă cu

motivarea că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu fac nicio

distincție referitoare la acest comision, iar pe de altă parte, comisionul face

parte din prețul pe care cumpărătoarea l-a achitat și pe care Ministerul

Finanțelor, în virtutea calității procesuale conferite de legea specială, este

dator să îl restituie.

Împotriva Deciziei nr.

230/ A din 11 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și

pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, pârâtul reiterează critica din apel referitoare la

lipsa calității sale procesuale pasive, susținând că răspunderea pentru restituirea

prețului actualizat revine vânzătorului.

Se arată în motivarea

recursului că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 1337 și

următoarele C. civ., deoarece, în condițiile anularii contractului de

vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în

momentul încheierii contractului, sunt aplicabile principiile efectelor

nulității actelor juridice, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să

ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza

și regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că

restituirea prețului actualizat trebuie efectuată de unitatea

administrativ-teritorială vânzătoare.

O asemenea obligație

nu poate fi pusă în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, deoarece ne aflăm în

fața unui raport juridic de drept privat, având la baza un contract, iar statul

nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect

juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare.

Prevederile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se

acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. Prin

modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin OUG nr. 184/2002)

s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura

celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin

aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele

îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător

contractului anulat prin sentința judecătorească și Ministerul Finanțelor

Publice, care nu mai administrează fondul cu aceasta destinație.

Pentru a reține

opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă

a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, reținere

bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o

novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz,

novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art.

1132 C.civ) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința - animus donandi

- de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C.civ).

Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general,

schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului

comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novațiunea.

Recurentul mai

susține că dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea

vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, nu

pot fi înlăturate prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe

deplin aplicabile între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta

cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală

pasivă acestei instituției, cât timp obligația de garanție pentru

evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma

anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă,

întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de

drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile

privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză. Nicidecum, nu poate fi

antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că, în

prezenta acțiune, nu există culpa acestei instituții.

Prin întâmpinare,

intimata reclamantă S.C.A. a solicitat respingerea recursului, iar în temeiul art.

274 alin. (2) C. proc. civ., obligarea recurentei la plata cheltuielilor de

judecată constând în onorariul de expert și onorariul avocațial.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține

următoarele:

Prevalându-se de motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice susține greșita soluționare a excepției lipsei calității

sale procesuale pasive, invocând aplicarea normelor de drept comun în materie

de evicțiune și în materia efectelor nulității actului juridic.

Contrar susținerilor

recurentului, în situația dedusă judecății, calitatea procesuală pasivă revine

Ministerului Finanțelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Susținerea recurentului în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are

un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului este lipsită de

substanță, nefiind un argument fundamentat din punct de vedere juridic, de

natură a înlătura aplicarea prevederilor speciale ale art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile

Legii nr. 10/2001 au caracter special, derogator de la dreptul comun, atât sub

aspectul modalității de dezdăunare prevăzută de art. 50

1

și 50 alin. (2), dar și al titularului

obligației de despăgubire.

Calitatea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice rezultă din voința

legiuitorului, care a instituit obligația Ministerului Finanțelor Publice de

dezdăunare a cumpărătorului, cu toate că nu a participat la încheierea

contractului. Adoptarea normei prin care s-a instituit o atare obligație a fost

justificată de faptul că această instituție era cea care dispunea, în

condițiile legii, de fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, în care au fost virate

sumele obținute din vânzarea

apartamentelor către foștii chiriași. În consecință, Înalta Curte va înlătura

criticile recurentului pe acest aspect, ca nefondate.

Norma specială care

reglementează obligația de dezdăunare în sarcina Ministerului Finanțelor

Publice derogă de la principiul relativității efectelor contractului, în sensul

că, prin voința legiuitorului, în cazul anulării contractului, răspunderea

pentru restituirea prețului nu revine vânzătorului, ci este asumată de stat,

printr-una dintre structurile sale administrative.

Împrejurarea că

raportul juridic generat de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu

conținutul său constând în drepturi și obligații ce revin părților

contractante, are natura unui raport juridic de drept privat, nu constituie o

piedică în calea unei reglementări de natura celei conținute în art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Instanțele de

judecată învestite cu soluționarea acțiunilor întemeiate pe această normă

specială sunt chemate să aplice legea, nicidecum să discute argumente de

oportunitate a reglementării.

Susținând că statul

nu poate interveni în raportul juridic de natură contractuală, în sensul de a

stabili o alta persoană (instituție) răspunzătoare, recurentul pârât contestă

însăși atribuția de legiferare prevăzută de Constituție în competența puterii

legiuitoare.

În realitate,

„terțul” în sarcina căruia legea specială stabilește obligația de dezdăunare nu

este o persoană (fizică sau morală) de drept privat (situație în care s-ar

putea pune, eventual, problema constituționalității unei astfel de

reglementări), ci însuși statul își asumă această sarcină, prin organul său

reprezentativ, Ministerul Finanțelor Publice.

Prevederile art. 50 alin.

(3) din Legea 10/2001 stabilesc în mod clar atât obligația de restituire, cât

și pe cel căruia îi revine această obligație, opinia recurentului în sensul că

ar fi fost necesară o mențiune suplimentară prin care să se confere calitate

procesuală pasivă Ministerului Economiei și Finanțelor, neputând fi reținută.

Față de formularea

lipsită de echivoc a textului legal, nu poate fi avută în vedere nici

susținerea potrivit căreia alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 ar viza

exclusiv determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor

care sunt solicitate de reclamanta din prezenta cauză.

Susținea aceluiași recurent,

referitoare la novația prin schimbare de debitor și la nesocotirea unor norme C.

civ. privind consimțământul expres al creditorului, respectiv, necesitatea ca

novația să rezulte din act (nefiind prezumată), relevă confuzia pe care

recurentul o face între instituția novației, ca modalitate de transformare a

obligațiilor prin convenția părților, și reglementarea prin lege a răspunderii

speciale pentru dezdăunarea cumpărătorilor ale căror contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost desființate.

Rațiunile de ordin

social, economic sau politic ce au stat la baza voinței legiuitorului în

adoptarea acestor norme speciale excede controlului instanțelor de judecată,

după cum nu poate fi supusă cenzurii în fața instanțelor nici pretinsa

contrarietate a legii speciale în raport cu prevederile altei legi, cum este

Codul civil.

Nici dispozițiile art.

1337 C. civil, privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea totală sau

parțială prin fapta unui terț, nu pot fi avute în vedere, întrucât, așa cum s-a

reținut mai sus, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă specială,

înlătură de la aplicare normele de drept comun în materie de evicțiune,

potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

pârât a fost respins, ca nefondat.

În ceea ce privește

cererea formulată de intimata reclamantă

S.C.A., de obligare a recurentului la plata

cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expert și onorariul

avocațial, se constată că această cerere nu a fost dovedită, nefiind

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce

privește onorariul expertului, o astfel de cerere nu se justifică în recurs,

deoarece, în această fază procesuală, nu s-a administrat (și nici nu s-ar fi

putut încuviința, în raport de prevederile art. 305 C. proc. civ) proba cu

expertiza, iar cu privire la onorariul avocațial, nu s-au depus la dosar dovezi

din care să rezulte că, în faza recursului, intimata reclamantă a avut angajat

un avocat și cuantumul eventualului onorariu achitat.

În măsura în care

cererea intimatei se referă la cheltuieli de judecată suportate de aceasta în

fazele procesuale anterioare, o astfel de cerere trebuia formulată în fața

instanțelor care au soluționat cauza în fazele procesuale respective, Înalta

Curte putând să se pronunțe cu privire la legalitate soluției date acestei

cereri numai în măsura în care ar fi fost învestită de reclamantă cu recurs pe

acest aspect. Or, reclamanta nu a formulat recurs în cauză, situația în care

problema cheltuielilor de judecată efectuate în fazele procesuale anterioare nu

poate fi examinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei

nr. 230/ A din 11 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge cererea de

cheltuieli de judecată formulată de intimata-reclamantă S.C.A., ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 septembrie 2015.