ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1330/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta S.C.A. a chemat în judecată pe pârâții SC R.V. SA și Consiliul General al Municipiului București, solicitând obligarea acestora să-i restituie contravaloarea imobilului situat în București, Calea P., sector 1, la valoarea de circulație pe piața imobiliară. La data de 18 martie 2009, reclamanta și-a modificat acțiunea, solicitând introducerea în cauză și a Ministerului Finanțelor Publice. Prin sentința civilă nr. 102 din 28 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calități procesuale pasive a pârâților SC R.V.

SA și Consiliul General al Municipiului București, a respins acțiunea față de acești pârâți ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis în parte acțiunea modificată formulată de reclamanta S.C.A., doar în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 558.000 euro, în echivalent RON la data plății, reprezentând valoarea apartamentului înstrăinat conform contractului de vânzare-cumpărare din 1996. Prin decizia nr. 301A din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 750 din 2 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 301A din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a casat decizia, s-a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 102 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului București, care a fost desființată și s-a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal. În rejudecarea fondului la Tribunalul București s-a pronunțat sentința civilă nr. 192 din 3 februarie 2012, prin care Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC R.V.

SA și Consiliul General al Municipiului București, a respins cererea modificată și precizată a reclamantei S.C.A., în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă și a respins cererea modificată și precizată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, ca neîntemeiată. Apelul declarat de reclamanta S.C.A.

împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 238A din 6 iunie 2012 a Curții de Apel București, care a trimis cauza pentru rejudecare, reținând că instanța de fond a constatat în mod legal că reclamanta apelantă nu este îndreptățită să primească prețul de piață al imobilului, nefiind întrunite dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât la încheierea contractului de vânzare-cumpărare constatat nul nu s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, așa cum rezultă cu putere de lucru judecat din considerentele sentinței civile nr. 88/2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 254 din 24 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și prin decizia civilă nr. 1203 din 8 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Instanța de fond trebuia însă să se pronunțe în ce măsură reclamanta ar fi fost îndreptățită să i se restituie prețul reactualizat plătit pentru imobilul în litigiu, și deci să analizeze temeinicia acțiunii prin prisma dispozițiilor art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, având în vedere faptul că scopul urmărit de reclamantă a fost acela de a obține măsurile reparatorii conferite de Legea nr. 10/2001. Instanța de fond trebuia să verifice dacă reclamanta nu era îndreptățită să primească oricare dintre măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, astfel încât trebuia să se pronunțe dacă reclamanta nu era îndreptățită să primească mai puțin, respectiv prețul reactualizat, și nu să se limiteze la verificarea dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

În consecință, neexistând o judecată pe acțiunea reclamantei întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a admis apelul și a desființat sentința apelată, trimițând cauza spre rejudecare sub acest aspect, respectându-se în acest fel cerințele principiului dublului grad de jurisdicție. Prin sentința civilă nr. 1023 din 16 mai 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei S.C.A., de restituire a prețului de piață al apartamentului din litigiu față de pârâtul Ministerul de Finanțe Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâților SC R.V.

SA și Consiliul General al Municipiului București. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că, în cel de-al doilea ciclu procesual, ca urmare a trimiterilor spre rejudecare, Tribunalul a rămas învestit de către reclamantă în virtutea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, cu acțiunea în restituirea prețului de piață, astfel cum a fost determinat încă din primul ciclu procesual prin raportul de expertiză efectuat în dovedirea pretențiilor reclamantei și solicitat de către aceasta prin acțiunea pe care a înțeles să o promoveze. În privința acestui aspect, Tribunalul a remarcat faptul că prin sentința civilă nr. 192/2012, cererea cu acest obiect a fost respinsă ca neîntemeiată Curtea de Apel București, prin decizia de desființare din 2012 reținând că soluția tribunalului sub acest aspect este corectă.

Într-adevăr, având în vedere faptul că titlul reclamantei constând în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost găsit nul absolut printr-o hotărâre irevocabilă, fiind desființat și lipsit de efecte juridice, reclamanta nu poate fi îndreptățită a beneficia de prevederile legii speciale referitoare la restituirea prețului de piață.

În ceea ce privește chestiunea prețului reactualizat, Tribunalul a reținut faptul că nu a fost învestit în mod legal de către partea interesată cu o astfel de cerere și cu respectarea termenului de prescripție legal (sentința civilă de desființare a titlului reclamantei fiind definitivă și irevocabilă încă din anul 2001), ceea ce face ca o astfel de posibilitate vizând prețul reactualizat, să nu poată fi analizată de către Tribunal, chiar dacă prin decizia de desființare se face referire la aceasta și fără a se încălca o serie de principii și reguli de drept, în ceea ce privește disponibilitatea părții reclamante și respectiv termenul de prescripție, cu atât mai mult cu cât, reclamanta nici nu a înțeles să-și însușească o asemenea posibilitate, stăruind în a i se acorda prețul de piață, astfel cum a cerut încă din anul 2008. În consecință, cererea acesteia având obiectul menționat, a fost respinsă.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamanta S.C.A., criticând-o pentru netemeinicie. Apelanta a arătat, în motivarea apelului, că sentința nu este motivată în drept, că instanța investită cu rejudecarea fondului nu a soluționat cererea sa și nu a ținut cont, deși era obligată, de indicațiile de rezolvare date de către Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea de Apel. Prin decizia nr. 229 A din 9 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Curtea a reținut că apelanta-reclamantă a învestit instanța cu o cerere complexă prin care a solicitat să-i fie acordate măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată, în condițiile în care prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constat nulitatea contractului său de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Curtea a mai reținut că Legea nr. 10/2001, modificată, folosește în art. 50 alin. (2) și art. 50 1 două noțiuni diferite „preț actualizat” și „preț de piață”, care nu pot fi confundate, deoarece acordarea fie a prețului de piață, fie a prețului actualizat, se dispune după cum contractele de vânzare-cumpărare desființate au fost încheiate sau nu cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

S-a mai reținut că, prin decizia 238A din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a stabilit în mod irevocabil că apelanta-reclamantă nu este îndreptățită să primească prețul de piață al imobilului, nefiind întrunite dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, dar s-a dispus desființarea sentinței tribunalului, cu trimitere spre rejudecare, pentru a se verifica dacă reclamanta este îndreptățită să primească prețul reactualizat plătit pentru imobilul în litigiu. În rejudecare, în mod corect tribunalul a reținut că acțiunea în restituirea prețului de piață a fost respinsă în mod irevocabil, dar în mod greșit, contrar deciziei de desființare, a reținut că nu a fost legal învestit cu o cerere privind acordarea prețului actualizat.

Contrar celor reținute de tribunal, prin notele scrise depuse la dosar reclamanta nu a renunțat la solicitarea sa de a i se acorda prețul actualizat, ci a susținut doar că, în principal, i se cuvine prețul de piață. În aceste condiții, curtea a constatat că, tribunalul a nesocotit dispozițiile date de curte prin decizia de desființare, când s-a statuat în mod irevocabil că partea a solicitat, în subsidiar și restituirea prețului actualizat, asupra acestui aspect fiind necesar ca tribunalul să se pronunțe, în mod greșit reținând că, pronunțându-se asupra acestui aspect ar fi încălcat principiul disponibilității. Pe de altă parte, nimic nu a impus tribunalului ca, în situația în care aprecia că acțiunea având ca obiect restituirea prețului actualizat era prescrisă, să pună în discuția părților această chestiune de drept, tocmai în vederea soluționării cererii subsidiare de acordare a prețului actualizat dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare.

Împotriva deciziei nr. 229A din 9 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București. În motivarea recursului, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., s-a arăta că, în mod greșit, instanța de apel a admis apelul reclamantei, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, fără a avea în vedere că reclamanta prin cererea de chemare în judecată, precum și prin precizarea formulată verbal în fața instanței de fond a solicitat restituirea prețului de piața pentru imobilul în litigiu și nicidecum restituirea prețului actualizat achitat conform contractului de vânzare-cumpărare din 1996. Astfel, conform principiului disponibilității instanța este ținută a se pronunța doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu, decât dacă a fost sesizată în acest scop de partea interesată. Prin urmare procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, părțile fiind cele care stabilesc cadrul procesual, obiectul și limitele cererii de chemare în judecată.

Astfel, în cazul în care reclamanta a învestit instanța prin cererea de chemare în judecată doar cu restituirea prețului de piața al imobilului în litigiu și nicidecum cu restituirea prețului actualizat, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, nepronunțându-se în consecință doar pe ceea ce s-a cerut. Cadrul procesual este stabilit de către reclamantă, care menționează în cererea de chemare în judecată persoanele cu care înțelege să se judece și obiectul cererii, adică ceea ce pretinde. Instanța nu se poate pronunța decât prin raportare la ceea ce a solicitat reclamantul, nefiind permis să acorde ceea ce nu s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.

Față de cele arătate, rezultă indubitabil că instanță de apel a încălcat principiul disponibilității în ceea ce privește obligarea pârâtului la restituirea prețului actualizat, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat doar restituirea prețului la valoarea de piață. În ceea ce privește problema prețului reactualizat, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, aceasta „nu a fost învestită în mod legal de către partea interesată cu o astfel de cerere, cu atât mai mult cu cât reclamanta nici nu a înțeles să-și însușească o asemenea posibilitate, stăruind a i se acorde prețul de piață, astfel cum a cerut încă din anul 2008”.

Reclamanta, prin reprezentantul legal, a precizat prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la data de 16 mai 2013, cât și oral, în ședința publică de la aceeași dată, că în opinia sa este îndreptățită la valoarea de piață a apartamentului determinată prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Față de cele arătate, rezultă că prima instanță a rămas învestită, de către reclamantă, conform principiului disponibilității, precum și precizărilor formulate verbal în ședința publică, numai cu acțiunea privind restituirea prețului de piață.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia nr. 238A din 6 iunie 2012 a Curții de Apel București, pronunțată în apel, în ciclul procesual anterior, instanța de control judiciar a desființat sentința primei instanțe și a trimis cauza pentru rejudecare, considerând că instanța de fond trebuia să se pronunțe în ce măsură reclamanta ar fi fost îndreptățită să i se restituie prețul reactualizat plătit pentru imobilul în litigiu, având în vedere faptul că scopul urmărit de reclamantă a fost acela de a obține măsurile reparatorii conferite de Legea nr. 10/2001.

Hotărârea de desființare cu trimitere spre rejudecare a rămas irevocabilă prin neexercitarea de către părți a căii de atac a recursului, intrând, astfel, în puterea lucrului judecat aspectul referitor la limitele sesizării și obligativitatea instanței de fond de a verifica dacă reclamanta era sau nu îndreptățită să primească mai puțin, respectiv prețul reactualizat, și nu să se limiteze la verificarea dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Scopul trimiterii spre rejudecare a fost tocmai analizarea acțiunii reclamantei din această perspectivă, instanța de rejudecare fiind învestită exclusiv cu verificarea dreptului reclamantei de a primi prețul actualizat, în condițiile în care problema prețului de piață fusese lămurită irevocabil prin decizia de desființare nr. 238A din 6 iunie 2012 a Curții de Apel București.

În aceste condiții, cu încălcarea obligativității deciziei irevocabile nr. 238A din 6 iunie 2012 a Curții de Apel București [în privința căreia, pentru identitate de rațiune, sunt aplicabile prin analogie prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.], instanța de rejudecare a apreciat că s-ar încălca principiul disponibilității, lăsând din nou nesoluționată problema dreptului reclamantei de a i se restitui prețul actualizat. Astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel prin ultima decizie, recurată, în situația în care instanța de fond, în rejudecare, aprecia că acțiunea având ca obiect restituirea prețului actualizat era prescrisă, trebuia să pună în discuția părților această chestiune de drept, pronunțând o soluție în acest sens, nu să lase nesoluționată cererea privind prețul actualizat, singura cu care fusese reînvestită prin decizia de desființare nr. 238A din 6 iunie 2012 a Curții de Apel București.

Ca atare, nu se poate reține critica recurentului pârât, privind încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, deoarece incidența acestui principiu nu mai poate fi repusă în discuție, limitele sesizării instanței formând obiectul judecății anterioare, finalizată printr-o decizie irevocabilă, obligatorie pentru instanța de rejudecare. Împrejurarea că reclamanta a stăruit în acordarea prețului de piață, exprimându-și opinia că ar fi îndreptățită să primească acest preț, nu era de natură să înlăture obligativitatea deciziei de desființare nr. 238A din 6 iunie 2012 a Curții de Apel București, care statuase irevocabil că cererea reclamantei pentru acordarea prețului de piață nu este întemeiată.

Nici reclamanta și nici instanța de judecată nu mai puteau readuce în discuție această problemă irevocabil soluționată, rejudecarea fiind limitată exclusiv la analiza îndreptățirii reclamatei de a i se restitui prețul actualizat. În consecință, nefiind soluționat fondul cu privire la această cerere, în mod corect Curtea de apel a admis apelul și a desființat sentința apelată, trimițând cauza spre rejudecare sub acest aspect. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 229A din 9 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 mai 2014.