ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1352/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1352/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanții G.M. și G.Ș. împotriva pârâților Municipiul

București prin Primar General și Ministerul Economiei și

Finanțelor aceștia au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la restituirea sumei de

2.942,1756 reactualizată la data efectuării plății reprezentând prețul achitat

pentru apartamentul nr. 12 din București, să fie obligați pârâții la plata

sumei de 3.000 Ron, reprezentând sporul de valoare adus imobilului și la

plata diferenței dintre valoarea de piață a apartamentului și suma

restituită cu titlu de preț reactualizat, cât și a sumei reprezentând

sporul de valoare și la plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin contractul de vânzare

cumpărare din 20 ianuarie 1997 au cumpărat de la Primăria Municipiului București

apartamentul nr. 12 din București, pentru suma de 25.883.007 lei. Au

arătat că apartamentul achiziționat este compus din 4 camere, hol, bucătărie,

cămară, culoar, wc, balcon, baie, pivniță și 2 camere de serviciu la

mansardă, cu o suprafață utilă de 132,08 mp precum și o cotă indiviză de

12,69 % din imobil.

Apartamentul a

fost deținut anterior de reclamanți în calitate de chiriași prin

contractul de închiriere din 15 iulie 1989, contract reînnoit sub nr. 23176 din

10 iunie 1994. Ulterior, reclamanții au solicitat prin cererea nr. 38325 din 06

octombrie 1996 cumpărarea imobilului, ocazie cu care mandatara Primăriei

Municipiului București, a precizat că imobilul a trecut în proprietatea

statului cu titlu prin Decretul Lege nr. 92/1950 și intră sub incidența

Legii nr. 112/1995. Oficiul juridic al SC F. SA a confirmat că imobilul nu a

fost revendicat de fostul proprietar.

S-a arătat că,

în calitate de chiriași și ulterior proprietari ai apartamentului,

reclamanții au efectuat lucrări de conservare și întreținere a acestuia

având drept consecință mărirea valorii sale.

Așa

fiind, apartamentul a fost tencuit, gletuit și zugrăvit integral, s-a

montat faianță în baie și bucătărie, s-a înlocuit instalația electrică și

instalația de alimentare cu apă și gaze, s-au înlocuit toate instalațiile

sanitare, uși, etc., arătând că aceste lucrări s-au executat datorită

stării avansate de degradare în care se afla imobilul, fiind construit în jurul

anului 1920, cu materialele existente la acea epocă.

După mai bine

de 9 ani de la cumpărarea imobilului, respectiv la data de 15 martie 2006, G.M.G.D.

a chemat în judecată Municipiul București prin Primar General, SC F. SA și

pe reclamanți, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1997, lăsarea în deplină proprietate a

imobilului și evacuarea reclamanților.

Prin sentința

civilă nr. 1974 din 14 martie 2007 pronunțată în dosarul nr. 13189/300/2006 al

Judecătoriei Sectorului 2 București s-a admis în parte cererea privind

obligarea la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului, s-a

admis excepția prescripției dreptului de a solicita nulitatea contractului de

vânzare cumpărare și s-a respins evacuarea. Sentința a rămas irevocabilă

prin respingerea căilor de atac.

Prin efectul

admiterii acțiunii în revendicare formulate de G.M.G.D., în calitate de terț

față de contractul de vânzare cumpărare în prezenta cauză devin aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind restituirea prețului actualizat și

a sporului de valoare adus imobilului și ale art. 1337 C. civ. referitoare

la obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune.

În drept, au

fost invocate art. 48 din Legea nr. 10/2001, art. 50 din Legea nr. 10/2001, art.

969, art. 1337-1351 C. civ.

Reclamanții au

formulat la data de 12 martie 2009 cerere modificatoare prin care au solicitat

obligarea pârâților la plata prețului de piață al imobilului compus din

apartamentul nr. 12 din București, format din 4 camere, hol, bucătărie,

cămară, culoar, WC, balcon, baie, pivniță, două camere de serviciu la mansardă

în suprafață utilă de 132,08 m.p. și terenul situat sub construcție în

suprafață de 34,57 m.p.

În drept, s-au

invocat art. 132 alin. (1) C. proc. civ., art. 50, art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001.

Pârâta

Municipiul București, prin Primar General, a depus întâmpinare - cerere de

chemare în garanție în cuprinsul căreia a invocat excepția lipsei calității

procesual pasive.

S-a arătat că reglementarea cu

caracter special din art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin

Legea nr. 1/2009, este derogatorie de la dreptul comun în materia evicțiunii,

impunând altei persoane decât vânzătorul, obligația de restituire a prețului

vânzării. Este adevărat că textul legal menționat face referire la situația în

care contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul legii 112/1995 a fost

declarat nul prin hotărâre judecătorească, însă în practica judecătorească el

se aplică prin analogie și în situația în care cumpărătorul în temeiul

legii nr. 112/1995 a fost evins de proprietar, fără a i se desființa contractul

de vânzare cumpărare.

În cazul în

care instanța va trece peste această excepție, pârâta solicită chemarea în

garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.

Pe fond

răspunderea pentru evicțiune presupune două elemente cumulativ prevăzute de

lege, respectiv plata prețului și despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.

În speță, cele

două elemente nu sunt întrunite. Acțiunea de față este una în pretenții,

respectiv obținerea unei sume de bani care potrivit legii nr. 112/1995 și

Hotărâre de Guvern nr. 20/1996 nu a intrat în bugetul Primăriei Municipiului

București, ci în contul Ministerului Economiei și Finanțelor.

Pârâtul Statul

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare - cerere

de chemare în garanție la data de 06 martie 2009 prin care a invocat excepția

lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor pentru că art. 50, alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 arată

că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte

de vânzare cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor legii nr. 112/1995 au

fost desființate prin hotărâri definitive și irevocabile se face de către

Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar.

Având în

vedere că la acest moment nu există o sentință definitivă și irevocabilă

prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare

cumpărare, nu se poate justifica calitatea procesual pasivă a Ministerului

Economiei și Finanțelor.

De asemenea,

potrivit principiului relativității contractului, acesta produce efecte numai

între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, nefiind parte la

încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și

autorii reclamantei este terț față de contract.

Pe plan

procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ

teritorială vânzătoare. Mai mult în situația evingerii cumpărătorilor prin

deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de

vânzare cumpărare, în conformitate cu disp. art. 1337 C. civ., devine

aplicabilă obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei, Primăria

Municipiului București.

În situația în

care instanța va trece peste excepția lipsei calității procesual pasive a

solicitat chemarea în garanție a Municipiului București prin Primar

General și a SC F. SA.

Prin sentința

civilă nr. 5712 din 18 iunie 2009, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București

- Secția Civilă în dosarul nr. 680/300/2009, s-a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de G.M. și G.Ș. în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București prin Primar General și Ministerul Economiei și

Finanțelor.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții G.M. și G.Ș., cererea

lor fiind înregistrată sub nr. unic dosar 680/300/2009 pe rolul Tribunalului

București - Secția a V-a Civilă.

Prin decizia

civilă nr. 538 din 17 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a

V-a Civilă în dosarul nr. 680/300/2009, s-a admis apelul formulat de apelanții

reclamanți G.M., G.Ș., împotriva sentinței civile nr. 5712 din 18 iunie 2009

pronunțata de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 680/300/2009

în contradictoriu cu intimații pârâți Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul

București prin Primar General, SC F. SA; s-a admis excepția de

necompetență materială a judecătoriei invocată din oficiu; s-a anulat sentința

atacata și s-a trimis cauza la Registratura Generală spre repartizare

aleatorie pentru judecarea de către tribunal ca primă instanța de fond.

Prin sentința

civilă nr. 1584 din data de 27 septembrie 2011, Tribunalul București -

Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

Municipiului București prin Primarul General și SC F. SA și în

consecință a respins acțiunea, așa cum a fost modificată, în

contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, și SC F.

SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în

parte acțiunea, așa cum a fost modificată, formulată de reclamanții G.M. și

G.Ș., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a

obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei

de 25.883.07 lei reactualizată, reprezentând prețul plătit de reclamanți.

Prin

încheierea de ședință din 13 decembrie 2011, Tribunalul București -

Secția a V-a Civilă a admis cererile de îndreptare erori materiale formulate de

reclamanții G.M. și G.Ș. și de către pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice și a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate

în dispozitivul sentinței civile nr. 1584 din 27 septembrie 2011 în sensul că

suma la plata căreia este obligat Ministerul Finanțelor Publice către

reclamanții G.M. și G.Ș. este de 25.883.007 lei (ROL), reactualizată

la data punerii în executare a hotărârii și nu a sumei de 25.883.07 lei

reactualizată, cum din eroare s-a menționat.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții G.M., G.Ș. și apelantul

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București.

Prin decizia nr.

275A din 28 iunie 2012, Curtea de Apel București - Secția a IlI-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile.

În motivarea deciziei s-au reținut

următoarele.

Analizând

cu prioritate motivele de apel invocate de apelantul-pârât care repune astfel

în discuție chestiunea normelor ce se aplică raportului juridic dedus judecății

și, corelativ, lipsa calității sale procesuale față de pretențiile formulate

de reclamanți, Curtea a constatat că în mod corect instanța de fond a apreciat

că în speță sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse

prin Legea nr. 1/2009, cât timp ipoteza avută în vedere de aceste norme

speciale se regăsește în prezenta cauză, neputându-se aplica norma

generală, respectiv dreptul comun în materia evicțiunii – Codul civil, de la

care se derogă prin legea reparatorie în materia imobilelor preluate abuziv în

perioada regimului politic comunist.

Potrivit

art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin

Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor, privind

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.

13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste

prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 50

1

din

același act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform

cărora „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare".

În condițiile

în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual,

fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („prețul de

piață") rezultă că singura rațiune acestor modificări legislative a fost

aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari

care au achiziționat imobilele ca făceau obiectul acestei legi prin contracte

de vânzare-cumpărare desființate ulterior ca urmare a recunoașterii în

justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați

abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală aparținând

Ministerului Finanțelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii -

criticile apelantului vizând lipsa legitimării sale procesuale în cadrul

acțiunii neputând fi deci primite.

De asemenea,

față de cele expuse anterior privind normele legale incidente în speță, sunt

vădit neîntemeiate susținerile apelantului-pârât privind regulile din materia

evicțiunii și răspunderea vânzătorului în această materie conform

dreptului comun - Codul civil.

Curtea

constată că nu sunt întemeiate nici criticile aceluiași apelant cu privire

la respingerea prin sentința atacată a cererii de chemare în garanție a SC F. SA,

având în vedere că obligația de a restitui contravaloarea întregului preț

achitat de reclamanți este stabilită de prevederile exprese ale legii speciale

exclusiv în sarcina sa.

Astfel,

trebuie observat că aceste prevederi impun restituirea integrală a prețului -

indiferent de împrejurarea încasării unei părți din acesta, comisionul de 1% din

preț, de societățile ce administrau patrimoniul imobiliar, conform art. 41 din

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Prin urmare, nu pot fi

reținute apărările apelantului-pârât privind faptul că la restituirea sumelor

pretinse de reclamanți trebuia să se țină seama și de împrejurarea că la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare comisionul de 1% nu a fost încasat

de pârât, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice fiind, conform legii,

restituirea prețului actualizat "plătit" de foștii chiriași.

În raport de

pretențiile apelantului-pârât și susținerile formulate de acesta în

sprijinul solicitării sale, nu se poate reține existența vreunei obligații de

garanție, legală sau convențională, care să poată fi valorificată pe această

cale, Curtea remarcând în acest context și că principalul argument al

apelantului-pârât este împrejurarea că pronunțarea sancțiuni anulării

contractului de vânzare-cumpărare ar fi imputabilă și mandatului

vânzătorului, împrejurare care nu se regăsește însă în prezenta cauză.

Apelul formulat de reclamanți este, de

asemenea, nefondat.

Astfel cum se

reține din textul legal mai sus-menționat, o condiție pentru nașterea

dreptului la despăgubiri constând în prețul de piață al imobilului în

patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare

perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat este ca respectivul

contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ

special în privința caselor naționalizate.

Față de situația premisă avută în

vedere de legiuitor - desființarea contractului - o noțiune care, pe de altă

parte, în prezent are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului

juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind

inclusă acum în această materie și „ineficacitatea" actului juridic

ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii

unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de

proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă

din interpretarea alin. (2

1

) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009

- instanța trebuie să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995 în

acest caz prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în

vigoare, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, numai la restituirea prețului actualizat (art. 50 alin. (1)).

Prin urmare,

instanța este chemată să distingă între o desființare a contractului respectiv

cauzată de «eludarea» prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și

o desființare a contractului, intervenită în condițiile în care contractul a fost

încheiat cu respectarea strictă a prevederilor Legii nr. 112/1995.

Pe de altă

parte, toată această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate a actului

trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept

reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin

care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele

legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

Curtea

constată că în mod corect prima instanță a reținut, prin raportare la cele

statuate prin decizia civilă nr. 326 din 25 februarie 2008 de Curtea de Apel

București - Secția a IlI-a Civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, că nu este întrunită în speță condiția menționată impusă de Legea nr.

10/2001 pentru restituirea prețului de piață al imobilului.

Chiar dacă

prin respectiva decizie a fost menținută de către instanța de recurs hotărârea

instanței de apel, decizia civilă nr. 1211 din 17 octombrie 2007 a Tribunalului

București Secția a IV-a Civilă, prin care se arătase că se poate proceda

la compararea titlurilor de proprietate în acțiunea în revendicare, fără

anularea prealabilă a contractului de vânzare-cumpărare ce reprezenta titlul

reclamanților din prezenta cauză, neavând relevanță nici buna credință a acestora

la momentul perfectării contractului, instanța de control judiciar a înțeles să

răspundă criticilor de recurs aduse deciziei tribunalului făcând propria

analiză a problemelor de drept discutate în acea cauză, arătând expres din

această perspectivă că "constatarea nevalabilității titlului statului are

drept consecință, faptul că fostul proprietar nu și-a pierdut niciodată

dreptul de proprietate asupra imobilului înstrăinat astfel, cu nesocotirea

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995".

Contrar celor

afirmate de apelanții-reclamanți, instanța de fond nu putea, în analiza

acțiunii de față, să nu țină seama de faptul că printr-o hotărâre irevocabilă

s-a statuat că titlul invocat de reclamanți, respectiv contractul de

vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997, a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995

și, ca atare, nu mai poate avea efecte juridice, legitimând pretențiile

acestora.

Decizia

amintită, pronunțată în contradictoriu cu reclamanții din prezenta cauză,

produce față de aceștia efectele relativității lucrului judecat, astfel

încât, în raport de dispozițiile art. 1201 C. civ., ei nu mai pot solicita

reluarea verificării jurisdicționale asupra aspectelor deja tranșate în

mod irevocabil.

Apelanții-reclamanți,

prin critica adusă sub acest aspect sentinței apelate, ignoră incidența acestor

efecte, omițând că autoritatea sau puterea lucrului judecat este o calitate atașată

verificării și sancționării jurisdicționale, împiedicând reluarea aceluiași

litigiu asupra unor chestiuni dezbătute și analizate de o instanță în

cadrul și pe parcursul procedurii contencioase. Altfel spus, finalitatea

puterii de lucru judecat impune ca drepturile recunoscute unei părți sau

constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o

hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

Este adevărat

că în doctrina și practica judecătorească în materie s-a arătat că

autoritatea lucrului judecat se atașează în general dispozitivului

hotărârii - adică la ceea ce realmente a fost judecat, fiind tranșat prin dispozitiv

- iar nu considerentelor, care constituie justificarea în fapt sau în drept a

dispozițiilor instanțelor.

Totuși,

beneficiază de autoritatea lucrului judecat acele considerente în lipsa cărora

n-ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii sau acelea care

constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta.

De asemenea,

nu trebuie omis faptul că intră în sfera autorității lucrului judecat și

chestiunile incidentale pe care instanța nu le-a abordat direct și expres,

dar care în mod necesar trebuiau rezolvate pentru a ajunge la soluția de fond

adoptată - întrucât dispozitivul hotărârii le cuprinde implicit.

Or, trebuie

remarcat că în cadrul deciziei sus-menționate analiza valabilității titlului

statului asupra bunului revendicat este subsumată analizei acțiunii în

revendicare, reprezentând o chestiune prealabilă care, în opinia instanțelor

anterioare, trebuia stabilită în cadrul acțiunii petitorii cu care fuseseră

învestite și care presupunea în speță compararea titlurilor de proprietate

exhibate de părțile litigante. Nu pot fi deci primite nici susținerile

apelanților-reclamanți prin care se tinde la repunerea în discuție a acestui

aspect tranșat definitiv și irevocabil, cu justificarea că acesta nu

s-ar regăsi și în dispozitivul hotărârii la care tribunalul s-a raportat

în cauza de față, în conformitate cu dispozițiile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001.

În

consecință, fată de prevederile legale aplicabile cauzei deduse judecății,

Curtea constată că este corectă statuarea tribunalului în sensul că reclamanții

nu sunt îndreptățiți la încasarea unei despăgubiri egale cu valoarea prețului

de piață al imobilului.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții G.M. și G.Ș. și

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București.

În

motivarea recursului reclamanții au arătat că hotărârea instanței de apel este

nelegală, pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului de piață al imobilelor

este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv

încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995 și desființarea acestuia prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

Reclamanții

G. îndeplinesc ambele condiții prevăzute de lege pentru a beneficia de

restituirea prețului de piață al apartamentului nr. 12 situat în București.

Legiuitorul a

statuat în art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, republicată, că,

prin contract desființat, se înțelege atât situația în care contractul de

vânzare - cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și

situația în care, deși contractul nu a fost anulat, dar s-a admis acțiunea

în revendicare.

Ca urmare, termenul

de „desființare" a contractului are un sens mai larg decât lipsirea de

efecte juridice a actului ca urmare a declarări nulității acestuia, în același

cadru fiind inclusă în această materie, prin voința legiuitorului și

„ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra

imobilului, apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptata

împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract

valabil încheiat, aspect ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

Prin

sentința civila nr. 1974 din 14 martie 2007 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 2 București în dosarul nr. 13189/300/200, recurenții reclamanți

au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul apartament nr. 12 situat în București, format din 4 camere, hol,

bucătărie, cămară, culoar, WC, balcon, baie, pivniță, două camere de serviciu

la mansardă, în suprafață utilă de 132,08 m.p. și terenul situat sub

construcție în suprafață de 34,57 m.p. reclamantului

G.M.G.D. în urma comparării titlurilor de proprietate.

Prin decizia

civila nr. 1211 din 17 octombrie 2007 a fost respins apelul declarat de

reclamanții din prezenta cauză, ca nefondat, tribunalul reținând în

considerentele hotărârii (fila 11 penultimul alineat) următoarele : „cu toate

acestea tribunalul constata ca se impune menținerea sentinței apelate, având în

vedere ca și fără acest argument, titlul reclamanților este mai bine

caracterizat având în vederi ca provine de la adevăratul proprietar al

imobilului, în timp ce apelanții au dobândit bunul, de la un

neproprietar".

Prin decizia

civila nr. 326/2008 pronunțata de Curtea de Apel București - Secția a III

a Civila și pentru Cauze cu Minori și de Familie a fost respins

recursul declarat de reclamanții din prezenta cauză, ca nefondat.

Sentința

civila nr. 1974/2007 este irevocabila ceea ce duce la concluzia ca reclamanții

din prezenta cauză îndeplinesc prima condiție de admisibilitate prevăzuta de art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul de vânzare cumpărare

din 20 ianuarie 1997 a fost desființat printr-o hotărâre definitiva și

irevocabila.

În ceea ce

privește a doua condiție prevăzută de art. 50

1

din legea nr. 10/2001,

pentru a analiza dacă sunt întrunite cerințele de validitate a contractului de

vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1997 instanța trebuie să se raporteze la

aspectele de fapt și drept reținute prin hotărârea judecătorească

definitivă și irevocabilă prin care contractul a fost desființat, hotărâre

de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării

despăgubirii solicitate.

Prin sentința

civilă nr. 5510 din 28 iunie 2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București

în dosarul nr. 3865/300/2006, definitivă și în irevocabilă prin neapelare,

s-a respins capătul de cerere formulat de G.G.M.D. în contradictoriu cu

reclamanții G.M. și G.Ș., având ca obiect anularea contractului de

vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997, ca fiind prescris, și s-a

disjuns cauza cu privire la revendicare, formându-se dosarul nr. 13189/300/2006.

Pe de altă

parte, prin sentința civilă nr. 1974/2007 pronunțată în dosarul nr. 13189/300/2006

de Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă prin decizia civilă nr. 1211

din 17 octombrie 2007 și irevocabilă prin decizia civilă nr. 326/2008

pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admisă acțiunea în

revendicare, respectiv reclamanții G. au fost obligați să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul, fără a cuprinde nicio

dispoziție privind valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare din 20

ianuarie 1997.

Dimpotrivă,

acțiunea în revendicare a fost admisa în urma comparării titlurilor de

proprietate, cel al reclamantului G. cu al pârâților G., ceea ce înseamnă că

instanța a avut în vedere două titluri valabile, analizând criteriile de

preferabilitate a acestora.

În

situația în care, contractul de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997 nu era

valabil - încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 - atunci

instanțele nu ar fi comparat cele două titluri de proprietate și ar fi

constatat în hotărârile pronunțate reclamantul G.G.M.D. are titlu de

proprietate, iar pârâții G.M. și G.Ș. nu dețin titlu de proprietate.

Constatarea

nevalabilității titlului statului nu are drept consecință nulitatea

contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997, neexistând nicio

hotărâre prin care să se fi constatat nulitatea sau anularea actului de vânzare

- cumpărare al reclamanților G.M. și S., ci faptul ca vechiul proprietar

nu si-a pierdut dreptul de proprietate (art. 2 alin. (2) din legea nr. 10/2001).

Cerințele de

valabilitate trebuie analizate prin raportare la aspectele de fapt și

drept reținute în hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă.

Analizând

considerentele deciziei civile nr. 1211 din 17 octombrie 2007 pronunțată în

dosarul nr. 13189/300/2007 de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă,

se constată că instanța a înlăturat motivarea instanței de fond și cu

toate acestea a menținut sentința civilă nr. 1974 din 14 martie 2007 pronunțată

de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 13189/300/2006,

reținând : „cu toate acestea tribunalul constată că se impune menținerea

sentinței apelate, având în vedere că și fără acest argument titlul

reclamanților este mai bine caracterizat având în vedere că provine de la

adevărul ui proprietar al imobilului, în timp ce apelanții au dobândit bunul de

la un neproprietar

În aceste

condiții reclamantul este îndreptățit să obțină restituirea bunului ie la

dobânditor, urmând ca statul să răspundă față de acesta fiindcă i-a vândut un

bun care nu se găsea în proprietatea sa".

Interpretarea

logică a hotărârii definitive și irevocabile duce la concluzia că statul,

prin mandatarii săi, a vândut soților G., un imobil care nu era în proprietatea

sa sau mai bine spus reclamanții G. au cumpărat de la un non dominus.

Ca urmare,

instanțele de fond și apel trebuiau sa analizeze daca se poate retine cea

mai mica vinovăție în sarcina reclamanților G.M. și G.Ș., la momentul

perfectării contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997, aspect

care nu a fost tranșat de nicio instanța. La soluționarea cauzei trebuie

să se aibă în vedere aspectele de fapt și drept care probează buna lor

credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997.

Scopul urmărit

de către reclamanți a fost acela de a cumpăra un apartament în care să

locuiască, fără a eluda prevederile legii nr. 112/1995, fiind de bună credință

la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997, iar

într-un litigiu privind nulitatea sau anularea actului, chiar în condiții de

nevalabilitate a titlului statului (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001),

pot invoca în favoarea lor excepția validității aparenței de drept.

Este nedrept

ca instanța de apel sa se prevaleze ce o singura fraza din decizia civila nr. 326/2008,

fără a avea în vedere contextul în care a fost menționata, cu atât mai mult cu

cat hotărârea a fost pronunțata în recursul declarat de G.M. și G.Ș.,

ceea ce duce la concluzia ca prin recursul declarat si-au agravat situația,

lucru care nu este posibil.

Prin hotărârea

atacata, instanța a încălcat și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului a statuat ca titlul de proprietate al subdobânditorului de

buna credința, constituit în baza Legii nr. 112/1995 este protejat prin art. 1

din Primul Protocol la CEDO. În cauza Raicu contra României, Curtea a reținut că

diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii

disproporționate astfel încât persoanele care si-au dobândit bunurile cu buna

credința sa nu fie aduse în situația de a suporta pierderea responsabilității

statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. In condițiile în care

reclamanții G. au fost obligați sa lase în deplina proprietate și posesie

imobilul cumpărat cu buna credința, aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la

CEDO, în favoarea reclamanților presupune acordarea prețului de circulație a

imobilului în condițiile prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001, avându-se

în vedere criteriul proporționalității.

Având în

vedere faptul că reclamanții au cumpărat apartamentul nr. 12 situat în București,

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, apreciază că în prezenta cauză

sunt incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În motivarea

recursului pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a arătat următoarele.

Hotărârea

pronunțata de Curtea de Apel București Secția IlI-a Civila a fost data cu

încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

instanța de apel a apreciat ca în cauza dedusa judecații are calitate

procesuala pasiva Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia

obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai

intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului

dintre reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC

H.N. SA este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului

extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

Stabilirea

calității procesuale pasive implica, în speța, clarificarea prealabila a unei

probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani

reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Sub

acest aspect, deși în practica instanțelor și chiar a înaltei Curți

de Casație și Justiție s-a conturat și opinia conform căreia

obligația de plata ar fi întemeiata pe răspunderea vânzătorului pentru

evicțiune (in acest sens invocam decizia civila nr. 4929 din 29 octombrie 2001

a CSJ), în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și a

constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului

nu este justa o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urmat.

C. civ., întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi

întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al

retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie sa ajungă în

situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza și

regula îmbogățirii fără justa cauza, fapt ce conduce la concluzia ca

restituirea trebuie sa aibă în vedere prețul actualizat, văzând și

dispozițiile art. 970 C. civ.

Prin modificarea

alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002)

s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura

celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauza, fără însă ca prin

aceasta sa se creeze cum s-a arătat un raport obligațional direct intre

persoanele îndreptățite sa primească restituirea prețului actualizat

corespunzător contractului anulat prin sentința judecătoreasca și

Ministerul Finanțelor Publice care numai administrează fondul cu aceasta

destinație.

Pentru a

retine opinia contrara, în sensul ca ex lege s-a stabilit calitatea procesuala

pasiva a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție,

reținere bazata pe argumente juridice, ar însemna ca prin lege s-ar realiza o

novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz

novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C.

civ) si, în plus, novațiunea nu se prezuma, voința - animus donandi - de a o

face trebuind sa rezulte evident din act (art. 1130 C. civ). Legiuitorul a

procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui

debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând

expres, în actul normativ respectiv, novațiunea.

Prin urmare,

Primăria Municipiului București, prin mandatarul acesteia SC F. SA, are

calitate procesuala pasiva în cauza dedusa judecații, aceasta având calitatea

de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții.

rând, apreciază ca în mod greșit instanța de apel a menținut obligația de

plata a prețului actualizat în sarcina instituției recurente având în vedere

dispozițiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru

evicțiune totala sau parțiala prin fapta unui terț.

Aceasta

dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o "dispoziție

speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părțile din

prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului

Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuala pasivă acestei

instituție, cat timp obligația de garanție pentru evicțiune are un

conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma

anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitiva și

irevocabila, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui

terț. Aceasta tulburare de drept, este de natura sa angajeze răspunderea

contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului, respectiv Municipiul

București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru

imobilul în cauza.

Nu poate

fi antrenata răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere ca în

prezenta acțiune nu exista culpa acestei instituții.

Solicită a se

avea în vedere și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora:

"Daca lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare,

din orice cauza, vânzătorul (Primăria Municipiului București) este dator

sa plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în

timpul evicțiunii."

apel în mod greșit a reținut în considerentele deciziei atacate ca motivul

de apel referitor la restituirea comisionului de 1% încasat de SC F. SA nu este

întemeiat, întrucât dispozițiile legale nu fac vorbire de vreo restituire a

comisionului încasat de unitatea specializata în vânzarea apartamentelor,

respectiv intimata chemata în garanție SC A.V.L.B. SA".

Având în

vedere ca SC F. SA a încasat un comision de 1% din prețul achitat de reclamanți

la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1997, instanța

de apel, în condițiile în care a menținut obligația de plata a Ministerului

Finanțelor Publice la plata prețului reactualizat, trebuia sa dispună obligarea

acesteia la plata inclusiv a comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare amintit mai sus.

În conformitate

cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995:

„ Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac

obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora

de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din

legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile

lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea

unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile

B.C.R. SA, după caz."

Din textul de

lege menționat mai sus reiese clar ca acest comision de 1% a fost reținut de

mandatarul Primăriei Municipiului București în speța SC F. SA. Ministerul

Finanțelor Publice nu a avut calitatea de vânzător la încheierea contractului

de vânzare cumpărare și prin urmare nu poate fi obligata la restituirea

acestuia. Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997, mandatara Primăriei

Municipiului București fiind SC F. SA care a și încasat comisionul

din prețul de vânzare al imobilului.

Înalta Curte a constatat nefondat

recursul declarat de către pârât și fondat recursul declarat de către

reclamanți pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul

formulat de către reclamanți, înalta Curte a reținut că potrivit art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Aparent acest

text de lege nu este foarte clar, părând a exista o contradicție între faptul

că un contract ar fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și

totuși desființat prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile. În mod evident nu poate avea în vedere decât situația contractelor

cu privire la care nu s-a formulat cerere de constatare a nulității absolute în

termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sau care, deși

formulată, a fost respinsă ca neîntemeiată, și care, deși valabile,

nu au fost considerate preferabile titlurilor foștilor proprietari ale

căror imobile au fost naționalizate fără titlu valabil, în cadrul unei acțiuni

în revendicare.

Această

interpretare este evidentă întrucât legiuitorul a prevăzut expres în art. 50 alin.

(2) situația contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, în cazul cărora cumpărătorii

nu au dreptul decât la restituirea prețului actualizat, normă care, de altfel,

reprezintă o reiterare a principiului repunerii în situația anterioară, ca

efect al constatării nulității contractului.

Reclamantul

trebuia să facă dovada că a pierdut imobilul ca urmare a admiterii acțiunii în

revendicare formulată de fostul proprietar împotriva sa, și că actul său

de proprietate nu a fost constatat nul.

În acest mod

contractul său, deși valabil (nu a fost constatat nul), a devenit

ineficace, deci, în concepția legiuitorului, a fost desființat.

Constatarea

nulității prin definiție nu poate interveni decât în cazul unui contract

încheiat cu eludarea dispozițiilor legale și nu dacă a fost încheiat cu

respectarea acestora.

În ceea ce

privește susținerile instanței de apel în sensul că nu se poate reține

încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

raportat la prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât

prin decizia civilă nr. 326 din 25 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

București - Secția a IlI-a Civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, a fost menținută de către instanța de recurs hotărârea instanței de

apel (decizia civilă nr. 1211 din 17 octombrie 2007 a Tribunalului București

Secția a IV-a Civilă), prin care se arătase că se poate proceda la compararea

titlurilor de proprietate în acțiunea în revendicare, fără anularea prealabilă

a contractului de vânzare-cumpărare ce reprezenta titlul reclamanților din

prezenta cauză, neavând relevanță nici buna credință a acestora la momentul

perfectării contractului, dar instanța de control judiciar a înțeles să

răspundă criticilor de recurs aduse deciziei tribunalului făcând propria

analiză a problemelor de drept discutate în acea cauză, arătând expres din

această perspectivă că faptul "constatării nevalabilității titlului

statului are drept consecință, faptul că fostul proprietar nu și-a pierdut

niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului înstrăinat astfel, cu

nesocotirea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995", înalta Curte

le-a constatat nefondate pentru următoarele considerente.

Valabilitatea

contractului reclamanților și atitudinea subiectivă a acestora la data

încheierii contractului putea fi analizată în cadrul litigiului care ar fi avut

ca obiect constatarea nulității contractului, acțiune care a fost respinsă ca

prescrisă prin sentința civilă nr. 1974 din 14 martie 2007 a Judecătoriei

sectorului 2, pronunțată în cadrul cauzei finalizată prin decizia menționată

anterior.

Analizarea

dacă un contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale de la data

încheierii sale este în directă legătură cu posibilitatea de a cere constatarea

nulității acelui contract.

În speță se

pune problema dacă, referitor la un contract cu privire la care s-a respins o

acțiune de constatare a nulității, ca prescrisă în cazul de față, se mai poate

verifica dacă actul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

în cadrul unei acțiuni ulterioare.

Din analiza art.

45 din Legea nr. 10/2001 rezultă că potrivit art. 45 alin. (1) actele juridice

de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având

ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor acestei legi, sunt

valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data

înstrăinării, iar potrivit alin. (2), (4) se poate constata nulitatea absolută

a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub

incidența prevederilor prezentei legi, doar dacă, în cazul imobilelor preluate

fără titlu valabil actul a fost încheiat cu rea credință (Legea nr. 112/1995

privind doar imobilele preluate cu titlu, buna credință presupunea necunoașterea

nevalabilității titlului statului), iar în cazul imobilelor preluate cu titlu

valabil, actul a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale

legilor în vigoare la data înstrăinării.

Conform art. 45

alin. (5) prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate,

dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an (ce a fost prelungit succesiv

prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001) de la data intrării

în vigoare a acestei legi.

Atâta timp cât

s-a prescris dreptul de a cere constatarea nulității pe motiv că a fost

încheiat contractul cu încălcarea (eludarea) prevederilor Legii nr. 10/2001,

apreciem că nu se mai poate cere acest lucru nici pe cale de excepție, în

cadrul unei acțiuni cum este cea de față prin care se încearcă obținerea

despăgubirilor pentru pierderea dreptului de proprietate, și cu atât mai

puțin nu se putea verifica acest aspect în cadrul soluționării acțiunii în

revendicare formulată odată cu cererea de constatare a nulității contractului

cu depășirea termenului de prescripție, pentru cele ce se vor arăta în

continuare.

În ceea ce

privește cele reținute, în decizia dată în recurs, în cadrul acțiunii în

revendicare, în sensul că faptul "constatării nevalabilității titlului

statului are drept consecință, faptul că fostul proprietar nu și-a pierdut

niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului înstrăinat astfel, cu

nesocotirea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995", nu se poate

aprecia că a intrat în puterea lucrului judecat faptul că a fost încheiat

contractul încheiat de către reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995 fără

respectarea

prevederilor acestei legi, în

sensul art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru

următoarele

considerente.

Ceea ce trece

în puterea lucrului judecat este dispozitivul hotărârii, considerentele

dobândind acest efect numai în măsura în care explică dispozitivul și se

reflectă în acesta.

Obiectul

acelui litigiu nu era stabilirea dacă contractul de vânzare cumpărare în cauză

a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cererea de

constatare a nulității acestui contract fiind respinsă ca prescrisă, ci doar

stabilirea dacă acțiunea în revendicare era întemeiată.

Or, așa

cum se reține atât în doctrină cât și în jurisprudență în mod constant, în

cadrul acțiunii în revendicare se pornește de la premisa că titlurile

părților sunt valabile, și se compară titlurile autorilor părților pentru

a se determina care este mai caracterizat.

În aceste

condiții, considerentele instanței de recurs (formulate chiar în recursul

declarat de reclamanții din prezenta cauză, instanțele anterioare reținând că

se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate în acțiunea în

revendicare, fără anularea prealabilă a contractului de vânzare-cumpărare ce

reprezenta titlul reclamanților din prezenta cauză, neavând relevanță nici buna

credință a acestora la momentul perfectării contractului) prin care se reține

încheierea contractului în temeiul Legii nr. 112/1995 cu nesocotirea

dispozițiilor art. 9, ca o consecință a constatării nevalabilității titlului

statului, sunt străine de obiectul cauzei cu care a fost sesizată instanța de

recurs, și anume soluția asupra acțiunii în revendicare.

Astfel, este

greșită reținerea instanței de apel în sensul că ar fi intrat în puterea

lucrului judecat considerentele privind încheierea contractului cu nesocotirea

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

În consecință,

reclamanții se încadrează în prevederile art. 50

1

alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 având dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Valoarea de

piață a imobilului a fost determinată prin raportul de expertiză întocmit în

fața primei instanțe de fond (filele 23-28, dosarul tribunalului) la suma de

828.168 lei.

Referitor la recursul declarat de

către pârât,

înalta Curte

a constatat nefondate motivele de recurs prin care se susține lipsa calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, și netemeinicia

acțiunii formulate împotriva sa prin invocarea acelorași argumente, având

în vedere că, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 50

1

coroborate cu cele ale art. 50 alin. (2

1

) și 3, potrivit cărora

restituirea prețului, în cazul cererilor sau acțiunilor în justiție având ca

obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și

Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Or,

obiectul prezentei acțiuni îl constituie restituirea prețului de piață al

imobilului dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare

(constatare dedusă din aceea că nemaiputând fi constatat nu, contractul este

prezumat valabil), pe care reclamanții l-au pierdut prin admiterea unei acțiuni

în revendicare formulată împotriva lor de către fostul proprietar al

imobilului.

Susținerile

recurentului legate de posibilele temeiuri ale acțiunii, principiul

relativității efectelor contractului, îndeplinirea condițiilor referitoare la

răspunderea pentru evicțiune, neîndeplinirea condițiilor privitoare la novație,

sunt pur teoretice, fără legătură cu cauza juridică a litigiului, trecând peste

faptul că este greșită și susținerea din recurs în sensul anulării în

cauză a titlului de proprietate al reclamanților, aceștia pierzând bunul

în urma acțiunii în revendicare, fără să le fi fost anulat în prealabil

contractul. De asemenea, recurentul ignoră principiul potrivit căruia

dispozițiile speciale, cum sunt cele ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

derogă de la normele generale, la care acesta face trimitere în motivarea

recursului, menționate anterior.

Aceeași

ar fi fost situația în care ar fi rămas soluția instanțelor de fond în sensul

obligării rec