ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1352/2013

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții G.M. și G.Ș. împotriva pârâților Municipiul București prin Primar General și Ministerul Economiei și Finanțelor aceștia au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la restituirea sumei de 2.942,1756 reactualizată la data efectuării plății reprezentând prețul achitat pentru apartamentul nr. 12 din București, să fie obligați pârâții la plata sumei de 3.000 Ron, reprezentând sporul de valoare adus imobilului și la plata diferenței dintre valoarea de piață a apartamentului și suma restituită cu titlu de preț reactualizat, cât și a sumei reprezentând sporul de valoare și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin contractul de vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1997 au cumpărat de la Primăria Municipiului București apartamentul nr. 12 din București, pentru suma de 25.883.007 lei. Au arătat că apartamentul achiziționat este compus din 4 camere, hol, bucătărie, cămară, culoar, wc, balcon, baie, pivniță și 2 camere de serviciu la mansardă, cu o suprafață utilă de 132,08 mp precum și o cotă indiviză de 12,69 % din imobil. Apartamentul a fost deținut anterior de reclamanți în calitate de chiriași prin contractul de închiriere din 15 iulie 1989, contract reînnoit sub nr. 23176 din 10 iunie 1994. Ulterior, reclamanții au solicitat prin cererea nr. 38325 din 06 octombrie 1996 cumpărarea imobilului, ocazie cu care mandatara Primăriei Municipiului București, a precizat că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu prin Decretul Lege nr. 92/1950 și intră sub incidența Legii nr. 112/1995.

Oficiul juridic al SC F. SA a confirmat că imobilul nu a fost revendicat de fostul proprietar. S-a arătat că, în calitate de chiriași și ulterior proprietari ai apartamentului, reclamanții au efectuat lucrări de conservare și întreținere a acestuia având drept consecință mărirea valorii sale. Așa fiind, apartamentul a fost tencuit, gletuit și zugrăvit integral, s-a montat faianță în baie și bucătărie, s-a înlocuit instalația electrică și instalația de alimentare cu apă și gaze, s-au înlocuit toate instalațiile sanitare, uși, etc., arătând că aceste lucrări s-au executat datorită stării avansate de degradare în care se afla imobilul, fiind construit în jurul anului 1920, cu materialele existente la acea epocă.

După mai bine de 9 ani de la cumpărarea imobilului, respectiv la data de 15 martie 2006, G.M.G.D. a chemat în judecată Municipiul București prin Primar General, SC F. SA și pe reclamanți, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1997, lăsarea în deplină proprietate a imobilului și evacuarea reclamanților. Prin sentința civilă nr. 1974 din 14 martie 2007 pronunțată în dosarul nr. 13189/300/2006 al Judecătoriei Sectorului 2 București s-a admis în parte cererea privind obligarea la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului, s-a admis excepția prescripției dreptului de a solicita nulitatea contractului de vânzare cumpărare și s-a respins evacuarea.

Sentința a rămas irevocabilă prin respingerea căilor de atac. Prin efectul admiterii acțiunii în revendicare formulate de G.M.G.D., în calitate de terț față de contractul de vânzare cumpărare în prezenta cauză devin aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind restituirea prețului actualizat și a sporului de valoare adus imobilului și ale art. 1337 C. civ. referitoare la obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune. În drept, au fost invocate art. 48 din Legea nr. 10/2001, art. 50 din Legea nr. 10/2001, art. 969, art. 1337-1351 C. civ. Reclamanții au formulat la data de 12 martie 2009 cerere modificatoare prin care au solicitat obligarea pârâților la plata prețului de piață al imobilului compus din apartamentul nr. 12 din București, format din 4 camere, hol, bucătărie, cămară, culoar, WC, balcon, baie, pivniță, două camere de serviciu la mansardă în suprafață utilă de 132,08 m.p.

și terenul situat sub construcție în suprafață de 34,57 m.p. În drept, s-au invocat art. 132 alin. (1) C. proc. civ., art. 50, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Pârâta Municipiul București, prin Primar General, a depus întâmpinare - cerere de chemare în garanție în cuprinsul căreia a invocat excepția lipsei calității procesual pasive. S-a arătat că reglementarea cu caracter special din art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, este derogatorie de la dreptul comun în materia evicțiunii, impunând altei persoane decât vânzătorul, obligația de restituire a prețului vânzării.

Este adevărat că textul legal menționat face referire la situația în care contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul legii 112/1995 a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească, însă în practica judecătorească el se aplică prin analogie și în situația în care cumpărătorul în temeiul legii nr. 112/1995 a fost evins de proprietar, fără a i se desființa contractul de vânzare cumpărare. În cazul în care instanța va trece peste această excepție, pârâta solicită chemarea în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor. Pe fond răspunderea pentru evicțiune presupune două elemente cumulativ prevăzute de lege, respectiv plata prețului și despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. În speță, cele două elemente nu sunt întrunite.

Acțiunea de față este una în pretenții, respectiv obținerea unei sume de bani care potrivit legii nr. 112/1995 și Hotărâre de Guvern nr. 20/1996 nu a intrat în bugetul Primăriei Municipiului București, ci în contul Ministerului Economiei și Finanțelor. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare - cerere de chemare în garanție la data de 06 martie 2009 prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor pentru că art. 50, alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 arată că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar.

Având în vedere că la acest moment nu există o sentință definitivă și irevocabilă prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, nu se poate justifica calitatea procesual pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor. De asemenea, potrivit principiului relativității contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și autorii reclamantei este terț față de contract. Pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ teritorială vânzătoare.

Mai mult în situația evingerii cumpărătorilor prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare cumpărare, în conformitate cu disp. art. 1337 C. civ., devine aplicabilă obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei, Primăria Municipiului București. În situația în care instanța va trece peste excepția lipsei calității procesual pasive a solicitat chemarea în garanție a Municipiului București prin Primar General și a SC F. SA. Prin sentința civilă nr. 5712 din 18 iunie 2009, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București - Secția Civilă în dosarul nr. 680/300/2009, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de G.M. și G.Ș. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și Ministerul Economiei și Finanțelor.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții G.M. și G.Ș., cererea lor fiind înregistrată sub nr. unic dosar 680/300/2009 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă. Prin decizia civilă nr. 538 din 17 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr. 680/300/2009, s-a admis apelul formulat de apelanții reclamanți G.M., G.Ș., împotriva sentinței civile nr. 5712 din 18 iunie 2009 pronunțata de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 680/300/2009 în contradictoriu cu intimații pârâți Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primar General, SC F. SA; s-a admis excepția de necompetență materială a judecătoriei invocată din oficiu; s-a anulat sentința atacata și s-a trimis cauza la Registratura Generală spre repartizare aleatorie pentru judecarea de către tribunal ca primă instanța de fond.

Prin sentința civilă nr. 1584 din data de 27 septembrie 2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primarul General și SC F. SA și în consecință a respins acțiunea, așa cum a fost modificată, în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, și SC F. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis în parte acțiunea, așa cum a fost modificată, formulată de reclamanții G.M. și G.Ș., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 25.883.07 lei reactualizată, reprezentând prețul plătit de reclamanți.

Prin încheierea de ședință din 13 decembrie 2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis cererile de îndreptare erori materiale formulate de reclamanții G.M. și G.Ș. și de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 1584 din 27 septembrie 2011 în sensul că suma la plata căreia este obligat Ministerul Finanțelor Publice către reclamanții G.M. și G.Ș. este de 25.883.007 lei (ROL), reactualizată la data punerii în executare a hotărârii și nu a sumei de 25.883.07 lei reactualizată, cum din eroare s-a menționat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții G.M., G.Ș. și apelantul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Prin decizia nr. 275A din 28 iunie 2012, Curtea de Apel București - Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Analizând cu prioritate motivele de apel invocate de apelantul-pârât care repune astfel în discuție chestiunea normelor ce se aplică raportului juridic dedus judecății și, corelativ, lipsa calității sale procesuale față de pretențiile formulate de reclamanți, Curtea a constatat că în mod corect instanța de fond a apreciat că în speță sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, cât timp ipoteza avută în vedere de aceste norme speciale se regăsește în prezenta cauză, neputându-se aplica norma generală, respectiv dreptul comun în materia evicțiunii – Codul civil, de la care se derogă prin legea reparatorie în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 50 1 din același act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". În condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („prețul de piață") rezultă că singura rațiune acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ca făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală aparținând Ministerului Finanțelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii - criticile apelantului vizând lipsa legitimării sale procesuale în cadrul acțiunii neputând fi deci primite.

De asemenea, față de cele expuse anterior privind normele legale incidente în speță, sunt vădit neîntemeiate susținerile apelantului-pârât privind regulile din materia evicțiunii și răspunderea vânzătorului în această materie conform dreptului comun - Codul civil. Curtea constată că nu sunt întemeiate nici criticile aceluiași apelant cu privire la respingerea prin sentința atacată a cererii de chemare în garanție a SC F. SA, având în vedere că obligația de a restitui contravaloarea întregului preț achitat de reclamanți este stabilită de prevederile exprese ale legii speciale exclusiv în sarcina sa. Astfel, trebuie observat că aceste prevederi impun restituirea integrală a prețului - indiferent de împrejurarea încasării unei părți din acesta, comisionul de 1% din preț, de societățile ce administrau patrimoniul imobiliar, conform art. 41 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, nu pot fi reținute apărările apelantului-pârât privind faptul că la restituirea sumelor pretinse de reclamanți trebuia să se țină seama și de împrejurarea că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare comisionul de 1% nu a fost încasat de pârât, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice fiind, conform legii, restituirea prețului actualizat "plătit" de foștii chiriași. În raport de pretențiile apelantului-pârât și susținerile formulate de acesta în sprijinul solicitării sale, nu se poate reține existența vreunei obligații de garanție, legală sau convențională, care să poată fi valorificată pe această cale, Curtea remarcând în acest context și că principalul argument al apelantului-pârât este împrejurarea că pronunțarea sancțiuni anulării contractului de vânzare-cumpărare ar fi imputabilă și mandatului vânzătorului, împrejurare care nu se regăsește însă în prezenta cauză.

Apelul formulat de reclamanți este, de asemenea, nefondat. Astfel cum se reține din textul legal mai sus-menționat, o condiție pentru nașterea dreptului la despăgubiri constând în prețul de piață al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privința caselor naționalizate.

Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului - o noțiune care, pe de altă parte, în prezent are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă acum în această materie și „ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. (2 1 ) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009 - instanța trebuie să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995 în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, numai la restituirea prețului actualizat (art. 50 alin. (1)). Prin urmare, instanța este chemată să distingă între o desființare a contractului respectiv cauzată de «eludarea» prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului, intervenită în condițiile în care contractul a fost încheiat cu respectarea strictă a prevederilor Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte, toată această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate a actului trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate. Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut, prin raportare la cele statuate prin decizia civilă nr. 326 din 25 februarie 2008 de Curtea de Apel București - Secția a IlI-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, că nu este întrunită în speță condiția menționată impusă de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului de piață al imobilului.

Chiar dacă prin respectiva decizie a fost menținută de către instanța de recurs hotărârea instanței de apel, decizia civilă nr. 1211 din 17 octombrie 2007 a Tribunalului București Secția a IV-a Civilă, prin care se arătase că se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate în acțiunea în revendicare, fără anularea prealabilă a contractului de vânzare-cumpărare ce reprezenta titlul reclamanților din prezenta cauză, neavând relevanță nici buna credință a acestora la momentul perfectării contractului, instanța de control judiciar a înțeles să răspundă criticilor de recurs aduse deciziei tribunalului făcând propria analiză a problemelor de drept discutate în acea cauză, arătând expres din această perspectivă că "constatarea nevalabilității titlului statului are drept consecință, faptul că fostul proprietar nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului înstrăinat astfel, cu nesocotirea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995". Contrar celor afirmate de apelanții-reclamanți, instanța de fond nu putea, în analiza acțiunii de față, să nu țină seama de faptul că printr-o hotărâre irevocabilă s-a statuat că titlul invocat de reclamanți, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997, a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995 și, ca atare, nu mai poate avea efecte juridice, legitimând pretențiile acestora.

Decizia amintită, pronunțată în contradictoriu cu reclamanții din prezenta cauză, produce față de aceștia efectele relativității lucrului judecat, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 1201 C. civ., ei nu mai pot solicita reluarea verificării jurisdicționale asupra aspectelor deja tranșate în mod irevocabil. Apelanții-reclamanți, prin critica adusă sub acest aspect sentinței apelate, ignoră incidența acestor efecte, omițând că autoritatea sau puterea lucrului judecat este o calitate atașată verificării și sancționării jurisdicționale, împiedicând reluarea aceluiași litigiu asupra unor chestiuni dezbătute și analizate de o instanță în cadrul și pe parcursul procedurii contencioase. Altfel spus, finalitatea puterii de lucru judecat impune ca drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

Este adevărat că în doctrina și practica judecătorească în materie s-a arătat că autoritatea lucrului judecat se atașează în general dispozitivului hotărârii - adică la ceea ce realmente a fost judecat, fiind tranșat prin dispozitiv - iar nu considerentelor, care constituie justificarea în fapt sau în drept a dispozițiilor instanțelor. Totuși, beneficiază de autoritatea lucrului judecat acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii sau acelea care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta. De asemenea, nu trebuie omis faptul că intră în sfera autorității lucrului judecat și chestiunile incidentale pe care instanța nu le-a abordat direct și expres, dar care în mod necesar trebuiau rezolvate pentru a ajunge la soluția de fond adoptată - întrucât dispozitivul hotărârii le cuprinde implicit.

Or, trebuie remarcat că în cadrul deciziei sus-menționate analiza valabilității titlului statului asupra bunului revendicat este subsumată analizei acțiunii în revendicare, reprezentând o chestiune prealabilă care, în opinia instanțelor anterioare, trebuia stabilită în cadrul acțiunii petitorii cu care fuseseră învestite și care presupunea în speță compararea titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante. Nu pot fi deci primite nici susținerile apelanților-reclamanți prin care se tinde la repunerea în discuție a acestui aspect tranșat definitiv și irevocabil, cu justificarea că acesta nu s-ar regăsi și în dispozitivul hotărârii la care tribunalul s-a raportat în cauza de față, în conformitate cu dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

În consecință, fată de prevederile legale aplicabile cauzei deduse judecății, Curtea constată că este corectă statuarea tribunalului în sensul că reclamanții nu sunt îndreptățiți la încasarea unei despăgubiri egale cu valoarea prețului de piață al imobilului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții G.M. și G.Ș. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. În motivarea recursului reclamanții au arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, pentru considerentele ce urmează. Potrivit art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului de piață al imobilelor este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființarea acestuia prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Reclamanții G. îndeplinesc ambele condiții prevăzute de lege pentru a beneficia de restituirea prețului de piață al apartamentului nr. 12 situat în București. Legiuitorul a statuat în art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, republicată, că, prin contract desființat, se înțelege atât situația în care contractul de vânzare - cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, dar s-a admis acțiunea în revendicare.

Ca urmare, termenul de „desființare" a contractului are un sens mai larg decât lipsirea de efecte juridice a actului ca urmare a declarări nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă în această materie, prin voința legiuitorului și „ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptata împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, aspect ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civila nr. 1974 din 14 martie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 13189/300/200, recurenții reclamanți au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament nr. 12 situat în București, format din 4 camere, hol, bucătărie, cămară, culoar, WC, balcon, baie, pivniță, două camere de serviciu la mansardă, în suprafață utilă de 132,08 m.p. și terenul situat sub construcție în suprafață de 34,57 m.p. reclamantului G.M.G.D. în urma comparării titlurilor de proprietate.

Prin decizia civila nr. 1211 din 17 octombrie 2007 a fost respins apelul declarat de reclamanții din prezenta cauză, ca nefondat, tribunalul reținând în considerentele hotărârii (fila 11 penultimul alineat) următoarele : „cu toate acestea tribunalul constata ca se impune menținerea sentinței apelate, având în vedere ca și fără acest argument, titlul reclamanților este mai bine caracterizat având în vederi ca provine de la adevăratul proprietar al imobilului, în timp ce apelanții au dobândit bunul, de la un neproprietar". Prin decizia civila nr. 326/2008 pronunțata de Curtea de Apel București - Secția a III a Civila și pentru Cauze cu Minori și de Familie a fost respins recursul declarat de reclamanții din prezenta cauză, ca nefondat.

Sentința civila nr. 1974/2007 este irevocabila ceea ce duce la concluzia ca reclamanții din prezenta cauză îndeplinesc prima condiție de admisibilitate prevăzuta de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul de vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1997 a fost desființat printr-o hotărâre definitiva și irevocabila. În ceea ce privește a doua condiție prevăzută de art. 50 1 din legea nr. 10/2001, pentru a analiza dacă sunt întrunite cerințele de validitate a contractului de vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1997 instanța trebuie să se raporteze la aspectele de fapt și drept reținute prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

Prin sentința civilă nr. 5510 din 28 iunie 2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 3865/300/2006, definitivă și în irevocabilă prin neapelare, s-a respins capătul de cerere formulat de G.G.M.D. în contradictoriu cu reclamanții G.M. și G.Ș., având ca obiect anularea contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997, ca fiind prescris, și s-a disjuns cauza cu privire la revendicare, formându-se dosarul nr. 13189/300/2006.

Pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 1974/2007 pronunțată în dosarul nr. 13189/300/2006 de Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă prin decizia civilă nr. 1211 din 17 octombrie 2007 și irevocabilă prin decizia civilă nr. 326/2008 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admisă acțiunea în revendicare, respectiv reclamanții G. au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, fără a cuprinde nicio dispoziție privind valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997. Dimpotrivă, acțiunea în revendicare a fost admisa în urma comparării titlurilor de proprietate, cel al reclamantului G. cu al pârâților G., ceea ce înseamnă că instanța a avut în vedere două titluri valabile, analizând criteriile de preferabilitate a acestora.

În situația în care, contractul de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997 nu era valabil - încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 - atunci instanțele nu ar fi comparat cele două titluri de proprietate și ar fi constatat în hotărârile pronunțate reclamantul G.G.M.D. are titlu de proprietate, iar pârâții G.M. și G.Ș. nu dețin titlu de proprietate. Constatarea nevalabilității titlului statului nu are drept consecință nulitatea contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997, neexistând nicio hotărâre prin care să se fi constatat nulitatea sau anularea actului de vânzare - cumpărare al reclamanților G.M. și S., ci faptul ca vechiul proprietar nu si-a pierdut dreptul de proprietate (art. 2 alin. (2) din legea nr. 10/2001).

Cerințele de valabilitate trebuie analizate prin raportare la aspectele de fapt și drept reținute în hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă.

Analizând considerentele deciziei civile nr. 1211 din 17 octombrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 13189/300/2007 de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, se constată că instanța a înlăturat motivarea instanței de fond și cu toate acestea a menținut sentința civilă nr. 1974 din 14 martie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 13189/300/2006, reținând : „cu toate acestea tribunalul constată că se impune menținerea sentinței apelate, având în vedere că și fără acest argument titlul reclamanților este mai bine caracterizat având în vedere că provine de la adevărul ui proprietar al imobilului, în timp ce apelanții au dobândit bunul de la un neproprietar În aceste condiții reclamantul este îndreptățit să obțină restituirea bunului ie la dobânditor, urmând ca statul să răspundă față de acesta fiindcă i-a vândut un bun care nu se găsea în proprietatea sa". Interpretarea logică a hotărârii definitive și irevocabile duce la concluzia că statul, prin mandatarii săi, a vândut soților G., un imobil care nu era în proprietatea sa sau mai bine spus reclamanții G. au cumpărat de la un non dominus.

Ca urmare, instanțele de fond și apel trebuiau sa analizeze daca se poate retine cea mai mica vinovăție în sarcina reclamanților G.M. și G.Ș., la momentul perfectării contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997, aspect care nu a fost tranșat de nicio instanța. La soluționarea cauzei trebuie să se aibă în vedere aspectele de fapt și drept care probează buna lor credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997. Scopul urmărit de către reclamanți a fost acela de a cumpăra un apartament în care să locuiască, fără a eluda prevederile legii nr. 112/1995, fiind de bună credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997, iar într-un litigiu privind nulitatea sau anularea actului, chiar în condiții de nevalabilitate a titlului statului (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), pot invoca în favoarea lor excepția validității aparenței de drept.

Este nedrept ca instanța de apel sa se prevaleze ce o singura fraza din decizia civila nr. 326/2008, fără a avea în vedere contextul în care a fost menționata, cu atât mai mult cu cat hotărârea a fost pronunțata în recursul declarat de G.M. și G.Ș., ceea ce duce la concluzia ca prin recursul declarat si-au agravat situația, lucru care nu este posibil. Prin hotărârea atacata, instanța a încălcat și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat ca titlul de proprietate al subdobânditorului de buna credința, constituit în baza Legii nr. 112/1995 este protejat prin art. 1 din Primul Protocol la CEDO.

În cauza Raicu contra României, Curtea a reținut că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproporționate astfel încât persoanele care si-au dobândit bunurile cu buna credința sa nu fie aduse în situația de a suporta pierderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. In condițiile în care reclamanții G. au fost obligați sa lase în deplina proprietate și posesie imobilul cumpărat cu buna credința, aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, în favoarea reclamanților presupune acordarea prețului de circulație a imobilului în condițiile prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001, avându-se în vedere criteriul proporționalității. Având în vedere faptul că reclamanții au cumpărat apartamentul nr. 12 situat în București, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, apreciază că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

În motivarea recursului pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a arătat următoarele. Hotărârea pronunțata de Curtea de Apel București Secția IlI-a Civila a fost data cu încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). 1. În mod greșit, instanța de apel a apreciat ca în cauza dedusa judecații are calitate procesuala pasiva Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N.

SA este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Stabilirea calității procesuale pasive implica, în speța, clarificarea prealabila a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații. Sub acest aspect, deși în practica instanțelor și chiar a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plata ar fi întemeiata pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (in acest sens invocam decizia civila nr. 4929 din 29 octombrie 2001 a CSJ), în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și a constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului nu este justa o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urmat.

C. civ., întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie sa ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza și regula îmbogățirii fără justa cauza, fapt ce conduce la concluzia ca restituirea trebuie sa aibă în vedere prețul actualizat, văzând și dispozițiile art. 970 C. civ. Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G.

nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauza, fără însă ca prin aceasta sa se creeze cum s-a arătat un raport obligațional direct intre persoanele îndreptățite sa primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătoreasca și Ministerul Finanțelor Publice care numai administrează fondul cu aceasta destinație. Pentru a retine opinia contrara, în sensul ca ex lege s-a stabilit calitatea procesuala pasiva a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, reținere bazata pe argumente juridice, ar însemna ca prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ.

Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ) si, în plus, novațiunea nu se prezuma, voința - animus donandi - de a o face trebuind sa rezulte evident din act (art. 1130 C. civ). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novațiunea. Prin urmare, Primăria Municipiului București, prin mandatarul acesteia SC F. SA, are calitate procesuala pasiva în cauza dedusa judecații, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții. 2. În al doilea rând, apreciază ca în mod greșit instanța de apel a menținut obligația de plata a prețului actualizat în sarcina instituției recurente având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ.

care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totala sau parțiala prin fapta unui terț. Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o "dispoziție speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuala pasivă acestei instituție, cat timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitiva și irevocabila, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburare de drept, este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauza. Nu poate fi antrenata răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere ca în prezenta acțiune nu exista culpa acestei instituții.

Solicită a se avea în vedere și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Daca lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauza, vânzătorul (Primăria Municipiului București) este dator sa plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii." 3. Instanța de apel în mod greșit a reținut în considerentele deciziei atacate ca motivul de apel referitor la restituirea comisionului de 1% încasat de SC F. SA nu este întemeiat, întrucât dispozițiile legale nu fac vorbire de vreo restituire a comisionului încasat de unitatea specializata în vânzarea apartamentelor, respectiv intimata chemata în garanție SC A.V.L.B.

SA". Având în vedere ca SC F. SA a încasat un comision de 1% din prețul achitat de reclamanți la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 20 ianuarie 1997, instanța de apel, în condițiile în care a menținut obligația de plata a Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului reactualizat, trebuia sa dispună obligarea acesteia la plata inclusiv a comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare amintit mai sus.

În conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: „ Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile B.C.R. SA, după caz." Din textul de lege menționat mai sus reiese clar ca acest comision de 1% a fost reținut de mandatarul Primăriei Municipiului București în speța SC F. SA.

Ministerul Finanțelor Publice nu a avut calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare cumpărare și prin urmare nu poate fi obligata la restituirea acestuia. Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997, mandatara Primăriei Municipiului București fiind SC F. SA care a și încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului. Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de către pârât și fondat recursul declarat de către reclamanți pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul formulat de către reclamanți, înalta Curte a reținut că potrivit art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Aparent acest text de lege nu este foarte clar, părând a exista o contradicție între faptul că un contract ar fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și totuși desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În mod evident nu poate avea în vedere decât situația contractelor cu privire la care nu s-a formulat cerere de constatare a nulității absolute în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sau care, deși formulată, a fost respinsă ca neîntemeiată, și care, deși valabile, nu au fost considerate preferabile titlurilor foștilor proprietari ale căror imobile au fost naționalizate fără titlu valabil, în cadrul unei acțiuni în revendicare. Această interpretare este evidentă întrucât legiuitorul a prevăzut expres în art. 50 alin. (2) situația contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în cazul cărora cumpărătorii nu au dreptul decât la restituirea prețului actualizat, normă care, de altfel, reprezintă o reiterare a principiului repunerii în situația anterioară, ca efect al constatării nulității contractului.

Reclamantul trebuia să facă dovada că a pierdut imobilul ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar împotriva sa, și că actul său de proprietate nu a fost constatat nul. În acest mod contractul său, deși valabil (nu a fost constatat nul), a devenit ineficace, deci, în concepția legiuitorului, a fost desființat. Constatarea nulității prin definiție nu poate interveni decât în cazul unui contract încheiat cu eludarea dispozițiilor legale și nu dacă a fost încheiat cu respectarea acestora.

În ceea ce privește susținerile instanței de apel în sensul că nu se poate reține încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, raportat la prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât prin decizia civilă nr. 326 din 25 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IlI-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost menținută de către instanța de recurs hotărârea instanței de apel (decizia civilă nr. 1211 din 17 octombrie 2007 a Tribunalului București Secția a IV-a Civilă), prin care se arătase că se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate în acțiunea în revendicare, fără anularea prealabilă a contractului de vânzare-cumpărare ce reprezenta titlul reclamanților din prezenta cauză, neavând relevanță nici buna credință a acestora la momentul perfectării contractului, dar instanța de control judiciar a înțeles să răspundă criticilor de recurs aduse deciziei tribunalului făcând propria analiză a problemelor de drept discutate în acea cauză, arătând expres din această perspectivă că faptul "constatării nevalabilității titlului statului are drept consecință, faptul că fostul proprietar nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului înstrăinat astfel, cu nesocotirea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995", înalta Curte le-a constatat nefondate pentru următoarele considerente.

Valabilitatea contractului reclamanților și atitudinea subiectivă a acestora la data încheierii contractului putea fi analizată în cadrul litigiului care ar fi avut ca obiect constatarea nulității contractului, acțiune care a fost respinsă ca prescrisă prin sentința civilă nr. 1974 din 14 martie 2007 a Judecătoriei sectorului 2, pronunțată în cadrul cauzei finalizată prin decizia menționată anterior. Analizarea dacă un contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale de la data încheierii sale este în directă legătură cu posibilitatea de a cere constatarea nulității acelui contract. În speță se pune problema dacă, referitor la un contract cu privire la care s-a respins o acțiune de constatare a nulității, ca prescrisă în cazul de față, se mai poate verifica dacă actul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în cadrul unei acțiuni ulterioare.

Din analiza art. 45 din Legea nr. 10/2001 rezultă că potrivit art. 45 alin. (1) actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor acestei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, iar potrivit alin. (2), (4) se poate constata nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, doar dacă, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil actul a fost încheiat cu rea credință (Legea nr. 112/1995 privind doar imobilele preluate cu titlu, buna credință presupunea necunoașterea nevalabilității titlului statului), iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, actul a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Conform art. 45 alin. (5) prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an (ce a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a acestei legi. Atâta timp cât s-a prescris dreptul de a cere constatarea nulității pe motiv că a fost încheiat contractul cu încălcarea (eludarea) prevederilor Legii nr. 10/2001, apreciem că nu se mai poate cere acest lucru nici pe cale de excepție, în cadrul unei acțiuni cum este cea de față prin care se încearcă obținerea despăgubirilor pentru pierderea dreptului de proprietate, și cu atât mai puțin nu se putea verifica acest aspect în cadrul soluționării acțiunii în revendicare formulată odată cu cererea de constatare a nulității contractului cu depășirea termenului de prescripție, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește cele reținute, în decizia dată în recurs, în cadrul acțiunii în revendicare, în sensul că faptul "constatării nevalabilității titlului statului are drept consecință, faptul că fostul proprietar nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului înstrăinat astfel, cu nesocotirea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995", nu se poate aprecia că a intrat în puterea lucrului judecat faptul că a fost încheiat contractul încheiat de către reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995 fără respectarea prevederilor acestei legi, în sensul art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru următoarele considerente. Ceea ce trece în puterea lucrului judecat este dispozitivul hotărârii, considerentele dobândind acest efect numai în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în acesta.

Obiectul acelui litigiu nu era stabilirea dacă contractul de vânzare cumpărare în cauză a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cererea de constatare a nulității acestui contract fiind respinsă ca prescrisă, ci doar stabilirea dacă acțiunea în revendicare era întemeiată. Or, așa cum se reține atât în doctrină cât și în jurisprudență în mod constant, în cadrul acțiunii în revendicare se pornește de la premisa că titlurile părților sunt valabile, și se compară titlurile autorilor părților pentru a se determina care este mai caracterizat.

În aceste condiții, considerentele instanței de recurs (formulate chiar în recursul declarat de reclamanții din prezenta cauză, instanțele anterioare reținând că se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate în acțiunea în revendicare, fără anularea prealabilă a contractului de vânzare-cumpărare ce reprezenta titlul reclamanților din prezenta cauză, neavând relevanță nici buna credință a acestora la momentul perfectării contractului) prin care se reține încheierea contractului în temeiul Legii nr. 112/1995 cu nesocotirea dispozițiilor art. 9, ca o consecință a constatării nevalabilității titlului statului, sunt străine de obiectul cauzei cu care a fost sesizată instanța de recurs, și anume soluția asupra acțiunii în revendicare.

Astfel, este greșită reținerea instanței de apel în sensul că ar fi intrat în puterea lucrului judecat considerentele privind încheierea contractului cu nesocotirea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995. În consecință, reclamanții se încadrează în prevederile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 având dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Valoarea de piață a imobilului a fost determinată prin raportul de expertiză întocmit în fața primei instanțe de fond (filele 23-28, dosarul tribunalului) la suma de 828.168 lei.

Referitor la recursul declarat de către pârât, înalta Curte a constatat nefondate motivele de recurs prin care se susține lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, și netemeinicia acțiunii formulate împotriva sa prin invocarea acelorași argumente, având în vedere că, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 coroborate cu cele ale art. 50 alin. (2 1 ) și 3, potrivit cărora restituirea prețului, în cazul cererilor sau acțiunilor în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Or, obiectul prezentei acțiuni îl constituie restituirea prețului de piață al imobilului dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare (constatare dedusă din aceea că nemaiputând fi constatat nu, contractul este prezumat valabil), pe care reclamanții l-au pierdut prin admiterea unei acțiuni în revendicare formulată împotriva lor de către fostul proprietar al imobilului.

Susținerile recurentului legate de posibilele temeiuri ale acțiunii, principiul relativității efectelor contractului, îndeplinirea condițiilor referitoare la răspunderea pentru evicțiune, neîndeplinirea condițiilor privitoare la novație, sunt pur teoretice, fără legătură cu cauza juridică a litigiului, trecând peste faptul că este greșită și susținerea din recurs în sensul anulării în cauză a titlului de proprietate al reclamanților, aceștia pierzând bunul în urma acțiunii în revendicare, fără să le fi fost anulat în prealabil contractul. De asemenea, recurentul ignoră principiul potrivit căruia dispozițiile speciale, cum sunt cele ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, derogă de la normele generale, la care acesta face trimitere în motivarea recursului, menționate anterior.

Aceeași ar fi fost situația în care ar fi rămas soluția instanțelor de fond în sensul obligării rec