ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1433/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin acțiunea înregistrata pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 10 decembrie 2009, reclamantul Municipiul București prin Primar General a chemat în judecata pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se dispună obligarea acestuia la restituirea sumei de 642.837 RON reprezentând suma plătită de reclamant numiților B.I. și B.E. Reclamantul și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 998-art. 999 C. civ., ale Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 11/1996, O.U.G. nr. 184/2002. Prin sentința civilă nr. 10338 din 18 mai 2010 Judecătoria sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Prin decizia civilă nr. 108A din 3 februarie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul reclamant Municipiul București prin Primarul General, a anulat sentința atacată și a stabilit competența Tribunalului București în soluționare a cauzei în fond. Prin decizia civilă nr. 1898R din 30 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a respins ca nefondat recursul formulat de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice impotriva acestei decizii. Ca urmare, cauza a fost înaintată Tribunalului București, unde a fost înregistrată pe rolul secției a III-a civilă, sub nr. 220/3/2013. Prin sentința civilă nr. 1144 din 30 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, tribunalul a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 10024 din 25 iunie 2007 instanța a admis cererea de chemare în garanție și a obligat chematul în garanție Municipiul Bucuresti prin primarul general sa plătească numitilor B.I. și B.E. suma de 642.837 RON. Așadar, în respectivul proces s-a soluționat cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B. în contradictoriu cu Municipiul Bucuresti, chematul în garanție având posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii. Stabilindu-se în mod irevocabil în sarcina cui cade obligația de plată a sumei reprezentand contravaloarea construcției, Tribunalul nu poate admite cererea reclamantului întemeiată pe dispozițiile art. 998-art.

999 C. civ. Aceasta întrucat s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare, iar în privința temeiului de drept invocat, acesta nu își găsește aplicare. Răspunderea civilă delictuală are ca fundament fapta ilicită, or în cauză nu se arată în ce ar consta fapta ilicită pretins a fi săvârșită de pârât. Tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, răspunderea reclamantului fiind stabilită în procesul anterior, iar plata efectuată nu rezultă din săvârșirea de către pârât a unei fapte ilicite. Împotriva acestei sentințe în termen legal, reclamantul Municipiul București a declarat apel.

Prin decizia nr. 298A din 22 octombrie 2013 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul Municipiul București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 1144 din 30 mai 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că prin sentința civilă nr. 10024 din 25 iunie 2007 instanța a admis cererea de chemare în garanție și a obligat chematul în garanție Municipiul București prin Primarul General să plătească numiților B.I. și B.E. suma de 642.837 RON. Curtea a constatat că Dosarul nr. 32722/299/2005, în care s-a pronunțat această sentință, a avut ca obiect următoarele cereri: cererea principală formulată de reclamanții T.V., C.G., I.D.

și I.D.A. în contradictoriu cu pârâții B.I. și B.E., Municipiul București, sectorul 1 și SC R. SA, având ca obiect pretenția reclamanților de obligare a pârâților B.I. și B.E. să dărâme construcția edificată de aceștia din urmă în București, str. S., evaluată la suma de 603.375 RON, sau în subsidiar să le predea construcția reclamanților; cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B.I. și B.E. împotriva Municipiului București.

Prin sentința în discuție a fost admisă cererea principală, cu următoarea motivare: pârâții B. au edificat pe terenul din str. S. o construcție, în baza unui contract de concesiune încheiat cu Municipiul Bucuresti în data de 2001, precum și în baza unui certificat de urbanism și a unei autorizații de construire; aceste acte au fost anulate ulterior edificării construcției, pe cale judecătorească, pentru motivul lipsei calității de proprietar a Municipiului București asupra terenului, proprietatea aparținând reclamanților; pârâții B. au fost de bună credință la edificarea construcției, de aceea nu este primită solicitarea reclamanților de obligare a acestora să o dărâme, ci este admisă pretenția subsidiară, de predare a construcției către proprietarii terenului, în condițiile art. 492-art.

494 C. civ. Cererea de chemare în garanție a fost și ea admisă, instanța reținând reaua credință a Municipiului București, acesta fiind obligat la plata către pârâți a „contravalorii” construcției, astfel cum a rezultat din expertiză, de 603.375 RON, ca fiind prejudiciul încercat de pârâții B., de care se face vinovat chematul în garanție. Or, față de aceste temeiuri de fapt și de drept care au stat la baza obligării Municipiului Bucuresti, Curtea a constatat că toate argumentele dezvoltate de apelant prin cererea de apel referitoare la obligația de garanție pentru evicțiune reglementată de art. 1334 C. civ., precum și la dispozițiile speciale ale Legii nr. 112/1995, Legii nr. 1/2009, Legii nr. 10/2001, O.U.G.

nr. 184/2002, toate dezvoltările referitoare la fondul extrabugetar constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sunt total străine cauzei, întrucât sentința atacată nu a pus în discuție câtuși de puțin un litigiu de natura celor vizate de aceste acte normative speciale sau vreo obligație de garanție pentru evicțiune. Apelantul reclamant pare să fie în eroare cu privire la obiectul cererilor soluționate prin sentința civilă nr. 10024 din 25 iunie 2007, motivând apelul ca și cum obligația stabilită în sarcina sa este bazată pe situația de fapt a admiterii unei cereri în revendicare formulată de un proprietar deposedat de regimul comunist împotriva chiriașului cumpărător în condițiile Legii nr. 112/1995.

Ipoteza din prezenta cauză este total diferită însă, nu are nicio legatură cu vreo înstrăinare săvârșită în condițiile Legii nr. 112/1995 și nici cu domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001. Avand în vedere principiile enuntate de art. 129 C. proc. civ., în sensul că judecata se limitează în raport cu modul în care însăși partea îi conturează obiectul și cauza juridică, Curtea a constatat că cererea reclamantului nu poate fi soluționată decât în cadrul de fapt și de drept stabilit de el prin cererea de chemare în judecată.

În ce privește referirile făcute la dispozitiile art. 998 C. civ., atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel, Curtea a constatat ca apelanta reclamantă dezvoltă și sub acest aspect, în aceeași manieră eronată, ipoteza că fapta ilicită a pârâtului ar consta în „încălcarea dispozițiilor legale privind plata sumelor reprezentând prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate, dispoziții care prevăd că plata acestora se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/ 1995”. Așadar, și sub aspectul art. 998 C. civ.

apelantul reclamant se întemeiază pe o situație de fapt inexistentă în cauză și pe dispoziții legale neincidente în cauză. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin primarul general, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului a susținut că în pricina în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 10024/2007 pârâții B.I. și B.E. au căzut în pretenții și au fost obligați să restituie imobilul în litigiu. Or, legiuitorul a stabilit în mod clar în conținutul Legii nr. 112/1995, la art. 13 alin. (6), că prețul plătit de chiriașii cumpărători se constituie într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Economiei și Finanțelor, acesta fiind folosit în mod efectiv pentru plata despăgubirilor proprietarilor și moștenitorilor acestora.

Aceleași prevederi se găsesc și în art. 39 și art. 40-art. 42 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, precum și în dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 184/2002. A susținut că deși a figurat ca parte contractantă, nu a încasat prețul efectiv al vânzării, care a fost preluat de fostele I.C.R.A.L.-uri și vărsat în contul Ministerului Finanțelor Publice. Pentru aceste argumente a solicitat modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de modificare prevăzut de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: Cererea dedusă judecății de către recurentul-reclamant are ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 642.837 RON, ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale a acestuia, în temeiul dispozițiilor art. 998-art.

999 C. civ. Așa cum corect a reținut instanța de apel, în aplicarea principiului disponibilității, respectiv a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul hotărăște numai asupra cererii deduse judecății. Pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală este necesară întrunirea condițiilor prevăzute de lege în ceea ce privește prejudiciul, fapta culpabilă, vinovăția pârâtului, dar și existența unei legături de cauzalitate între fapta culpabilă și prejudiciu. Or, reclamantul Municipiul București solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei pe care a achitat-o pârâților B.I. și B.E., în temeiul sentinței civile nr. 10024 din 25 iunie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

Această sentință (Dosarul nr. 43474/299/2009 al Judecătoriei sectorului 1 București), care constituie titlul pârâților, stabilește irevocabil că reaua credință în încheierea contractului de concesiune pentru teren poate fi imputată exclusiv chematului în garanție Municipiul București care, la șapte luni după pronunțarea deciziei civile nr. 263/200 a Curții de Apel București, prin care a fost obligat să restituie terenul, a semnat cu pârâții B. un asemenea contract, cunoscând că nu mai are un drept de proprietate asupra imobilului. Atât contractul de concesiune, cât și certificatul de urbanism și autorizația de construire au fost anulate prin hotărâri judecătorești irevocabile. În aceste condiții, în care obligarea la plata unei sume de bani se datorează exclusiv conduitei reclamantului, nu se poate reține vreo faptă culpabilă a pârâtului în crearea împrejurărilor de fapt care au avut această consecință.

Înalta Curte observă, de altfel, că nici reclamantul nu a reușit să precizeze care este fapta culpabilă care atrage răspunderea delictuală a Ministerului Finanțelor Publice. Căderea în pretenții a pârâților B. față de reclamanții din cauza în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 10024 din 25 iunie 2007, nu-l îndreptățește pe recurentul-reclamant să acționeze pentru recuperarea unui prejudiciu pe care l-a creat prin culpa sa exclusivă, constatată ca atare printr-o hotărâre irevocabilă. Așa cum corect s-a reținut prin decizia atacată, dispozițiile legale invocate de reclamant, respectiv Legea nr. 112/1995, Normele metodologice de aplicare a acesteia și O.U.G. nr. 184/2002, nu sunt aplicabile situației de fapt deduse judecății.

Toate aceste norme reglementează situația chiriașilor-cumpărători ai unor imobile preluate de stat, ale căror contracte încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/2005, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, chiar dacă contractul de concesiune al terenului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare a construcției existente pe acest teren, au fost anulate de o instanță, încheierea actelor juridice respective nu a avut loc sub imperiul legilor invocate de recurentul-reclamant, pentru ca acesta să aibă dreptul de a cere restituirea prețului din fondul extrabugetar special constituit la dispoziția intimatului-pârât.

Premisa de la care pornește construcția juridică ce justifică promovarea cererii de chemare în judecată este greșită, atâta vreme cât în speță nu este vorba despre evingerea unor cumpărători al căror titlu a fost dobândit în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/2005, ci despre încheierea unui contract de concesiune de către un non dominus, care, fiind parte în cauza în care a fost obligat să restituie terenul în litigiu, cu știință, a încheiat acte de dispoziție cu privire la un bun despre care cunoștea că nu mai este proprietatea sa. Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că argumentele cuprinse în recursul pendinte nu se constituie în veritabile critici ale deciziei atacate, ci sunt doar susțineri referitoare la necesitatea aplicarea unor dispoziții legale considerate de instanța de apel ca fiind străine cauzei.

Recurentul-reclamant nu arată, însă, de ce concluzia instanței de apel este greșită și de ce normele de drept invocate s-ar aplica cererii deduse judecății, limitându-se să susțină că se află în situația reglementată de dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și ale art. 5 din O.U.G. nr. 184/2002, iar neaplicarea acestora echivalează cu lipsa de temei legal a hotărârii atacate, ori cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii de instanța de apel, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 298 A din 22 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2014.