ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1433/2014

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin acțiunea înregistrata pe rolul

Judecătoriei sectorului 1 București la data de 10 decembrie 2009, reclamantul

Municipiul București prin Primar General a chemat în judecata pe pârâtul

Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța sa se dispună obligarea acestuia la restituirea sumei de 642.837 RON

reprezentând suma plătită de reclamant numiților B.I. și B.E.

Reclamantul și-a întemeiat

cererea pe prevederile art. 998-art. 999 C. civ., ale Legii nr. 112/1995, H.G.

nr. 11/1996, O.U.G. nr. 184/2002.

Prin sentința civilă

nr. 10338 din 18 mai 2010 Judecătoria sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată

acțiunea.

Prin decizia civilă

nr. 108A din 3 februarie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

apelul formulat de apelantul reclamant Municipiul București prin Primarul General,

a anulat sentința atacată și a stabilit competența Tribunalului București în soluționare

a cauzei în fond.

Prin decizia civilă

nr. 1898R din 30 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a respins

ca nefondat recursul formulat de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice

impotriva acestei decizii.

Ca urmare, cauza a fost

înaintată Tribunalului București, unde a fost înregistrată pe rolul secției a III-a

civilă, sub nr. 220/3/2013.

Prin sentința civilă

nr. 1144 din 30 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

s-a respins ca neîntemeiată acțiunea. Pentru a pronunta aceasta sentinta, tribunalul

a reținut următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 10024 din 25 iunie 2007 instanța a admis cererea de chemare în garanție și a

obligat chematul în garanție Municipiul Bucuresti prin primarul general sa plătească

numitilor B.I. și B.E. suma de 642.837 RON. Așadar, în respectivul proces s-a soluționat

cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B. în contradictoriu cu Municipiul

Bucuresti, chematul în garanție având posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva

hotărârii. Stabilindu-se în mod irevocabil în sarcina cui cade obligația de plată

a sumei reprezentand contravaloarea construcției, Tribunalul nu poate admite cererea

reclamantului întemeiată pe dispozițiile art. 998-art. 999 C. civ. Aceasta întrucat

s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare, iar în privința

temeiului de drept invocat, acesta nu își găsește aplicare. Răspunderea civilă delictuală

are ca fundament fapta ilicită, or în cauză nu se arată în ce ar consta fapta ilicită

pretins a fi săvârșită de pârât. Tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale, răspunderea reclamantului fiind stabilită în procesul

anterior, iar plata efectuată nu rezultă din săvârșirea de către pârât a unei fapte

ilicite.

Împotriva acestei sentințe

în termen legal, reclamantul Municipiul București a declarat apel.

Prin decizia nr. 298A

din 22 octombrie 2013 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

ca nefondat apelul formulat de reclamantul Municipiul București prin Primarul General,

împotriva sentinței civile nr. 1144 din 30 mai 2013, pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a decide astfel,

Curtea a reținut că prin sentința civilă nr. 10024 din 25 iunie 2007 instanța a

admis cererea de chemare în garanție și a obligat chematul în garanție Municipiul

București prin Primarul General să plătească numiților B.I. și B.E. suma de 642.837

RON.

Curtea a constatat că

Dosarul nr. 32722/299/2005, în care s-a pronunțat această sentință, a avut ca obiect

următoarele cereri: cererea principală formulată de reclamanții T.V., C.G., I.D.

și I.D.A. în contradictoriu cu pârâții B.I. și B.E., Municipiul București, sectorul

1 și SC R. SA, având ca obiect pretenția reclamanților de obligare a pârâților B.I.

și B.E. să dărâme construcția edificată de aceștia din urmă în București, str. S.,

evaluată la suma de 603.375 RON, sau în subsidiar să le predea construcția reclamanților;

cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B.I. și B.E. împotriva Municipiului

București.

Prin sentința în discuție

a fost admisă cererea principală, cu următoarea motivare: pârâții B. au edificat

pe terenul din str. S. o construcție, în baza unui contract de concesiune încheiat

cu Municipiul Bucuresti în data de 2001, precum și în baza unui certificat de urbanism

și a unei autorizații de construire; aceste acte au fost anulate ulterior edificării

construcției, pe cale judecătorească, pentru motivul lipsei calității de proprietar

a Municipiului București asupra terenului, proprietatea aparținând reclamanților;

pârâții B. au fost de bună credință la edificarea construcției, de aceea nu este

primită solicitarea reclamanților de obligare a acestora să o dărâme, ci este admisă

pretenția subsidiară, de predare a construcției către proprietarii terenului, în

condițiile art. 492-art. 494 C. civ.

Cererea de chemare în

garanție a fost și ea admisă, instanța reținând reaua credință a Municipiului București,

acesta fiind obligat la plata către pârâți a „contravalorii” construcției, astfel

cum a rezultat din expertiză, de 603.375 RON, ca fiind prejudiciul încercat de pârâții

B., de care se face vinovat chematul în garanție.

Or, față de aceste temeiuri

de fapt și de drept care au stat la baza obligării Municipiului Bucuresti, Curtea

a constatat că toate argumentele dezvoltate de apelant prin cererea de apel referitoare

la obligația de garanție pentru evicțiune reglementată de art. 1334 C. civ., precum

și la dispozițiile speciale ale Legii nr. 112/1995, Legii nr. 1/2009, Legii nr.

10/2001, O.U.G. nr. 184/2002, toate dezvoltările referitoare la fondul extrabugetar

constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sunt total străine

cauzei, întrucât sentința atacată nu a pus în discuție câtuși de puțin un litigiu

de natura celor vizate de aceste acte normative speciale sau vreo obligație de garanție

pentru evicțiune.

Apelantul reclamant pare

să fie în eroare cu privire la obiectul cererilor soluționate prin sentința civilă

nr. 10024 din 25 iunie 2007, motivând apelul ca și cum obligația stabilită în sarcina

sa este bazată pe situația de fapt a admiterii unei cereri în revendicare formulată

de un proprietar deposedat de regimul comunist împotriva chiriașului cumpărător

în condițiile Legii nr. 112/1995.

Ipoteza din prezenta cauză

este total diferită însă, nu are nicio legatură cu vreo înstrăinare săvârșită în

condițiile Legii nr. 112/1995 și nici cu domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Avand în vedere principiile

enuntate de art. 129 C. proc. civ., în sensul că judecata se limitează în raport

cu modul în care însăși partea îi conturează obiectul și cauza juridică, Curtea

a constatat că cererea reclamantului nu poate fi soluționată decât în cadrul de

fapt și de drept stabilit de el prin cererea de chemare în judecată.

În ce privește referirile

făcute la dispozitiile art. 998 C. civ., atât prin cererea de chemare în judecată,

cât și prin cererea de apel, Curtea a constatat ca apelanta reclamantă dezvoltă

și sub acest aspect, în aceeași manieră eronată, ipoteza că fapta ilicită a pârâtului

ar consta în „încălcarea dispozițiilor legale privind plata sumelor reprezentând

prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate, dispoziții

care prevăd că plata acestora se face de către Ministerul Finanțelor Publice din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/ 1995”.

Așadar, și sub aspectul

art. 998 C. civ. apelantul reclamant se întemeiază pe o situație de fapt inexistentă

în cauză și pe dispoziții legale neincidente în cauză.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București

prin primarul general,

invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului

a susținut că în pricina în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 10024/2007 pârâții

B.I. și B.E. au căzut în pretenții și au fost obligați să restituie imobilul în

litigiu. Or, legiuitorul a stabilit în mod clar în conținutul Legii nr. 112/1995,

la art. 13 alin. (6), că prețul plătit de chiriașii cumpărători se constituie într-un

fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Economiei și Finanțelor, acesta fiind

folosit în mod efectiv pentru plata despăgubirilor proprietarilor și moștenitorilor

acestora. Aceleași prevederi se găsesc și în art. 39 și art. 40-art. 42 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, precum și în dispozițiile art. 5

din O.U.G. nr. 184/2002. A susținut că deși a figurat ca parte contractantă, nu

a încasat prețul efectiv al vânzării, care a fost preluat de fostele I.C.R.A.L.-uri

și vărsat în contul Ministerului Finanțelor Publice. Pentru aceste argumente a solicitat

modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii

cererii de chemare în judecată.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de modificare prevăzut

de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând

a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Cererea dedusă judecății

de către recurentul-reclamant are ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de

642.837 RON, ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale a acestuia, în

temeiul dispozițiilor art. 998-art. 999 C. civ.

Așa cum corect a reținut

instanța de apel, în aplicarea principiului disponibilității, respectiv a dispozițiilor

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul hotărăște numai asupra cererii deduse

judecății.

Pentru a fi angajată răspunderea

civilă delictuală este necesară întrunirea condițiilor prevăzute de lege în ceea

ce privește prejudiciul, fapta culpabilă, vinovăția pârâtului, dar și existența

unei legături de cauzalitate între fapta culpabilă și prejudiciu.

Or, reclamantul Municipiul

București solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei

pe care a achitat-o pârâților B.I. și B.E., în temeiul sentinței civile nr.

10024 din 25 iunie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

Această sentință (Dosarul

nr. 43474/299/2009 al Judecătoriei sectorului 1 București), care constituie titlul

pârâților, stabilește irevocabil că reaua credință în încheierea contractului de

concesiune pentru teren poate fi imputată exclusiv chematului în garanție Municipiul

București care, la șapte luni după pronunțarea deciziei civile nr. 263/200 a Curții

de Apel București, prin care a fost obligat să restituie terenul, a semnat cu pârâții

B. un asemenea contract, cunoscând că nu mai are un drept de proprietate asupra

imobilului. Atât contractul de concesiune, cât și certificatul de urbanism și autorizația

de construire au fost anulate prin hotărâri judecătorești irevocabile.

În aceste condiții, în

care obligarea la plata unei sume de bani se datorează exclusiv conduitei reclamantului,

nu se poate reține vreo faptă culpabilă a pârâtului în crearea împrejurărilor de

fapt care au avut această consecință. Înalta Curte observă, de altfel, că nici reclamantul

nu a reușit să precizeze care este fapta culpabilă care atrage răspunderea delictuală

a Ministerului Finanțelor Publice.

Căderea în pretenții a

pârâților B. față de reclamanții din cauza în care s-a pronunțat sentința civilă

nr. 10024 din 25 iunie 2007, nu-l îndreptățește pe recurentul-reclamant să acționeze

pentru recuperarea unui prejudiciu pe care l-a creat prin culpa sa exclusivă, constatată

ca atare printr-o hotărâre irevocabilă.

Așa cum corect s-a reținut

prin decizia atacată, dispozițiile legale invocate de reclamant, respectiv Legea

nr. 112/1995, Normele metodologice de aplicare a acesteia și O.U.G. nr. 184/2002,

nu sunt aplicabile situației de fapt deduse judecății. Toate aceste norme reglementează

situația chiriașilor-cumpărători ai unor imobile preluate de stat, ale căror contracte

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/2005, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, chiar dacă contractul

de concesiune al terenului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare a construcției

existente pe acest teren, au fost anulate de o instanță, încheierea actelor juridice

respective nu a avut loc sub imperiul legilor invocate de recurentul-reclamant,

pentru ca acesta să aibă dreptul de a cere restituirea prețului din fondul extrabugetar

special constituit la dispoziția intimatului-pârât.

Premisa de la care pornește

construcția juridică ce justifică promovarea cererii de chemare în judecată este

greșită, atâta vreme cât în speță nu este vorba despre evingerea unor cumpărători

al căror titlu a fost dobândit în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/2005, ci despre

încheierea unui contract de concesiune de către un non dominus, care, fiind parte

în cauza în care a fost obligat să restituie terenul în litigiu, cu știință, a încheiat

acte de dispoziție cu privire la un bun despre care cunoștea că nu mai este proprietatea

sa.

Nu în ultimul rând, Înalta

Curte observă că argumentele cuprinse în recursul pendinte nu se constituie în veritabile

critici ale deciziei atacate, ci sunt doar susțineri referitoare la necesitatea

aplicarea unor dispoziții legale considerate de instanța de apel ca fiind străine

cauzei. Recurentul-reclamant nu arată, însă, de ce concluzia instanței de apel este

greșită și de ce normele de drept invocate s-ar aplica cererii deduse judecății,

limitându-se să susțină că se află în situația reglementată de dispozițiile

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și ale art. 5 din O.U.G. nr. 184/2002,

iar neaplicarea acestora echivalează cu lipsa de temei legal a hotărârii atacate,

ori cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii de instanța de apel, potrivit dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei

civile nr. 298 A din 22 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 mai 2014.