ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1791/2015

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub numărul x/301/2011 la data de 06.04.2011, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C., D. și Primăria Sectorului 3 București au solicitat instanței obligarea acestora la plata sumei de 246.000 de RON cu titlu de daune materiale și morale, reprezentând repararea prejudiciului cauzat reclamanților.

Prin Sentința civilă nr. 18433 din 27 noiembrie 2012, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței invocată de pârâți și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ.

De asemenea, prin Sentința civilă nr. 3172 din 29 aprilie 2014, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul către Curtea de Apel București, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Soluționând conflictul negativ de competență, prin Sentința nr. 1693 din 28 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența materială de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D. și Primăria Sectorului 3 București, prin Primar în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că prin Sentința civilă nr. 505 din 8 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2010 s-a admis acțiunea formulată de reclamanții E. și F. formulată în contradictoriu cu pârâții C., Primarul Sectorului 3 București și Consiliul Local al Sectorului 3 București și, în consecință, a fost anulată autorizația de construire nr. x/01.06.2009 emisă de Primarul Sectorului 3 București, sentința rămânând irevocabilă prin Decizia civilă nr. 368 din 30 ianuarie 2012 a Curții de Apel București prin care s-au respins recursurile, ca nefondate.

Curtea de apel a apreciat că deși reclamanții au indicat prevederile art. 998 și următoarele din C. civ. ca fiind temeiul de drept al pretențiilor formulate, totuși din motivarea acțiunii rezultă că aceștia invocă autorizația de construire nr. x din 1 iunie 2009 emisă de Primarul Sectorului 3 București, anulată în mod irevocabil de instanța de contencios administrativ, ca fiind actul generator al pretinsului prejudiciu a căror reparare o solicit.

De asemenea, Curtea de apel a constatat că în ipoteza în care se solicită repararea unui prejudiciu cauzat de un act administrativ nelegal, nu există un drept de opțiune al părții cu privire la calea procedurală urmată, fiind necesar ca cererea de despăgubiri să fie formulată fie în condițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, odată cu cererea de anulare a actului, fie pe cale separată, în condițiile art. 19 din același act normativ.

Prin urmare, apreciind că situația de fapt din prezenta cauză se pliază pe ipoteza reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004, Curtea a constatat că natura litigiului este de contencios administrativ, ceea ce atrage competența instanței de contencios administrativ, respectiv a Tribunalului București, secția de contencios administrativ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A. și B., criticând soluția instanței de fond.

În motivarea căii de atac, recurenții au susținut în esență că drept consecința, a anulării actului administrativ și a efectului erga omnes rezultat din publicarea hotărârilor judecătorești prin care au fost anulate acte administrative, pot fi vătămate și drepturi subiective sau interese legitime ale altor persoane decât cele care au formulat acțiunea în contencios administrativ (ca în speța de față, unde subsemnații nu au făcut parte din cadrul procesual activ al acțiunii care a avut drept efect anularea Actului administrativ nelegal - Autorizația de construire nr. x din 1 iunie 2009), context în care subsemnații aveau la dispoziție calea acțiunii în despăgubiri la instanța de drept comun, deși acțiunea în anulare a fost formulată de către alte persoane.

Recurenții au susținut că persoana care se considera vătămată printr-un act administrativ, are un drept de opțiune între acțiunea în daune prevăzută de legea contenciosului administrativ (art. 19) și acțiunea în despăgubiri conform dreptului comun întemeiată pe fostul art. 998 C. civ.

În legătură cu natura prejudiciului suferit, recurenții au arătat că dispozițiile art. 998 C. civ. potrivit cărora "orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara", nu fac distincție în privința naturii patrimoniale sau patrimoniale a prejudiciului. Nici din prevederile art. 999 C. civ., nu se poate deduce asemenea distincție ceea ce impune concluzia că prejudiciul nepatrimonial constituie ca și cel patrimonial un element structural al răspunderii civile delictuale.

În concluzie, recurenții au susținut că în mod greșit Curtea de Apel București a stabilit, competența de soluționare a litigiului în mod exclusiv în favoarea instanței de contencios administrativ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurente, precum și cu reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C., D. și Primăria Sectorului 3 București au solicitat instanței obligarea acestora la plata sumei de 246.000 de RON cu titlu de daune materiale și morale, reprezentând repararea prejudiciului cauzat reclamanților.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii apartamentului situat în str. X, ce se află în Zona protejată nr. Y - zona cu țesut tradițional difuz, subzona X, Zona Protejată nr. Z - strada cu țesut tradițional major, iar ca urmare a edificării în mod nelegal a imobilului construcție de tip 2S+P+6E+7R având funcțiune de locuințe colective, reclamanții au avut de suferit, atât din punct de vedere patrimonial, cât și din punct de vedere nepatrimonial, fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 și urm. C. civ.

Contrar celor reținute de Curtea de apel, Înalta Curte constată că, deși prin Sentința civilă nr. 505 din 8 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2010 s-a admis acțiunea formulată de reclamanții E. și F. formulată în contradictoriu cu pârâții C., Primarul Sectorului 3 București și Consiliul Local al Sectorului 3 București și, în consecință, a fost anulată autorizația de construire nr. x din 1 iunie 2009 emisă de Primarul Sectorului 3 București, totuși acest aspect nu este de natură a încălca principiului disponibilității, potrivit căruia reclamanților le revine sarcina de a alege între acțiunea în daune prevăzută de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și acțiunea în despăgubiri conform dreptului comun întemeiată pe fostul art. 998 C. civ.

Având în vedere că precizarea reclamanților în sensul că prezentul litigiu are ca obiect pretenții bănești întemeiate pe răspunderea civilă delictuală prevăzută de fostul art. 998 și urm. C. civ., Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată nu are ca obiect un act administrativ tipic sau asimilat, astfel că nu este atrasă competența instanței de contencios administrativ, iar simpla chemare în calitate de pârâți a unei autorități publice nu atrage aplicabilitatea art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

De altfel, Înalta Curte constată că reclamanții din prezenta cauză nu au fost parte în dosarul x/2010 al Tribunalului București în care s-a pronunțat Sentința nr. 505 din 8 februarie 2011 prin care a fost anulată autorizația de construire din 1 iunie 2009 emisă de Primarul Sectorului 3 București.

Pe cale de consecință, atâta vreme cât reclamanții nu au fost parte în dosarul în care s-a anulat autorizația de construire, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, nu sunt aplicabile în cauză.

Prin urmare, în speță, reclamanții au arătat în mod corect în conținutul cererii adresate Judecătoriei Sector 3 faptul că, înțeleg să solicite daune materiale și morale, ce rezultă dintr-un act administrativ nelegal, însă pe calea dreptului comun, întemeindu-și acțiunea pe prev. art. 998 și următoarele din C. civ.

Pe cale de consecință, se constată că în mod eronat, Curtea de Apel București a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției de contencios administrativ a Tribunalului București.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 312 alin. (2) și (3), recursul va fi admis, iar hotărârea recurată va fi modificată, în sensul că va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 1693 din 28 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 aprilie 2015.

Procesat de GGC - CL