ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3095/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3095/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29

februarie 2008 inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, precizată

ulterior, reclamanții I.F., G.T. și S.N. au solicitat, în temeiul art. 50 din

Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor,

Municipiul București, prin primar general, obligarea pârâtului Ministerul

Economiei și Finanțelor la plata sumei de 3.304,78 ROL, actualizată la data

plății, reprezentând prețul plătit pentru imobilul situat în București, str.

K., sector 1; obligarea Municipiului București, prin primar general, la plata

de daune interese reprezentând diferența dintre prețul achitat și sporul de

valoare dobândit de imobil în valoare de 8 miliarde ROL, valoarea de circulație

a apartamentului.

Prin Sentința nr. 932

din 18 mai 2011 pronunțată în Dosar nr. 298311312009 Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților și ca

rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice împotriva chematei în garanție SC H.N. SA; a respins,

ca neîntemeiată, cererea reclamantelor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 24/A

din 25 ianuarie 2012 pronunțată în Dosar nr. 29831/3/2009 Curtea de Apel

București a admis apelul reclamantelor împotriva sentinței mai sus menționate,

care a fost desființată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin Decizia nr. 347

din 30 ianuarie 2013 pronunțată în Dosar nr. 2983113/2009 Înalta Curte de

Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei anterior arătate; a obligat

recurentul la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecata căi re intimatele

reclamante.

Prin Sentința nr. 122

din 27 ianuarie 2014 pronunțată în Dosar nr. 14609/3/2013 în rejudecare. Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului

material la acțiune, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București, prin primar general și respins cererea formulată în contradictoriu

cu acest pârât pentru acest motiv; a admis în parte cererea formulată de

reclamanți împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice la plata, către reclamanți, a sumei de 91.188,88

RON reprezentând preț reactualizat; a respins cererea de chemare în garanție a

SC H.N. SA, ca neîntemeiată; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să

plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 3.424 RON.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că în cauza de față cadrul procesual este

determinat de reclamanții I.F., I. (fostă G.) T. și S.N. care au formulat

cererea de chemare în judecată împotriva pârâtului Ministerul Economiei și

Finanțelor pentru restituirea prețului actualizat, cerere ce a fost modificată

prin solicitarea de a chema în judecată pe pârâtul Municipiul București și

Ministerul Economiei și Finanțelor pentru obligarea acestora la restituirea

prețului actualizat și valoarea de circulație a imobilului.

În cauză a fost

formulată cerere de chemare în garanție a SC H.N. SA de către Ministerul

Economiei și Finanțelor pentru obligarea acestuia la plata comisionului de 1%

încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin hotărârea

pronunțată la data de 14 octombrie 2008 în dosarul inițial, nr. 1911/302/2008

din care s-a disjuns prezentul dosar, Judecătoria Sector 5 București a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și

Finanțelor și a respins cererea privind obligarea acestuia la plata valorii de

circulație a imobilului pentru lipsa calității procesuale pasive.

Prin urmare, obiectul

cererii de chemare în judecată îl constituie restituirea prețului actualizat în

contradictoriu cu ambii pârâți, restituirea valorii de circulație a imobilului

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București și cererea de chemare în

garanție.

Prin cererea

formulată oral în fața tribunalului, în rejudecare, s-a solicitat obligarea

pârâților la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.

Această solicitare nu

poate fi avută în vedere de vreme ce prin deciziile pronunțate de Curtea de

Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că obiectul

cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea pârâților la plata

prețului actualizat și a valorii de circulație a imobilului.

Referitor la excepția

prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a constatat că Decizia

nr. 1083 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a

respins recursul formulat împotriva Deciziei nr. 730 din 8 octombrie 2004

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă (prin care a fost admis

apelul și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

din 30 septembrie 1996 ce constituia titlul de proprietate al reclamantelor)

s-a pronunțat la data de 8 septembrie 2005. Cererea de chemare în judecată a

fost formulată la data de 29 februarie 2008, astfel cum rezultă din motivarea

Sentinței civile nr. 4528 din 25 mai 2009 pronunțată de Judecătoria Sector 5

București prin care a fost declinată competența la Tribunalul București.

Termenul de 3 ani nu se calculează în acest caz de la data când decizia a rămas

definitivă, ci de la data când a rămas irevocabilă. De la acest moment

reclamanții aveau dreptul de a formula cererea în funcție de soluția pronunțată

în ceea ce privește nulitatea contractului. Faptul că decizia constituia titlu

executoriu de la data rămânerii definitive nu echivalează cu începerea

termenului de prescripție extinctivă, acest termen începând să curgă de la data

când reclamanții au avut cunoștință despre faptul că în mod irevocabil s-a

dispus nulitatea absolută a contractului. Prin urmare, cererea a fost formulată

în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice,

tribunalul a constatat că este neîntemeiată față de dispozițiile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că restituirea prețului prevăzut la alin.

(2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare. S-a apreciat că susținerea pârâtului conform căreia

această dispoziție nu are caracter procedural nu are la bază niciun argument,

astfel că tribunalul a respins excepția.

Corelativ, având în

vedere aceleași dispoziții legale, tribunalul a constatat că pârâtul Municipiul

București nu are calitate procesuală pasivă, astfel că a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a acestui pârât și a respins acțiunea formulată

față de acesta pentru acest motiv.

S-a considerat că în

cauzele întemeiate pe prevederile dispozițiilor art. 50 și 50

1

din

Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile și dispozițiile art. 1337 C. civ. privind

răspunderea pentru evicțiune. Dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv, art.

50 și 50

1

sunt dispoziții speciale care se aplică cu prioritate față

de dreptul comun - specialia generalibus derogant.

Art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 prevede că proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Per a contrario,

cumpărătorii ce au achiziționat imobilele cu nerespectarea Legii nr. 112/1995

au dreptul să solicite numai suma plătită cu titlul de preț reactualizată.

Având în vedere

aceste dispoziții, tribunalul a obligat pârâtul Ministerul Economiei și

Finanțelor la plata prețului plătit de reclamante, reactualizat, având în

vedere că prin Decizia nr. 730/A din 8 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul

București secția a V-a civilă, s-a reținut cu putere de lucru judecat că

reclamantele în calitate de cumpărători nu au fost de bună-credință,

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 s-a convenit un preț de 33.047.830 ROL

plătit integral cu chitanțele din 18 octombrie 1996 și 28 octombrie 1996, iar

prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză s-a constatat că această

sumă reactualizată este de 91.188,88 RON.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice prin care s-a solicitat obligarea SC H.N. SA la plata sumei ce

constituie comisionul de 1% încasat cu ocazia vânzării, tribunalul a constatat

că SC H.N. SA a semnat contractul de vânzare-cumpărare în calitate de mandatar

al Municipiului București. Astfel cum rezultă din clauzele contractului de

vânzare-cumpărare, mandatarul a adus la cunoștința cumpărătorului existența

unui dosar de revendicare a imobilului, acesta consimțind la vânzarea acestuia

în aceste condiții, astfel că nu există niciun temei pentru a considera că s-a

aflat în culpă și, ca urmare, trebuie să restituie comisionul încasat.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată tribunalul, în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat

pârâtul Municipiul București la plata acestora în cuantum de 3.424 RON,

reprezentând 600 RON onorariul expertiză, 2.100 RON onorariul de avocat, 1.400

RON onorarii de expert pentru Dosarul nr. 10449/302/2008, 300 RON onorariu de

expert pentru Dosarul nr. 29831/3/2009 și 24 RON copiere înscrisuri.

În ceea ce privește

onorariul avocatului în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul a

constatat că prin decizia pronunțată reclamantele au obținut obligarea

recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

În motivare, pârâtul

a arătat, în esență, că în mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauza

dedusă judecății are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanțelor Publice,

stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul

Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractelor dintre reclamanți

și Primăria Municipiului București, prin SC H.N. SA, este terț față de acestea,

având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă

sumele încasate de Primăria Municipiului București.

Prin urmare, Primăria

Municipiului București, prin SC H.N. SA, are calitate procesuală pasivă în

cauza dedusă judecății, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții.

Pe fondul cauzei,

pârâtul a arătat că în mod greșit prima instanță a admis acțiunea, având în

vedere dispozițiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului

pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție

de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind așadar pe deplin aplicabila între părțile din prezentul litigiu, mai ales

în situația în care contractele au fost desființate cu reținerea, în cazul

cumpărătorilor, a relei-credințe în momentul încheierii contractelor.

Nici dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine

introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi

acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de

garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a

prețului.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma

anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și

irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui

terț.

Această tulburare de

drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile

privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.

Nicidecum, nu poate

fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în

prezenta acțiune nu există culpa instituției apelante.

Referitor la cererea

de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice în

contradictoriu cu chemata în garanție SC H.N. SA prin care s-a solicitat

restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, pârâtul a arătat că nu a făcut altceva decât

să încaseze teoretic sumele virate de primărie sau de mandatarii primăriei,

sume din care așa cum s-a arătat mai sus s-a scăzut comisionul de 1%, astfel

încât acesta, care nici măcar nu a avut calitatea de vânzător la încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare, nu poate fi obligat și la restituirea

acestuia.

Prin urmare,

Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, mandatara Primăriei Municipiului

București fiind SC H.N. SA, care a și încasat comisionul din prețul de vânzare

al imobilului.

Referitor la

obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la plata cheltuielilor de

judecată în cuantum de 3.424 RON, această dispoziție a instanței de fond este

nelegală, întrucât acesta nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu de expertiză și onorariu avocat, chiar dacă este obligat

la plata prețului actualizat, deoarece culpa procesuală nu îi aparține

acestuia, ci Primăriei Municipiului București - parte în contractul de

vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanții. Mai mult, dacă se va trece peste argumentul

de mai sus, apelantul a considerat că este necesar să se facă aplicabilitatea

art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în

vedere că Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții, contract încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995,

Prin Decizia nr.

253/A din 12 iunie 2014 pronunțată în Dosar nr. 14609/3/2013 Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins,

ca nefondat, apelul pârâtului, pe care l-a obligat la plata, către

reclamanta-intimată I.T., a sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că prin dispozițiile art. 50 din Legea nr.

10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor

- ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate - la

restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru

care, în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind

exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia

generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea

exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Prin urmare,

trimiterea la dispozițiile dreptului comun astfel cum a solicitat pârâtul nu

poate fi primită, soluționarea pretențiilor acestora neputându-se face decât

prin raportare la dispozițiile speciale, respectiv art. 50 din Legea nr.

10/2001.

Prin urmare, din

interpretarea sistematică a dispozițiilor C. civ. în materie de garanție pentru

evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a

reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât este Ministerul

Finanțelor Publice, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare

actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului (neincluzând valoarea

îmbunătățirilor determinate de cheltuielile necesare și utile).

Aspectul că SC H.N.

SA a încasat comisionul de 1%, în calitate de mandatar al Municipiului

București nu poate conduce la concluzia că acesta poate fi obligat în raportul

juridic dedus judecății, față de dispozițiile legale prin care legiuitorul a

înțeles să reglementeze acest aspect. Potrivit contractului de

vânzare-cumpărare, SC H.N. SA are calitatea de mandatar astfel încât în baza

dispozițiilor care reglementează materia mandantului și raporturile

contractuale de mandat această societate poate fi chemată să răspundă pentru

situații care i-ar putea fi imputabile.

Cât privește acest

comision de 1% perceput de unitățile specializate în vânzarea imobilelor ce fac

obiectul Legii nr. 112/1995, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 fac vorbire de restituirea prețului, iar nu de

prețul diminuat cu suma rezultată după deducerea comisionului rezervat și

încasat de mandatar, fără a introduce alte distincții.

Instanța de apel a

apreciat că, de vreme ce legea impune Ministerului Finanțelor Publice obligația

de restituire integrală a prețului fără a face vreo distincție în privința

acestui comision, nici instanța nu trebuie să distingă sub acest aspect.

În speță, la momentul

vânzării imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, chemata în garanție, ca

mandatar al vânzătorului Municipiul București, potrivit contractului de

vânzare-cumpărare exhibat de către reclamanți a beneficiat de primirea unui

comision de 1% din valoarea prețului de vânzare, pentru serviciile prestate

constând în evaluarea imobilului și verificarea situației juridice a acestuia.

Or, acest mandat în

temeiul căruia mandatara SC H. SA a încasat comisionul de 1% nu a fost

constatat nul sau reziliat pentru a putea fi obligată la restituirea

prestațiilor.

În ce privește fondul

pretențiilor reclamanților, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor

art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a

stabilit că, prin contract desființat se înțelege atât situația în care

contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească,

cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, dar s-a admis

acțiunea în revendicare.

Ca urmare, termenul

de "desființare" a contractului are în prezent în sens mai larg decât

lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia,

în același cadru fiind inclusă acum în această materie, prin voința

legiuitorului, și "ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de

proprietate asupra imobilului, "ineficacitate" apărută în urma admiterii

unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de

proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din

interpretarea alin. (2

1

) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.

Față de situația

premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului - instanța are

obligația să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995, în acest caz

prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care

conferă foștilor chiriași, care au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 și

ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, dreptul la o despăgubire.

Dispozițiile art. 50

din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, obligă instanța să distingă

între o desființare a contractului cauzată de "eludarea" prevederilor

Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și o desființare a contractului,

echivalentă cu declararea ineficacității acestuia, urmare a admiterii unei

acțiuni în revendicare unde contractul a fost încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte,

această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată

exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin

hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a

fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere

în vederea acordării despăgubirii solicitate, considerentele respectivei

hotărâri impunându-se cu putere de lucru judecat.

În cauza de față,

instanța de apel a constatat că o condiție esențială de admitere a unei astfel

de acțiuni formulate de reclamanți prin care se solicită prețul de piață al

imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/2001 implică verificarea respectării prevederilor acestui

act normativ la încheierea respectivului contract de vânzare-cumpărare între

unitatea administrativă și fostul chiriaș. Or, această condiție a respectării prevederilor

Legii nr. 112/1995 nu a fost îndeplinită în prezenta cauză, având în vedere

considerentele Deciziei nr. 1083 din 8 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Totodată, trebuie

avute în vedere art. 1202 alin. (2) C. civ., care stabilesc expres că:

"nici o dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, când legea, în

puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a

se reclama în judecată", o prezumție cu astfel de consecințe, fiind și cea

reglementată de art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.

A admite soluția

contrară ar însemna că prezumția legală și irefragabilă de conformitate a

hotărârii cu adevărul, reglementată de art. 1200 pct. 4 C. civ., ar putea fi

combătută, deschizându-se părților posibilitatea de a repune în discuție

situația constatată în cuprinsul acesteia prin administrarea unor probe noi,

iar finalitatea urmărită de legiuitor, de a preîntâmpina o a doua judecată,

care răspunde necesității stabilității raporturilor sociale, ar fi pusă în

pericol.

În ce privește

critica vizând greșita obligare a pârâtului la cheltuieli de judecată în fața

instanței de fond, instanța de apel a reținut că fundamentul acordării

cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părții care, prin atitudinea sa

procesuală, prin acțiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este

responsabilă de repararea prejudiciului cauzat. Or, din această perspectivă

culpa pârâtului Ministerului Finanțelor Publice nu poate fi contestată, în

condițiile în care acesta nu a făcut o recunoaștere a pretențiilor

reclamanților deși urmările demersului acestora erau previzibile. Altfel spus,

dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naște pentru partea

care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care

cealaltă parte a căzut în pretenții.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, formulând critici identice cu cele

deduse judecății în calea de atac a apelului și cărora le-a subsumat aceleași

argumente dezvoltate cu prilejul dezbaterii cauzei în această cale de atac,

respectiv:

I. În mod greșit

instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice, entitate care, nefiind parte la încheierea

contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți, este terț

față de acest contract.

În situația evingerii

cumpărătorilor prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în

baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită garanția

pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, conform art.

1337 C. civ., text legal ce nu poate fi înlăturat prin nicio dispoziție legală

contrară.

De asemenea

dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 privind constituirea

fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice care a

devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume nu justifică obligarea

acestuia la achitarea prețului la valoarea de piață a imobilului.

II. În mod greșit

instanța de apel a menținut obligația de plată a prețului actualizat în sarcina

pârâtului, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea

vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

În acest sens,

recurentul-pârât arată că deposedarea reclamantului de imobilul ce face

obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de

vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă

întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, de natură

să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului,

respectiv, Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea

prețului imobilului în discuție.

III. În mod greșit

instanța de apel a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, căruia

nu îi incumbă o atare obligație, întrucât, pe de o parte, culpa procesuală nu

aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București, ca parte în contractul

de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu, iar pe de altă parte

în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002 Ministerul

Finanțelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.

În acest sens trebuie

avute în vedere și dispozițiile art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru

evicțiune, întrucât Primăria Municipiului București este cea care a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

Examinând recursul în

raport de excepția de nulitate invocată de instanță din oficiu, a cărei analiză

este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul

său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele;

Potrivit art. 302

1

lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ

de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod

prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică.

Din economia textelor

legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și

motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să

se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în

măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în

cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C.

proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, se constată

că succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este

structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține,

măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de

modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora

se poate exercita controlul judiciar în recurs,

În cererea de recurs

nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt, în

concret, motivele de nelegalitate a deciziei recurate, ori dispozițiile legale

încălcate, ci recurentul a reluat în totalitate criticile formulate împotriva

hotărârii de primă instanță referitoare la: calitatea procesuală pasivă a

Ministerului Finanțelor Publice în litigiile având ca obiect plata, către

chiriașii deposedați de imobilele achiziționate în temeiul Legii nr. 112/1995,

urmare a demersurilor de restituire ale foștilor proprietari, a prețului de

piață al apartamentelor respective; modalitatea de rezolvare, de către instanța

de apel, a aspectelor legate de principiul relativității efectelor

contractului, raportat la împrejurarea că recurentul-pârât nu a fost parte la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților; incidența în

cauză a dispozițiilor art. 1337 C. civ. cu justificarea că în situația

evingerii cumpărătorilor chiriași prin deposedarea acestora de imobilul pe care

l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie

instituită garanția pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului

București, conform textului legal arătat ce nu poate fi înlăturat prin nicio

dispoziție legală contrară; greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor

de judecată, căruia nu îi incumbă o atare obligație, întrucât, pe de o parte,

culpa procesuală nu aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București, ca

parte în contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu,

iar pe de altă parte, în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr.

184/2002, Ministerul Finanțelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul

cauzei.

Or, prin decizia

atacată s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg

dezvoltate pe care instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate.

Astfel,

recurentul-pârât nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este

conformă legii, și nu se raportează la considerentele acesteia, ci reia ad

literam critici formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora

instanța de apel deja s-a pronunțat.

Recursul este o cale

extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a

instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de

drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul

deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ci sentinței pronunțate de

prima instanță, atrag nulitatea recursului, întrucât nu combat dezlegarea

juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici

susceptibile de cenzură în recurs, recurentul-pârât a nesocotit existența

judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Aceasta întrucât în

calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului

cauzei, ci obiectul exclusiv al judecății îl constituie legalitatea hotărârii

pronunțate în apel.

Pentru considerentele

arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică,

Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate, obligând pe

recurentul-pârât, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. la plata, către intimatele-reclamante, a sumei de 10.000 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 253/A din 12

iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Obligă

recurentul-pârât la plata, către intimatele-reclamante I.F., I.T. și S.N. a

sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - AS