ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1171/2013

Asupra recursului civil de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 18815 din 7 decembrie 2006, Judecătoria sectorului 1 București a respins excepția inadmisibilității acțiunii. A admis acțiunea formulată de reclamantul I.M.L. în contradictoriu cu pârâții A.R.I. și A.A.F. A obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2, situat în București, str. Paul Ionescu. Tribunalul a constatat că acțiunea este admisibilă în temeiul art. 21 din Constituția României și 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și că titlul de proprietate al reclamantului este preferabil titlului pârâților, pentru că pârâții au cumpărat imobilul de la stat, care 1-a dobândit abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin decizia nr. 369/ A din 14 martie 2008, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis apelul declarat de pârâți. A desființat sentința apelată și a reținut cauza spre soluționare în primă instanță, constatând că judecătoria a judecat cu încălcarea normelor privind competența materială, față de valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză la 162.513 euro. Prin decizia nr. 305/ R din 24 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant. Instanța de apel a reținut că, față de valoarea imobilului, în mod corect tribunalul a constatat că este competent să judece cauza în primă instanță.

După rejudecare, prin sentința nr. 530 din 10 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și a lipsei de interes. A admis acțiunea principală și a obligat pe pârâții A.R.I. și A.A.F. să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. A admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâți împotriva M.E.F. și a respins cererea de chemare în garanție a Municipiului București și a SC R.V. SA. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a M.E.F., pe care l-a obligat la plata către pârâți a sumei de 581.450 lei. A respins cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC R.V.

SA, ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul București, ca rămasă fără obiect. Prin decizia nr. 148/ A din 1 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a admis apelurile declarate de pârâți și chematul în garanție M.F.P. împotriva sentinței, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. Instanța de apel a constatat că, la termenul de judecată din 20 martie 2009, tribunalul a disjuns cererea de chemare în judecată de cererea de chemare în garanție. În aceste condiții, soluționarea cererii de chemare în garanție a avut loc cu nesocotirea principiilor contradictorialității, oralității și nemijlocirii, precum și cu încălcarea dreptului la apărare.

După a doua rejudecare, prin sentința nr. 1096/ F din 3 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului, lipsei de interes și inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiate. A respins acțiunea formulată de reclamant. A disjuns cererile de chemare în garanție și a stabilit un nou termen pentru judecarea acestora. Raportându-se la evoluția jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, la cauza Măria Athanasiu și alții împotriva României și la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, tribunalul a constatat că reclamantul nu deține un „bun ” , în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în timp ce pârâții au un astfel de „bun”.

Prin decizia nr. 247/ A din 19 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. Instanța de apel a constatat că reclamantul a sesizat instanța cu o acțiune în revendicarea unui imobil al cărui regim juridic este reglementat de Legea nr. 10/2001, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun. Instanța de apel a mai constatat că reclamantul nu se poate bucura de protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, pentru că nu are un „bun”.

În lipsa unui bun actual în patrimoniul reclamantului, operațiunea de comparare a titlurilor nu mai este posibilă din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs nemotivat reclamantul. La data de 27 februarie 2013, reclamantul a depus la dosar o cerere prin care a arătat că renunță la judecata recursului. În ceea ce privește cererea de renunțare la judecată, formulată de recurent, se constată că potrivit art. 246 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, motiv pentru care, în aplicarea acestui text de lege și a principiului disponibilității, se va lua act de manifestarea de voință de recurentului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Ia act de renunțarea la judecata recursului declarat de reclamantul I.M.L. împotriva deciziei nr. 247/ A din 19 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2013.