ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1171/2013

Asupra recursului civil de față,

Analizând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 18815 din 7

decembrie 2006, Judecătoria sectorului 1 București a respins excepția inadmisibilității

acțiunii.

A admis acțiunea formulată de

reclamantul I.M.L. în contradictoriu cu pârâții A.R.I. și A.A.F.

A obligat pârâții să lase reclamantului

în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2, situat în București, str.

Paul Ionescu.

Tribunalul a constatat că acțiunea

este admisibilă în temeiul art. 21 din Constituția României și 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și că titlul de

proprietate al reclamantului este preferabil titlului pârâților, pentru că

pârâții au cumpărat imobilul de la stat, care 1-a dobândit abuziv, în baza

Decretului nr. 92/1950.

Prin decizia nr. 369/ A din 14 martie

2008, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis apelul declarat de

pârâți.

A desființat sentința apelată și a

reținut cauza spre soluționare în primă instanță, constatând că judecătoria a

judecat cu încălcarea normelor privind competența materială, față de valoarea

imobilului stabilită prin raportul de expertiză la 162.513 euro.

Prin decizia nr. 305/ R din 24 iunie

2008, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală,

a

respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

Instanța de apel a reținut că, față de

valoarea imobilului, în mod corect tribunalul a constatat că este competent să

judece cauza în primă instanță.

După rejudecare, prin sentința nr. 530

din 10 aprilie 2009, Tribunalul București,

secția a V a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a

reclamantului și a lipsei de interes.

A admis acțiunea principală și a

obligat pe pârâții A.R.I. și A.A.F. să lase reclamantului în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul.

A admis în parte cererea de chemare în

garanție formulată de pârâți împotriva M.E.F. și a respins cererea de chemare

în garanție a Municipiului București și a SC R.V. SA.

A respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a M.E.F., pe care l-a obligat la plata către pârâți a sumei

de 581.450 lei.

A respins cererea de chemare în

garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC R.V. SA, ca

neîntemeiată.

A respins cererea de chemare în

garanție formulată de Municipiul București, ca rămasă fără obiect.

Prin decizia nr. 148/ A din 1 martie

2010, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a admis apelurile

declarate de pârâți și chematul în garanție M.F.P.

împotriva sentinței, pe care a

desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

Instanța de apel a constatat că, la

termenul de judecată din 20 martie 2009, tribunalul a disjuns cererea de

chemare în judecată de cererea de chemare în garanție.

În aceste condiții, soluționarea

cererii de chemare în garanție a avut loc cu nesocotirea principiilor

contradictorialității, oralității și nemijlocirii, precum și cu încălcarea

dreptului la apărare.

După a doua rejudecare, prin sentința

nr. 1096/ F din 3 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V a civilă,

a respins excepțiile lipsei calității

procesuale active a reclamantului, lipsei de interes și inadmisibilității

acțiunii, ca neîntemeiate.

A respins acțiunea formulată de

reclamant.

A disjuns cererile de chemare în

garanție și a stabilit un nou termen pentru judecarea acestora.

Raportându-se la evoluția

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, la cauza Măria Athanasiu

și alții împotriva României și la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte

în recurs în interesul legii, tribunalul a constatat că reclamantul nu deține

un „bun

”

, în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, în timp ce pârâții au un astfel de „bun”.

Prin decizia nr. 247/ A din 19 iunie

2012, Curtea de Apel București,

secția a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

Instanța de apel a constatat că

reclamantul a sesizat instanța cu o acțiune în revendicarea unui imobil al

cărui regim juridic este reglementat de Legea nr. 10/2001, iar Înalta Curte de

Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul

legii că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun.

Instanța de apel a mai constatat că

reclamantul nu se poate bucura de protecția oferită de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, pentru că nu are un „bun”.

În lipsa unui bun actual în

patrimoniul reclamantului, operațiunea de comparare a titlurilor nu mai este posibilă

din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs nemotivat reclamantul.

La data de 27 februarie 2013,

reclamantul a depus la dosar o cerere prin care a arătat că renunță la judecata

recursului.

În ceea ce privește cererea de

renunțare la judecată, formulată de recurent, se constată că potrivit art. 246 alin.

(1) C. proc. civ., reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal

în ședință, fie prin cerere scrisă, motiv pentru care, în aplicarea acestui

text de lege și a principiului disponibilității, se va lua act de manifestarea

de voință de recurentului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la judecata

recursului declarat de reclamantul I.M.L. împotriva deciziei nr. 247/ A din 19

iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

6 martie 2013.