ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3734/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 19 aprilie 2011, sub nr. 7431/302/2011, reclamanții I.D. și I.L.C. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata prețului de piață al apartamentului 3 situat în imobilul din București, str. L., sector 1, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 9111 din 22 noiembrie 2011 Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale având în vedere valoarea imobilului astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză, motiv pentru care a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția Civilă.

Pe rolul Tribunalului București cauza a fost înregistrată la data de 15 decembrie 2011 sub nr. 76640/3/2011. Prin sentința civilă nr. 1121 din 6 iunie 2012, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis cererea reclamanților și a obligat pârâtul la plata sumei de 1.158.700 ROL către reclamanți și a sumei de 3.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat și de expert. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că reclamanții din prezenta cauză nu mai au posesia imobilului reprezentat de apartamentul nr. 3 situat în București, str. L., sector 1, deoarece contractul acestora de vânzare cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând soluția pentru nelegalitate și netemenicie. Prin decizia civilă nr. 369/A din 18 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârât și a modificat sentința apelată în sensul că a obligat Minsiterul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 18.848.048 ROL, actualizată la data plății efective, reprezentând prețul imobilului, menținând restul dispozițiilor sentinței civile. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În mod corect prima instanță a apreciat că, în cadrul acțiunilor prevăzute de textul legal, calitatea procesuală pasivă aparține Ministerului Finanțelor Publice și a respins, în consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de această parte.

Prin sentința civilă nr. 1275 din 29 noiembrie 2000, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 554 din 18 decembrie 1996 încheiat între Consiliul General al Municipiului București, în calitate de vânzător, și reclamanții din prezenta cauză, în calitate de cumpărători, în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul nr. 3 situat în București, str. L., sector 1. Prin decizia civilă nr. 265A/ din 22 mai 2001, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a admis apelurile și a schimbat în parte sentința menționată în sensul că a respins capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Prin decizia civilă nr. 387A/ din 22 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a admis cererea de revizuire formulată împotriva deciziei civile nr. 265A/22 mai 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, prin respingerea apelurilor. Prin decizia nr. 7847/2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 387 A/ din 22 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă. În considerentele deciziei s-a reținut încheierea contractelor de vânzare - cumpărare cu rea credință, vânzarea fiind făcută prin D., unitate care nu a fost mandatată să facă înstrăinări în temeiul Legii nr. 112/1995, faptul că solicitarea de restituire în natură s-a depus anterior încheierii celor două contracte, iar cumpărătorii locuiau în același imobil cu reclamantul.

În decizie s-a arătat că se menține sentința fondului în ceea ce privește constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare, sentință care a reținut nulitatea absolută a acestor contracte, printre care și cel al reclamanților din prezenta cauză, pentru lipsa obiectului și frauda la lege, precum și faptul că imobilul nu putea fi înstrăinat pârâților în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel cum s-a constatat în motivarea deciziei civile nr. 265A/ din 22 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă.

Condiția esențială prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru ca titularul unui contract de vânzare-cumpărare desființat să beneficieze de însăși valoarea de piață a imobilului este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea legii, împrejurare analizată în hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic, ale cărei considerente, în susținerea soluției adoptate, se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate. Astfel, în cauză, prin sentința civilă nr. 1275 din 29 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, menținută prin decizia civilă nr. 387A/ din 22 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.

Instanța de apel a considerat că, prin acordarea prețului actualizat reclamanților care au încălcat Legea nr. 112/1995, aceștia nu suferă o sarcină disproporționată și excesivă, ei primind prețul pe care l-au plătit, actualizat, și nu prețul de piață, ca o sancțiune pentru încălcarea legii la dobândirea bunului. În concluzie, instanța de apel a a admis apelul declarat de pârât și a modificat sentința apelată în sensul că a obligat Minsiterul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 18.848.048 ROL, actualizată la data plății efective, reprezentând prețul imobilului, menținând restul dispozițiilor sentinței civile. Împotriva deciziei date în apel, în termen legal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, prevalându-se de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului său, pârâtul arată, în primul rând, că instanța de apel, în mod eronat, a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat al imobilului, având în vedere că pârâtul nu are calitate procesuală în cauză. Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, or, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând profita și nici dăuna unui terț. Pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni in justiție, reținere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. C. civ.

Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, rezultă evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul respectiv, novațiunea. Prin urmare, Primăria Municipiului București, prin mandatar, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții. Față de aceste aspecte, pârâtul solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, pârâtul apreciază că, în mod eronat, instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii recurate faptul că prețul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de Ministerul Finanțelor Publice. Art. 1337 C. civ., ca dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. În concluzie, solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii în totalitate ca neîntemeiată.

La data de 2 septembrie 2013, în termen legal, au depus întâmpinare intimații-reclamanți I.L.C. și I.D. prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, conform chitanței avocațiale depuse la dosarul cauzei. Analizând recursul prin prisma dispozițiilor art. 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele ce se succed: Critica privind excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât, față de obiectul acțiunii formulată de reclamanți, este nefondată.

Astfel, trebuie reținute dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice". Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a facut-o instanța de apel, tranșând problema raportului dintre norma generală și cea specială. Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, Ministerul Finanțelor Publice apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și direct implicat în situația care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.

În această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de către Ministerul Finanțelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele Statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul. Nici susținerea în sensul că legiuitorul trebuia să prevadă în mod expres novațiunea nu poate fi primită, legiuitorul, apreciind că există un interes general, putând legifera într-un sens sau altul. Ministerul acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în numele Statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.

De altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop". Ca atare, deși i se recunoaște Statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi și obligații, ca entitate teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absența unor reprezentanți.

Cu excepția unei dispoziții speciale, Statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001). Este fără dubiu că Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio contribuție proprie și efectivă în tot acest lanț de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar și până la restituirea prețului sau a valorii de circulație către cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo culpă în situația juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv și, în final, cu efectele pierderii proprietății bunului, de către cumpărători.

Reclamanții au intenționat să atragă în proces persoana care are obligația de plată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar instanțele anterioare au dat curs acestui demers, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana Ministerul Finanțelor Publice, reprezentantul Statului în privința executării acestei obligații, potrivit celor deja arătate. În consecință, în ce privește criticile ce au ca obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, Înalta Curte, constată că în mod legal instanța de apel a confirmat că recurentul-pârât are calitatea de parte obligată în raportul juridic soluționat în cauză, date fiind dispozițiile derogatorii ale legii speciale, norme care înlătură de la aplicare dispozițiile dreptului comun.

De asemenea, contrar celor susținute de recurentul-pârât prin motivele de recurs, chiar în absența dispozițiilor din legea specială nu era incidență răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în temeiul art. 1.337 și urm. C. civ., întrucât garanția pentru evicțiune este o răspundere de natură contractuală și, ca atare, aceasta este incompatibilă cu desființarea operațiunii juridice pe care, potrivit dispozițiilor legii, o însoțește câtă vreme aceasta produce efecte valabile. Or, prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, operațiunea juridică se deființează cu efect retroactiv - ex tune, situație în care devin incidente principiile care guvernează efectele nulității actului juridic civil, între care și restituito in integrum, privind restituirea presațiilor reciproce ale părților, antrenate prin încheierea contractului desființat.

Și acest principiu (ca și garanția pentru evicțiune, dacă era cazul), potrivit dreptului comun operează între părțile contractante. Insă, contrar celor susținute de recurentul-pârât, având în vedere că apartamentul în legătură cu care poartă pricina de față face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislație reparatorie de Statul Român, întrucât acesta a fost preluat de la autorul proprietarului în baza Decretului nr. 92/1950, pentru soluționarea cererii deduse judecății nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1.337 și urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ca lege specială în această materie.

Drept urmare, Primăria Municipiului București nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, astfel cum susține recurentul-pârât. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul pârâtului ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 1.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței depuse la acest dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 2A din 14 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurentul pârât la plata sumei de 1.500 RON reprezentînd cheltuieli de judecată către intimații reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 septembrie 2013.