ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3734/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3734/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de

19 aprilie 2011, sub nr. 7431/302/2011, reclamanții I.D. și I.L.C. au chemat în

judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea

acestuia la plata prețului de piață al apartamentului 3 situat în imobilul din București,

str. L., sector 1, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 9111 din 22

noiembrie 2011 Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței

materiale având în vedere valoarea imobilului astfel cum a fost stabilită prin raportul

de expertiză întocmit în cauză, motiv pentru care a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția Civilă.

Pe rolul Tribunalului București cauza a

fost înregistrată la data de 15 decembrie 2011 sub nr. 76640/3/2011.

Prin sentința civilă nr. 1121 din 6

iunie 2012, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis cererea reclamanților

și a obligat pârâtul la plata sumei de 1.158.700 ROL către reclamanți și a sumei

de 3.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat

și de expert.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București

a reținut că reclamanții din prezenta cauză nu mai au posesia imobilului reprezentat

de apartamentul nr. 3 situat în București, str. L., sector 1, deoarece contractul

acestora de vânzare cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând soluția pentru nelegalitate și

netemenicie.

Prin decizia civilă nr. 369/A din 18 octombrie

2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie,

a admis apelul

declarat de pârât și a modificat sentința apelată în sensul că a obligat Minsiterul

Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 18.848.048 ROL, actualizată

la data plății efective, reprezentând prețul imobilului, menținând restul dispozițiilor

sentinței civile.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel

a reținut următoarele:

În mod corect prima instanță a apreciat

că, în cadrul acțiunilor prevăzute de textul legal, calitatea procesuală pasivă

aparține Ministerului Finanțelor Publice și a respins, în consecință, excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de această parte.

Prin sentința civilă nr. 1275 din 29

noiembrie 2000, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a constatat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 554 din 18 decembrie 1996 încheiat între Consiliul

General al Municipiului București, în calitate de vânzător, și reclamanții din prezenta

cauză, în calitate de cumpărători, în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, pentru

apartamentul nr. 3 situat în București, str. L., sector 1.

Prin decizia civilă nr. 265A/ din 22

mai 2001, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a admis apelurile și

a schimbat în parte sentința menționată în sensul că a respins capătul de cerere

privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Prin decizia civilă nr. 387A/ din 22

mai 2008, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a admis cererea de revizuire

formulată împotriva deciziei civile nr. 265A/22 mai 2001 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IlI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, prin respingerea

apelurilor. Prin decizia nr. 7847/2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins

recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 387 A/ din 22 mai 2008 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă. În considerentele deciziei s-a

reținut încheierea contractelor de vânzare - cumpărare cu rea credință, vânzarea

fiind făcută prin D., unitate care nu a fost mandatată să facă înstrăinări în temeiul

Legii nr. 112/1995, faptul că solicitarea de restituire în natură s-a depus anterior

încheierii celor două contracte, iar cumpărătorii locuiau în același imobil cu reclamantul.

În decizie s-a arătat că se menține sentința

fondului în ceea ce privește constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare,

sentință care a reținut nulitatea absolută a acestor contracte, printre care și

cel al reclamanților din prezenta cauză, pentru lipsa obiectului și frauda la lege,

precum și faptul că imobilul nu putea fi înstrăinat pârâților în temeiul Legii

nr. 112/1995, astfel cum s-a constatat în motivarea deciziei civile nr. 265A/

din 22 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă.

Condiția esențială prevăzută de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru ca titularul unui contract de vânzare-cumpărare desființat

să beneficieze de însăși valoarea de piață a imobilului este aceea ca respectivul

contract să fi fost încheiat cu respectarea legii, împrejurare analizată în hotărârea

judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic, ale

cărei considerente, în susținerea soluției adoptate, se impun cu putere de lucru

judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate.

Astfel, în cauză, prin sentința civilă

nr. 1275 din 29 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a

civilă, menținută prin decizia civilă nr. 387A/ din 22 mai 2008 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IlI-a civilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat

încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare

- cumpărare.

Instanța de apel a considerat că, prin

acordarea prețului actualizat reclamanților care au încălcat Legea nr. 112/1995,

aceștia nu suferă o sarcină disproporționată și excesivă, ei primind prețul pe care

l-au plătit, actualizat, și nu prețul de piață, ca o sancțiune pentru încălcarea

legii la dobândirea bunului.

În concluzie, instanța de apel a a admis

apelul declarat de pârât și a modificat sentința apelată în sensul că a obligat

Minsiterul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 18.848.048 ROL,

actualizată la data plății efective, reprezentând prețul imobilului, menținând restul

dispozițiilor sentinței civile.

Împotriva deciziei date în apel, în termen

legal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București, prevalându-se de prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului său, pârâtul arată,

în primul rând, că instanța de apel, în mod eronat, a obligat Ministerul Finanțelor

Publice la plata prețului actualizat al imobilului, având în vedere că pârâtul nu

are calitate procesuală în cauză.

Ministerul Finanțelor Publice nu a fost

parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, or, potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând profita și nici dăuna unui terț.

Pentru a reține opinia contrară, în sensul

că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice

în astfel de acțiuni in justiție, reținere bazată pe argumente juridice, ar însemna

că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. C.

civ. Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului

(art. 1132 C. civ.) și, în plus, rezultă evident din act (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul

a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui

debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres,

în actul respectiv, novațiunea.

Prin urmare, Primăria Municipiului București,

prin mandatar, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, aceasta

având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții.

Față de aceste aspecte, pârâtul solicită

admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii

ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, pârâtul apreciază că,

în mod eronat, instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii recurate faptul

că prețul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de Ministerul

Finanțelor Publice.

Art. 1337 C. civ., ca dispoziție de drept

comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară.

Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză

a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei

instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla restituire a prețului.

În concluzie, solicită admiterea recursului

și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii în totalitate ca

neîntemeiată.

La data de 2 septembrie 2013, în termen

legal, au depus întâmpinare intimații-reclamanți I.L.C. și I.D. prin care au solicitat

respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor

de judecată în cuantum de 1.500 RON, conform chitanței avocațiale depuse la dosarul

cauzei.

Analizând recursul prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele

ce se succed:

Critica privind excepția lipsei calității

procesuale pasive a recurentului-pârât, față de obiectul acțiunii formulată de reclamanți,

este nefondată.

Astfel, trebuie reținute dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de

către Ministerul Finanțelor Publice".

Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare,

în mod corect a facut-o instanța de apel, tranșând problema raportului dintre norma

generală și cea specială.

Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat,

Ministerul Finanțelor Publice apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor,

în realitate, el acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind

singurul și direct implicat în situația care a generat pierderea bunului de către

cumpărători, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.

În această materie, potrivit art. 50

alin. (3), reprezentarea Statului se face de către Ministerul Finanțelor Publice,

care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele Statului, deoarece, potrivit

legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul

plătit de cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit,

în cazul în care cumpărătorii pierd bunul. Nici susținerea în sensul că legiuitorul

trebuia să prevadă în mod expres novațiunea nu poate fi primită, legiuitorul, apreciind

că există un interes general, putând legifera într-un sens sau altul.

Ministerul acționează ca simplu instrument

plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în numele Statului, iar nu în nume propriu,

neavând nicio obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate

proprie.

De altfel, și potrivit art. 25 din Decretul

nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, „Statul este persoana

juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect

de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor,

afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".

Ca atare, deși i se recunoaște Statului

personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat

subiect distinct de drepturi și obligații, ca entitate teoretică și abstractă, acționează,

în îndeplinirea obligațiilor sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale

reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în raporturile

juridice civile, ca atare, în absența unor reprezentanți.

Cu excepția unei dispoziții speciale, Statul

este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce este și cazul ipotezei în care

se pune problema restituirii prețului reactualizat/plății valorii de circulație

a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului

proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Este fără dubiu că Ministerul Finanțelor

Publice nu are nicio contribuție proprie și efectivă în tot acest lanț de raporturi

juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar și până la restituirea

prețului sau a valorii de circulație către cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo

culpă în situația juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv și, în final,

cu efectele pierderii proprietății bunului, de către cumpărători.

Reclamanții au intenționat să atragă în

proces persoana care are obligația de plată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, iar instanțele anterioare au dat curs acestui demers, identificând,

în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentantul Statului în privința executării acestei obligații, potrivit celor

deja arătate.

În consecință, în ce privește criticile

ce au ca obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice, Înalta Curte, constată că în mod legal instanța de apel a confirmat că

recurentul-pârât are calitatea de parte obligată în raportul juridic soluționat

în cauză, date fiind dispozițiile derogatorii ale legii speciale, norme care înlătură

de la aplicare dispozițiile dreptului comun.

De asemenea, contrar celor susținute de

recurentul-pârât prin motivele de recurs, chiar în absența dispozițiilor din legea

specială nu era incidență răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în temeiul

art. 1.337 și urm. C. civ., întrucât garanția pentru evicțiune este o răspundere

de natură contractuală și, ca atare, aceasta este incompatibilă cu desființarea

operațiunii juridice pe care, potrivit dispozițiilor legii, o însoțește câtă vreme

aceasta produce efecte valabile.

Or, prin constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare cumpărare, operațiunea juridică se deființează cu efect

retroactiv - ex tune, situație în care devin incidente principiile care guvernează

efectele nulității actului juridic civil, între care și restituito in integrum,

privind restituirea presațiilor reciproce ale părților, antrenate prin încheierea

contractului desființat.

Și acest principiu (ca și garanția pentru

evicțiune, dacă era cazul), potrivit dreptului comun operează între părțile contractante.

Insă, contrar celor susținute de recurentul-pârât,

având în vedere că apartamentul în legătură cu care poartă pricina de față face

parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislație reparatorie de

Statul Român, întrucât acesta a fost preluat de la autorul proprietarului în baza

Decretului nr. 92/1950, pentru soluționarea cererii deduse judecății nu sunt aplicabile

prevederile dreptului comun (art. 1.337 și urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului

specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ca lege specială

în această materie.

Drept urmare, Primăria Municipiului București

nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, astfel cum susține

recurentul-pârât.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru

care va respinge recursul pârâtului ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va

obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 1.500 RON reprezentând cheltuieli de

judecată către intimații-reclamanți, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței

depuse la acest dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

București împotriva deciziei nr. 2A din 14 ianuarie 2013 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Obligă recurentul pârât la plata sumei

de 1.500 RON reprezentînd cheltuieli de judecată către intimații reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13

septembrie 2013.