ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1671/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1671/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin cererea

înregistrată pe rolul instanței sub nr. 7449/299/2009, reclamanții R.A. și R.C.

au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii apartamentului pierdut în

instanță, respectiv obligarea pârâtului la plata unor daune morale pentru

suferințele cauzate prin evicțiune.

Prin Sentința civilă

nr. 6918 din 21 mai 2009, Judecătoria Sectorului 1 București și-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin Sentința civilă

nr. 563 din 27 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a

disjuns capătul de cerere privind daunele morale, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive și a respins capătul de cerere privind plata

contravalorii locuinței, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă.

Prin Decizia civilă

nr. 177A din 21 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Prin Decizia civilă

nr. 4578 din 18 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a admis recursul reclamanților, a modificat decizia, a admis apelul

reclamanților, a desființat în parte sentința și a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași instanță.

Prin Sentința civilă

nr. 1056 din 22 mai 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în

parte cererea reclamanților, a obligat Ministerul Finanțelor Publice să

plătească, reclamanților, prețul de piață al imobilului situat în Municipiul

București, str. O., nr. 3, et. 2, ap. 3, sectorul 1, în sumă de 723.376 lei, a

respins ca neîntemeiată cererea reclamanților privind acordarea daunelor

morale, precum și cererea îndreptată împotriva Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

În fapt, s-a

constatat că, în temeiul Legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului București

le-a vândut, reclamanților, apartamentul nr. 3 din București, conform

contractului de vânzare-cumpărare nr. 445/112 din 06 decembrie 1996.

Prin Decizia civilă

nr. 1033 din 13 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, irevocabilă, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare imobiliară,

reclamanții au pierdut proprietatea apartamentului în litigiu.

Prin aceeași hotărâre

judecătorească, a fost respinsă cererea de constatare a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 445/112 din 06 decembrie 1996. Astfel,

deși contractul de vânzare-cumpărare a fost menținut ca valabil încheiat, cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reclamanții au fost deposedați de

imobil iar titlul lor a fost lipsit de efecte, tocmai prin admiterea acțiunii în

revendicare.

S-a apreciat că

legiuitorul a înțeles ca, prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 să reglementeze un caz special de răspundere pentru evicțiune,

derogatoriu de la dispozițiile dreptului comun - art. 1337 și urm. C. civ.

În ce privește

cuantumul despăgubirilor, potrivit dispozițiilor coroborate ale art. 50 alin.

(2), (2

1

) și (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a făcut

distincție între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea legii

și contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea legii de către

foștii chiriași, în funcție de această distincție, cumpărătorul evins, având

dreptul la valoarea de piață a imobilului sau la restituirea prețului plătit

actualizat.

În condițiile în

care, nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, dar a fost admisă acțiunea

în revendicare împotriva foștilor chiriași-cumpărători, iar prin hotărârile

judecătorești citate de reclamanți, instanțele au reținut buna-credință a

cumpărătorilor la încheierea contractului, tribunalul a constatat că

reclamanții-cumpărători au dreptul la restituirea valorii de piață a

imobilului, nefiind vorba despre un contract încheiat cu eludarea legii.

Tribunalul a

constatat că este îndeplinită și cea de-a doua condiție prevăzută de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea valorii de piață a imobilului, chiar

dacă contractul nu a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, așa cum prevede dispoziția legală.

Cum Statul Român,

reprezentant prin Ministerul Finanțelor Publice, nu este titularul obligației

de plată a despăgubirilor, conform dispozițiilor legii speciale citate mai sus

și nu s-a dovedit că prin autoritățile sale le-ar fi cauzat reclamanților daune

morale, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților privind

acordarea unor daune morale, precum și cererea îndreptată împotriva Statului

Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care, reclamanții,

solicitau obligarea statului la plata despăgubirilor prevăzute de legea

specială.

Prin Decizia civilă

nr. 113 A din 11 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâtului Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința, în sensul că

a obligat Ministerul Finanțelor Publice la prețul de piață al imobilului în

litigiu în sumă de 512.000 lei, a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Critica vizând

neîndeplinirea condițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul că, actul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 și nu a fost desființat, nu este întemeiată.

Curtea a reținut sub

acest aspect incidența dispozițiilor art. 20 alin. (2

1

) din Legea

nr. 10/2001, respectiv că se impune să se analizeze condiția respectării Legii

nr. 112/1995, prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în

vigoare, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte au fost

desființate, dreptul la o despăgubire.

Dispozițiile art. 50

din Legea nr. 10/2001 modificată, obligă instanța să distingă între

"desființarea" contractului urmare a eludării prevederilor Legii nr.

112/1995 și "desființarea" contractului, deși acesta a fost încheiat

cu respectarea prevederilor legale.

Analiza întrunirii

cerințelor de valabilitate la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de

fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care

contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale

fac trimitere în vederea acordării despăgubirilor solicitate.

Prin urmare, în

condițiile în care, în litigiul anterior, intimații-reclamanți au pierdut

proprietatea asupra imobilului în urma admiterii acțiunii în revendicare, fiind

respinsă acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare,

curtea nu mai poate decât să constate că au fost respectate dispozițiile Legii

nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În consecință,

intimații-reclamanți sunt titularii dreptului instituit prin art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind îndeplinită condiția încheierii

contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, contract ce a fost încheiat cu bună- credință și care a fost

desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Critică privind

expertiza, este în parte fondată, instanța de apel apreciind că se impune

omologarea raportului de expertiză efectuat de ing. P.A.A., în fața instanței

de apel, care stabilește că valoarea de circulație a imobilului în litigiu este

de 512.000 de lei, valoare ce include cota indiviză și terenul aferent

apartamentului.

Împotriva Deciziei

civile nr. 113A din 11 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au formulat cerere de recurs

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin

care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

S-a susținut că

hotărârea pronunțată este în parte netemeinică și nelegală - art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. - întrucât în mod greșit s-a dispus în sarcina instituției recurente

obligația de plată a sumei de 512.000 lei, reprezentând prețul de piață al

apartamentului în litigiu, motiv pentru care recurenții-pârâți reiterează

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul

Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar

al fondului extrabugetar.

În drept, au fost

invocate, dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, art. 1336 și urm. C. civ.

S-a susținut și că

hotărârea instanței de apel este criticabilă în ce privește obligarea

Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piața al imobilului, fără

a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și

limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la

restituirea prețului de piața plătit de către chiriași.

Pentru a fi

aplicabile dispozițiile legale menționate și pentru ca Ministerul Finanțelor

Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de chiriași

în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995, se

cere să fie întrunite, cumulativ, două condiții: încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, respectiv ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Dispozițiile art. 50

1

fac vorbire despre "contractele ce au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile", însă acest text de lege are în

vedere existenta unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului. În caz contrar, legiuitorul nu ar

mai fi inclus în art. 50

1

condițiile pe care reclamantul trebuie să

le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea prețului la valoarea de

piață.

Nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanți rezidă în faptul că,

urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, aveau obligația de a

cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului. Dacă ar fi făcut

minime diligente, aceștia ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a

bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și, prin urmare, nu putea face

obiectul Legii nr. 112/1995.

Exercitarea cu

buna-credința a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă

de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul

respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua-credință determină în

realitate ilicitatea cauzei, ori prin existența unei cauze ilicite este afectată

însăși validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995. Existența sau

inexistența bunei-credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul

criteriu de analiza a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr.

112/1995, trebuind sa fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr.

112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare- cumpărare.

Având în vedere că

preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, dispozițiile

Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauză, ceea ce înseamnă că

încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995. Reclamanții își invocă propria turpitudine și

anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceștia

neputând beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

În ceea ce privește

cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, deposedarea reclamanților

de imobilul s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 nefiind

anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila.

Obligația de garanție

pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului, cu

atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește

imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este

particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce

formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate

în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Așadar, pe criterii de simetrie și de

echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței

imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate

funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la

criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu

întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o

indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Cauza Velikovi c.

Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul

evins (Cauza Tudor Tudor c. României). În cauza Velikovi și alții c. Bulgariei,

Curtea a statuat la data de 15 martie 2007 printr-o hotărâre amplu argumentată,

având valoare de principiu, ca poate fi considerată suficientă, prin raportare

la exigenta proporționalității dintre interesul general care a dus la privarea

de bun (repararea nedreptăților comise de regimul comunist) și interesul

particular, al celui privat de bun, și o despăgubire care nu se ridică la valoarea

de circulație a bunului în cauza. Analizând proporționalitatea ingerinței în

dreptul de proprietate al reclamantei, Curtea a amintit întru început

criteriile folosite într-o cauza de referința anterioara (cauza Pincova și Pine

c. Republicii Cehe).

Este evident ca

prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995,

stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era

mult inferior valorii de piața a acestor imobile, la data edictării legii,

precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu

anul 1996.

Așa fiind,

indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuala a imobilelor

constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauza a acestora, care

încălca principiul egalității cetățenilor în fața legii.

Recursul este

nefondat.

Prima critică

susținută de pârâți pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice, nu poate fi primită, pentru următoarele

considerente:

Prin Decizia civilă

nr. 4578 din 18 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a admis recursul reclamanților, a modificat decizia, a admis apelul

reclamanților, a desființat în parte sentința și a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași instanță.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a statuat cu caracter irevocabil că Ministerul Finanțelor

Publice justifică legitimare procesuală pasivă în temeiul dispozițiilor art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001. S-a reținut astfel că Ministerul Finanțelor

Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în acțiunile având ca

obiect cererile de restituire a prețului actualizat sau de acordare a

despăgubirilor echivalente cu valoarea de piață a unui imobil dobândit în baza

unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și pierdut

ulterior în disputa cu fostul proprietar sau cu moștenitorii acestuia.

Conform dispozițiilor

art. 1201 C. civ., puterea de lucru judecat cunoaște două manifestări

procesuale - respectiv, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ.

și art. 166 C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să

demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți [conform art.

1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.]. Această a doua formă de reglementare

a puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate

juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor

judecătorești.

Efectul pozitiv al

lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu

chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi

contrazis. Aceasta face ca partea interesată să se poată prevala de lucrul

judecat anterior, impunând instanței, constatarea jurisdicțională anterioară.

Instanțele au

apreciat, prin raportare la dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, într-o jurisprudență unitară, că se conferă "ex lege"

Ministerului Finanțelor Publice, legitimare procesuală pasivă în litigiile

referitoare la restituirea prețului plătit, actualizat sau a valorii de

circulație a imobilelor care au făcut obiectul unor contracte de

vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, în situația în care

cumpărătorii au fost evinși de foștii proprietari.

Cât privește critica

referitoare la cuantumul despăgubirilor, aceasta este nefondată, întrucât, în

cauză, instanța nu putea nesocoti faptul că, prin Decizia civilă nr. 1033 din

13 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

Dosarul nr. 23488/2005, rămasă irevocabilă conform Deciziei civilă nr. 48 din

14 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admisă în parte

acțiunea reclamantul C.E., fiind obligați pârâții R. să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, fiind respinsă ca

nefondată cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 445/112/1996.

Instanța anterioară a

avut în vedere dispozițiile art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr.

10/2001, în cuprinsul cărora legiuitorul a stabilit că, prin contract

desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare-cumpărare a

fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși

contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare introdusă de

fostul proprietar al imobilului.

Ca urmare, termenul

de desființare a contractului are în prezent, în accepțiunea Legii nr. 10/2001,

un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a

declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă și

"ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra

imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată

împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract

valabil încheiat.

Reclamanții din

acțiunea pendinte se găsesc în ipoteza de aplicare a art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, având dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Potrivit

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată, cu

modificările și completările ulterioare, "(1) Proprietarii ale căror

contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză".

În condițiile în

care, în litigiul anterior, intimații-reclamanți au pierdut proprietatea asupra

imobilului în urma admiterii acțiunii în revendicare, fiind respinsă acțiunea

în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare - reținându-se că,

în cauză, "contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995 este salvat de nulitatea absolută, urmare bunei-credințe a

cumpărătorilor, chiar dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu

valabil" - rezultă că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Toate celelalte

susțineri ale recurenților-pârâți referitoare la minimele diligente ce le-ar fi

incumbat intimaților-reclamanți, sub aspectul clarificării situației juridice a

imobilului în litigiu, la modalitatea de exercitare a drepturilor conferite de

lege, nu pot fi primite, întrucât se opune, așa cum de altfel s-a și reținut,

aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat - în mod irevocabil, într-un

litigiu anterior, instanțele de judecată au statuat asupra acestor chestiuni de

drept.

S-a susținut totodată

că obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea

de piață a imobilului, respectiv că indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață

actuala a imobilelor ar constitui o îmbogățire fără justă cauza a acestora,

care încălca principiul egalității cetățenilor în fața legii. Criticile nu sunt

întemeiate, cât timp prin dispozițiile legale explicite, redate anterior, s-a

stipulat că intimații-reclamanți au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare,

arătându-se și modul de calcul, respectiv faptul că "valoarea

despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză".

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul pârâților ca nefondat.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 113 A din 11 martie 2015 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 iunie 2015.

Procesat

de GGC - GV