ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1671/2015

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței sub nr. 7449/299/2009, reclamanții R.A. și R.C. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii apartamentului pierdut în instanță, respectiv obligarea pârâtului la plata unor daune morale pentru suferințele cauzate prin evicțiune. Prin Sentința civilă nr. 6918 din 21 mai 2009, Judecătoria Sectorului 1 București și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin Sentința civilă nr. 563 din 27 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a disjuns capătul de cerere privind daunele morale, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins capătul de cerere privind plata contravalorii locuinței, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin Decizia civilă nr. 177A din 21 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților. Prin Decizia civilă nr. 4578 din 18 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul reclamanților, a modificat decizia, a admis apelul reclamanților, a desființat în parte sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Prin Sentința civilă nr. 1056 din 22 mai 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea reclamanților, a obligat Ministerul Finanțelor Publice să plătească, reclamanților, prețul de piață al imobilului situat în Municipiul București, str. O., nr. 3, et. 2, ap. 3, sectorul 1, în sumă de 723.376 lei, a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților privind acordarea daunelor morale, precum și cererea îndreptată împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În fapt, s-a constatat că, în temeiul Legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului București le-a vândut, reclamanților, apartamentul nr. 3 din București, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 445/112 din 06 decembrie 1996. Prin Decizia civilă nr. 1033 din 13 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare imobiliară, reclamanții au pierdut proprietatea apartamentului în litigiu. Prin aceeași hotărâre judecătorească, a fost respinsă cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 445/112 din 06 decembrie 1996. Astfel, deși contractul de vânzare-cumpărare a fost menținut ca valabil încheiat, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reclamanții au fost deposedați de imobil iar titlul lor a fost lipsit de efecte, tocmai prin admiterea acțiunii în revendicare.

S-a apreciat că legiuitorul a înțeles ca, prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 să reglementeze un caz special de răspundere pentru evicțiune, derogatoriu de la dispozițiile dreptului comun - art. 1337 și urm. C. civ. În ce privește cuantumul despăgubirilor, potrivit dispozițiilor coroborate ale art. 50 alin. (2), (2 1 ) și (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a făcut distincție între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea legii și contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea legii de către foștii chiriași, în funcție de această distincție, cumpărătorul evins, având dreptul la valoarea de piață a imobilului sau la restituirea prețului plătit actualizat.

În condițiile în care, nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, dar a fost admisă acțiunea în revendicare împotriva foștilor chiriași-cumpărători, iar prin hotărârile judecătorești citate de reclamanți, instanțele au reținut buna-credință a cumpărătorilor la încheierea contractului, tribunalul a constatat că reclamanții-cumpărători au dreptul la restituirea valorii de piață a imobilului, nefiind vorba despre un contract încheiat cu eludarea legii. Tribunalul a constatat că este îndeplinită și cea de-a doua condiție prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea valorii de piață a imobilului, chiar dacă contractul nu a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, așa cum prevede dispoziția legală.

Cum Statul Român, reprezentant prin Ministerul Finanțelor Publice, nu este titularul obligației de plată a despăgubirilor, conform dispozițiilor legii speciale citate mai sus și nu s-a dovedit că prin autoritățile sale le-ar fi cauzat reclamanților daune morale, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților privind acordarea unor daune morale, precum și cererea îndreptată împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care, reclamanții, solicitau obligarea statului la plata despăgubirilor prevăzute de legea specială. Prin Decizia civilă nr. 113 A din 11 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat Ministerul Finanțelor Publice la prețul de piață al imobilului în litigiu în sumă de 512.000 lei, a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Critica vizând neîndeplinirea condițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul că, actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și nu a fost desființat, nu este întemeiată. Curtea a reținut sub acest aspect incidența dispozițiilor art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, respectiv că se impune să se analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995, prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte au fost desființate, dreptul la o despăgubire. Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată, obligă instanța să distingă între "desființarea" contractului urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 și "desființarea" contractului, deși acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale.

Analiza întrunirii cerințelor de valabilitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirilor solicitate. Prin urmare, în condițiile în care, în litigiul anterior, intimații-reclamanți au pierdut proprietatea asupra imobilului în urma admiterii acțiunii în revendicare, fiind respinsă acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, curtea nu mai poate decât să constate că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În consecință, intimații-reclamanți sunt titularii dreptului instituit prin art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind îndeplinită condiția încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, contract ce a fost încheiat cu bună- credință și care a fost desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Critică privind expertiza, este în parte fondată, instanța de apel apreciind că se impune omologarea raportului de expertiză efectuat de ing. P.A.A., în fața instanței de apel, care stabilește că valoarea de circulație a imobilului în litigiu este de 512.000 de lei, valoare ce include cota indiviză și terenul aferent apartamentului.

Împotriva Deciziei civile nr. 113A din 11 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au formulat cerere de recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: S-a susținut că hotărârea pronunțată este în parte netemeinică și nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât în mod greșit s-a dispus în sarcina instituției recurente obligația de plată a sumei de 512.000 lei, reprezentând prețul de piață al apartamentului în litigiu, motiv pentru care recurenții-pârâți reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar. În drept, au fost invocate, dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, art. 1336 și urm. C. civ. S-a susținut și că hotărârea instanței de apel este criticabilă în ce privește obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piața al imobilului, fără a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de către chiriași.

Pentru a fi aplicabile dispozițiile legale menționate și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995, se cere să fie întrunite, cumulativ, două condiții: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Dispozițiile art. 50 1 fac vorbire despre "contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile", însă acest text de lege are în vedere existenta unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

În caz contrar, legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 50 1 condițiile pe care reclamantul trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea prețului la valoarea de piață. Nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanți rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului. Dacă ar fi făcut minime diligente, aceștia ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995. Exercitarea cu buna-credința a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei.

Reaua-credință determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existența unei cauze ilicite este afectată însăși validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995. Existența sau inexistența bunei-credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiza a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind sa fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare- cumpărare. Având în vedere că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauză, ceea ce înseamnă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Reclamanții își invocă propria turpitudine și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceștia neputând beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață. În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, deposedarea reclamanților de imobilul s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila. Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Cauza Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Cauza Tudor Tudor c. României).

În cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, Curtea a statuat la data de 15 martie 2007 printr-o hotărâre amplu argumentată, având valoare de principiu, ca poate fi considerată suficientă, prin raportare la exigenta proporționalității dintre interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăților comise de regimul comunist) și interesul particular, al celui privat de bun, și o despăgubire care nu se ridică la valoarea de circulație a bunului în cauza. Analizând proporționalitatea ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantei, Curtea a amintit întru început criteriile folosite într-o cauza de referința anterioara (cauza Pincova și Pine c. Republicii Cehe).

Este evident ca prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piața a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996. Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuala a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauza a acestora, care încălca principiul egalității cetățenilor în fața legii. Recursul este nefondat. Prima critică susținută de pârâți pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, nu poate fi primită, pentru următoarele considerente: Prin Decizia civilă nr. 4578 din 18 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul reclamanților, a modificat decizia, a admis apelul reclamanților, a desființat în parte sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu caracter irevocabil că Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut astfel că Ministerul Finanțelor Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în acțiunile având ca obiect cererile de restituire a prețului actualizat sau de acordare a despăgubirilor echivalente cu valoarea de piață a unui imobil dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și pierdut ulterior în disputa cu fostul proprietar sau cu moștenitorii acestuia. Conform dispozițiilor art. 1201 C. civ., puterea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale - respectiv, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți [conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.].

Această a doua formă de reglementare a puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Aceasta face ca partea interesată să se poată prevala de lucrul judecat anterior, impunând instanței, constatarea jurisdicțională anterioară.

Instanțele au apreciat, prin raportare la dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, într-o jurisprudență unitară, că se conferă "ex lege" Ministerului Finanțelor Publice, legitimare procesuală pasivă în litigiile referitoare la restituirea prețului plătit, actualizat sau a valorii de circulație a imobilelor care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, în situația în care cumpărătorii au fost evinși de foștii proprietari.

Cât privește critica referitoare la cuantumul despăgubirilor, aceasta este nefondată, întrucât, în cauză, instanța nu putea nesocoti faptul că, prin Decizia civilă nr. 1033 din 13 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 23488/2005, rămasă irevocabilă conform Deciziei civilă nr. 48 din 14 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admisă în parte acțiunea reclamantul C.E., fiind obligați pârâții R. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, fiind respinsă ca nefondată cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 445/112/1996.

Instanța anterioară a avut în vedere dispozițiile art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, în cuprinsul cărora legiuitorul a stabilit că, prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar al imobilului. Ca urmare, termenul de desființare a contractului are în prezent, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă și "ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat.

Reclamanții din acțiunea pendinte se găsesc în ipoteza de aplicare a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, având dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, "(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză". În condițiile în care, în litigiul anterior, intimații-reclamanți au pierdut proprietatea asupra imobilului în urma admiterii acțiunii în revendicare, fiind respinsă acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare - reținându-se că, în cauză, "contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 este salvat de nulitatea absolută, urmare bunei-credințe a cumpărătorilor, chiar dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil" - rezultă că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Toate celelalte susțineri ale recurenților-pârâți referitoare la minimele diligente ce le-ar fi incumbat intimaților-reclamanți, sub aspectul clarificării situației juridice a imobilului în litigiu, la modalitatea de exercitare a drepturilor conferite de lege, nu pot fi primite, întrucât se opune, așa cum de altfel s-a și reținut, aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat - în mod irevocabil, într-un litigiu anterior, instanțele de judecată au statuat asupra acestor chestiuni de drept. S-a susținut totodată că obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului, respectiv că indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuala a imobilelor ar constitui o îmbogățire fără justă cauza a acestora, care încălca principiul egalității cetățenilor în fața legii.

Criticile nu sunt întemeiate, cât timp prin dispozițiile legale explicite, redate anterior, s-a stipulat că intimații-reclamanți au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, arătându-se și modul de calcul, respectiv faptul că "valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză". Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâților ca nefondat.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 113 A din 11 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2015. Procesat de GGC - GV