ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4578/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 7449/299/2009, reclamanții R.A. și R.C. au chemat în judecată și personal la interogatoriu, pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata contravalorii locuinței proprietatea căreia au pierdut-o în instanță, contravaloarea urmând a fi plătită în conformitate cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 așa cum a fost ea modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv, de către pârât conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată.

În motivare, reclamanții au arătat că la data de 14 ianuarie 2008 prin Decizia nr. 48 a Curții de Apel București pronunțată în Dosarul nr. 23488/2005, rămasă definitivă și irevocabilă, au pierdut proprietatea apartamentului nr. X situat în sectorul 1, urmare a unei cereri făcute de moștenitorii proprietarilor prezumtivi ai imobilului, familia C. Prin sentința civilă nr. 6918 din 21 mai 2009, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 29164/3/2009. La termenul de judecată din 16 februarie 2010, reclamanții și-au completat acțiunea, în sensul că au solicitat obligarea pârâtului și la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 563 din 27 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a disjuns capătul de cerere privind daunele morale și a acordat termen pentru soluționarea acestuia la data de 15 iunie 2010; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins capătul de cerere privind plata contravalorii locuinței, cerere privind pe reclamanții R.A. și R.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a analizat actele dosarului și a constatat că este în stare de judecată numai capătul de cerere privind plata contravalorii locuinței, ca urmare, în temeiul dispozițiilor art. 165 C. proc.

civ., a disjuns capătul de cerere privind daunele morale și a acordat termen pentru soluționarea acestuia. Deliberând asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P., tribunalul a apreciat-o drept întemeiată, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare. Astfel, tribunalul a reținut că din interpretarea coroborată a dispozițiilor alin. (2) și (3) ale art. 50 din Legea nr. 10/2001, rezultă că restituirea prețului actualizat sau prețului de piață al imobilelor cumpărate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, se face de către M.F.P. numai în situația în care contractele de vânzare - cumpărare încheiate în baza acestuia din urmă act normativ au fost desființate.

In speță însă, tribunalul a constatat că titlul de proprietate al reclamanților pentru imobilul apartamentul nr. X din București, sector 1, respectiv contractul de vânzare - cumpărare nu a fost desființat, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și deci, Statul Român prin M.F.P. nu are calitate procesuală pasivă. Față de aceste împrejurări, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P. și a respins capătul de cerere privind plata contravalorii locuinței, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții R.C. și R.A.

iar prin Decizia civilă nr. 177 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reținându-se următoarele considerente: Atât în cererea sa de chemare în judecată (fila 3 Dosar judecătorie nr. 7449/299/2009), cât și în cuprinsul precizării solicitate de tribunal (fila 23 dosar tribunal), precum și în cadrul concluziilor scrise realizate în referire la excepția contestată (filele 101-102 dosar tribunal), reclamanții au invocat drept temei juridic al acțiunii prezente, cu precădere și inter alia, dispozițiile art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată. Acest temei juridic este apreciat de către instanța de apel, ca fiind corect indicat de către reclamanți, în raport de conținutul concret al cererii de chemare în judecată.

Împrejurarea indicării în cadrul cererii de chemare în judecată și mai apoi, în cadrul precizării solicitate de instanța de fond, și a dispozițiilor de drept comun, generale, ale art. 1227-1351 C. civ., referitoare la răspunderea pentru evicțiune, nu este de natură pentru considerentele evocate, să atragă incidența acestui temei juridic indicat eronat, de parte. Concluzia se impune deoarece așa cum înșiși reclamanții au recunoscut în mod expres, atât prin concluziile scrise cu referire la excepția contestată (filele 101-102 dosar tribunal), cât și prin chiar motivele de apel prezente (paragraful patru, subliniat, de la fila 9 dosar tribunal), dispozițiile art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, reprezintă dispoziții speciale, de reglementare a răspunderii pentru evicțiune în domeniul distinct al imobilelor naționalizate de statul comunist și redate mai apoi, vechilor proprietari.

Așadar, reprezentând o aplicare specială a dreptului comun în materie, prevederile art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, instituie de regula de drept „specialia generalibus derogant" - normele speciale derogă și au prioritate față de cele generale, respectiv față de dispozițiilor art. 1227-1351 C. civ., referitoare la răspunderea pentru evicțiune. Astfel, instanța de apel a constatat că temeiul juridic al prezentei acțiuni este reprezentat de art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată.

Împrejurarea reținută de tribunal, ca eliminatoare a acestui temei juridic - nedesfiintarea expresă, din punct de vedere formal, a titlului reclamanților, nu reprezintă nicidecum, un aspect care să determine incidența vreunui alt temei juridic, ci cel mult, ea poate reprezenta un aspect legat de fondul cauzei, care să atragă caracterul nefondat al solicitării întemeiate pe această dispoziție legală specială, prin constatarea neîndeplinirii cerințelor edictate de ea. Astfel, s-a reținut că argumentul primei instanțe, prin care a arătat că temeiul de drept invocat de reclamanți nu este aplicabil situației de fapt invocate de către aceștia, se încadrează în realitate în categoria apărărilor de fond.

Cu alte cuvinte, neaplicarea regulii de drept material invocate de reclamanți ca urmare a constatării de către instanță, a neîntrunirii uneia dintre cerințele edictate de ea, nu constituie un fine de neprimire a cererii, ci din contră, o modalitate de soluționare a acesteia. Pe cale de consecință, argumentul instanței de fond tine de examinarea pe fond a cauzei, el neputând fi așadar, circumscris soluționării excepției lipsei de calitate procesuală pasivă, cum greșit a procedat tribunalul. Sub un al treilea aspect, instanța de apel plecând de la ipoteza stabilirii temeiului juridic al prezentei cauze, a constatat cu titlu preliminar, faptul că una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.

Codul de procedură civilă nu cuprinde o definiție a calității procesuale, dar în doctrină s-au conturat diferite concepții în legătură cu această noțiune. S-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic {calitatea procesuală pasivă). Definiția a fost reconfirmată și în jurisprudența actuală.

Or, plecând de la premisa temeiului juridic invocat de parte, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, s-a constatat sub aspectul excepției lipsei de calitate procesuală pasivă, că potrivit alin. (3) al acestui articol, „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) se face de către M.E.F.) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Așadar, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, fie cu eludarea lor, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, restituirea prețului urmând a se face de către Ministerul Economiei.

În consecință, s-a constatat că într-o acțiune întemeiată pe aceste dispoziții legale, M.E.F. are calitate procesuală pasivă, ca urmare a prevederii speciale din legea menționată, fiind fără relevanță dreptul comun în materie potrivit căruia vânzătorul este cel care trebuie să răspundă pentru evicțiune. Așadar, instanța constatat că soluția primei instanțe de judecată, de respingere a acțiunii pentru lipsa de calitate procesuală pasivă a Statului Român (aspectul reprezentării sale în proces, prin M.E.F., fiind distinct de aspectul calității procesuale), este corectă, însă pentru ansamblul argumentelor prezente care substituie considerentele tribunalului. Instanța de apel a mai reținut că potrivit art. 165 C. proc.

civ., „In orice stare a judecății se pot despărți pricinile întrunite, dacă instanța socotește că numai una din ele este în stare de a fi judecată." Măsura disjungerii este luată de instanța de judecată numai în cazul în care soluționarea uneia sau a unor cereri ar fi întreruptă de imposibilitatea soluționării alteia sau altor cereri, iar această măsură are drept scop soluționarea cererilor care sunt în stare de a fi judecate într-un termen rezonabil. De altfel, se constată că măsura disjungerii cauzelor este dispusă de instanța de judecată și în interesul unei bune judecăți a cauzelor și a unei mai bune administrări a justiției, așa cum s-a arătat și în Decizia nr. 254 din 14 martie 2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 165 C. proc.

civ. Dispozițiile de lege criticate nu înlătură posibilitatea părților de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, posibilitatea instanței de judecată de a dispune disjungerea cauzelor conexe, pentru a fi judecate separat, neaducând atingere intereselor părților, ci dimpotrivă, contribuind la evitarea tergiversării în soluționarea cauzei. Cu atât mai mult, s-a reținut că analiza exegetică a acestei dispoziții legale denotă concluzia că această măsură procesuală de separare se poate lua inclusiv în cazul existenței unei legături (chiar strânse) între cereri, prevederea normativă nedistingând sub acest aspect, astfel încât în temeiul argumentului metodei de interpretare logice, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici cel ce aplică dispoziția legală nu trebuie să distingă.

Aplicând aceste considerente teoretice la cazul concret dedus judecății, s-a apreciat că măsura disjungerii a fost corect dispusă, atât timp cât cererea privitoare la acordarea daunelor materiale, era în stare de judecată, în temeiul unei excepții procesuale care determina inutilitatea soluționării fondului raportului juridic litigios. Concluzia se impune chiar dacă între cele două cereri (acordarea daunelor materiale, respectiv a celor morale), există o anumită legătură, cel puțin sub aspectul stabilirii existenței unei fapte ilicite. Prin cererea de chemare în judecată - fila 7 Dosar judecătorie nr. 7449/299/2009, cât și prin cererea completatoare (filele 94 dosar tribunal), reclamanții au înțeles să configureze acest aspect, ca și cauză juridică a cererii de acordare de daune morale.

Or, prin chiar cererea completatoare, reclamanții au arătat că urmează a produce dovezi în sprijinul afecțiunilor medicale cauzate de fapta ilicită menționată (ultimul paragraf al filei 94 dosar tribunal), fapt de natură a determina continuarea certă a judecății, prin acordarea cel puțin, a unui nou termen de judecată pentru administrarea acestora. S-a mai reținut că cererea de acordare a daunelor materiale era însă, în stare de judecată, iar pentru soluționarea excepției nemaifiind necesară administrarea altor probe. Nedispunându-se disjungerea acestei cereri, în mod cert s-ar fi ajuns la o tergiversare nedorită a judecării acestui capăt de cerere. În acest context, erau întrunite cerințele legale ale disjungerii, prevăzute de art. 165 C. proc.

civ., atât timp cât una dintre cereri era în stare de judecată, iar cealaltă, nu. Argumentul reclamanților, privitor la strânsa legătură dintre cele două cereri, nu reprezintă un obstacol dirimant în aplicarea acestor dispoziții legale, datorită faptului că strânsa legătură invocată dintre cele două cauze, a rămas protejată, prin soluția de suspendare a judecății în cauza disjunsă, până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze, potrivit aserțiunii reclamanților înșiși. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții R.C. și R.A. solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., casarea hotărârii instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel reclamanții susțin că modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 nu sunt incidente în cauză, ci dimpotrivă în cauza dedusă judecății Statul Român prin reprezentantul său M.F.P. are calitate procesuală pasivă, întrucât pretențiile formulate vizează acordarea de despăgubiri formulate la valoarea de circulație a imobilului, câtă vreme Statul este vânzătorul în contractele de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 prin unitățile deținătoare. Reclamanții mai susțin că acțiunea lor vizează o răspundere pentru întregul prejudiciu creat prin evicțiune apreciat la valoarea reală de circulație a imobilului de care au fost deposedați printr-o acțiune în revendicare a fostului proprietar.

Ca atare, susțin recurenții, chiar prin prisma dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, M.F.P. are calitate procesuală pasivă, și cum instanțele au făcut o interpretare eronată a dispozițiilor legale în materie, se solicită casare cu trimiterea cauzei pentru cercetarea fondului. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele: Obiectul dedus judecății vizează obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata contravalorii locuinței, proprietatea căreia a pierdut-o în instanță, contravaloarea urmând a fi plătită în conformitate cu art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009.

Instanța de fond a respins acțiunea pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, reținând că acțiunea a fost formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Titlul de proprietate al reclamanților a format obiectul unui litigiu soluționat prin Decizia civilă nr. 48 din 14 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, Dosarul nr. 23488/2005 prin care au fost obligați reclamanții să lase în deplină proprietate imobilul moștenitorilor prezumtivi ai imobilului ca urmare a comparării titlurilor părților. Dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2002 nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună - credință în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel legiuitorul român și-a adaptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor naționalizate), la exigențele Convenției Europene și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (21) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 se face de către M.F.P. prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a Municipiului București (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate și completate prin H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată în M. Of. nr. 610 din 13 septembrie 2010. Din perspectiva celor expuse și ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2001 restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (21), se face de către M..E.F., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.

Astfel M.F.P. este cel care are calitate procesuală pasivă în acțiunile având ca obiect cererile de restituire a prețului actualizat sau de acordare a despăgubirilor echivalente cu valoarea de piață a unui imobil dobândit în baza unui act de vânzare -cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și pierdut ulterior în disputa cu fostul proprietar sau cu moștenitorii acestuia. M.F.P. justifică astfel legitimare procesuală pasivă în temeiul legii, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Ca atare chiar dispoziția legală sus evocată conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanțelor, în condițiile în care acesta acționează ca reprezentant al statului. Din perspectiva celor expuse, și a legitimării procesuale pasive a pârâtului M.F.P., în condițiile în care instanța de fond a respins acțiunea pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului sus menționat, urmează a se admite recursul și în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc.

civ., a se modifica hotărârea instanței de apel în sensul admiterii apelului reclamanților împotriva sentinței civile nr. 563 din 27 martie 2010 a Tribunalului București și pe cale de consecință a se desființa în parte hotărârea instanței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, Tribunalul București, păstrându-se soluția primei instanțe cu privire la disjungerea capătului de cerere referitor la daunele morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții R.C. și R.A. împotriva Deciziei nr. 177/ A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia recurată în sensul că: Admite apelul reclamanților declarat împotriva sentinței nr. 563 din 27 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Desființează în parte sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul București. Păstrează soluția primei instanțe cu privire la disjungerea capătului de cerere referitor la daunele morale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2012.