ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4578/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4578/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 7449/299/2009,

reclamanții R.A. și R.C. au chemat în judecată și personal la interogatoriu,

pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o

va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata contravalorii locuinței

proprietatea căreia au pierdut-o în instanță, contravaloarea urmând a fi

plătită în conformitate cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 așa cum a

fost ea modificată prin Legea nr. 1/2009, respectiv, de către pârât conform art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată.

În motivare, reclamanții au arătat că

la data de 14 ianuarie 2008 prin Decizia nr. 48 a Curții de Apel București

pronunțată în Dosarul nr. 23488/2005, rămasă definitivă și irevocabilă, au

pierdut proprietatea apartamentului nr. X situat în sectorul 1, urmare a unei

cereri făcute de moștenitorii proprietarilor prezumtivi ai imobilului, familia

C.

Prin sentința civilă nr. 6918 din 21

mai 2009, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

acestei instanțe sub nr. 29164/3/2009.

La termenul de judecată din 16

februarie 2010, reclamanții și-au completat acțiunea, în sensul că au solicitat

obligarea pârâtului și la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 563 din 27

aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a disjuns capătul de

cerere privind daunele morale și a acordat termen pentru soluționarea acestuia

la data de 15 iunie 2010; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

și a respins capătul de cerere privind plata contravalorii locuinței, cerere

privind pe reclamanții R.A. și R.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român

prin M.F.P., ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate

procesuală.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a analizat actele dosarului și a constatat că este în stare de

judecată numai capătul de cerere privind plata contravalorii locuinței, ca

urmare, în temeiul dispozițiilor art. 165 C. proc. civ., a disjuns capătul de

cerere privind daunele morale și a acordat termen pentru soluționarea acestuia.

Deliberând asupra excepției lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P., tribunalul a

apreciat-o drept întemeiată, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel, tribunalul a reținut că din

interpretarea coroborată a dispozițiilor alin. (2) și (3) ale art. 50 din Legea

nr. 10/2001, rezultă că restituirea prețului actualizat sau prețului de piață

al imobilelor cumpărate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, se face de

către M.F.P. numai în situația în care contractele de vânzare - cumpărare

încheiate în baza acestuia din urmă act normativ au fost desființate. In speță

însă, tribunalul a constatat că titlul de proprietate al reclamanților pentru

imobilul apartamentul nr. X din București, sector 1, respectiv contractul de

vânzare - cumpărare nu a fost desființat, astfel că nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și deci, Statul Român prin M.F.P. nu

are calitate procesuală pasivă.

Față de aceste împrejurări, tribunalul

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român

prin M.F.P. și a respins capătul de cerere privind plata contravalorii

locuinței, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel reclamanții R.C. și R.A. iar prin Decizia civilă nr. 177 din 21 februarie

2011 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, reținându-se următoarele considerente:

Atât în cererea sa de chemare în

judecată (fila 3 Dosar judecătorie nr. 7449/299/2009), cât și în cuprinsul

precizării solicitate de tribunal (fila 23 dosar tribunal), precum și în cadrul

concluziilor scrise realizate în referire la excepția contestată (filele

101-102 dosar tribunal), reclamanții au invocat drept temei juridic al acțiunii

prezente, cu precădere și inter alia, dispozițiile art. 50 și 501 din Legea nr.

10/2001 modificată și completată. Acest temei juridic este apreciat de către

instanța de apel, ca fiind corect indicat de către reclamanți, în raport de

conținutul concret al cererii de chemare în judecată.

Împrejurarea indicării în cadrul

cererii de chemare în judecată și mai apoi, în cadrul precizării solicitate de

instanța de fond, și a dispozițiilor de drept comun, generale, ale art. 1227-1351

C. civ., referitoare la răspunderea pentru evicțiune, nu este de natură pentru

considerentele evocate, să atragă incidența acestui temei juridic indicat

eronat, de parte.

Concluzia se impune deoarece așa cum

înșiși reclamanții au recunoscut în mod expres, atât prin concluziile scrise cu

referire la excepția contestată (filele 101-102 dosar tribunal), cât și prin

chiar motivele de apel prezente (paragraful patru, subliniat, de la fila 9

dosar tribunal), dispozițiile art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001 modificată

și completată, reprezintă dispoziții speciale, de reglementare a răspunderii

pentru evicțiune în domeniul distinct al imobilelor naționalizate de statul

comunist și redate mai apoi, vechilor proprietari.

Așadar, reprezentând o aplicare

specială a dreptului comun în materie, prevederile art. 50 și 501 din Legea nr.

10/2001 modificată și completată, instituie de regula de drept „specialia

generalibus derogant" - normele speciale derogă și au prioritate față de

cele generale, respectiv față de dispozițiilor art. 1227-1351 C. civ.,

referitoare la răspunderea pentru evicțiune.

Astfel, instanța de apel a constatat

că temeiul juridic al prezentei acțiuni este reprezentat de art. 50 și 501 din

Legea nr. 10/2001 modificată și completată.

Împrejurarea reținută de tribunal, ca

eliminatoare a acestui temei juridic - nedesfiintarea expresă, din punct de vedere

formal, a titlului reclamanților, nu reprezintă nicidecum, un aspect care să

determine incidența vreunui alt temei juridic, ci cel mult, ea poate reprezenta

un aspect legat de fondul cauzei, care să atragă caracterul nefondat al

solicitării întemeiate pe această dispoziție legală specială, prin constatarea

neîndeplinirii cerințelor edictate de ea.

Astfel, s-a reținut că argumentul

primei instanțe, prin care a arătat că temeiul de drept invocat de reclamanți

nu este aplicabil situației de fapt invocate de către aceștia, se încadrează în

realitate în categoria apărărilor de fond. Cu alte cuvinte, neaplicarea regulii

de drept material invocate de reclamanți ca urmare a constatării de către

instanță, a neîntrunirii uneia dintre cerințele edictate de ea, nu constituie

un fine de neprimire a cererii, ci din contră, o modalitate de soluționare a

acesteia.

Pe cale de consecință, argumentul

instanței de fond tine de examinarea pe fond a cauzei, el neputând fi așadar,

circumscris soluționării excepției lipsei de calitate procesuală pasivă, cum

greșit a procedat tribunalul.

Sub un al treilea aspect, instanța de

apel plecând de la ipoteza stabilirii temeiului juridic al prezentei cauze, a

constatat cu titlu preliminar, faptul că una dintre condițiile cerute pentru ca

o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad

causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și în același

timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.

Codul de procedură civilă nu cuprinde

o definiție a calității procesuale, dar în doctrină s-au conturat diferite

concepții în legătură cu această noțiune. S-a impus concepția potrivit căreia

calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana

reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic

dedus judecății (calitatea procesuală activă) și pe de altă parte, existența

unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport

juridic {calitatea procesuală pasivă). Definiția a fost reconfirmată și în

jurisprudența actuală.

Or, plecând de la premisa temeiului

juridic invocat de parte, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată și

completată, s-a constatat sub aspectul excepției lipsei de calitate procesuală

pasivă, că potrivit alin. (3) al acestui articol, „Restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) se face de către M.E.F.) din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare".

Așadar, potrivit dispozițiilor art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009,

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, fie cu

eludarea lor, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, restituirea prețului

urmând a se face de către Ministerul Economiei.

În consecință, s-a constatat că într-o

acțiune întemeiată pe aceste dispoziții legale, M.E.F. are calitate procesuală

pasivă, ca urmare a prevederii speciale din legea menționată, fiind fără

relevanță dreptul comun în materie potrivit căruia vânzătorul este cel care

trebuie să răspundă pentru evicțiune.

Așadar, instanța constatat că soluția

primei instanțe de judecată, de respingere a acțiunii pentru lipsa de calitate

procesuală pasivă a Statului Român (aspectul reprezentării sale în proces, prin

M.E.F., fiind distinct de aspectul calității procesuale), este corectă, însă

pentru ansamblul argumentelor prezente care substituie considerentele

tribunalului.

Instanța de apel a mai reținut că

potrivit art. 165 C. proc. civ., „In orice stare a judecății se pot despărți

pricinile întrunite, dacă instanța socotește că numai una din ele este în stare

de a fi judecată."

Măsura disjungerii este luată de

instanța de judecată numai în cazul în care soluționarea uneia sau a unor

cereri ar fi întreruptă de imposibilitatea soluționării alteia sau altor

cereri, iar această măsură are drept scop soluționarea cererilor care sunt în

stare de a fi judecate într-un termen rezonabil. De altfel, se constată că

măsura disjungerii cauzelor este dispusă de instanța de judecată și în

interesul unei bune judecăți a cauzelor și a unei mai bune administrări a

justiției, așa cum s-a arătat și în Decizia nr. 254 din 14 martie 2006

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 165 C.

proc. civ.

Dispozițiile de lege criticate nu

înlătură posibilitatea părților de a beneficia de drepturile și garanțiile

procesuale instituite prin lege, posibilitatea instanței de judecată de a

dispune disjungerea cauzelor conexe, pentru a fi judecate separat, neaducând

atingere intereselor părților, ci dimpotrivă, contribuind la evitarea

tergiversării în soluționarea cauzei.

Cu atât mai mult, s-a reținut că

analiza exegetică a acestei dispoziții legale denotă concluzia că această

măsură procesuală de separare se poate lua inclusiv în cazul existenței unei

legături (chiar strânse) între cereri, prevederea normativă nedistingând sub

acest aspect, astfel încât în temeiul argumentului metodei de interpretare

logice, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici cel ce aplică

dispoziția legală nu trebuie să distingă.

Aplicând aceste considerente teoretice

la cazul concret dedus judecății, s-a apreciat că măsura disjungerii a fost

corect dispusă, atât timp cât cererea privitoare la acordarea daunelor

materiale, era în stare de judecată, în temeiul unei excepții procesuale care

determina inutilitatea soluționării fondului raportului juridic litigios.

Concluzia se impune chiar dacă între

cele două cereri (acordarea daunelor materiale, respectiv a celor morale),

există o anumită legătură, cel puțin sub aspectul stabilirii existenței unei

fapte ilicite. Prin cererea de chemare în judecată - fila 7 Dosar judecătorie nr.

7449/299/2009, cât și prin cererea completatoare (filele 94 dosar tribunal),

reclamanții au înțeles să configureze acest aspect, ca și cauză juridică a

cererii de acordare de daune morale.

Or, prin chiar cererea completatoare,

reclamanții au arătat că urmează a produce dovezi în sprijinul afecțiunilor

medicale cauzate de fapta ilicită menționată (ultimul paragraf al filei 94 dosar

tribunal), fapt de natură a determina continuarea certă a judecății, prin

acordarea cel puțin, a unui nou termen de judecată pentru administrarea

acestora.

S-a mai reținut că cererea de acordare

a daunelor materiale era însă, în stare de judecată, iar pentru soluționarea

excepției nemaifiind necesară administrarea altor probe. Nedispunându-se

disjungerea acestei cereri, în mod cert s-ar fi ajuns la o tergiversare

nedorită a judecării acestui capăt de cerere.

În acest context, erau întrunite

cerințele legale ale disjungerii, prevăzute de art. 165 C. proc. civ., atât

timp cât una dintre cereri era în stare de judecată, iar cealaltă, nu.

Argumentul reclamanților, privitor la

strânsa legătură dintre cele două cereri, nu reprezintă un obstacol dirimant în

aplicarea acestor dispoziții legale, datorită faptului că strânsa legătură

invocată dintre cele două cauze, a rămas protejată, prin soluția de suspendare

a judecății în cauza disjunsă, până la soluționarea irevocabilă a prezentei

cauze, potrivit aserțiunii reclamanților înșiși.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs reclamanții R.C. și R.A. solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., casarea hotărârii instanței de apel cu trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel reclamanții susțin că

modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 nu sunt incidente în

cauză, ci dimpotrivă în cauza dedusă judecății Statul Român prin reprezentantul

său M.F.P. are calitate procesuală pasivă, întrucât pretențiile formulate

vizează acordarea de despăgubiri formulate la valoarea de circulație a

imobilului, câtă vreme Statul este vânzătorul în contractele de vânzare -

cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 prin unitățile deținătoare.

Reclamanții mai susțin că acțiunea lor

vizează o răspundere pentru întregul prejudiciu creat prin evicțiune apreciat

la valoarea reală de circulație a imobilului de care au fost deposedați

printr-o acțiune în revendicare a fostului proprietar.

Ca atare, susțin recurenții, chiar

prin prisma dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, M.F.P. are

calitate procesuală pasivă, și cum instanțele au făcut o interpretare eronată a

dispozițiilor legale în materie, se solicită casare cu trimiterea cauzei pentru

cercetarea fondului.

Examinând hotărârea instanței de apel

prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:

Obiectul dedus judecății vizează

obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata contravalorii locuinței,

proprietatea căreia a pierdut-o în instanță, contravaloarea urmând a fi plătită

în conformitate cu art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009.

Instanța de fond a respins acțiunea pe

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, reținând că acțiunea a

fost formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Titlul de proprietate al reclamanților

a format obiectul unui litigiu soluționat prin Decizia civilă nr. 48 din 14

ianuarie 2008 a Curții de Apel București, Dosarul nr. 23488/2005 prin care au

fost obligați reclamanții să lase în deplină proprietate imobilul

moștenitorilor prezumtivi ai imobilului ca urmare a comparării titlurilor

părților.

Dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 1/2002 nu fac decât să aplice instituția răspunderii

pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv

de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat

unor chiriași de bună - credință în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel legiuitorul român și-a adaptat

legislația specifică acestui domeniu (al caselor naționalizate), la exigențele

Convenției Europene și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

astfel că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (21) al art. 50

din Legea nr. 10/2001 se face de către M.F.P. prin direcțiile generale ale

finanțelor publice județene și a Municipiului București (art. 50.3 din Normele

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost

modificate și completate prin H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată în M.

Of. nr. 610 din 13 septembrie 2010.

Din perspectiva celor expuse și ale art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2001

restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (21), se face de către M..E.F.,

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995

cu modificările ulterioare.

Astfel M.F.P. este cel care are

calitate procesuală pasivă în acțiunile având ca obiect cererile de restituire

a prețului actualizat sau de acordare a despăgubirilor echivalente cu valoarea

de piață a unui imobil dobândit în baza unui act de vânzare -cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995 și pierdut ulterior în disputa cu fostul

proprietar sau cu moștenitorii acestuia.

M.F.P. justifică astfel legitimare

procesuală pasivă în temeiul legii, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Ca atare chiar dispoziția legală sus

evocată conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanțelor, în

condițiile în care acesta acționează ca reprezentant al statului.

Din perspectiva celor expuse, și a

legitimării procesuale pasive a pârâtului M.F.P., în condițiile în care

instanța de fond a respins acțiunea pe excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului sus menționat, urmează a se admite recursul și în temeiul

art. 312 pct. 5 C. proc. civ., a se modifica hotărârea instanței de apel în

sensul admiterii apelului reclamanților împotriva sentinței civile nr. 563 din

27 martie 2010 a Tribunalului București și pe cale de consecință a se desființa

în parte hotărârea instanței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe, Tribunalul București, păstrându-se soluția primei instanțe

cu privire la disjungerea capătului de cerere referitor la daunele morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanții R.C. și R.A. împotriva Deciziei nr. 177/ A din 21 februarie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Modifică decizia recurată în sensul

că:

Admite apelul reclamanților declarat

împotriva sentinței nr. 563 din 27 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă.

Desființează în parte sentința și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul București.

Păstrează soluția primei instanțe cu

privire la disjungerea capătului de cerere referitor la daunele morale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

18 iunie 2012.