ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1897/2016

Decizia nr. 1897/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 185 din 6 februarie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a anulat cererea de obligare a pârâților la piața daunelor morale, ca netimbrată și a respins, în rest, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții SC A. SA și Statul Român prin M.F.P., ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin acțiunea inițială înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. x/299/2007 reclamanta B. a chemat în judecată pe pârâții C., D. și E., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele nr. 12, 13, 24 și 25 din imobilul situat în … În motivarea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile ari.

480 C. civ., reclamanta a susținut că imobilul, proprietatea mamei sale, F., a fost în mod abuziv trecut în patrimoniul statului prin expropriere, iar prin cererea înregistrată în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanta a solicitat restituirea imobilului, cererea fiindu-i însă respinsă la data de 21 decembrie 1998. S-a solicitat de către reclamantă ca în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților să se constate că titlul său este preferabil, fiind mai vechi și provenind de la adevărații proprietari ai imobilului, pe când titlurile pârâților au date ulterioare și au fost încheiate cu o persoană juridică care nu avea calitatea de proprietar a bunului vândut. Pârâta C. a formulat cerere de chemare în garanție a SC A. SA și a Statului Român prin M.F.P.

prin care a solicitat obligarea chematului în garanție SC A. SA la atribuirea unei locuințe și obligarea chematului în garanție Statul Român prin M.F.P. la plata prețului de circulație a apartamentului ce i-a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995. În ipoteza în care acțiunea formulată de reclamantă împotriva sa ar fi admisă. Prin Sentința civilă nr. 10.482 din 11 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului I București a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, din care rezultă că valoarea cumulată a apartamentelor revendicate prin acțiune depășește valoarea de 500.000 RON prevăzută de textul de lege menționat.

Prin Încheierea din data de 16 decembrie 2009 s-a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție formulata de pârâta C. formulată împotriva Statului Român prin M.F.P. și SC A. SA, fiind format Dosarul cu nr. x/3/2009 al Tribunalului București. Ca urmare a decesului reclamantei C., s-a constatat transmisă calitatea procesuală activă către moștenitorul acesteia, G. La data de 14 noiembrie 2014, reclamantul a depus la dosarul cauzei o cerere completatoare, prin care a adăugat un petit nou cererii inițiale, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 100.000 euro, daune morale.

În ceea ce privește celelalte capete de cerere, Tribunalul a constatat că prin Decizia civilă nr. 144 din 27 mai 2013 a Curții de Apel București, irevocabilă, a fost obligat reclamantul din cauza de față, G., să lase în deplină proprietate și liniștită posesie numiților H. și I., ap. 12/13 din imobilul situat în București, apartament dobândit de autoarea reclamantului, C., în temeiul Legii nr. 112/1995, prin Contractul de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1998. Tribunalul a constatat că deși condițiile prev. de art 50 1 alin. (1) din Legea 10/2001 sunt îndeplinite, cu toate acestea evaluarea întinderii pagubei suferite de reclamant nu poate fi stabilită de către instanța, dat fiind că reclamantului i s-au adus la cunoștința dispozițiile art. 50 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză, însă acesta s-a opus încuviințării acestei probe solicitând a se ține seama de expertiza efectuată în Dosarul nr. x/3/2008.

Referitor la cererea de obligare a SC A. SA la atribuirea unei locuințe, Tribunalul a apreciat că această cerere este neîntemeiată, întrucât reclamantul nu a indicat dispozițiile legale care obligă acest pârât la atribuirea unei locuințe, așa încât o analiză a acestei cereri nu poate fi efectuată de către Instanța. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul G., solicitând, în principal, desființarea hotărârii civile apelate, în sensul trimiterii dosarului spre rejudecare instanței de fond în vederea administrării probei cu expertiză, iar în subsidiar, anularea hotărârii civile apelate, în sensul administrării probatoriului cu expertiză și admiterii acțiunii, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cererii, precum și a fondului.

Prin Decizia civilă nr. 289 A din 5 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis formulat de apelantul reclamant și în consecință, a fost schimbată în parte, sentința apelată, în sensul că a fost admisă cererea reclamantului având ca obiect daune materiale și a fost obligat pârâtul M.F.P., la plata către reclamant a sumei de 90.725 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând preț de piață al imobilului de care a fost deposedat. A fost admisă cererea formulată de experta J. privind majorarea onorariului de expert și majorat onorariul de expert cu suma de 500 RON. A fost dat în debit apelantul reclamant cu suma de 500 RON, diferență onorariu expert și obligat pârâtul, către reclamant, la plata sumei de 4.041,17 RON cheltuieli de judecată, în sarcina M.F.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că instanța nu a încălcat dreptul de apărare al apelantului, atât timp cât reclamantul îndreptățit a fi despăgubit pentru evicțiunea suferită la nivelul valorii de piață a bunului imobil dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (aspect statuat, cu putere de lucru judecat, în cadrul Deciziei civile nr. 553 din 18 februarie 2014), nu și-a probat pretențiile solicitate. Însă, în raport de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în condițiile în care Tribunalul a apreciat că proba pusă în dezbatere este utilă și concludentă, exercitarea rolului activ, impunea instanței de fond, să nu se limiteze la a lua act de poziția exprimată de reclamant, ci să dispună administrarea acestei probe, chiar în condițiile unei opoziții a reclamantului.

Argumentele evocate nu sunt de natură a conduce la concluzia nulității sentinței apelate, întrucât vătămarea reclamantului a fost deja înlăturată în calea de atac devolutivă a apelului, prin administrarea, la solicitarea apelantului a probei cu expertiza tehnică evaluatoare. În ceea ce privește temeinicia cererii reclamantului s-a reținut că pretențiile reclamantului nu pot fi soluționate pe calea dreptului comun, ci doar pe calea legii speciale reprezentate de prevederile înscrise în art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, dispoziții speciale și derogatorii de la dreptul comun, reprezentat de C. civ.

de la 1864. Aceasta a fost rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste dispoziții legale trebuie însă corelate cu cele cuprinse în art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care: "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.". În temeiul acestei dispoziții legale, legitimarea procesuală pasivă a M.F.P.

rezultă, în virtutea legii, această normă specială derogând de la normele generale ale C. civ. care reprezintă dreptul comun și care presupune restituirea prestațiilor de către vânzătorul care a încasat prețul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. În această materie, potrivit art 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de către M.F.P., care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul. De altfel și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, "Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

Ei participă în astfel de raporturi prin M.F., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop". Ca atare, deși i se recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi și obligații, ca entitate teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absența unor reprezentanți. Cu excepția unei dispoziții speciale, statul este reprezentat de M.F., ceea ce este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

În ceea ce privește cerința respectării prevederilor Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului, s-a reținut că în litigiul anterior, așa cum s-a relevat deja. S-a apreciat că reclamantul, întrucât contractul său de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost anulat, are dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, în condițiile Legii nr. 10/2001, respectiv că acesta are un bun, conform contractului de vânzare neanulat (Decizia civilă nr. 144A din 27 mai 2013 a Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 553 din 18 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă).

Acțiunea în revendicare a fost admisă nu ca urmare a invalidării contractului de vânzare-cumpărare al cumpărătorului, ci prin aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor deopotrivă valabile, exhibate de părți, instanța constatând că titlul reclamanților este mai caracterizat și preferabil titlului pârâtului - reclamant în cauza de față (succesor al cumpărătoarei în temeiul Legii nr. 112/1995), întrucât provine de la adevăratul proprietar și este transcris primul, față de titlul pârâților, care provine de la un neproprietar și este transcris ulterior. Pentru acest considerent, s-a apreciat că în mod corect tribunalul a reținut că reclamantul este îndreptățit, la restituirea prețului de piață al imobilului, în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește prețul de piață al imobilului, raportat la concluziile raportului de expertiză realizat în cauză, s-a reținut că reclamantul este îndreptățit la restituirea sumei de 90.725 euro, în echivalent lei, la data plații - reprezentând prețul de piață al imobilului, la data evingerii reclamantului - varianta II din răspunsul la obiecțiuni care a înlăturat coeficientul negativ aplicat inițial de către expert de 10%, în considerarea existenței litigiului de față asupra imobilului expertizat și care nu se impunea a fi aplicat, în opinia prezentei instanțe, dat fiind petitul acțiunii de fața. În raport de prevederile art. 201 C. proc. civ. s-a considerat că numai expertiza judiciară, iar nu și cea extrajudiciară poate fi folosită ca mijloc de probă în cadrul procesului civil.

În aplicarea art. 274 C. proc. civ., Curtea va admite în parte, cererea reclamantului având ca obiect cheltuieli de judecată și va dispune obligarea pârâtului, aflat în culpă procesuală la plata sumei de 4.041,17 RON, reprezentând: contravaloare onorariu expertiză majorat, în sumă de 1.200 RON, contravaloare onorariu avocat, în sumă de 2.800 RON, și cheltuieli realizare copii înscrisuri, conform înscrisurilor aflate la dosar. S-a apreciat însă, ca nefondată solicitarea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata contravalorii combustibilului, consemnată în bonurile fiscale atașate, reținând că acesta nu a dovedit că sumele solicitate cu acest titlu sunt cheltuieli realizate justificat de apelant în cauză, susținerile sale în sensul că ar locui în localitatea Valea Plopului, județ Prahova nefiind în nici un fel probate, dimpotrivă, în toate actele de procedură pe care le-a emis, partea indicând domiciliul său în imobilul din București, Calea Victoriei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul G. și pârâtul Statul Român prin M.F.P. Reclamantul în raport de dispozițiile ari. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ.

a arătat, în esență, că este nemulțumit de valoarea de 90.725 euro - calculată conform variantei II din răspunsul la obiecțiuni, întrucât toate mențiunile reținute de instanța în susținerea acestei valori sunt preluate din expertiză și nu sunt adevărate, și, deși unele dintre "afirmații nu pot fi combătute, este incontestabil faptul că instanța putea să verifice schița și celelalte apartamente similare pentru a-și da seama de răspunsul greșit al expertei". Pârâtul prin cererea de recurs fără a indica temeiul în drept, a arătat, în esență, că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității părților în ceea ce privește pronunțarea hotărârii în prezenta cauza în contradictoriu cu o altă persoană față de cea indicată de reclamant respectiv, M.F.P., în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată a fost chemat doar M.F.P.

în calitate de reprezentant al Statului Român și nicidecum M.F.P. în nume propriu. A mai arătat că hotărârea instanței este nelegală și netemeinică, întrucât s-a stabilit în sarcina instituției plata sumei de 90.725 euro, în echivalent în lei la data plații, reprezentând prețul de piață al imobilului în litigiu. Astfel s-a arătat că, în cauza de față nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu privire încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege este ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă.

În ceea ce privește valoarea reținută în raportul de expertiză, s-a susținut că în mod eronat a fost omologat de către instanță, întrucât acesta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție, iar pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale. În aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., s-a apreciat că instanța în mod nejustificat a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.041,17 RON, având în vedere faptul că, cheltuielile de judecată urmează a fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real efectuate, în limita unui cuantum rezonabil, prin angajarea unui apărător nu trebuie să se urmărească împovărarea părții căzute în pretenții. Asupra recursurilor în cauză, Înalta Curte, constată nul recursul declarat de reclamant și nefondat recursul declarat de pârât. 1. Constată nul recursul formulat de reclamantul G. împotriva Deciziei nr. 289 A din 5 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie, pentru cele ce urmează: În ședința publică din 13 octombrie 2016, instanța, din oficiu, a pus în discuție excepția nulității recursului reclamantului, față de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., excepția întemeiată, pentru următoarele considerente. Potrivit art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, printr-o cerere separată. Motivele de recurs sunt prevăzute limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu poate duce la casarea sau modificarea hotărârii atacate orice nemulțumire a părții. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea unuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței de apei, raportat la motivul de recurs invocat. În prezenta cauză, recurentul-reclamant nu s-a conformat exigențelor cerute de art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., întrucât prin cererea de recurs formulată nu s-au formulat critici care să facă posibilă încadrarea lor în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., din actuala reglementare, ci numai critici care vizează chestiuni de fapt, respectiv netemeinicia deciziei atacate.

Întrucât, pct. 7 este invocat pur formal, iar nemulțumirea exprimată față de interpretarea dată de instanță raportului de expertiză efectuat în cauză, cu privire la valoarea la care s-a stabilit că este îndreptățit reclamantul, respectiv la cea de 90.725 euro, constituie o chestiune de fapt care nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., privitor la situația în care hotărârea se întemeia pe o greșeală gravă de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000, instanța, în condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de reclamant, cu consecința respingerii și a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.

2. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul M.F.P., acesta se consideră nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, alin. (1) "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". În acest caz, calitate procesuală pasivă o are M.F.P., conform art. 50 alin. (3) din aceeași lege, care prevede că "Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 - cazul cererii de față) se face de către M.E.F.

(în prezent M.F.P.) din fondul extrabugetar constituit, în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, M.F.P. apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și direct implicat în situația care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu M.F.P., în nume propriu. Astfel, Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu valabil, în regimul politic trecut, imobilele aparținând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, către chiriași, care au plătit un preț pentru bunul astfel dobândit.

Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obțină valoarea de piață a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut, și anume Statul, prin reprezentantul său legal. Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de către M.F.P., care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

Ministerul acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie. De altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, "Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin M.F., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop". Ca atare, deși i se recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi și obligații, ca entitate teoretică și abstractă, acesta acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absența unor reprezentanți. Cu excepția unei dispoziții speciale, statul este reprezentat de M.F., ceea ce este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Este fără dubiu că M.F.P. nu are nicio contribuție proprie și efectivă în tot acest lanț de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar și până la restituirea prețului sau a valorii de circulație către cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo culpă în situația juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv și, în final, cu efectele pierderii proprietății bunului, de către cumpărători. Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr, 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția M.F., și, în mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

M.F.P., ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, este firesc să constituie instituția prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acționând, însă, în numele statului, în desfășurarea acestei activități. Prin urmare, nu se poate reține nicio încălcare a principiului disponibilității, urmare a deciziei pronunțate, deoarece Curtea a reținut calitatea procesuală pasivă în persoana chemată în judecată în calitate de pârât, de către reclamant, neexistând nicio diferență, din punct de vedere juridic, între M.F.P., care, potrivit legii, acționează în numele statului în acest tip de acțiuni, și Statul Român, prin M.F.P.

Statul reprezintă entitatea ce trebuie să achite sumele de bani sus-menționate și aceasta se realizează prin organismul prevăzut de art. 50 alin. (3) pentru asigurarea, în fapt, a plății, și anume M.F.P. Reclamantul a intenționat să atragă în proces persoana care are obligația de plată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar instanța de apel a dat curs acestui demers, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana M.F.P., reprezentantul statului în privința executării acestei obligații, potrivit celor deja arătate. Sub aspectul analizării motivului de recurs ce vizează fondul cauzei, recurentul-pârât M.F.P. a invocat ca motiv de nelegalitate aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

S-a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile textului de lege în determinarea modalității de stabilire a despăgubirilor cuvenite la nivelul prețului de piață. Critica se vădește a fi nefondată și deși nu s-a indicat temeiul legal, se constată că acesta se poate încadra în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă nu atrage și incidența acestuia.

În conformitate cu dispozițiile legale înscrise în art. 50 1 , "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare." Conținutul normei analizate relevă condiția premisă pentru ca titularul actului desființat să beneficieze de valoarea de piață a imobilului, aceasta fiind ca respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Interpretarea sistematică a dispozițiilor înscrise în art. 50 alin. (2) și (3), precum și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, relevă intenția legiuitorului de a distinge între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, distincție care funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credință ce reprezintă titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Menținerea în cuprinsul legii speciale a alin. (2) al art. 50, modificarea alin. (3) al art. 50 (care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2 1 ), precum și introducerea art. 50 1 , denotă concluzia că, legiuitorul nu a prevăzut ca în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși - în sens larg - se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată doar în ipoteza valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, analiză efectuată de instanța de apel în condițiile circumstanțiale particulare litigiului.

În contextul cauzal expus, se constată că instanța de apel în mod judicios a concluzionat asupra împrejurării că reclamantul se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv a încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/112/1996 cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și (ca urmare a valabilității contractului respectiv) a îndreptățirii acesteia de a primi prețul de piață a apartamentului ca efect al evingerii sale în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar.

Titlul de proprietate al reclamantului a format obiectul unui litigiu soluționat irevocabil prin Decizia civilă nr. 144 din 27 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în cadrul căruia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, reclamantul G. din prezenta acțiune fiind obligat să lase în proprietate și liniștită posesie numiților H. și I., ap. 12/13 din imobilul situat în București, apartament dobândit de autoarea reclamantului, C., în temeiul Legii nr. 112/1995, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19824 din 21 octombrie 1998. Din considerentele acestei hotărâri rezultă că instanțele în analiza efectuată, pe parcursul ciclurilor procesuale derulate, a reținut indirect valabilitatea titlului de proprietate al autorului reclamantului, premisă obligatorie pentru compararea acestora în cadrul acțiunii în revendicare dedusă judecății, conform art. 480 C. civ.

Obligarea reclamantului de a lăsa în deplină proprietate și liniștită folosință imobilul litigios, în condițiile în care s-a reținut valabilitatea titlului acesteia de proprietate, respectiv a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/19824 din 21 octombrie 1998, atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție în favoarea sa și incidența dispozițiilor înscrise în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora reclamantul este îndreptățit la plata prețului de circulație al imobilului de care a fost evins ca efect al admiterii acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate.

Susținerile recurentului-pârât sub aspectul inaplicabilității prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pe motiv că reclamantul nu ar fi făcut dovada condiției referitoare la desființarea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă nu pot fi primite atât timp cât împotriva reclamantului a fost pronunțată Decizia civilă irevocabilă nr. 144 din 27 mai 2013 a Curții de Apei București, prin care a fost obligat către H. și I. să lase în deplină proprietate apartamentul care a format obiectul Contractului lor de vânzare-cumpărare nr. x/19824 din 21 octombrie 1998, act care a rămas lipsit de eficiență juridică în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele două părți, procedeu judiciar care presupune - prin definiție - existența unor titluri valabile de proprietate.

Se impune a sublinia faptul că interpretarea sistemică a normelor înscrise în art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 20 alin. (2 1 ) din aceeași lege relevă concluzia că termenul de desființare a contractelor de vânzare-cumpărare, folosit în cuprinsul art. 50 din lege, are în vedere lipsirea de efecte juridice a respectivelor contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995, atât ca urmare a unei acțiuni în anulare, cât și ca urmare a unei acțiuni în revendicare, astfel cum este ipoteza de față. În ceea ce privește susținerile recurentului-pârât referitoare la valoarea reținută în raportul de expertiză pentru apartamentul în litigiu, Înalta Curte va constata că aspectele învederate nu pot fi primite pentru considerentele deja expuse în examinarea motivului de recurs formulat de către reclamant, respectiv videază netemeinicia deciziei atacate.

Referitor la critica pârâtului referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, se va constata că apărarea este neîntemeiată. Textul prevăzut de art. 274 C. proc. civ., consacră principiul potrivit căruia la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală și că partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul. Întrucât, acțiunea reclamantului a fost admisă, în mod corect a fost reținută culpa procesuală a pârâtului în această fază procesuală și s-a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., pârâtul fiind în accepțiunea textului legal evocat "partea căzută în pretenții", în ceea ce privește aplicarea alin. (3) din acest articol, se constată că deși o astfel de cerere nu a fost formulată de către pârât, care de altfel nici nu a fost prezent cu ocazia dezbaterilor, totuși instanța a apreciat că nu pot fi acordate decât cheltuielile de judecată dovedite în mod justificat, respingând astfel solicitarea reclamantului cu privire la contravaloarea combustibilului consumat. În consecință, pentru considerentele arătate, constatându-se că instanța de apel a efectuat o interpretare și aplicare judicioasă a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul pârâtului, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Constată nul recursul formulat de reclamantul G. împotriva Deciziei nr. 289 A din data de 5 mai 2016 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 289 A din 5 mai 2016 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2016. Procesat de GGC - N