ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1897/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1897/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
1897/2016
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 185
din 6 februarie 2015, Tribunalul București, secția a III-a
civilă, a anulat cererea de obligare a pârâților la piața
daunelor morale, ca netimbrată și a respins, în rest, acțiunea
formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții SC A. SA
și Statul Român prin M.F.P., ca neîntemeiată.
Pentru a
hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin
acțiunea inițială înregistrată pe rolul Judecătoriei
sectorului 1 București sub nr. x/299/2007 reclamanta B. a chemat în
judecată pe pârâții C., D. și E., solicitând instanței
pronunțarea unei sentințe prin care pârâții să fie
obligați să-i lase în deplină proprietate și
liniștită posesie apartamentele nr. 12, 13, 24 și 25 din
imobilul situat în ....
În motivarea
acțiunii, întemeiată pe dispozițiile ari. 480 C. civ.,
reclamanta a susținut că imobilul, proprietatea mamei sale, F., a
fost în mod abuziv trecut în patrimoniul statului prin expropriere, iar prin
cererea înregistrată în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamanta a solicitat
restituirea imobilului, cererea fiindu-i însă respinsă la data de 21
decembrie 1998.
S-a solicitat
de către reclamantă ca în urma comparării titlurilor de
proprietate ale părților să se constate că titlul său
este preferabil, fiind mai vechi și provenind de la adevărații
proprietari ai imobilului, pe când titlurile pârâților au date ulterioare
și au fost încheiate cu o persoană juridică care nu avea
calitatea de proprietar a bunului vândut.
Pârâta C. a
formulat cerere de chemare în garanție a SC A. SA și a Statului Român
prin M.F.P. prin care a solicitat obligarea chematului în garanție SC A.
SA la atribuirea unei locuințe și obligarea chematului în
garanție Statul Român prin M.F.P. la plata prețului de
circulație a apartamentului ce i-a fost înstrăinat în baza Legii nr.
112/1995. În ipoteza în care acțiunea formulată de reclamantă
împotriva sa ar fi admisă.
Prin
Sentința civilă nr. 10.482 din 11 septembrie 2008, Judecătoria
Sectorului I București a dispus declinarea competenței
soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București,
reținând dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și
concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză,
din care rezultă că valoarea cumulată a apartamentelor
revendicate prin acțiune depășește valoarea de 500.000 RON
prevăzută de textul de lege menționat.
Prin
Încheierea din data de 16 decembrie 2009 s-a dispus disjungerea cererii de
chemare în garanție formulata de pârâta C. formulată împotriva
Statului Român prin M.F.P. și SC A. SA, fiind format Dosarul cu nr.
x/3/2009 al Tribunalului București.
Ca urmare a
decesului reclamantei C., s-a constatat transmisă calitatea
procesuală activă către moștenitorul acesteia, G.
La data de 14
noiembrie 2014, reclamantul a depus la dosarul cauzei o cerere completatoare,
prin care a adăugat un petit nou cererii inițiale, solicitând
obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 100.000 euro, daune
morale.
În ceea ce
privește celelalte capete de cerere, Tribunalul a constatat că prin
Decizia civilă nr. 144 din 27 mai 2013 a Curții de Apel
București, irevocabilă, a fost obligat reclamantul din cauza de
față, G., să lase în deplină proprietate și
liniștită posesie numiților H. și I., ap. 12/13 din
imobilul situat în București, apartament dobândit de autoarea
reclamantului, C., în temeiul Legii nr. 112/1995, prin Contractul de
vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1998.
Tribunalul a
constatat că deși condițiile prev. de art 50
1
alin.
(1) din Legea 10/2001 sunt îndeplinite, cu toate acestea evaluarea întinderii
pagubei suferite de reclamant nu poate fi stabilită de către
instanța, dat fiind că reclamantului i s-au adus la
cunoștința dispozițiile art. 50
1
alin. (2) din Legea
nr. 10/2001 potrivit cărora valoarea despăgubirilor prevăzute la
alin. (1) se stabilește prin expertiză, însă acesta s-a opus
încuviințării acestei probe solicitând a se ține seama de expertiza
efectuată în Dosarul nr. x/3/2008.
Referitor la
cererea de obligare a SC A. SA la atribuirea unei locuințe, Tribunalul a
apreciat că această cerere este neîntemeiată, întrucât
reclamantul nu a indicat dispozițiile legale care obligă acest pârât
la atribuirea unei locuințe, așa încât o analiză a acestei
cereri nu poate fi efectuată de către Instanța.
Împotriva
acestei sentințe a formulat apel reclamantul G., solicitând, în principal,
desființarea hotărârii civile apelate, în sensul trimiterii dosarului
spre rejudecare instanței de fond în vederea administrării probei cu
expertiză, iar în subsidiar, anularea hotărârii civile apelate, în
sensul administrării probatoriului cu expertiză și admiterii
acțiunii, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate
de soluționarea cererii, precum și a fondului.
Prin Decizia
civilă nr. 289 A din 5 mai 2016 a Curții de Apel București,
secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie, a
fost admis formulat de apelantul reclamant și în consecință, a
fost schimbată în parte, sentința apelată, în sensul că a
fost admisă cererea reclamantului având ca obiect daune materiale și
a fost obligat pârâtul M.F.P., la plata către reclamant a sumei de 90.725
euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând preț de piață
al imobilului de care a fost deposedat. A fost admisă cererea
formulată de experta J. privind majorarea onorariului de expert și
majorat onorariul de expert cu suma de 500 RON. A fost dat în debit apelantul
reclamant cu suma de 500 RON, diferență onorariu expert și
obligat pârâtul, către reclamant, la plata sumei de 4.041,17 RON
cheltuieli de judecată, în sarcina M.F. Au fost menținute celelalte
dispoziții ale sentinței apelate.
Pentru a
hotărî astfel, instanța de apel a reținut că instanța
nu a încălcat dreptul de apărare al apelantului, atât timp cât
reclamantul îndreptățit a fi despăgubit pentru evicțiunea
suferită la nivelul valorii de piață a bunului imobil dobândit
în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.
112/1995 (aspect statuat, cu putere de lucru judecat, în cadrul Deciziei civile
nr. 553 din 18 februarie 2014), nu și-a probat pretențiile
solicitate. Însă, în raport de dispozițiile art. 129 alin. (5) C.
proc. civ., în condițiile în care Tribunalul a apreciat că proba
pusă în dezbatere este utilă și concludentă, exercitarea
rolului activ, impunea instanței de fond, să nu se limiteze la a lua
act de poziția exprimată de reclamant, ci să dispună
administrarea acestei probe, chiar în condițiile unei opoziții a
reclamantului. Argumentele evocate nu sunt de natură a conduce la
concluzia nulității sentinței apelate, întrucât
vătămarea reclamantului a fost deja înlăturată în calea de
atac devolutivă a apelului, prin administrarea, la solicitarea apelantului
a probei cu expertiza tehnică evaluatoare.
În ceea ce
privește temeinicia cererii reclamantului s-a reținut că
pretențiile reclamantului nu pot fi soluționate pe calea dreptului
comun, ci doar pe calea legii speciale reprezentate de prevederile înscrise în
art. 50 și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, dispoziții
speciale și derogatorii de la dreptul comun, reprezentat de C. civ. de la
1864.
Aceasta a
fost rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,
s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de
chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu
eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și
completările ulterioare și care au fost desființate prin
hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face
de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13
alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Aceste
dispoziții legale trebuie însă corelate cu cele cuprinse în art. 20
alin. (2
1
) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care: "în cazul
în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,
cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu
bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror
contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a
unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare,
prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au
dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de
locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.".
În temeiul
acestei dispoziții legale, legitimarea procesuală pasivă a
M.F.P. rezultă, în virtutea legii, această normă specială
derogând de la normele generale ale C. civ. care reprezintă dreptul comun
și care presupune restituirea prestațiilor de către
vânzătorul care a încasat prețul, în virtutea principiului specialia
generalibus derogant.
În
această materie, potrivit art 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face
de către M.F.P., care justifică legitimarea de a sta în proces, în
numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar
alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de
cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie
prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
De altfel
și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice
și persoanele juridice, "Statul este persoana juridică în
raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de
drepturi și obligații. Ei participă în astfel de raporturi prin
M.F., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în
acest scop".
Ca atare,
deși i se recunoaște statului personalitate juridică în
raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect
distinct de drepturi și obligații, ca entitate teoretică și
abstractă, acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau
atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit
legii, neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile,
ca atare, în absența unor reprezentanți.
Cu
excepția unei dispoziții speciale, statul este reprezentat de M.F.,
ceea ce este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii
prețului reactualizat/plății valorii de circulație a
bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul
demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
În ceea ce
privește cerința respectării prevederilor Legii nr. 112/1995, la
momentul încheierii contractului, s-a reținut că în litigiul
anterior, așa cum s-a relevat deja. S-a apreciat că reclamantul,
întrucât contractul său de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul
Legii nr. 112/1995, nu a fost anulat, are dreptul la restituirea prețului
de piață al imobilului, în condițiile Legii nr. 10/2001,
respectiv că acesta are un bun, conform contractului de vânzare neanulat
(Decizia civilă nr. 144A din 27 mai 2013 a Curtea de Apel București,
secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 553 din 18 februarie
2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția I civilă). Acțiunea în revendicare a fost
admisă nu ca urmare a invalidării contractului de
vânzare-cumpărare al cumpărătorului, ci prin aplicarea criteriilor
de comparare a titlurilor deopotrivă valabile, exhibate de
părți, instanța constatând că titlul reclamanților
este mai caracterizat și preferabil titlului pârâtului - reclamant în
cauza de față (succesor al cumpărătoarei în temeiul Legii
nr. 112/1995), întrucât provine de la adevăratul proprietar și este
transcris primul, față de titlul pârâților, care provine de la
un neproprietar și este transcris ulterior.
Pentru acest
considerent, s-a apreciat că în mod corect tribunalul a reținut
că reclamantul este îndreptățit, la restituirea prețului de
piață al imobilului, în temeiul art. 50
1
din Legea nr.
10/2001.
În ceea ce
privește prețul de piață al imobilului, raportat la
concluziile raportului de expertiză realizat în cauză, s-a
reținut că reclamantul este îndreptățit la restituirea
sumei de 90.725 euro, în echivalent lei, la data plații - reprezentând
prețul de piață al imobilului, la data evingerii reclamantului -
varianta II din răspunsul la obiecțiuni care a înlăturat
coeficientul negativ aplicat inițial de către expert de 10%, în
considerarea existenței litigiului de față asupra imobilului
expertizat și care nu se impunea a fi aplicat, în opinia prezentei
instanțe, dat fiind petitul acțiunii de fața. În raport de
prevederile art. 201 C. proc. civ. s-a considerat că numai expertiza
judiciară, iar nu și cea extrajudiciară poate fi folosită
ca mijloc de probă în cadrul procesului civil.
În aplicarea
art. 274 C. proc. civ., Curtea va admite în parte, cererea reclamantului având
ca obiect cheltuieli de judecată și va dispune obligarea pârâtului,
aflat în culpă procesuală la plata sumei de 4.041,17 RON,
reprezentând: contravaloare onorariu expertiză majorat, în sumă de
1.200 RON, contravaloare onorariu avocat, în sumă de 2.800 RON, și
cheltuieli realizare copii înscrisuri, conform înscrisurilor aflate la dosar.
S-a apreciat
însă, ca nefondată solicitarea reclamantului privind obligarea
pârâtului la plata contravalorii combustibilului, consemnată în bonurile
fiscale atașate, reținând că acesta nu a dovedit că sumele
solicitate cu acest titlu sunt cheltuieli realizate justificat de apelant în
cauză, susținerile sale în sensul că ar locui în localitatea
Valea Plopului, județ Prahova nefiind în nici un fel probate,
dimpotrivă, în toate actele de procedură pe care le-a emis, partea
indicând domiciliul său în imobilul din București, Calea Victoriei.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs reclamantul G. și pârâtul Statul Român
prin M.F.P.
Reclamantul
în raport de dispozițiile ari. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ. a
arătat, în esență, că este nemulțumit de valoarea de
90.725 euro - calculată conform variantei II din răspunsul la
obiecțiuni, întrucât toate mențiunile reținute de instanța
în susținerea acestei valori sunt preluate din expertiză și nu
sunt adevărate, și, deși unele dintre "afirmații nu
pot fi combătute, este incontestabil faptul că instanța putea
să verifice schița și celelalte apartamente similare pentru
a-și da seama de răspunsul greșit al expertei".
Pârâtul prin
cererea de recurs fără a indica temeiul în drept, a arătat, în
esență, că instanța de apel a încălcat principiul
disponibilității părților în ceea ce privește
pronunțarea hotărârii în prezenta cauza în contradictoriu cu o
altă persoană față de cea indicată de reclamant
respectiv, M.F.P., în condițiile în care prin cererea de chemare în
judecată a fost chemat doar M.F.P. în calitate de reprezentant al Statului
Român și nicidecum M.F.P. în nume propriu. A mai arătat că
hotărârea instanței este nelegală și netemeinică,
întrucât s-a stabilit în sarcina instituției plata sumei de 90.725 euro,
în echivalent în lei la data plații, reprezentând prețul de
piață al imobilului în litigiu.
Astfel s-a
arătat că, în cauza de față nu sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50
1
alin.
(1) din Legea nr. 10/2001 cu privire încheierea contractelor de vânzare-cumpărare
să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,
iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege este ca
aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate printr-o
hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă.
În ceea ce
privește valoarea reținută în raportul de expertiză, s-a
susținut că în mod eronat a fost omologat de către
instanță, întrucât acesta nu reflectă prețul real al
imobilului în discuție, iar pe criterii de simetrie și de echitate,
cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței
imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă,
obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la
regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la
regimul stabilit prin norme speciale.
În aplicarea
dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-a apreciat că
instanța în mod nejustificat a dispus obligarea pârâtului la plata
cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.041,17 RON, având în vedere
faptul că, cheltuielile de judecată urmează a fi acordate numai
în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real
efectuate, în limita unui cuantum rezonabil, prin angajarea unui
apărător nu trebuie să se urmărească împovărarea
părții căzute în pretenții.
Asupra
recursurilor în cauză, Înalta Curte, constată nul recursul declarat
de reclamant și nefondat recursul declarat de pârât.
1.
Constată nul recursul formulat de reclamantul G. împotriva Deciziei nr.
289 A din 5 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a
civilă pentru cauze cu minori și de familie, pentru cele ce
urmează:
În
ședința publică din 13 octombrie 2016, instanța, din
oficiu, a pus în discuție excepția nulității recursului
reclamantului, față de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc.
civ., excepția întemeiată, pentru următoarele considerente.
Potrivit art.
302
1
lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să
cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul
și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor
fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se
motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși
cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, printr-o cerere
separată. Motivele de recurs sunt prevăzute limitativ de art. 304
pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că
recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu
excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la
motivele de ordine publică.
Potrivit
legii, nu poate duce la casarea sau modificarea hotărârii atacate orice
nemulțumire a părții.
A motiva
recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea unuia din motivele de recurs
prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte,
dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de
judecată al instanței de apei, raportat la motivul de recurs invocat.
În prezenta
cauză, recurentul-reclamant nu s-a conformat exigențelor cerute de
art. 302
1
lit. c) C. proc. civ., întrucât prin cererea de recurs
formulată nu s-au formulat critici care să facă posibilă
încadrarea lor în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,
din actuala reglementare, ci numai critici care vizează chestiuni de fapt,
respectiv netemeinicia deciziei atacate.
Întrucât,
pct. 7 este invocat pur formal, iar nemulțumirea exprimată
față de interpretarea dată de instanță raportului de
expertiză efectuat în cauză, cu privire la valoarea la care s-a
stabilit că este îndreptățit reclamantul, respectiv la cea de
90.725 euro, constituie o chestiune de fapt care nu se circumscrie motivului de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pct. 11 al art. 304
C. proc. civ., privitor la situația în care hotărârea se întemeia pe
o greșeală gravă de fapt decurgând dintr-o apreciere
eronată a probelor administrate, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000,
instanța, în condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata
nul recursul declarat de reclamant, cu consecința respingerii și a
cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.
În ceea ce
privește recursul declarat de pârâtul M.F.P., acesta se consideră
nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit
dispozițiilor art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, alin. (1)
"Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,
încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de
piață al imobilelor, stabilit conform standardelor
internaționale de evaluare".
În acest caz,
calitate procesuală pasivă o are M.F.P., conform art. 50 alin. (3)
din aceeași lege, care prevede că "Restituirea prețului
prevăzut la alin. (2) și (2
1
- cazul cererii de
față) se face de către M.E.F. (în prezent M.F.P.) din fondul
extrabugetar constituit, în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,
cu modificările ulterioare".
Chiar
dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, M.F.P. apare ca
plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate,
el acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă
fiind singurul și direct implicat în situația care a generat
pierderea bunului de către cumpărători, iar nu M.F.P., în nume
propriu.
Astfel,
Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori,
fără titlu valabil, în regimul politic trecut, imobilele
aparținând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat,
potrivit Legii nr. 112/1995, către chiriași, care au plătit un
preț pentru bunul astfel dobândit.
Ulterior,
cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar
sau cu moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul
plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să
obțină valoarea de piață a bunului, în mod firesc, de la
cel care le-a vândut, și anume Statul, prin reprezentantul său legal.
Or, în
această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se
face de către M.F.P., care justifică legitimarea de a sta în proces,
în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul
extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de
cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie
prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
Ministerul
acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani
sus-menționate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio
obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată
dintr-o activitate proprie.
De altfel,
și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice
și persoanele juridice, "Statul este persoana juridică în
raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de
drepturi și obligații.
El
participă în astfel de raporturi prin M.F., afară de cazurile în care
legea stabilește anume alte organe în acest scop".
Ca atare,
deși i se recunoaște statului personalitate juridică în
raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect
distinct de drepturi și obligații, ca entitate teoretică și
abstractă, acesta acționează, în îndeplinirea obligațiilor
sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative,
potrivit legii, neputând figura în proces și nici în raporturile juridice
civile, ca atare, în absența unor reprezentanți.
Cu
excepția unei dispoziții speciale, statul este reprezentat de M.F.,
ceea ce este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii
prețului reactualizat/plății valorii de circulație a
bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul
demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
Este
fără dubiu că M.F.P. nu are nicio contribuție proprie
și efectivă în tot acest lanț de raporturi juridice, începând cu
preluarea imobilului de la fostul proprietar și până la restituirea
prețului sau a valorii de circulație către
cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo culpă în
situația juridică creată în legătură cu bunul imobil
respectiv și, în final, cu efectele pierderii proprietății
bunului, de către cumpărători.
Potrivit art.
13 alin. (6) din Legea nr, 112/1995, sumele obținute din vânzarea
imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la
dispoziția M.F., și, în mod firesc, din același fond, se vor
achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul
reactualizat sau valoarea de piață a imobilului, conform art. 50
alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.
M.F.P., ca
persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar
alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la
cumpărători, este firesc să constituie instituția
prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume
pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au
pierdut imobilul, acționând, însă, în numele statului, în
desfășurarea acestei activități.
Prin urmare,
nu se poate reține nicio încălcare a principiului
disponibilității, urmare a deciziei pronunțate, deoarece Curtea
a reținut calitatea procesuală pasivă în persoana chemată
în judecată în calitate de pârât, de către reclamant, neexistând
nicio diferență, din punct de vedere juridic, între M.F.P., care,
potrivit legii, acționează în numele statului în acest tip de
acțiuni, și Statul Român, prin M.F.P. Statul reprezintă
entitatea ce trebuie să achite sumele de bani sus-menționate și
aceasta se realizează prin organismul prevăzut de art. 50 alin. (3)
pentru asigurarea, în fapt, a plății, și anume M.F.P.
Reclamantul a
intenționat să atragă în proces persoana care are obligația
de plată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar
instanța de apel a dat curs acestui demers, identificând, în mod corect,
calitatea procesuală pasivă în persoana M.F.P., reprezentantul
statului în privința executării acestei obligații, potrivit
celor deja arătate.
Sub aspectul
analizării motivului de recurs ce vizează fondul cauzei,
recurentul-pârât M.F.P. a invocat ca motiv de nelegalitate aplicarea și
interpretarea greșită a dispozițiilor art. 50
1
din
Legea nr. 10/2001. S-a susținut că nu sunt îndeplinite
condițiile textului de lege în determinarea modalității de
stabilire a despăgubirilor cuvenite la nivelul prețului de
piață. Critica se vădește a fi nefondată și
deși nu s-a indicat temeiul legal, se constată că acesta se
poate încadra în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., însă nu atrage și incidența acestuia.
În
conformitate cu dispozițiile legale înscrise în art. 50
1
,
"proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate
cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de
piață al imobilului, stabilit conform standardelor
internaționale de evaluare." Conținutul normei analizate
relevă condiția premisă pentru ca titularul actului
desființat să beneficieze de valoarea de piață a
imobilului, aceasta fiind ca respectivul contract să fie încheiat cu
respectarea Legii nr. 112/1995.
Interpretarea
sistematică a dispozițiilor înscrise în art. 50 alin. (2) și
(3), precum și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, modificate prin
Legea nr. 1/2009, relevă intenția legiuitorului de a distinge între
prețul actualizat și prețul de piață al imobilului ce
se cuvine persoanelor interesate, distincție care funcționează
în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza
contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,
a pierdut bunul imobil fie prin desființarea contractului de
vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credință ce reprezintă
titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii
acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare,
prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție,
existența unor titluri valabile de proprietate.
Menținerea
în cuprinsul legii speciale a alin. (2) al art. 50, modificarea alin. (3) al
art. 50 (care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2
1
),
precum și introducerea art. 50
1
, denotă concluzia că,
legiuitorul nu a prevăzut ca în toate cazurile în care chiriașii
cumpărători au fost evinși - în sens larg - se impune acordarea
valorii de piață a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor
de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci
această valoare trebuie acordată doar în ipoteza
valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în
temeiul Legii nr. 112/1995, analiză efectuată de instanța de apel
în condițiile circumstanțiale particulare litigiului.
În contextul
cauzal expus, se constată că instanța de apel în mod judicios a
concluzionat asupra împrejurării că reclamantul se încadrează în
ipoteza reglementată de art. 50
1
din Legea nr. 10/2001,
respectiv a încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/112/1996 cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și (ca urmare a
valabilității contractului respectiv) a îndreptățirii
acesteia de a primi prețul de piață a apartamentului ca efect al
evingerii sale în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului
proprietar.
Titlul de
proprietate al reclamantului a format obiectul unui litigiu soluționat
irevocabil prin Decizia civilă nr. 144 din 27 mai 2013 a Curții de
Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu
minori și de familie, în cadrul căruia s-a procedat la compararea
titlurilor de proprietate, reclamantul G. din prezenta acțiune fiind
obligat să lase în proprietate și liniștită posesie
numiților H. și I., ap. 12/13 din imobilul situat în București,
apartament dobândit de autoarea reclamantului, C., în temeiul Legii nr.
112/1995, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19824 din 21
octombrie 1998.
Din
considerentele acestei hotărâri rezultă că instanțele în
analiza efectuată, pe parcursul ciclurilor procesuale derulate, a
reținut indirect valabilitatea titlului de proprietate al autorului
reclamantului, premisă obligatorie pentru compararea acestora în cadrul
acțiunii în revendicare dedusă judecății, conform art. 480
C. civ.
Obligarea
reclamantului de a lăsa în deplină proprietate și
liniștită folosință imobilul litigios, în condițiile
în care s-a reținut valabilitatea titlului acesteia de proprietate,
respectiv a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/19824 din 21 octombrie
1998, atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 adițional la
Convenție în favoarea sa și incidența dispozițiilor
înscrise în art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora
reclamantul este îndreptățit la plata prețului de
circulație al imobilului de care a fost evins ca efect al admiterii acțiunii
în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate.
Susținerile
recurentului-pârât sub aspectul inaplicabilității prevederilor art.
50
1
din Legea nr. 10/2001 pe motiv că reclamantul nu ar fi
făcut dovada condiției referitoare la desființarea contractului
de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească
definitivă și irevocabilă nu pot fi primite atât timp cât
împotriva reclamantului a fost pronunțată Decizia civilă
irevocabilă nr. 144 din 27 mai 2013 a Curții de Apei București,
prin care a fost obligat către H. și I. să lase în deplină
proprietate apartamentul care a format obiectul Contractului lor de
vânzare-cumpărare nr. x/19824 din 21 octombrie 1998, act care a
rămas lipsit de eficiență juridică în urma comparării
titlurilor de proprietate exhibate de cele două părți, procedeu
judiciar care presupune - prin definiție - existența unor titluri
valabile de proprietate.
Se impune a
sublinia faptul că interpretarea sistemică a normelor înscrise în
art. 50 și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 20
alin. (2
1
) din aceeași lege relevă concluzia că
termenul de desființare a contractelor de vânzare-cumpărare, folosit
în cuprinsul art. 50 din lege, are în vedere lipsirea de efecte juridice a
respectivelor contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995, atât ca urmare a
unei acțiuni în anulare, cât și ca urmare a unei acțiuni în
revendicare, astfel cum este ipoteza de față.
În ceea ce
privește susținerile recurentului-pârât referitoare la valoarea
reținută în raportul de expertiză pentru apartamentul în
litigiu, Înalta Curte va constata că aspectele învederate nu pot fi
primite pentru considerentele deja expuse în examinarea motivului de recurs
formulat de către reclamant, respectiv videază netemeinicia deciziei
atacate.
Referitor la
critica pârâtului referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de
judecată, se va constata că apărarea este neîntemeiată.
Textul
prevăzut de art. 274 C. proc. civ., consacră principiul potrivit
căruia la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată
stă culpa procesuală și că partea din vina căreia s-a
purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de partea care
a câștigat procesul.
Întrucât,
acțiunea reclamantului a fost admisă, în mod corect a fost
reținută culpa procesuală a pârâtului în această fază
procesuală și s-a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor de
judecată, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul fiind în
accepțiunea textului legal evocat "partea căzută în
pretenții", în ceea ce privește aplicarea alin. (3) din acest
articol, se constată că deși o astfel de cerere nu a fost
formulată de către pârât, care de altfel nici nu a fost prezent cu
ocazia dezbaterilor, totuși instanța a apreciat că nu pot fi
acordate decât cheltuielile de judecată dovedite în mod justificat,
respingând astfel solicitarea reclamantului cu privire la contravaloarea
combustibilului consumat.
În
consecință, pentru considerentele arătate, constatându-se
că instanța de apel a efectuat o interpretare și aplicare
judicioasă a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta
Curte, va respinge, ca nefondat, recursul pârâtului, în baza dispozițiilor
art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Constată
nul recursul formulat de reclamantul G. împotriva Deciziei nr. 289 A din data
de 5 mai 2016 al Curții de Apel București, secția a III-a
civilă pentru cauze cu minori și de familie.
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva
Deciziei nr. 289 A din 5 mai 2016 al Curții de Apel București,
secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2016.
Procesat de