ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 584/2020

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA I CIVILĂ

Ședința publică din data de 27 februarie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată la 1 august 2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x.

Prin Sentința civilă nr. 285 din 19 ianuarie 2018, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin Sentința civilă nr. 910 din 11 mai 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..

A obligat pe pârât să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în București, str. x, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.12.1996 încheiat cu SC C. SA.

A obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 8665,91 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 192 A din 14 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelantul-pârât B. împotriva Sentinței civile nr. 910 din 11 mai 2018 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

A obligat pe apelantul-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON către intimata-reclamantă.

Împotriva Deciziei civile nr. 192 A din 14 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, pârâtul B. a formulat recurs, întemeiat în drept pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor care reglementează efectele autorității de lucru judecat, reținând că pronunțarea hotărârii anterioare lipsește de interes și de finalitate o nouă analiză asupra situației de fapt stabilită prin Decizia civilă nr. 229/R din 28.04.2009 pronunțată în Dosarul nr. x/2007 de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

A menționat că în anul 2010, ulterior pronunțării Deciziei nr. 229/R/2009, a survenit o schimbare de abordare în analiza cerinței bunului determinată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii pilot.

În speță, în procedura Legii nr. 10/2001 a fost emisă dispoziția primarului general al municipiului București nr. 4529/08.09.2005, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului din str. x, mai puțin a apartamentului vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

Această dispoziție nu a fost contestată, motiv pentru care în temeiul art. 18 lit. c) din Lege nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, intimata-reclamanta avea dreptul exclusiv la despăgubiri pentru partea din imobil ce nu a fost restituită, cu atât mai mult cu cât nu a atacat în termen legal titlul pârâtului.

La interval de doi ani de la emiterea respectivei dispoziții, reclamanta a solicitat instanței constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.12.1996, având ca obiect imobilul în litigiu, însă cererea a fost respinsă ca fiind prescrisă.

Prin Sentința civilă nr. 1015/16.09.2016 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/2015, a fost respinsă ca inadmisibilă, în procedura dreptului comun, cererea de anulare a aceluiași contract de vânzare-cumpărare formulată și în contradictoriu cu pârâtul B..

În contextul expus, recurentul-pârât apreciază că valabilitatea titlului său de proprietate nu mai poate fi contestată, fiind deținătorul unui "bun" în sensul Convenției, fapt care îl îndreptățește să păstreze posesia asupra imobilului achiziționat, dreptul său de proprietate aflându-se sub protecția art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, drept garanție a principiului stabilității raporturilor juridice.

Reclamanta a avut efectiv exercițiul drepturilor recunoscute în favoarea sa prin Legea nr. 10/2001, iar lipsa de diligență pentru parcurgerea și finalizarea procedurii prevăzute de legea specială nu-i dă dreptul să formuleze o acțiune în condițiile dreptului comun.

În contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale, în sensul dezlegării dată cu caracter obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dar și al jurisprudenței europene, reclamanta nu are în patrimoniu un "bun actual" în sensul Convenției, care să-i permită restituirea în natură a imobilului, întrucât nu a obținut recunoașterea dreptului în procedura legii speciale.

Pentru motivele dezvoltate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei instanței de apel spre o nouă judecată în lumina jurisprudenței actuale.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată, în ședință publică, pentru soluționare la 27 februarie 2020.

Prin rezoluția din 29 mai 2019 s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimatei-reclamante, cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la data comunicării.

La 25 iunie 2019 intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat, și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON, în a căror dovedire a depus chitanța nr. x/20.06.2019.

La 10 iulie 2019 recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor invocate în combaterea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel cum rezultă din circumstanțele de fapt ale cauzei, reclamanta A. a învestit instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, solicitând să se constate că titlul său de proprietate este preferabil celui deținut de pârâtul B., având în vedere puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 229/R din 28.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în ceea ce privește compararea titlurilor.

Obiect al revendicării îl constituie apartamentul situat în București, str. x, trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în temeiul Decretului nr. 92/1950, imobil ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.12.1996, încheiat între SC C. SA și D. și, respectiv pârâtul B..

Prin Decizia nr. 229R/28.04.2009 pronunțată Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în Dosarul nr. x/2007, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului respectiv și a fost obligată cumpărătoarea D. să-i lase reclamantei A. în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.12.1996. În această cauză însă, din eroare, a fost chemată în judecată doar cumpărătoarea D., nu și pârâtul B., deși avea și acesta calitatea de cumpărător al imobilului.

Criticile formulate de recurentul-pârât, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce se referă la faptul că instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a normelor care reglementează efectele autorității de lucru judecat, reținând că pronunțarea hotărârii anterioare lipsește de interes și de finalitate o nouă analiză asupra situației de fapt stabilită prin Decizia civilă nr. 229/R din 28.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, sunt nefondate.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, având ca temei juridic dispozițiile dreptului comun, înscrise în art. 563 și urm. C. civ. și art. 1 Protocolul 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a fost în mod judicios examinată de instanța de apel din perspectiva existenței puterii de lucru judecat a aspectelor deja dezlegate prin hotărârea judecătorească irevocabilă - Decizia civilă nr. 229R/28.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel București - hotărâre prin care a fost admisă cererea reclamantei cu același obiect (acțiunea în revendicare a aceluiași imobil).

Se constată că în mod corect instanța de apel a reținut caracterul obligatoriu al aprecierii instanței anterioare din cuprinsul Deciziei civile nr. 229R/28.04.2009, ce derivă din identitatea de obiect și cauză a celor două pricini, în ambele cauze, reclamanta formulând acțiuni în revendicare în cadrul cărora au fost puse în discuție același drept de proprietate.

Astfel cum au reținut și instanțele de fond, autoritatea de lucru judecat reglementată de art. 430 și 431 C. proc. civ. cunoaște două manifestări procesuale - excepția și prezumția - astfel că, atunci când se face trimitere la autoritatea de lucru judecat, nu se poate reține că se are în vedere doar excepția autorității de lucru judecat, ci această trimitere desemnează inclusiv prezumția - puterea de lucru judecat.

Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 C. civ. - distinctă de autoritatea de lucru judecat - are în vedere faptul că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției și asigurării unei stabilități în circuitul civil și în ordinea juridică.

Așadar, principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces finalizat, având aceeași cauză și același obiect, însă împiedică și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie infirmate printr-o altă hotărâre posterioara, dată într-un alt proces.

Cu alte cuvinte, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii sau cu putere de lucru judecat - când se invocă obligativitatea sa, această ultimă ipoteză găsindu-și incidența în speța de față.

În cauză, în mod corect s-a reținut obligativitatea decurgând din statuările intrate în putere de lucru judecat ale Deciziei civile nr. 229R/28.04.2009 pronunțată Curtea de Apel București, prin care s-a stabilit cu caracter irevocabil atât dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului revendicat, dar și faptul că Statul a preluat acest imobil în mod abuziv, respectiv că dreptul dobândit de pârât în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. x/16.12.1996 nu este unul preferabil în raport cu cel deținut de reclamantă.

Ținând cont de raționamentul judiciar expus în considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, instanța de apel a procedat la examinarea, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, a modalității în care a fost soluționată acțiunea în revendicare, la verificarea împrejurării, în raport de titlurile exhibate, care dintre părți deține un "bun actual" în patrimoniul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană.

De asemenea, instanța de apel a avut în vedere cele statuate în cauza Atanasiu și alții contra României - Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778/22.11.2010, în cuprinsul căreia s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În practica anterioară a instanței europene, la care s-a făcut referire în cuprinsul memoriului de recurs, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terți coroborată și a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului.

Raportat la această practică, bazată pe raționamentul dezvoltat în cauza Păduraru contra României, continuat în cauza Străin și cauza Porțeanu și aplicat constant în practica anterioară pronunțării cauzei Atanasiu, simpla recunoaștere a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, în temeiul Decretului 92/1950, era suficientă pentru a constata existența unui "bun actual" în patrimoniul reclamantului.

Însă, prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția declanșării procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În speță, contrar celor susținute prin memoriul de recurs, reclamanta este titulara unui "bun actual" în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu.

În cauză, se constată că în mod corect, printr-o amplă motivare, apreciind asupra tuturor drepturilor și intereselor părților aflate în concurs, instanța de apel a reținut că atât reclamanta, cât și pârâtul se bucură de un "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Însă, având în vedere ansamblul de factori și circumstanțe care au concurat la dobândirea acestui statut de către fiecare dintre părți, în mod judicios s-a reținut că dreptul mai bine caracterizat și care se impune a fi asigurat prin redobândirea bunului imobil în natură este cel al reclamantei.

Pentru considerentele prezentate, neputându-se aprecia că hotărârea instanței de apel ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul.

În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, instanța va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 192 A din 14 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2020.

GGC - GV