ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 24/2026

Pretențiile deduse judecății Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 2 august 2016, astfel cum a fost precizată la 30 iunie 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se constate că titlul său de proprietate este preferabil titlurilor de proprietate ale pârâților, să fie obligată pârâta C. să-i lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, Bd. x, bl. Volga, să se dispună radierea din cartea funciară nr. x a dreptului de proprietate al pârâtei C. și înscrierea dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, cu cheltuieli de judecată. Odată cu întâmpinarea depusă la 21 octombrie 2016, pârâta C. a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtului B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând prețul vânzării imobilului, inclusiv sporul de valoare acumulat până la data evicțiunii, precum și a sumei de 4.191,2 RON, reprezentând cheltuielile ocazionate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare. La 27 octombrie 2016, pârâtul B. a depus la dosar cerere de chemare în garanție a numitului D., pe care a precizat-o prin cererea depusă la 28 aprilie 2017, solicitând obligarea acestuia la repararea prejudiciului produs în situația în care se va admite cererea principală, constând în suma 454.149 RON, ce reprezintă valoarea de circulație a imobilului și cheltuielile ocazionate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare. La 14 decembrie 2016, D. a depus cerere de intervenție principală, prin care a solicitat obligarea reclamantei la restituirea sumei de 50.000 euro, achitată cu titlu de preț al imobilului, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârile pronunțate de către prima instanță Prin încheierea din 24 iulie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.. Prin sentința civilă nr. 1928 din 15 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea principală ca neîntemeiată, a respins cererile de chemare în garanție ca rămase fără obiect, a respins cererea de intervenție principală ca neîntemeiată, a respins cererile de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiate. Prin sentința civilă nr. 2152 din 26 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1928 din 15 decembrie 2017 cu soluția de respingere a cererii privind obligarea persoanei chemate în garanție D. la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată de către instanța de apel, în primul ciclu procesual Împotriva sentinței civile nr. 1928 din 15 decembrie 2017, reclamanta a formulat apel principal, iar pârâta C. și chematul în garanție B. au declarat atât apel principal, cât și apel provocat. Împotriva sentinței civile nr. 2152 din 26 octombrie 2018, chematul în garanție B. a formulat apel principal. Prin decizia civilă nr. 885A din 28 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat, a respins apelurile provocate declarate de pârâtă și de chematul în garanție B. ca nefondate, a admis apelurile principale formulate de pârâtă și de chematul în garanție B., a respins apelul principal formulat de chematul în garanție B. împotriva sentinței nr. 2152/26.10.2018, a schimbat în parte sentința civilă nr. 1928/15.12.2017, în sensul că a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 8.393 RON, iar chematului în garanție B. suma de 12.143 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, a obligat apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma 4.196,60 RON și apelantului-chemat în garanție suma de 4.074 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, a respins cererile apelantei-pârâte și apelantului-chemat în garanție privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată, în recurs, de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 337 din 8 februarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție –Secția I civilă a admis recursul declarat de către reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 885A din 28 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A casat, în parte, decizia civilă recurată și a trimis la aceeași instanță de apel, spre rejudecare, apelul principal formulat de către reclamanta A., apelul principal formulat de către pârâta C. și apelul principal formulat de către chematul în garanție B.. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei civile recurate. A respins cererea intimatului-chemat în garanție B. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată de către instanța de apel, în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 766 A din 9 iulie 2024, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile principale formulat de apelanții-pârâți C. și B. împotriva sentinței civile nr. 1928 din 15 decembrie 2017 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, ca nefondat. A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1928/15.12.2017 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă. A schimbat, în parte, sentința civilă nr. 1928/15.12.2017 pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în sensul că: A admis, în parte, cererea de chemare în judecată. A obligat pârâta C. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. x situat în București, înscris în cartea funciară nr. x (CF vechi x), având numărul cadastral x . A dispus rectificarea cărții funciare nr. x (CF vechi x), având numărul cadastral x, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. A respins apelul principal formulat de apelantul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 2152 din 26 octombrie 2018 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Prin cererea de recurs, C. a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate cu trimitere spre rejudecare către instanța de apel, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. O primă critică dezvoltată prin cererea de recurs vizează efectele juridice care decurg din caracterul definitiv și irevocabil al sentinței civile nr. 2023 din 20 ianuarie 2020 pronunțate în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Sectorului 1 București. În acest sens, a arătat recurenta că sentința civilă menționată nu are autoritate de lucru judecat și nu îi este opozabilă, deoarece nulitatea absolută a contractelor ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2011 nu a fost constatată în urma unei judecăți pe fondul litigiului și a unei dezlegări date de instanța de judecată unei probleme de drept dedusă judecății, ci în urma unui acord de mediere încheiat între părțile litigante A. și D.. Recurenta a menționat că a dobândit cu bună-credință imobilul ce face obiectul prezentului dosar, fără a cunoaște și fără a avea posibilitatea de a avea cunoștință de existența proceselor ce se derulau cu privire la imobil, în lipsa notării acestora în cartea funciară. Printr-o a doua critică formulată, recurenta a susținut că soluția primei instanțe a fost reformată de către instanța de apel, fiind admisă cererea principală, astfel că era necesară și revizuirea soluțiilor date asupra cererilor de chemare în garanție formulate de pârâta C. împotriva chematului în garanție B. și de acesta împotriva chematului în garanție D., aceste cereri fiind cereri incidentale. A învederat recurenta că instanța de apel, în rejudecare, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței civile nr. 1928 din 15 decembrie 2017, rezultând astfel că, în mod contradictoriu, a fost menținută soluția privind respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâta C. ca fiind rămasă fără obiect, cu motivarea că, raportat la decizia de casare, soluția instanței de apel înainte de casare, privind respingerea ca nefondate, a devenit definitivă prin nerecurare. În acest sens, a precizat că, raportat la scopul urmărit prin declararea unui recurs incident, pârâta C. nu justifica un interes în exercitarea acestei căi de atac, atâta vreme cât soluțiile instanțelor de fond îi erau favorabile, singura modalitate juridică de a se apăra fiind întâmpinarea formulată împotriva recursului principal al reclamantei. Astfel, a apreciat că rejudecarea sau nu a apelurilor provocate nu ar fi trebuit să limiteze instanța de apel, după casare, în ceea ce privește soluționarea cererilor de chemare în garanție formulate pe fondul cauzei și care sunt în legătură directă cu cererea principală. Făcând trimitere la dispozițiile art. 72 C. proc. civ., recurenta a menționat că cererea de chemare în garanție se judecă odată cu cererea principală, cum, de altfel, a stabilit instanța de fond prin încheierea de admitere din 24 iulie 2017, neatacată, ceea ce înseamnă că, după casare, soluționând cererea principală, instanța de apel ar fi trebuit să soluționeze și cererile de chemare în garanție. Printr-o ultimă critică adusă deciziei atacate, recurenta a susținut că decizia recurată este contradictorie, întrucât instanța a admis apelul doar în contradictoriu cu chematul în garanție D., însă a obligat-o pe aceasta să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București și a dispus rectificarea CF nr. x în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei C. și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei. Drept urmare, având în vedere că intimați în prezenta cauză sunt pârâta C., pârâtul-chemat în garanție B. și intimatul-chemat în garanție D., a apreciat că admiterea apelului nu le este opozabilă pârâtei C. și pârâtului-chemat în garanție B..

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, apreciind că argumentele recurentei-pârâte nu vizează aspectele soluționate de instanța de apel, în limitele casării, ci privesc menținerea soluției privind respingerea cererii de chemare în garanție de către instanța de fond, deși această chestiune a primit dezlegare definitivă în cadrul deciziei pronunțate în recurs, în primul ciclu procesual. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând că motivele de recurs privesc dezlegarea dată de Înalta Curte cu privire la apelul provocat, aspect asupra căruia instanța de apel nu mai putea să revină, potrivit art. 497 și art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ.. A menționat că, deși recurenta-pârâtă justifică lipsa formulării apelului incident prin prisma soluției pozitive din apel, acest argument este nefondat, deoarece apelul său provocat a fost respins, nu admis, motiv pentru care putea să formuleze recurs incident. Intimații-pârât B. și intimatul-chemat în garanție D. nu au formulat întâmpinare la cererea de recurs.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 5 iunie 2025, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată, prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la 22 ianuarie 2026, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Sintetizând argumentele formulate prin memoriul de recurs, se reține că subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel din perspectiva interpretării și aplicării eronate a normelor de drept material, prin atribuirea unei greșite autorități de lucru judecat sentinței civile pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București, pronunțată în dosarul nr. x/2011, prin soluționare greșită a cauzei din perspectiva bunei-credințe a dobânditorului, precum și prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 72 C. proc. civ.. Totodată, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut caracterul contradictoriu al hotărârii, arătând că, deși apelul a fost admis doar în contradictoriu cu chematul în garanție D., instanța a stabilit obligații în sarcina pârâtei. Criticile astfel formulate se vădesc a fi nefondate, având în vedere considerentele ce succed. Pentru analiza efectivă a criticilor deduse judecății, Înalta Curte apreciază necesar a sublinia, cu titlu prealabil, că prezenta cauză se află în al doilea ciclu procesual, ca urmare a casării cu trimitere dispuse printr-o decizie anterioară a instanței de recurs. În acest context, devin incidente dispozițiile art. 501 C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept de către instanța de recurs sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, aceasta fiind ținută să soluționeze cauza în limitele casării și în conformitate cu îndrumările stabilite. Ca atare, rejudecarea nu are caracter devolutiv plen, ci este circumscrisă cadrului procesual și considerentelor deciziei de casare, care se impun cu autoritate de lucru judecat. În cazul concret dedus judecății, instanța de recurs a statuat că, urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011, prin sentința civilă nr. 2023 din 20 ianuarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, lanțul autorilor intimatei-pârâte, care ar fi condus la reținerea unui autor comun cu recurenta-reclamantă, a fost întrerupt, astfel că acțiunea în revendicare urmează a fi soluționată conform regulilor specifice ipotezei în care titlurile de dobândire ale părților provin de la autori diferiți. Totodată, instanța de recurs a statuat că dispozițiile art. 909 alin. (3) C. civ. au fost în mod greșit aplicate de instanța de apel, acestea fiind incidente exclusiv în raporturile dintre titularul dreptului tabular și antecesorul său, iar nu în contradictoriu cu adevăratul proprietar care valorifică o acțiune în revendicare. În mod corelativ, s-a stabilit lipsa de relevanță juridică a analizei bunei-credințe a dobânditorului în contextul litigiului dedus judecății. În considerarea acestor argumente, instanța de recurs a casat, în parte, decizia civilă atacată, reținând, însă, că nu se poate dispune trimiterea, spre rejudecare, și a apelurilor provocate, formulate de pârâtă și de chematul în garanție B., întrucât aceste două părți nu au declarat recurs incident, în conformitate cu art. 491 raportat la art. 472 din C. proc. civ., astfel că soluția instanței de apel privind respingerea, ca nefondate, a celor două apeluri provocate a devenit definitivă, prin nerecurare. Învestită cu rejudecarea apelurilor principale formulate de reclamanta A. și de pârâții C. și B., instanța de apel s-a conformat acestor dezlegări obligatorii și, analizând cauza prin prisma regulilor specifice ipotezei în care titlurile de dobândire ale părților provin de la autori diferiți, a concluzionat că titlul de proprietate al autorului reclamantei este mai bine caracterizat, întrucât provine de la adevăratul proprietar, în raport cu titlul pârâtei, care provine de la un neproprietar, reținând că îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară și buna-credință sunt irelevante în litigiul pendinte. În ceea ce privește apelurile principale ale pârâților, Curtea de Apel a reținut că niciunul dintre pârâți, fiecare titular al unei cereri de chemare în garanție față de altă persoană, nu pot solicita recuperarea taxei judiciare de timbru aferente cererilor incidentale și nici a onorariului avocațial de la reclamantă, în mod direct. Totodată, a reținut că, față de limitele rejudecării urmare a deciziei de casare, soluția dată asupra apelurilor provocate privind cererile de chemare în garanție a rămas aceeași, de respingere a acestora, consolidându-se, în această modalitate, soluția dată asupra fondului cererilor de chemare în garanție, de respingere ca ramase fără obiect. Or, prin criticile prin care recurenta-pârâtă impută instanței de apel o aplicare greșită a normelor de drept material, aceasta nu formulează veritabile critici de nelegalitate circumscrise limitelor controlului de recurs, ci urmărește, în realitate, repunerea în discuție a unor chestiuni de drept deja dezlegate cu caracter definitiv prin decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior. Astfel, aspectele referitoare la efectele juridice care decurg din caracterul definitiv și irevocabil al sentinței civile nr. 2023 din 20 ianuarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Sectorului 1 București și la inaplicabilitatea criteriului bunei-credințe în soluționarea acțiunii în revendicare au fost tranșate, în mod explicit și definitiv, de instanța de recurs, care a stabilit cadrul juridic obligatoriu al rejudecării. Aceste dezlegări se bucură de autoritate de lucru judecat și se impun nu doar instanței de rejudecare, ci și părților, neputând fi supuse unei noi analize în calea de atac exercitată ulterior. A admite contrariul ar echivala cu golirea de conținut a dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. și cu nesocotirea principiului securității raporturilor juridice, întrucât s-ar permite perpetuarea unui litigiu asupra unor chestiuni deja stabilite definitiv în plan jurisdicțional. Or, mecanismul casării cu trimitere nu deschide calea unei rejudecări integrale a cauzei, ci doar a unei reanalizări limitate la aspectele rămase în discuție, în coordonatele fixate de instanța de recurs. În același sens, criticile recurentei referitoare la modul de soluționare a cererilor de chemare în garanție, întemeiate pe pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 72 C. proc. civ., sunt, la rândul lor, lipsite de fundament, întrucât ignoră limitele obiective ale rejudecării. Prin decizia de casare s-a statuat, cu caracter definitiv, că apelurile provocate formulate de pârâtă și de chematul în garanție nu pot fi reexaminate, în absența unui recurs incident, astfel încât soluția de respingere a acestora a dobândit autoritate de lucrului judecat. În mod corespunzător, și soluția asupra cererilor de chemare în garanție, aflate în strânsă legătură cu aceste apeluri, a fost consolidată definitiv, nemaiputând constitui obiect al unei noi analize în cadrul rejudecării și, cu atât mai puțin, în etapa procesuală a recursului. Prin urmare, aceste susțineri ale recurentei tind, în mod inadmisibil, la redeschiderea unor dezbateri jurisdicționale epuizate, ceea ce contravine atât autorității de lucru judecat consacrate de art. 430–431 C. proc. civ., cât și caracterului obligatoriu al dezlegărilor date de instanța de recurs, prevăzut de art. 501 din același act normativ, motiv pentru care vor fi înlăturate din analiză. În ceea ce privește ultimul motiv de nelegalitate invocat prin cererea de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reține că recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de apel este contradictorie, având în vedere că s-a admis apelul reclamantei doar în contradictoriu cu chematul în garanție D., însă s-a stabilit, în sarcina pârâtei obligația de a lăsa, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul obiect al litigiului. Critica este nefondată, urmând a fi respinsă pentru argumentele ce urmează. Trebuie subliniat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ipoteza motivelor contradictorii, devine incident atunci când hotărârea atacată expune raționamente sau concluzii incompatibile între ele, generând astfel confuzie și ambiguitate în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză. Este adevărat că, în cauza pendinte, instanța de apel, în rejudecare, a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1928 din 15 decembrie 2017 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-chemat în garanție D.; a schimbat, în parte, sentința; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta C. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu. Însă, lecturând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a motivat într-un mod clar și coerent soluția pronunțată, arătând motivele pentru care a apreciat întemeiat apelul reclamantei și a dispus obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului revendicat. Contrar susținerilor recurentei, nu poate fi reținută ipoteza unor considerente contradictorii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Pentru a se putea vorbi despre o asemenea situație, ar fi necesar ca hotărârea să cuprindă raționamente incompatibile între ele, care să se excludă reciproc și să facă imposibilă identificarea fundamentului juridic al soluției adoptate. Or, în speță, considerentele deciziei recurate sunt convergente și conduc, în mod neechivoc, la soluția pronunțată, fără a exista afirmații sau argumente care să se contrazică ori să creeze incertitudine cu privire la rațiunea pentru care apelul a fost admis. Simpla mențiune în sensul admiterii apelului doar în contradictoriu cu chematul în garanție poate fi calificată o eroare materială, care nu afectează logica argumentației instanței și nici nu alterează înțelesul soluției pronunțate asupra raportului juridic dedus judecății, neputând constitui motiv de casare a hotărârii nici prin prima dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și nici prin prisma celorlalte motive de casare prevăzute de lege. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 766 A din 9 iulie 2024 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.