ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 337/2024

Ședința publică din data de 8 februarie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 2 august 2016, astfel cum a fost precizată la 30 iunie 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se constate că titlul său de proprietate este preferabil titlurilor de proprietate ale pârâților, să fie obligată pârâta C. să-i lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, să se dispună radierea din cartea funciară nr. x a dreptului de proprietate al pârâtei C. și înscrierea dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, cu cheltuieli de judecată.

Odată cu întâmpinarea depusă la 21 octombrie 2016, pârâta C. a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtului B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând prețul vânzării imobilului, inclusiv sporul de valoare acumulat până la data evicțiunii, precum și a sumei de 4.191,2 RON, reprezentând cheltuielile ocazionate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

La 27 octombrie 2016, pârâtul B. a depus la dosar cerere de chemare în garanție a numitului D., pe care a precizat-o prin cererea depusă la 28 aprilie 2017, solicitând obligarea acestuia la repararea prejudiciului produs în situația în care se va admite cererea principală, constând în suma 454.149 RON, ce reprezintă valoarea de circulație a imobilului și cheltuielile ocazionate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

La 14 decembrie 2016, D. a depus cerere de intervenție principală, prin care a solicitat obligarea reclamantei la restituirea sumei de 50.000 euro, achitată cu titlu de preț al imobilului, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 24 iulie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B..

Prin sentința civilă nr. 1928 din 15 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea principală ca neîntemeiată, a respins cererile de chemare în garanție ca rămase fără obiect, a respins cererea de intervenție principală ca neîntemeiată, a respins cererile de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr. 2152 din 26 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1928 din 15 decembrie 2017 cu soluția de respingere a cererii privind obligarea persoanei chemate în garanție D. la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1928 din 15 decembrie 2017, reclamanta a formulat apel principal, iar pârâta C. și chematul în garanție B. au declarat atât apel principal, cât și apel provocat.

Împotriva sentinței civile nr. 2152 din 26 octombrie 2018, chematul în garanție B. a formulat apel principal.

Prin decizia civilă nr. 885A din 28 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat, a respins apelurile provocate declarate de pârâtă și de chematul în garanție B. ca nefondate, a admis apelurile principale formulate de pârâtă și de chematul în garanție B., a respins apelul principal formulat de chematul în garanție B. împotriva sentinței nr. 2152/26.10.2018, a schimbat în parte sentința civilă nr. 1928/15.12.2017, în sensul că a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 8.393 RON, iar chematului în garanție B. suma de 12.143 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, a obligat apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma 4.196,60 RON și apelantului-chemat în garanție suma de 4.074 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, a respins cererile apelantei-pârâte și apelantului-chemat în garanție privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, la 18 august 2022, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a învederat:

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.254 alin. (1) din C. civ., atunci când a reținut că reclamanta nu se poate prevala de un titlu de proprietate, din moment ce nu s-a dispus și repunerea părților în situația anterioară ca efect al constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011. Aceasta, întrucât consecința desființării contractului este recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului, dar și restituirea bunului, ce se poate realiza doar pe calea acțiunii în revendicare, din moment ce au avut loc înstrăinări succesive ale imobilului. De asemenea, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 563 alin. (1) din C. civ., întrucât, ca efect al anulării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011, reclamanta a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului și, implicit, dreptul de a-l revendica de la actualul posesor, care nu poate fi considerat de bună-credință.

Din moment ce au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/29.06.2011 și sub nr. x/11.10.2011, titlul de proprietate al pârâtei nu poate fi considerat valid, întrucât, în raport cu prevederilor art. 1.254 alin. (2) din C. civ., pârâta a dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar, devenind incident principiul nemo dat quod non habet, reglementat la art. 17 alin. (1) din C. civ.. Ca atare, instanța de apel a reținut în mod greșit că titlul pârâtei este mai bine caracterizat.

Instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 563 alin. (3) și ale art. 909 alin. (3) din C. civ., atunci când a apreciat că înscrierea în cartea funciară și trecerea a 3 ani de la data acestei înscrieri consolidează dreptul de proprietate al pârâtei. O atare interpretare lipsește de eficiență dispozițiile art. 909 alin. (1) și ale art. 563 alin. (2) din C. civ., prin care s-a reglementat caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare, ceea ce conduce la concluzia că este imprescriptibilă și acțiunea în rectificarea înscrierii în cartea funciară, formulată ca o consecință a acțiunii în revendicare.

Susținerea instanței de apel că dreptul de proprietate al pârâtei a fost consolidat prin înscrierea în cartea funciară este contrazisă de art. 2 din Legea nr. 7/1996, raportat la art. 56 din Legea nr. 71/2011, prin care se prevede că dispozițiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare, prin efectul înscrierii în cartea funciară, se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și după deschiderea cărților funciare pentru imobilele respective, până la acel moment înscrierea realizându-se numai în scop de opozabilitate față de terți.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, pârâta nu poate fi considerată de bună-credință, întrucât nu a depus diligențe pentru verificarea situației juridice a imobilului, nesolicitând ordonanța din 12 decembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov, prin care s-a instituit sechestrul asupra imobilului, cu atât mai mult cu cât cazul de înșelăciune era public.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 453 din C. proc. civ., din moment ce între reclamantă și chemații în garanție nu există un raport juridic direct, astfel că nu poate fi obligată la cheltuieli de judecată.

La 29 septembrie 2022, intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 14 decembrie 2022, intimatul-chemat în garanție B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 12 octombrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa, în parte, decizia civilă recurată și va trimite la aceeași instanță de apel, spre rejudecare, apelurile principale formulate de reclamantă, de pârâtă și de chematul în garanție împotriva sentinței civile nr. 1928 din 15 decembrie 2017, urmând a menține celelalte dispoziții ale deciziei civile recurate, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Coroborând aceste dispoziții legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Se constată că recurenta-reclamantă a respectat aceste exigențe legale, întrucât argumentele pe care le-a invocat se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.. Este de notat că, deși recurenta-reclamantă a invocat, în mod expres, doar motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., totuși susținerile sale privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ. urmează a fi încadrate în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât se critică modalitatea în care instanța de apel a interpretat dispoziții de drept procesual privind cheltuielile de judecată.

În ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care se impune, în logica juridică a speței, să fie analizat cu prioritate, recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, argumentând că, atunci când a reținut că nu se poate prevala de un titlu de proprietate, din moment ce nu s-a dispus repunerea părților în situația anterioară în dosarul nr. x/2011, instanța de apel a încălcat prevederile legale, întrucât consecința desființării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.06.2011 este recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului, precum și restituirea bunului, ce se poate realiza doar pe calea acțiunii în revendicare.

Înalta Curte constată că aceste critici de recurs sunt întemeiate.

Instanța de apel a reținut, în dezacord cu prima instanță, că reclamanta nu poate exhiba un titlu de proprietate, întrucât, chiar dacă, prin sentința civilă nr. 18706/15.10.2015 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2011, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011, totuși, în cadrul litigiului respectiv, nu s-a dispus și repunerea părților în situația anterioară, astfel că dreptul de proprietate nu s-a reîntors în patrimoniul reclamantei, situație juridică care se reflectă și în evidențele cărții funciare, unde, începând cu 30 iunie 2011, aceasta nu mai figurează înscrisă ca proprietar al imobilului, fiind înscrisă pârâta, în mod neîntrerupt, începând cu 30 iulie 2012.

În acord cu susținerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că raționamentul juridic al instanței de apel nesocotește dispozițiile legale.

Acțiunea în revendicare este acțiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, dar nu are stăpânirea materială a acestuia, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială, cerând instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate și, ca urmare a acestei recunoașteri, să i se predea bunul respectiv.

Această acțiune reală este reglementată la art. 563 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 (aplicabil în prezenta cauză), care are următorul conținut: "(1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul. (2) Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel. (3) Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut. (4) Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilă și poate fi executată și împotriva terțului dobânditor, în condițiile C. proc. civ.."

Plecând de la aceste dispoziții legale, se reține că, în urma constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011, prin sentința civilă nr. 18706 din 15 octombrie 2015, definitivă și irevocabilă, recurenta-reclamantă are calitatea de proprietar al imobilului revendicat, titlul său de proprietate fiind contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.05.1999. Prin urmare, este îndeplinită premisa acțiunii în revendicare, prevăzută la art. 563 alin. (1) din C. civ.

Contrar celor reținute de instanța de apel, nu are relevanță împrejurarea că, în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Sectorului 1 București, nu s-a dispus și repunerea părților în situația anterioară, întrucât, ca efect al constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011, se consideră că acest act juridic de dispoziție, guvernat de dispozițiile C. civ. de la 1864 (în vigoare la data încheierii sale), nu există în ordinea juridică, fiind aplicabil principiul quod nullum est, nullum producit effectum, ce a fost consacrat în mod expres prin art. 1.254 alin. (1) din noul C. civ. ("contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat"). În realitate, repunerea părților în situația anterioară privește executarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011, ca efect al constatării nulității sale absolute, dat fiind că, în cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite.

Independent de repunerea părților în situația anterioară, în urma constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011, dreptul de proprietate asupra imobilului s-a întors în patrimoniul recurentei-reclamante, nemaiputându-se reține acordul de voință apt să transfere dreptul în discuție de la vânzător la cumpărător. Mijlocul juridic prin care recurenta-reclamantă poate intra în posesia imobilului este tocmai acțiunea în revendicare, astfel cum s-a învederat prin cererea de recurs

Din perspectiva stabilirii calității recurentei-reclamante de proprietar al imobilului revendicat, este lipsită de relevanță și împrejurarea reținută de către instanța de apel, respectiv că, începând cu 30 iunie 2011, recurenta-reclamantă nu mai figurează înscrisă ca proprietar al imobilului în cartea funciară (începând cu 30 iulie 2012, fiind înscrisă pârâta, în mod neîntrerupt).

Aceasta, întrucât înscrierea în cartea funciară nu are efectul constitutiv prevăzut de art. 885 din C. civ., ci doar efect de opozabilitate față de terți, astfel cum se prevede la art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.: "(1) Dispozițiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, cu modificările și completările ulterioare. (2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit sau modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți".

În considerarea celor expuse, rezultă că recurenta-reclamantă deține un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.05.1999, prin care vânzătorul E. i-a transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. x, împreună cu dreptul de coproprietate asupra părților și dependințelor comune din imobil, care sunt în folosință comună. Deși este un aspect necontestat în cauză, totuși, pentru claritatea raționamentului logico-juridic, este de notat că și intimata-pârâtă deține un titlu de proprietate asupra imobilului, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.07.2012.

În acest context, Înalta Curte reține o primă concluzie, ce urmează a fi avută în vedere de către instanța de apel în rejudecare, conform art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., și anume că acțiunea în revendicare urmează a fi soluționată conform regulilor specifice ipotezei în care ambele părți fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu.

În altă ordine de idei, instanța de apel a reținut că nu se poate susține că reclamanta și pârâta au dobândit imobilul de la autori diferiți, întrucât reclamanta este unul dintre autorii pârâtei, fiind ținută de obligația de a se abține de la orice fapt personal care ar genera o evicțiune în privința dreptului de proprietate dobândit de către pârâtă, chiar dacă obligația de a garanta contra evicțiunii nu mai poate exista, întrucât s-a constatat, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011.

În acord cu susținerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că și acest raționament juridic al instanței de apel este nelegal.

Plecând de la situația de fapt relevantă, astfel cum a fost reținută de către instanța de apel, se constată că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011 de notarul public F., recurenta-reclamantă a vândut imobilul revendicat către D., care l-a înstrăinat ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.11.2011 de notarul public G., către intimatul-chemat în garanție B., iar acesta din urmă l-a înstrăinat către intimata-pârâtă C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.07.2012 de notarul public H..

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 22 decembrie 2011, sub nr. x/2011, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul D., în principal, să se constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.06.2011 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011, invocând lipsa consimțământului, lipsa cauzei și/sau cauza ilicită, iar, în subsidiar, a solicitat anularea celor două acte, invocând vicierea consimțământului prin violență.

Prin sentința nr. 18706 din 15 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 București, ca urmare a acordului de mediere încheiat între părți la 8 ianuarie 2015, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.06.2011 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011, soluție ce a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 1302 din 4 aprilie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, precum și irevocabilă, prin nerecurare.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 20 ianuarie 2020, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și D., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.11.2011, invocând, în principal, cauza falsă, ilicită, imorală și frauda la lege, iar, în subsidiar, aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

Prin sentința nr. 2030 din 23 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.11.2011, pentru cauză ilicită. Împotriva acestei sentințe, pârâtul B. a declarat apel, care a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1572A din 23 noiembrie 2023, fiind schimbată sentința apelată, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, cererea având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.11.2011. Această decizie civilă poate fi atacată cu recurs.

Având în vedere faptul că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011, rezultă că este nelegală concluzia instanței de apel, potrivit căreia recurenta-reclamantă și intimata-pârâtă au dobândit imobilul în litigiu de la același autor, respectiv că recurenta-reclamantă este unul dintre autorii intimatei-pârâte.

Aceasta, întrucât, din moment ce actul juridic prin care recurenta-reclamantă a înstrăinat imobilul către D. este lovit de nulitate absolută, acesta nu există în ordinea juridică, considerându-se că nu a fost niciodată încheiat, în baza principiului quod nullum est, nullum producit effectum, dat fiind că nulitatea produce efecte ex tunc. Mai mult, ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011, lanțul juridic al autorilor intimatei-pârâte, care ar fi condus la reținerea unui autor comun cu recurenta-reclamantă, a fost întrerupt prin inexistența acordului de voință al părților, respectiv al consimțământului recurentei-reclamante la înstrăinarea imobilului către D..

Prin urmare, contrar celor reținute de către instanța de apel, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, conduce la concluzia certă că recurenta-reclamantă nu este unul dintre autorii intimatei-pârâte și că părțile nu au dobândit imobilul de la același autor.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte reține a doua concluzie, ce va fi avută în vedere de către instanța de apel în rejudecare, conform dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., și anume că acțiunea în revendicare urmează a fi soluționată conform regulilor specifice ipotezei în care titlurile de dobândire ale părților provin de la autori diferiți.

În acest sens, instanța de apel va stabili, în rejudecare, care dintre cele titlurile de dobândire, pe care le înfățișează recurenta-reclamantă și intimata-pârâtă, este preferabil. Întrucât titlurile ambelor părți provin de la autori diferiți, este necesar a se stabili care dintre autorii celor două părți este verus dominus (adevăratul proprietar) sau, cel puțin, beneficiază de aparențe mai puternice că ar avea o asemenea calitate, operație logico-juridică necesară pentru a satisface adagiul nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet, ce a fost consacrat expres la art. 17 alin. (1) din C. civ. ("nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși").

Urmând a proceda la compararea titlurilor de dobândire ale autorilor părților litigante, instanța de apel, în rejudecare, va ține cont de împrejurarea că autorul recurentei-reclamante a dobândit imobilul, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1991, de la soții I. și J., iar aceștia din urmă au dobândit imobilul de la K. S.A., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1991 și a procesului-verbal de predare-primire din 22 mai 1991, acte transcrise sub nr. x/1991 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 București.

Totodată, instanța de apel va ține cont de faptul că autorul intimatei-pârâte, intimatul-chemat în garanție B., a dobândit imobilul de la D., care este non dominus (neproprietar), din moment ce, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.06.2011, pe care acesta l-a încheiat cu recurenta-reclamantă.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, înscrierea dreptului de proprietate al intimatei-pârâte în cartea funciară, începând cu 30 iulie 2012, nu are relevanță în operațiunea de comparare a titlurilor exhibate de părți, întrucât acestea provin de la autori diferiți, iar de efectele înscrierii în registrele de publicitate imobiliară trebuie să se țină seama doar în situația în care titlurile de proprietate provin de la același autor. Sub acest ultim aspect, reglementând conflictul dintre terții dobânditori de la un autor comun, art. 891 din C. civ. prevede următoarele: "În cazul în care două sau mai multe persoane au fost îndreptățite să dobândească, prin acte încheiate cu același autor, drepturi asupra aceluiași imobil care se exclud reciproc, cel care și-a înscris primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular, indiferent de data titlului în temeiul căruia s-a săvârșit înscrierea în cartea funciară".

Or, în condițiile în care titlurile de dobândire ale recurentei-reclamante și intimatei-pârâte provin de la autori diferiți, în cauză nu se aplică principiile publicității imobiliare, ci regulile de drept comun din materia acțiunii în revendicare, care dau preferință celui care are un drept mai puternic, adică celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este mai bine caracterizat.

În acest context, rezultă că, în mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 909 alin. (3) din C. civ. și a conchis că este preferabil dreptul intimatei-pârâte, reținând că aceasta a dobândit imobilul prin act juridic cu titlu oneros și cu bună-credință, că și-a înscris în cartea funciară dreptul astfel dobândit și că au trecut 3 ani de la data înscrierii.

Conform dispozițiilor art. 909 alin. (3) din C. civ.: "Sub rezerva prescripției dreptului la acțiunea în fond, acțiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 908 alin. (1) pct. 1 și 2, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare. În aceste cazuri, termenul va fi de 3 ani, socotiți de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepția cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acțiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptățit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia."

Acest text instituie o excepție de la regula imprescriptibilității dreptului la acțiunea în rectificarea înscrierii drepturilor reale imobiliare, în sensul că termenul în care poate fi promovată acțiunea în rectificare împotriva terților subdobânditori de bună-credință, care au dobândit dreptul prin act juridic cu titlu oneros, este de 3 ani și curge de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere.

Contrar raționamentului instanței de apel, dispozițiile art. 909 alin. (3) din C. civ., care consacră principiul publicității materiale, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât, din moment ce titlurile recurentei-reclamante și intimatei-pârâte provin de la autori diferiți, în cauză nu se aplică principiile publicității imobiliare, ci regulile de drept comun din materia acțiunii în revendicare, după cum s-a arătat deja. Mai mult, aceste dispoziții legale pot fi invocate de către terțul subdobânditor care se consideră de bună-credință doar împotriva dobânditorului nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, adică antecesorului său tabular (și avânzilor săi cauză), nu și contra persoanei care se pretinde adevăratul proprietar (neînscris în cartea funciară) și care poate să-și apere dreptul subiectiv prin intermediul acțiunii în revendicare.

Referitor la dispozițiile art. 563 alin. (3) din C. civ., conform cărora "dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut", nici acestea nu pot fi interpretate în sensul că ar fi preferabil dreptul intimatei-pârâte, întrucât în cauză nu se pune problema dobândirii dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau asupra fructelor ca efect al posesiei de bună-credință, în condițiile art. 937 și art. 948 din C. civ., ci asupra unui bun imobil, prin act juridic translativ de proprietate

Cu alte cuvinte, art. 563 alin. (3) din C. civ., recunoscând dreptul de proprietate "dobândit cu bună-credință, în condițiile legii", are în vedere doar acele situații și condiții în care, potrivit legii, buna-credință poate duce la dobândirea dreptului de proprietate, neputând fi aplicate, prin analogie, la celelalte modalități de dobândire enumerate la art. 557 din C. civ.

De altfel, contrar raționamentului instanței de apel, buna-credință nu este suficientă per se pentru a conchide că titlul intimatei-pârâte este mai bine caracterizat, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare. Ceea ce ar fi putut avea relevanță în speță este eroarea comună și invincibilă, reglementată expres la art. 17 alin. (3) din C. civ. drept excepție de la principiul nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet, însă o atare apărare nu a fost invocată de către intimata-pârâtă, aceasta învederând doar că a dobândit imobilul cu bună-credință, fără a avea cunoștință de existența proceselor ce se derulau cu privire la imobil, în lipsa notării lor în cartea funciară.

În atare condiții, nu poate avea nicio relevanță juridică analiza instanței de apel cu privire la buna-credință a intimatei-pârâte la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

În considerarea celor prezentate, se constată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, fiind întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurenta-reclamantă.

Prin memoriul de recurs, s-a mai susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., din moment ce între reclamantă și chemații în garanție nu există un raport juridic direct.

După cum s-a arătat deja, aceste argumente se impun a fi analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a aplicat dispozițiile de drept procesual privitoare la cheltuielile de judecată, atunci când a soluționat apelurile principale formulate de către pârâtă și de către chematul în garanție B..

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este întemeiat.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, reclamanta nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată decât în temeiul raportului juridic direct pe care îl are cu partea pe care a atras-o în proces, în calitate de pârâtă.

Solicitarea de obligare la plata cheltuielilor de judecată aferente cererii de chemare în garanție, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., poate fi îndreptată doar împotriva persoanei chemate în garanție, întrucât, prin formularea unei cereri de chemare în garanție, se creează un raport juridic distinct între persoana care formulează o atare cerere incidentală și cea chemată în garanție, în cadrul căreia reclamantul inițial (cel care a formulat cererea principală) nu are calitatea de parte.

Atât timp cât cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă a fost îndreptată împotriva lui B., aceasta nu poate pretinde obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.393 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în garanție, neexistând un raport juridic direct care să permită aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.. Pentru aceleași considerente, nici B., care, la rândul său, l-a chemat în garanție pe D., nu poate cere obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.143 RON, reprezentând onorariu de avocat și taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în garanție pe care a formulat-o.

Din perspectiva analizată, nu are nicio relevanță împrejurarea reținută de către instanța de apel, și anume că, față de dispozițiile art. 1.705 alin. (1) din C. civ., pârâta și chematul în garanție B. aveau obligația legală, pentru a-și proteja drepturile, să formuleze cereri de chemare în garanție. Totodată, în absența unui raport juridic direct între reclamantă și părțile chemate în garanție, este lipsită de relevanță împrejurarea că cererile de chemare în garanție au fost respinse ca rămase fără obiect, ca efect al respingerii cererii principale, și, totodată, este nefundamentată legal concluzia instanței de apel, potrivit căreia, prin respingerea cererilor privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, pârâta și chematul în garanție B. s-ar afla în poziția în care, neavând nicio culpă procesuală, nu ar mai putea recupera cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Ca atare, decizia civilă recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., fiind întemeiat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurenta-reclamantă.

Față de aceste considerente, constatând întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) și art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa în parte decizia civilă recurată și va trimite la aceeași instanță de apel, spre rejudecare, apelul principal formulat de către reclamantă, apelul principal formulat de către pârâtă și apelul principal formulat de către chematul în garanție B., urmând a menține celelalte dispoziții ale deciziei civile recurate.

Se impune casarea doar în parte a deciziei civile recurate, neputându-se dispune trimiterea, spre rejudecare, și a apelurilor provocate, formulate de pârâtă și de chematul în garanție B. împotriva sentinței civile nr. 1928 din 15 decembrie 2017, întrucât aceste două părți nu au declarat recurs incident, în conformitate cu art. 491 raportat la art. 472 din C. proc. civ., astfel că soluția instanței de apel privind respingerea, ca nefondate, a celor două apeluri provocate a devenit definitivă, prin nerecurare.

În raport cu soluția de admitere a recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte va respinge cererea intimatului-chemat în garanție B. privind acordarea cheltuielilor de judecată, sub forma onorariului de avocat în cuantum de 3.000 RON, conform chitanței seria x nr. x din 02.02.2024, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de către reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 885A din 28 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează, în parte, decizia civilă recurată și trimite la aceeași instanță de apel, spre rejudecare, apelul principal formulat de către reclamanta A., apelul principal formulat de către pârâta C. și apelul principal formulat de către chematul în garanție B..

Menține celelalte dispoziții ale deciziei civile recurate.

Respinge cererea intimatului-chemat în garanție B. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2024.