ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7150/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 20 mai 2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, reclamanții I.C. și I.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata diferenței de preț dintre valoarea imobilului, așa cum a fost apreciată și dispusă de instanță prin sentința civilă nr. 11407 din 23 decembrie 2005, încasată cu titlu de despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, actualizată cu indicele de inflație și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, cu privire la imobilul situat în București, sector 3, cu cheltuieli de judecată.

Motivându-și acțiunea, reclamanții au susținut că au cumpărat imobilul situat la adresa menționată mai sus prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar prin decizia civilă nr. 1658 din 20 iunie 2003 instanța a constatat irevocabil nulitatea absolută a acestui contract. În aceste condiții, reclamanții au formulat acțiune pentru plata despăgubirilor reprezentând sporul de valoare adus imobilului și pentru restituirea prețului reactualizat, solicitând totodată recunoașterea unui drept de retenție până la achitarea acestor sume de către proprietarii recunoscuți de instanță, iar prin sentința civilă nr. 11407 din 23 decembrie 2005 s-a dispus admiterea în parte a acțiunii, obligarea statului român la despăgubiri constând în contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile și la plata prețului reactualizat, fiind respins capătul de cerere având ca obiect instituirea dreptului de retenție.

Sentința a fost pusă în executare, iar prin acțiunea de față reclamanții solicită acordarea despăgubirilor constând în diferența între prețul de piață al imobilului și despăgubirile acordate deja prin hotărârea pusă în executare, având în vedere faptul că au fost de bună-credință la încheierea contractului și dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată. Prin sentința civilă nr. 3753 din 10 martie 2010, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând dispozițiile art. 2 lit. b) C. proc. civ.

și concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, din care rezultă că valoarea obiectului acțiunii este de 515.965 RON, iar prin sentința civilă nr. 897 din 04 mai 2011 s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, ca neîntemeiată, iar pe fond, s-a respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că pârâtul are calitate procesuală pasivă față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispozițiile speciale cuprinse în această lege aplicându-se prioritar în raport cu dispozițiile de drept comun, care reglementează evicțiunea.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanții au cumpărat imobilul situat în București, sector 3, prin actul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar prin decizia civilă nr. 1658 din 20 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract, în considerentele hotărârii reținându-se expres că înstrăinarea imobilului nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale nici din partea cumpărătorilor, nici din partea vânzătorilor.

În această situație, instanța a apreciat că reclamanții nu pot beneficia de despăgubirile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, constând în restituirea valorii de piață a imobilului, textul condiționând acordarea unor astfel de despăgubiri atât de existența unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care să se fi constatat nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cât și de încheierea actului de vânzare-cumpărare cu respectarea condițiilor Legii nr. 112/1995. Susținerile reclamanților cu privire la buna-credință la încheierea contractului au fost înlăturate de instanța de fond, reținându-se că printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, s-a stabilit contrariul.

S-a considerat că și dacă reclamanții au beneficiat de restituirea prețului actualizat achitat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, această împrejurare nu reprezintă o cerință necesară și suficientă pentru a obține și diferența până la valoarea actuală de piață a imobilului, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel cum se deduce cu suficientă claritate din cuprinsul deciziei civile nr. 1658 din 20 iunie 2003. Prin decizia civilă nr. 55/A din 13 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sus-menționatei hotărâri, reținând următoarele: Conform probelor administrate în cauză, reclamanții au cumpărat prin actul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 1997, încheiat cu Consiliul General al Municipiului București - Direcția de Administrare a Fondului Imobiliar, în baza Legii nr. 112/1995, imobilul situat în București, sector 3, pe care îl ocupau în calitate de chiriași ai statului.

Prin sentința civilă nr. 6592 din 19 iunie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în dosarul civil nr. 4389/1997, definitivă și irevocabilă, imobilul cumpărat de reclamanți a fost retrocedat numiților M.I. și M.V., iar prin decizia civilă nr. 1658 din 20 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a constatat irevocabil nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de apelanți în baza Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 11407 din 23 decembrie 2005, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în dosarul civil nr. 9987/301/2003, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea în pretenții formulată de reclamanți împotriva intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a fost obligat pârâtul să plătească acestora suma de 1.282.040.000 ROL, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului, precum și prețul reactualizat în cuantum de 157.107.149 ROL.

Prin acțiunea ce face obiectul prezentei cauze, reclamanții au solicitat instanței de fond obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata de despăgubiri reprezentând diferența între prețul de piață al imobilului de care au fost evinși și despăgubirile ce le-au fost acordate prin sentința civilă nr. 11407 din 23 decembrie 2005, invocând în drept dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar în fapt hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului lor de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile la restituirea prețului reactualizat, iar art. 50 1 din aceeași lege reglementează dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Din interpretarea sistematică a celor două norme rezultă că legiuitorul a înțeles să despăgubească diferit pe chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, după cum aceste acte au fost încheiate sau nu cu respectarea legii ce a stat la baza încheierii lor, respectiv a Legii nr. 112/1995, cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.

În speța dedusă judecății actul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanții reclamanți a fost desființat prin decizia civilă nr. 1658 din 20 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, astfel cum s-a arătat deja, iar în considerentele acestei decizii s-a reținut expres faptul că „înstrăinarea imobilului în litigiu nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale, nici din partea cumpărătorilor și nici din partea vânzătorului”, precum și reaua-credință a părților la momentul încheierii actului.

Decizia irevocabilă menționată anterior a fost pronunțată în contradictoriu cu reclamanții, situație în care modalitatea în care instanța de judecată a dezlegat prin această hotărâre situația de fapt și de drept privind valabilitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin raportare la dispozițiile acestei legi și buna-credință a părților la momentul încheierii actului se bucură de puterea lucrului judecat și nu mai putea fi analizată de instanță în prezenta cauză, astfel cum s-a solicitat de către reclamanți. Nelegalitatea actului de vânzare-cumpărare invocat de reclamanți, reținută expres în considerentele deciziei menționate anterior face ca aceștia să nu poată beneficia de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, soluția pronunțată în acest sens de instanțele anterioare fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii interne, dar și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

Conform art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, o rice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Conform alin. (2) al aceluiași articol, dispozițiile precedente nu aduc însă atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.

Prin lege internă [art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001] s-a prevăzut expres dreptul persoanelor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, la restituirea prețului plătit, reactualizat cu indicele de inflație, situație în care, în mod corect instanța de fond, constatând că reclamanților le-au fost deja acordate aceste despăgubiri prin hotărâre judecătorească executorie a respins acțiunea acestora ca neîntemeiată. Împotriva sus-menționatei hotărâri au declarat recurs reclamanții I.C. și I.M. criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., au susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care este prefect aplicabil raportului juridic dedus judecății și care le conferă dreptul la plata pretențiilor solicitate. Dispozițiile legale menționate impun îndeplinirea cumulativă a două condiții: contractele de vânzare-cumpărare să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar contractele de vânzare-cumpărare să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Ori, în măsura în care norma legală menționată vizează contracte anulate (sau nule absolut) este evident că aceste acte au fost încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale.

Nu poate fi primită susținerea instanței de apel potrivit căreia acest text legal ar fi aplicabil doar contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementa încheierea lor, întrucât contractele încheiate în astfel de condiții nu pot fi anulate. Prin urmare, dacă norma indicată nu poate fi aplicată unor contracte încheiate cu respectarea sa, interpretarea sa în sensul contrar ar conduce la inaplicabilitatea sa, contravenind astfel principiului interpretării legii în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării, astfel cu prescriu dispozițiile art. 978 C. civ. O interpretare corectă a textului legal menționat ar fi aceea că el devine operant în situația în care motivul de desființare este străin de culpa chiriașului, tocmai situația în cauză, din care rezultă că desființarea contractului de vânzare-cumpărare a fost determinată de conduita culpabilă a Statului Român și nu se datorează culpei lor.

Au solicitat admiterea recursul și, în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului și schimbarea sentinței primei instanțe în sensul admiterii acțiunii deduse judecății, astfel cum a fost formulată. Recursul nu este fondat. În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate, cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 a modificat art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2011, având astfel următorul cuprins: „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Tot astfel, după art. 50, prin același act normativ sus evocat s-a introdus un nou articol, art. 50 1 , cu următorul cuprins: „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză”.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, Înalta Curte apreciază că distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Înalta Curte apreciază astfel că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2 1 ), și introducându-se art. 50 1 este evidentă concluzia că nu toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

În contextul cauzei, se constată, însă, că recurenții nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 al Legii nr. 10/2001, republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și a menținerii valabilității acestui contract, respectiv a evingerii lor, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.

În acest sens, deși se poate reține că, în sensul său etimologic, evicțiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată - evincere est vicendo in judicio aliquid suferre - instanța de recurs consideră necesar să reitereze că, în opinia sa, în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicțiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desființează, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulității, respectiv desființarea contractului cu efect retroactiv, cu consecința repunerii părților în situația anterioară (restitutio in integrum).

În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru ca părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acest act nu s-ar fi încheiat, și, cum obligația fiecăreia dintre părțile contractului sinalagmatic, desființat retroactiv, deși executată, apare ca și când nu a existat vreodată, restituirea prestațiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat. Or, în speța dedusă judecății, prin decizia civilă nr. 1658/2003 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că este exclusă buna-credință a cumpărătorilor, contractul de vânzare-cumpărare fiind anulat.

Cum aceste aspecte de drept au fost dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul recurs, urmând a se constata că în cauză a intervenit desființarea titlului de proprietate al reclamanților ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație ce exclude aplicabilitatea și incidența dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Din perspectiva celor expuse, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii raportat la incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamanții având dreptul doar la restituirea prețului actualizat plătit, de care au beneficiat în urma litigiului purtat anterior cauzei de față.

Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții I.M. și I.C. împotriva deciziei nr. 55/A din 13 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2012.