ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7150/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7150/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 20 mai 2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București,

reclamanții I.C. și I.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe

prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata diferenței de preț dintre

valoarea imobilului, așa cum a fost apreciată și dispusă de instanță prin

sentința civilă nr. 11407 din 23 decembrie 2005, încasată cu titlu de

despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, actualizată cu indicele de inflație și

valoarea corespunzătoare de piață a imobilului stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare, cu privire la imobilul situat în București, sector

3, cu cheltuieli de judecată.

Motivându-și acțiunea,

reclamanții au susținut că au cumpărat imobilul situat la adresa menționată mai

sus prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 1997 încheiat în baza

Legii nr. 112/1995, iar prin decizia civilă nr. 1658 din 20 iunie 2003 instanța

a constatat irevocabil nulitatea absolută a acestui contract.

În aceste condiții, reclamanții

au formulat acțiune pentru plata despăgubirilor reprezentând sporul de valoare adus

imobilului și pentru restituirea prețului reactualizat, solicitând totodată recunoașterea

unui drept de retenție până la achitarea acestor sume de către proprietarii recunoscuți

de instanță, iar prin sentința civilă nr. 11407 din 23 decembrie 2005 s-a dispus

admiterea în parte a acțiunii, obligarea statului român la despăgubiri constând

în contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile și la plata prețului reactualizat,

fiind respins capătul de cerere având ca obiect instituirea dreptului de retenție.

Sentința a fost pusă în

executare, iar prin acțiunea de față reclamanții solicită acordarea despăgubirilor

constând în diferența între prețul de piață al imobilului și despăgubirile acordate

deja prin hotărârea pusă în executare, având în vedere faptul că au fost de bună-credință

la încheierea contractului și dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

modificată.

Prin sentința civilă

nr. 3753 din 10 martie 2010, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția

necompetenței materiale invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând

dispozițiile art. 2 lit. b) C. proc. civ. și concluziile raportului de expertiză

întocmit în cauză, din care rezultă că valoarea obiectului acțiunii este de 515.965

RON, iar prin sentința civilă nr. 897 din 04 mai 2011 s-a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului, ca neîntemeiată, iar pe fond, s-a respins

acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că pârâtul are calitate procesuală pasivă față de dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispozițiile speciale cuprinse în această

lege aplicându-se prioritar în raport cu dispozițiile de drept comun, care reglementează

evicțiunea.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a reținut că reclamanții au cumpărat imobilul situat în București, sector 3, prin

actul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

iar prin decizia civilă nr. 1658 din 20 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel

București, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract, în

considerentele hotărârii reținându-se expres că înstrăinarea imobilului nu s-a făcut

cu respectarea dispozițiilor legale nici din partea cumpărătorilor, nici din partea

vânzătorilor.

În această situație, instanța

a apreciat că reclamanții nu pot beneficia de despăgubirile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, constând în restituirea valorii de piață a imobilului, textul

condiționând acordarea unor astfel de despăgubiri atât de existența unei hotărâri

judecătorești irevocabile prin care să se fi constatat nulitatea absolută a actului

de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cât și de încheierea actului

de vânzare-cumpărare cu respectarea condițiilor Legii nr. 112/1995.

Susținerile reclamanților

cu privire la buna-credință la încheierea contractului au fost înlăturate de instanța

de fond, reținându-se că printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în

puterea lucrului judecat, s-a stabilit contrariul.

S-a considerat că și dacă

reclamanții au beneficiat de restituirea prețului actualizat achitat la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, această împrejurare nu reprezintă o cerință necesară

și suficientă pentru a obține și diferența până la valoarea actuală de piață a imobilului,

câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, astfel cum se deduce cu suficientă claritate din cuprinsul deciziei

civile nr. 1658 din 20 iunie 2003.

Prin decizia civilă

nr. 55/A din 13 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă

împotriva sus-menționatei hotărâri, reținând următoarele:

Conform probelor administrate

în cauză, reclamanții au cumpărat prin actul de vânzare-cumpărare din 16

octombrie 1997, încheiat cu Consiliul General al Municipiului București - Direcția

de Administrare a Fondului Imobiliar, în baza Legii nr. 112/1995, imobilul situat

în București, sector 3, pe care îl ocupau în calitate de chiriași ai statului.

Prin sentința civilă

nr. 6592 din 19 iunie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în

dosarul civil nr. 4389/1997, definitivă și irevocabilă, imobilul cumpărat de reclamanți

a fost retrocedat numiților M.I. și M.V., iar prin decizia civilă nr. 1658 din

20 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a constatat irevocabil nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat de apelanți în baza Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă

nr. 11407 din 23 decembrie 2005, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București,

în dosarul civil nr. 9987/301/2003, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea

în pretenții formulată de reclamanți împotriva intimatul pârât Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și a fost obligat pârâtul să plătească acestora suma

de 1.282.040.000 ROL, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile

aduse imobilului, precum și prețul reactualizat în cuantum de 157.107.149 ROL.

Prin acțiunea ce face

obiectul prezentei cauze, reclamanții au solicitat instanței de fond obligarea Ministerului

Finanțelor Publice la plata de despăgubiri reprezentând diferența între prețul de

piață al imobilului de care au fost evinși și despăgubirile ce le-au fost acordate

prin sentința civilă nr. 11407 din 23 decembrie 2005, invocând în drept dispozițiile

Legii nr. 10/2001, iar în fapt hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a

constatat nulitatea absolută a actului lor de vânzare-cumpărare încheiat în baza

Legii nr. 112/1995.

Art. 50 din Legea nr.

10/2001, republicată, reglementează dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin

hotărâri judecătorești irevocabile la restituirea prețului reactualizat, iar

art. 50

1

din aceeași lege reglementează dreptul proprietarilor ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare.

Din interpretarea sistematică

a celor două norme rezultă că legiuitorul a înțeles să despăgubească diferit pe

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995

au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, după cum aceste acte

au fost încheiate sau nu cu respectarea legii ce a stat la baza încheierii lor,

respectiv a Legii nr. 112/1995, cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.

În speța dedusă judecății

actul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanții reclamanți a fost desființat prin

decizia civilă nr.

1658 din 20 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

definitivă și irevocabilă, astfel cum s-a arătat deja, iar în considerentele acestei

decizii s-a reținut expres faptul că „înstrăinarea imobilului în litigiu nu s-a

făcut cu respectarea dispozițiilor legale, nici din partea cumpărătorilor și nici

din partea vânzătorului”, precum și reaua-credință a părților la momentul încheierii

actului.

Decizia irevocabilă menționată

anterior a fost pronunțată în contradictoriu cu reclamanții, situație în care modalitatea

în care instanța de judecată a dezlegat prin această hotărâre situația de fapt și

de drept privind valabilitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii

nr. 112/1995, prin raportare la dispozițiile acestei legi și buna-credință a părților

la momentul încheierii actului se bucură de puterea lucrului judecat și nu mai putea

fi analizată de instanță în prezenta cauză, astfel cum s-a solicitat de către reclamanți.

Nelegalitatea actului

de vânzare-cumpărare invocat de reclamanți, reținută expres în considerentele deciziei

menționate anterior face ca aceștia să nu poată beneficia de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată, soluția pronunțată în acest sens de instanțele

anterioare fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii interne,

dar și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

Conform art. 1 alin.

(1) din Protocolul nr. 1, o

rice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale

ale dreptului internațional.

Conform alin. (2) al aceluiași

articol, dispozițiile precedente nu aduc însă atingere dreptului statelor de a adopta

legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform

interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții

sau a amenzilor.

Prin lege internă [art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001] s-a prevăzut expres dreptul persoanelor ale

căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea Legii nr. 112/1995

au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, la restituirea prețului

plătit, reactualizat cu indicele de inflație, situație în care, în mod corect instanța

de fond, constatând că reclamanților le-au fost deja acordate aceste despăgubiri

prin hotărâre judecătorească executorie a respins acțiunea acestora ca neîntemeiată.

Împotriva sus-menționatei

hotărâri au declarat recurs reclamanții I.C. și I.M. criticând-o pentru nelegalitate,

sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., au susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care este prefect aplicabil raportului juridic dedus

judecății și care le conferă dreptul la plata pretențiilor solicitate.

Dispozițiile legale menționate

impun îndeplinirea cumulativă a două condiții: contractele de vânzare-cumpărare

să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar

contractele de vânzare-cumpărare să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995. Ori, în măsura în care norma legală menționată vizează contracte

anulate (sau nule absolut) este evident că aceste acte au fost încheiate cu nerespectarea

dispozițiilor legale.

Nu poate fi primită susținerea

instanței de apel potrivit căreia acest text legal ar fi aplicabil doar contractelor

încheiate cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementa încheierea lor, întrucât

contractele încheiate în astfel de condiții nu pot fi anulate. Prin urmare, dacă

norma indicată nu poate fi aplicată unor contracte încheiate cu respectarea sa,

interpretarea sa în sensul contrar ar conduce la inaplicabilitatea sa, contravenind

astfel principiului interpretării legii în sensul aplicării ei, iar nu în sensul

neaplicării, astfel cu prescriu dispozițiile art. 978 C. civ.

O interpretare corectă

a textului legal menționat ar fi aceea că el devine operant în situația în care

motivul de desființare este străin de culpa chiriașului, tocmai situația în cauză,

din care rezultă că desființarea contractului de vânzare-cumpărare a fost determinată

de conduita culpabilă a Statului Român și nu se datorează culpei lor.

Au solicitat admiterea

recursul și, în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului și schimbarea sentinței

primei instanțe în sensul admiterii acțiunii deduse judecății, astfel cum a fost

formulată.

Recursul nu este fondat.

În conformitate cu dispozițiile

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cererile sau acțiunile în

justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare încheiate, cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de plata taxei de timbru.

Legea nr. 1/2009 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 a modificat

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2011, având astfel următorul cuprins: „restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2

1

) se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Tot astfel, după art.

50, prin același act normativ sus evocat s-a introdus un nou articol, art. 50

1

,

cu următorul cuprins: „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză”.

Din interpretarea sistematică

a acestor dispoziții legale, Înalta Curte apreciază că distincția între prețul actualizat

și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, funcționează,

în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract

de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil,

fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință,

ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în

nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor,

ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Înalta Curte apreciază

astfel că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la

alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2

1

),

și introducându-se art. 50

1

este evidentă concluzia că nu toate cazurile

în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune

acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare,

încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată

în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare,

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul

admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

În contextul cauzei, se

constată, însă, că recurenții nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50

1

al Legii nr. 10/2001, republicată, respectiv a încheierii contractului de

vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și a menținerii

valabilității acestui contract, respectiv a evingerii lor, prin efectul admiterii

acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.

În acest sens, deși se

poate reține că, în sensul său etimologic, evicțiunea desemnează pierderea unui

drept prin judecată - evincere est vicendo in judicio aliquid suferre - instanța

de recurs consideră necesar să reitereze că, în opinia sa, în cauză, nu sunt incidente

aceste reguli, întrucât evicțiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil

încheiat, iar, în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu

oneros, se desființează, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, devin

aplicabile principiile ce guvernează efectele nulității, respectiv desființarea

contractului cu efect retroactiv, cu consecința repunerii părților în situația anterioară

(restitutio in integrum).

În temeiul acestor principii,

tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru

ca părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acest act nu s-ar fi

încheiat, și, cum obligația fiecăreia dintre părțile contractului sinalagmatic,

desființat retroactiv, deși executată, apare ca și când nu a existat vreodată, restituirea

prestațiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat.

Or, în speța dedusă judecății,

prin decizia civilă nr. 1658/2003 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a stabilit

cu putere de lucru judecat că este exclusă buna-credință a cumpărătorilor, contractul

de vânzare-cumpărare fiind anulat.

Cum aceste aspecte de

drept au fost dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumție

de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul recurs, urmând a se

constata că în cauză a intervenit desființarea titlului de proprietate al reclamanților

ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație ce exclude

aplicabilitatea și incidența dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva celor

expuse, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii raportat

la incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată,

reclamanții având dreptul doar la restituirea prețului actualizat plătit, de care

au beneficiat în urma litigiului purtat anterior cauzei de față.

Din perspectiva celor

expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul dedus

judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții I.M. și I.C. împotriva deciziei nr. 55/A din 13

februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 noiembrie 2012.