ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1512/2018

Prin Sentința nr. 1481 din 24 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pronunțată în Dosar nr. x/1999 s-a disjuns acțiunea principală formulată de reclamanta A. împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București, B. și C., de cererea de chemare în garanție privind pe CGMB formulată de pârâții B. și C.; s-a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de CGMB pe capătul de cerere având ca obiect obligarea acestuia de a-i lăsa în deplină proprietate imobilul situat în București, și s-a respins, în consecință, acest capăt de cerere; s-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității; s-a admis acțiunea restrânsă; au fost obligați pârâții B. și C. să-i lase reclamantei, în deplină proprietate, imobilul situat în București, și s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 42346/1997.

S-a format Dosarul nr. x/1999 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în care, la data de 09.09.2008, reclamanta C. a depus la dosar o precizare a cererii de chemare în garanție prin care a solicitat obligarea Municipiului București, prin Primarul General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata prețului actualizat plătit pentru imobilul situat în București; obligarea celor doi pârâți la plata excedentului de valoare al imobilului, la plata contravalorii cheltuielilor necesare și utile aduse imobilului și la plata daunelor morale.

Prin Sentința nr. 148 din 9 februarie 2010, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București cu privire la primul capăt de cerere, pe care l-a respins pe acest temei; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice cu privire la primele două capete de cerere, respinse în consecință, ca fiind îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtului Municipiul București la plata excedentului de valoare; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata daunelor morale; a admis în parte acțiunea reclamanților C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pe care i-a obligat la plata sumei de 81.315 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor necesare și utile efectuate la imobilul situat în București; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chematul în garanție S.C. F. S.A.

Prin Decizia nr. 387/A din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, (astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 19.04.2011), a respins, ca nefondate, apelurile pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primar General. A admis apelul reclamanților și a desființat în parte sentința, cu trimitere spre rejudecarea capătului de cerere având ca obiect plata prețului actualizat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice. S- a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea cererii având ca obiect daune morale, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia nr. 1919 din 16 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins recursurile formulate împotriva hotărârii instanței de apel.

Reluând judecata, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a pronunțat Sentința nr. 858/17 iunie 2016, prin care a admis cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat la plata sumei de 3031,70 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării efective a fiecărei sume care compune debitul principal și până la data plății acestuia.

Tribunalul a reținut că, în urma trimiterii dosarului spre rejudecare, instanța este învestită numai cu soluționarea capătului de cerere formulat de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect restituirea prețului actualizat.

Sub acest aspect, s-a constatat că, la data de 11.04.1997, între reclamanți, în calitate de cumpărători și Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. F. S.A., în calitate de vânzător, a fost încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 42346/11.04.1997 privind imobilul situat în București, în temeiul Legii nr. 112/1997.

Prin art. 7 din contract, prețul locuinței a fost stabilit la suma de 30.317.088 RON din care, la data încheierii contractului, s-a achitat suma de 9.381.901 RON, reprezentând 30 % din prețul apartamentului, iar diferența dintre prețul de vânzare și avans, în cuantum de 20.935.187 RON, și dobânda totală de 39.471.414 RON, calculată cu 25 % pe an, urma a fi achitată în 15 ani, cu o rată lunară de 116.307 RON, începând cu luna mai 1997 și până în luna aprilie 2012.

Prin Sentința nr. 1481/24.09.1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea în constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 42346/1997, formulată de fosta proprietară a imobilului, A. în contradictoriu cu reclamanta din prezentul dosar, C., soțul acesteia, B. și Primăria Municipiului București (hotărâre irevocabilă urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 287/2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă).

Prin urmare, dezlegarea dată de instanța învestită cu soluționarea cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare aspectelor vizând respectarea/nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și buna/reaua credință a părților la încheierea contractului se impune cu putere de lucru judecat.

În conformitate cu prevederile art. 501 Legea nr. 10/2001 (prin interpretarea a contrario) coroborate cu art. 50 alin. (2), chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile au dreptul la restituirea prețului actualizat.

Având în vedere că prețul apartamentului stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare a fost de 30.317.088 Rol, tribunalul a constatat că prețul actualizat este de 3031,70 RON (Ron).

În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată, s-a reținut că instanța nu a fost legal învestită cu o astfel de cerere, în condițiile în care aceasta a fost formulată doar în cadrul rejudecării cauzei, la momentul concluziilor pe fond.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel ambele părți.

Reclamanții C., D. și E. au arătat că pentru actualizarea prețului cu indicele de inflație era necesară proba cu expertiză contabilă, iar cu privire la cererea de restituire a dobânzii aferente sumei achitate cu titlu de preț al imobilului, noile prevederi din Legea nr. 10/2001 - art. 50 alin. (2) și (3) - reglementează în mod clar că restituirea prețului actualizat se face de către Ministerul Finanțelor Publice, dar suma în discuție este purtătoare de dobânzi de la data încasării până în prezent și trebuie să se aplice la suma actualizată, iar nu la cea încasată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

S-a mai arătat și faptul că cererea formulată la fond, de obligare la cheltuieli de judecată, era justificată și susținută de concluziile scrise.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința primei instanțe pentru greșita obligare la plata prețului actualizat al imobilului către reclamanții-cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, susținând lipsa calității procesuale pasive, întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume cel al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat.

Pe cale de consecință, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât Municipiul București, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, fiind vorba de un raport juridic privat având la bază un contract în care statul nu poate interveni.

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că instanța de fond a admis în mod greșit cererea de chemare în judecată, întrucât prevederile art. 1137 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea totală ori parțială prin fapta unui terț, nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziție specială contrară, fiind aplicabile doar părților contractante, în situația în care contractul a fost desființat, cu reținerea relei credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului.

Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură a determina introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, cu calitate procesuală pasivă, câtă vreme obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg decât simpla restituire a prețului, iar Ministerul Finanțelor Publice nu are în speță vreo culpă, urmând ca Municipiul București să fie răspunzător conform art. 1344 C. civ.

Prin Decizia nr. 99/A din 2 februarie 2018 pronunțată în Dosar nr. x/2016 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, a omologat raportul de expertiză contabilă și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat în cuantum de 34,242 RON (actualizarea efectuată până în aprilie 2017) - debit ce va fi actualizat la data plății efective de către pârât. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost respins, ca nefondat, apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

S-a reținut că în contra prevederilor legii speciale menționate, dar și a chestiunilor intrate în puterea lucrului judecat, nu pot fi primite criticile apelantului pârât bazate pe invocarea textelor de lege din dreptul comun în materie contractuală și evicțiune.

În consecință, a fost încuviințat proba cu expertiză, inclusiv o a doua expertiză solicitată, avându-se în vedere diferențele nete de valori ce au rezultat între prima expertiză efectuată și opinia separată la acest prim raport a expertului parte.

Cea de-a doua expertiză întocmită în cauză a fost omologată de instanță, având în vedere metoda utilizată, privind aplicarea spre actualizare a indicelui de inflație, în raport cu plățile efectiv făcute pe perioada analizată, mai 1997 - aprilie 2017, dar și ținând seama de faptul că părțile nu au formulat obiecțiuni.

Respectând principiul limitelor învestirii legale, instanța de apel a reținut obligația achitării de către pârât, doar a prețului actualizat potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - debitul astfel stabilit urmând a fi actualizat la data plății efective - nu și a dobânzilor legale calculate, pentru care nu s-a formulat un petit distinct, cererile formulate direct în concluziile puse în instanță neavând aptitudinea de învestire legală a instanței de fond - astfel cum aceasta a și constatat în mod legal și temeinic în considerentele sentinței apelate.

Totodată, instanța de apel a constatat că nu poate fi primită critica privind neacordarea cheltuielilor de judecată de către instanța de fond, în condițiile în care, în primul ciclu procesual s-au pus concluzii de către reclamanți în sensul că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

1) Reclamanții și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 483 și urm. din noul C. proc. civ., arătând că în mod greșit instanța de apel nu a acordat dobânda legală la sumele achitate, având în vedere că această solicitare a fost făcută la termenul din 03.06.2016, la judecarea cauzei în fond, iar nu doar prin concluziile scrise depuse la dosar, așa cum în mod eronat s-a reținut.

S-a arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/2015, suma încasată în baza contractului de vânzare-cumpărare a fost depusă într-un cont al Trezoreriei Statului, cont purtător de dobândă, situație față de care reclamanții au solicitat calcularea dobânzii aferente la sumele plătite, supusă acelorași actualizări cu indicele de inflație ca și debitul principal.

De altfel, raportul de expertiză tehnică în specialitatea contabilitate, omologat de către instanță, evidențiază materialul juridic ce a stat la baza efectuării expertizei contabile, implicit la calculul dobânzii legale.

2) Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând caracterul nelegal al soluției, care i-a reținut calitatea procesuală pasivă în cauză, deși potrivit principiului relativității efectelor contractului, acestea se manifestă doar în relația dintre părți.

Stabilirea calității procesuale pasive implică, în prealabil, clarificarea unei probleme de drept substanțial și anume, natura obligației de plată reprezentate de prețul actualizat, derivată dintr-un contract desființat, în care parte, în calitate de vânzător, a fost unitatea administrativ-teritorială, iar nu Ministerul Finanțelor Publice.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că în mod greșit instanța a respins apelul pârâtului, față de dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea totală sau parțială prin fapta unui terț.

Or, această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părțile litigiului, mai ales în condițiile în care contractul a fost desființat cu reținerea relei-credințe a cumpărătorului la perfectarea actului.

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora. Astfel:

1) Recursul reclamanților.

În primul rând, se constată că în mod greșit fundamentarea din punct de vedere juridic a căii de atac exercitate s-a făcut cu trimiterea la noile dispoziții procedurale (art. 483 și urm. C. civ.) întrucât față de data declanșării litigiului, anterioară noii reglementări, și prevederilor art. 24 - 25 N. C. proc. civ., acesta rămâne supus legii în vigoare la data începerii procesului.

Ca atare, controlul de legalitate se va realiza din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ.

Se constată sub acest aspect, că este corectă soluția instanței de apel care a confirmat hotărârea tribunalului vizând nelegala învestire a acestuia cu privire la acordarea dobânzilor legale asupra debitului principal.

Astfel, procedând la rejudecarea cauzei, în urma desființării cu trimitere a primei sentințe pronunțate, tribunalul a constatat - conform Sentinței nr. 858/17.06.2016 - că "nu a fost legal învestit cu o asemenea cerere, în condițiile în care aceasta a fost formulată doar în cadrul rejudecării cauzei, la momentul concluziilor pe fond".

Exercitând apelul împotriva acestei sentințe, reclamanții n-au criticat punctual dezlegarea dată de prima instanță cu privire la aspectul procedural al limitelor învestirii, ci au arătat că pretenția lor este justificată pe fond întrucât li se datorează și aceste dobânzi legale.

Soluționând cauza în limitele devoluțiunii date de ceea ce făcuse obiectul judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum - Curtea de apel nu putea să verifice decât dacă aspectul procedural, care s-a impus analizei în mod prioritar, fusese corect dezlegat de prima instanță.

Or, din acest punct de vedere s-a concluzionat în mod corect că pretenția referitoare la dobânzile legale fiind dedusă judecății, pentru prima oară, cu ocazia trimiterii cauzei spre rejudecare, la momentul punerii concluziilor pe fond, ea nu mai putea constitui, în termeni procedurali, o legală învestire.

Critica formulată în recurs în sensul că solicitarea referitoare la actualizarea prețului inclusiv cu dobânda legală aferentă este consemnată în încheierea de ședință din 03.06.2016 și că până la momentul rejudecării cauzei, capătul de cerere privind restituirea prețului actualizat nu fusese niciodată dezbătut pe fond, nu demonstrează nelegalitatea soluției.

Aceasta întrucât susținerile recurenților nu arată în ce fel ar fi fost greșit determinat momentul procesual până la care putea să se procedeze la completarea cererii de chemare în judecată.

Astfel, potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., "la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi", iar potrivit art. 134 C. proc. civ., "este socotită ca prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii".

Or, în cauză, acest moment procesual, al punerii concluziilor, fusese depășit, desființarea sentinței cu trimitere spre rejudecare realizându-se nu pentru a da posibilitatea părții reclamante să-și completeze pretențiile (cererea inițială făcând oricum, obiectul mai multor completări și precizări, la datele de 12.02.2008, 9.09.2008, 23.10.2009, 10.11.2009, 19.01.2010), ci pentru greșita statuare asupra lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Așadar, raportul juridic de drept procesual, sub aspectul conținutului său, era determinat, singurul aspect dezlegat incorect anterior fiind cel privitor la părțile acestuia.

Susținerea recurenților conform căreia solicitarea acestora de acordare a dobânzilor a fost consemnată în încheierea din 03.06.2016 nu combate argumentele instanțelor de fond și nu demonstrează nelegalitatea soluției.

Încheierea din 03.06.2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la care se face referire, este cea care a consemnat dezbaterile asupra fondului pricinii și când instanța, luând act de faptul că n-au mai fost probe de administrat, a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul pe fondul cauzei. Cu această ocazie reclamanții au solicitat ca actualizarea prețului să se realizeze nu doar cu indicele de inflație, ci și cu dobânda legală.

Așadar, prin trimiterea pe care o fac la acest act procedural, recurenții-reclamanți nu doar că nu combat statuările instanțelor anterioare, ci confirmă împrejurarea că pretenția cu acest conținut (referitoare la dobânzi) a fost dedusă judecății cu ocazia concluziilor orale, ceea ce nu putea semnifica o legală învestire.

Pentru toate aceste considerente criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

2) Recursul pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice are, de asemenea, caracter nefondat în contextul în care deduce judecății aspecte care au fost deja dezlegate jurisdicțional în mod irevocabil.

Pretinzând că nu-i este justificată legitimarea procesuală pasivă în prezenta cauză față de principiul relativității efectelor contractului și de poziția lui de terț în raport cu actul juridic desființat, recurentul-pârât ignoră, în mod nepermis procedural, faptul că asupra acestor aspecte s-a statuat cu autoritate de lucru judecat în etapele procesuale anterioare.

Astfel, prin Decizia nr. 387/A/7.04.2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, admițându-se apelul reclamanților, s-a rezolvat chestiunea referitoare la cadrul procesual pasiv, respectiv la calitatea de pârât a Ministerului Finanțelor Publice.

Această soluție a fost confirmată prin Decizia nr. 1919/16.03.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, astfel încât aspectul menționat a intrat în autoritatea de lucru judecat și ca atare nu mai poate fi contestat și nici adus în dezbaterea judiciară.

În ce privește așa-numita critică pe fond asupra soluției, ea reia, în realitate, chestiuni care vizează cadrul procesual pasiv.

În susținerea acesteia recurentul face referire la raportul dintre norma de drept comun și norma specială în materia răspunderii pentru evicțiune, afirmând că norma conținută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 n-ar fi aptă să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice.

Or, tocmai aceste aspecte au fost avute în vedere și analizate de instanțele de control judiciar anterioare în justificarea soluției de desființare cu trimitere pentru reținerea inadecvată a cadrului procesual pasiv.

În acest context rezultă că promovarea recursului de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice se constituie într-un demers lipsit de orice temei juridic, care tinde să supună dezbaterii aspecte care au fost deja analizate și tranșate jurisdicțional.

În consecință, văzând considerentele expuse, și recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții D., E., C. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 99 A din 2 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 mai 2018.

Procesat de GGC - NN