ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1710/2019

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 14 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata contravalorii de piață a imobilului situat în municipiul București, str. x, compus din două camere, dependințe și mansardă, cu o suprafață utilă de 44,68 mp, cota parte indiviză din părțile de folosință comună, terenul aferent construcției, de 16,29 mp și garajul în suprafață de 24,40 mp.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și ale art. 1337 - 1351 C. civ.

II. Judecata în fond

Prin întâmpinarea depusă la 24 mai 2017, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținând că acesta a început să curgă de la 16 noiembrie 2012, dată la care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 9 ianuarie 1997, încheiat de reclamanți cu vânzătorul Consiliul General al Municipiului București - Departamentul Patrimoniului Imobiliar - Direcția de Administrare a Fondului Imobiliar.

În ședința publică din 7 iunie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

III. Hotărârea Tribunalului București, secția a V-a civilă

Prin Sentința nr. 976 din 5 iulie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care a soluționat-o cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., și a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

IV. Hotărârea Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin Decizia nr. 447 din 2 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva Sentinței nr. 976 din 5 iulie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul București.

V. Recursul

Împotriva Deciziei nr. 447 din 2 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, la 21 iunie 2018.

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că în mod greșit instanța de apel a admis apelul formulat de reclamanții A. și B., reținând că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în cauză, fără a avea în vedere că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora "Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

De asemenea, a arătat că, în cauzele întemeiate pe prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă aparține Ministerului Finanțelor Publice, iar nu Statului Român. Obligația de plată a prețului prevăzut de normele legale mai sus menționate a fost stabilită în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Argumentul adus în sprijinul acestei critici constă în faptul că prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, depozitarul acestei sume, nu justifică obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la achitarea valorii de circulație a imobilului, întrucât aceste două instituții nu sunt una și aceeași și nu pot fi confundate.

Recurentul a menționat că, în cauză, Ministerul Finanțelor Publice asigură reprezentarea Statului Român, situație în care nu poate fi obligat în nume propriu la plata sumei solicitate și nici persoanei reprezentate nu i se pot imputa obligațiile personale ale reprezentantului, astfel că hotărârea pronunțată în apel este nelegală.

În cazul în care Statul Român va fi obligat la plata prețului solicitat de reclamanți, recurentul a susținut că vor fi încălcate normele referitoare la repartiția bugetară, întrucât contul din care se fac plățile pentru stat nu este același cu cel constituit în baza art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

De asemenea, a arătat că nu există identitate între titularul raportului juridic de dezdăunare - obligație corelativă dreptului reclamanților de a obține despăgubiri - și persoana care a stat în judecată în calitate de pârât - Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

VI. Procedura de filtru

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și suplimentul la acesta, întocmite în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., au fost analizate în completul filtru și au fost comunicate părților.

Prin Încheierea din camera de consiliu din 5 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

VII. Apărările formulate în cauză

Intimații-reclamanți A. și B. nu au formulat întâmpinare. Însă, prin concluziile scrise depuse la 22 martie 2019, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

VIII. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății prin cererea de recurs, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele argumente:

Prin motivele de recurs formulate, recurentul a susținut, în esență, că nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, prin raportare la dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd obligația de restituire a prețului de piață al imobilului dobândit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr. 112/1995, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, iar nu în cea a Statului Român, întrucât între aceste două instituții nu există identitate și nu se poate crea confuzie.

Înalta Curte reține că prin Sentința nr. 399 din 25 aprilie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2004, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 7072 din 16 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2004, s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x din 9 ianuarie 1997 și nr. y din 19 decembrie 1995, încheiate cu vânzătorul Consiliul General al Municipiului București - Departamentul Patrimoniului Imobiliar - Direcția de Administrare a Fondului Imobiliar, în baza Legii nr. 112/1995, prin care reclamanții A. și B. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în municipiul București, str. x, sector 1 (mansardă și garaj).

Motivul pentru care s-a dispus desființarea contractelor de vânzare-cumpărare mai sus menționate a fost, astfel cum s-a reținut prin hotărârile menționate, faptul că, la data achiziționării imobilului de către reclamanți era formulată cerere de restituire în natură de unul dintre moștenitorii fostului proprietar, în baza Legii nr. 112/1995, pentru mansardă și demisol, cerere care nu fusese soluționată, iar cu minime diligențe, cumpărătorii ar fi putut afla despre existența acesteia. Astfel, s-a apreciat că această împrejurare de fapt exclude buna-credință a cumpărătorilor, contractul fiind sancționat cu nulitatea absolută.

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, a fost instituită răspunderea specială a statului pentru evicțiune, față de cumpărătorii imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

De asemenea, prin Legea nr. 112/1995, instituțiile care aveau calitate de locatori în contractele de închiriere au fost abilitate să încheie cu chiriașii imobilelor contracte de vânzare-cumpărare. Prețul încasat din aceste contracte a fost virat într-un cont extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Economiei și Finanțelor, care, urmare adoptării O.U.G. nr. 221/2008, a fost preluat de Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate de unitățile administrativ-teritoriale, prin societăți comerciale sau unități specializate în vânzarea de locuințe, iar prețul încasat a fost pus la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice.

Față de aceste considerente se poate concluziona că, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titularul dreptului de proprietate a fost Statul Român, iar persoanele juridice care au contractat cu achizitorii imobilelor au avut calitatea de reprezentanți ai acestuia.

În mod corespunzător, se poate conchide că restituirea sumelor încasate cu titlu de preț, în ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, a fost stabilită, prin Legea nr. 10/2001, în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Deși recurentul susține că există o distincție clară între cele două entități - Statul Român și Ministerul Finanțelor Publice - în cauzele care au ca obiect restituirea prețului de piață a imobilelor aferente contractelor de vânzare-cumpărare care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, această distincție are caracter formal și nu este de natură să producă efecte juridice în plan procesual.

Faptul că prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață al imobilului se face de Ministerul Finanțelor Publice dintr-un fond extrabugetar, constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, nu poate conduce la concluzia că în sarcina acestui minister a fost instituită o răspundere proprie pentru evicțiunea cauzată prin desființarea contractelor de vânzare-cumpărare și, implicit, obligația de a achita sumele respective.

Astfel cum corect a reținut instanța de apel o astfel de răspundere în nume propriu s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor ce țin de activitatea proprie a ministerului, iar în plan procesual ar presupune verificarea legitimității procesuale a acestei instituții în nume propriu.

De fapt, prin prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost reglementată modalitatea de executare a obligațiilor de plată stabilite în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, instituție prin intermediul căreia se efectuează plățile, în numele și pe seama Statului Român.

În acest caz poate fi pusă în discuție numai problema reprezentării legale a statului de către Ministerul Finanțelor Publice, în sensul prevăzut de art. 223 alin. (1) C. civ., conform căruia "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens."

Având în vedere că prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementată răspunderea statului pentru imobilele preluate în mod abuziv și care au fost înstrăinate dobânditorilor evinși, este evident că Statul Român este titularul de drepturi și obligații, iar Ministerul Finanțelor acționează în calitate de reprezentant al său, în baza actului normativ menționat, în vederea achitării sumelor prevăzute la art. 50 alin. (2) și (2

1

) și art. 50

1

.

Prin urmare, față de considerentele expuse, distincția pe care o face recurentul între Statul Român și Ministerul Finanțelor Publice nu justifică o lipsă a cadrului procesual pasiv, astfel cum acesta a susținut prin motivele de recurs invocate.

În acest context, Înalta Curte reține că Statul Român are legitimare procesuală pasivă în cauză, de vreme ce această calitate i-a fost conferită prin Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, există identitate între titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare și persoana care a fost chemată în judecată, în calitate de pârât, anume Statul Român.

În ceea ce privește critica referitoare la faptul că, în situația în care Statul Român va fi obligat la plata prețului solicitat de reclamanți vor fi încălcate normele referitoare la repartiția bugetară, întrucât contul din care se fac plățile pentru stat nu este același cu cel constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, Înalta Curte constată că este nefondată.

Astfel cum s-a arătat, prin art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, la dispoziția Ministerului Finanțelor s-a constituit fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestei legi, fond care urma a fi alimentat, printre altele, din sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea acestora.

Corelativ, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În acest context, este de reținut că, prin art. 35 alin. (1) din Capitolul III al Normei metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, legiuitorul a stabilit că fondul extrabugetar prevăzut de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se constituie, lit. a), din "sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor, inclusiv penalitățile virate pentru nevărsarea în termen a sumelor obținute din vânzarea apartamentelor și, lit. b), din sumele obținute din lansarea unor împrumuturi de stat cu această destinație, în condițiile prevăzute de Legea nr. 91/1993 privind datoria publică.

De vreme ce legiuitorul a prevăzut dispoziții clare cu privire la modalitatea de constituire a fondului din care urmează să se facă plățile către cumpărătorii imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, nu se poate reține că obligarea Statului Român la achitarea acestora poate conduce la încălcarea normelor referitoare la repartiția bugetară.

Concluzionând, pentru toate considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva Deciziei nr. 447 din 2 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva Deciziei nr. 447 din 2 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 octombrie 2019.

GGC - CL