ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1301/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 8 august 2002, ulterior precizată, reclamanții I.I. și I.V., au solicitat instanței - în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General, SC R.V. SA, R.N. și R.E., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate lipsa titlului statului cu privire la imobilul situat în București, sector 1, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1998, încheiat cu pârâții R. privind cumpărarea acestui imobil conform Legii nr. 112/1995, totodată reclamanții revendicând imobilul cu parter și etaj, precum și terenul aferent de 205 mp, de la toți pârâții chemați în judecată.

În motivarea cererii, aceștia au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 septembrie 1983 au dobândit imobilul în anul 1984, iar după plecarea în străinătate, prin decizia din 14 mai 1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București în baza Decretului nr. 223/1974, le-a fost preluat nemișcătorul fără plata vreunei despăgubiri. După anul 1990, susțin reclamanții, au făcut numeroase demersuri pentru recuperarea imobilului preluat abuziv, au formulat cerere potrivit Legii nr. 112/1995, însă toate acestea au rămas fără răspuns, mai mult, Municipiul București, prin SC R.V. SA, încheind cu totală rea credință contractul de vânzare-cumpărare din 1998, cu pârâții R.N.

și R.E., chiriași în imobil. Se susține că acest contract a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, iar pârâții nu au un titlu valabil cu privire la imobil. Prin cererea formulată la 7 octombrie 2012, reclamanții au precizat acțiunea principală, susținând în esență că imobilul a fost preluat în proprietatea statului fără un titlu valabil, fără plată, iar decizia de preluare nu le-a fost niciodată comunicată, potrivit Decretului nr. 223/1974 neavând posibilitatea să formuleze o plângere în fața unei instanțe independente și imparțiale, invocând dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Se mai arată că atât demersurile anterioare adoptării Legii nr. 112/1995, cât și cererea formulată în temeiul acestei legi, pentru recuperarea imobilului, au rămas fără răspuns, considerându-se astfel că actul încheiat în favoarea chiriașilor este lovit de nulitate absolută, iar statul nu a dobândit dreptul de proprietate în mod valabil asupra acestui imobil. În paralel cu această acțiune, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București s-a înregistrat o acțiune având același obiect și aceleași părți, formulată de reclamanții I.I. și I.V., prin care se invoca nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1998 încheiat în favoarea chiriașilor R. și se revendica același imobil, teren și construcție, situat în București, sector 1. La acest dosar a fost depusă notificarea din 9 august 2001 înaintată de către reclamanții I.I.

și I.V. către Primarul General al Municipiului București prin care se solicita restituirea în natură a imobilului, considerându-se că a fost preluat în mod abuziv. Prin sentința civilă nr. 9671 din 7 noiembrie 2002, Judecătoria Sectorului 1 București, a admis excepția litispendenței, invocată de pârâții R. conform art. 163 C. proc. civ. și a înaintat dosarul Tribunalului București secția a IV-a civilă, în vederea conexării cu cauza înregistrată sub nr. 5680/2002 de pe rolul acestei instanțe. Prin sentința nr. 208 din 10 martie 2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a anulat cererile reclamanților I., formulate în cele două dosare conexate (nr. 5680/2002 și nr. 12249/2002), reținând în esență că aceștia nu au semnat personal cererea de chemare în judecată și de precizare a acțiunii principale și aplicând dispozițiile art. 133 C. proc.

civ.. Prin decizia nr. 512/A/6.11.2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă în Dosarul nr. 1444/2003, s-a respins ca nefondat apelul reclamanților I. îndreptat împotriva sentinței civile nr. 208 din 10 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, iar prin decizia civilă nr. 2179 din 29 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 40217/1/2004, ca instanță de recurs, a fost casată decizia pronunțată în apel, desființată sentința pronunțată de Tribunal în primă instanță, cauza fiind trimisă Tribunalului pentru soluționare pe fond, reținându-se în esență că la anularea cererilor reclamanților instanța nu a avut în vedere reprezentarea acestora de către avocați, situație în care în mod nelegal și netemeinic instanța a soluționat cauza pe cale de excepție.

În dosarul de rejudecare, reclamanții au formulat o nouă cerere de precizare a acțiunii, solicitând să se constate nelegalitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a terenului de 205 mp aferent construcției din București, sector 1, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Se arată că art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 a fost abrogat expres prin Decretul lege nr. 1/1989, care a prevăzut posibilitatea cumpărătorilor locuinței de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenului aferent, conform legii fondului funciar. Mai susțin reclamanții că, au fost deposedați de imobil contrar dispozițiilor constituționale în vigoare în anul 1983 care, acordau o minimă protecție proprietății private, astfel că actul de deposedare a acestora de imobil a fost apreciat ca fiind abuziv.

Prin încheierea de ședință din 30 octombrie 2007, Tribunalul, a respins excepția necompetenței sale materiale, constatând că la data sesizării instanței, 8 august 2002, era competent să judece cauza în primă instanță, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în redactarea anterioară adoptării O.U.G. nr. 58/2003. S-a reținut astfel că Tribunalul avea competența să judece cauze în materie civilă, al căror obiect avea o valoare de peste 2 miliarde lei, iar în cazul de față valoarea obiectului litigiului este de 2.680.751.600 lei. Potrivit art. 18 1 C. proc.

civ., s-a reținut că instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece, chiar dacă ulterior învestirii intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect, Tribunalul respingând astfel excepția necompetenței materiale și stabilind un nou termen de judecată pentru continuarea judecății pe fond în conformitate cu dispozițiile instanței de casare. La 8 ianuarie 2007, a fost primită o nouă precizare făcută de către reclamanții I.I.

și I.V., prin care aceștia arătau expres că revendică dreptul de proprietate și posesia asupra imobilului situat în București, sector 1, considerând că Decretul nr. 223/1974 și decizia de preluare din 1983 emisă de Consiliul General al Municipiului București nu constituie titlu valabil pentru stat, întrucât actul normativ menționat contravenea atât art. 12, 36 și 64 din Constituția Românei adoptată în anul 1965, cât și prevederilor art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire". Totodată reclamanții au precizat temeiul de drept al acțiunii, invocând dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., Constituția României din 1965 și Decizia Curții Constituționale nr. 73 din 19 iulie 1995. Printr-o ultimă precizare a acțiunii la 6 aprilie 2010, reclamanții I.I.

și I.V. au menționat expres că cererile acestora constau în: constatarea nulității absolute a titlului invocat de Statul român asupra imobilului, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1998 încheiat în favoarea chiriașilor R., iar în subsidiar, revendicarea imobilului, sub acest ultim aspect solicitând compararea titlurilor părților, urmând ca potrivit art. 480 C. civ., să se acorde preferință titlului acestora. Prin sentința nr. 1153 din 14 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea reclamanților I.I. și I.V., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC R.V. SA, R.N. și R.E., de la Dosarul nr. 5680/2002 și de la Dosarul nr. 12249/2002, conform precizărilor ulterioare: de la Dosarul nr. 5680/2002, de la actualul Dosar nr. 5934/3/2007.

A constatat nulitatea titlului Statului Român cu privire la imobilul compus din terenul de 205 m.p. și construcția situată pe acesta, compusă din parter, etaj și subsol, din București, sector 1. A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1998, privind acest imobil, încheiat între Municipiul București reprezentat prin SC R.V. SA și pârâții R.N. și R.E.. A obligat pe pârâții: Municipiul București, SC R.V. SA, R.N. și R.E., să le respecte reclamanților dreptul de proprietate și posesia asupra imobilului în litigiu. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că preluarea din proprietatea reclamanților s-a făcut în mod abuziv, aspect confirmat și prin Decretele Lege nr. 1/1989 și nr. 9 din 31 decembrie 1989, prin care au fost abrogate atât Decretul nr. 223/1974, cât și dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în baza cărora s-a emis decizia administrativă din 14 mai 1985, de preluare a nemișcătorului.

Prin urmare, se constată că reclamanții nu au pierdut în mod valabil dreptul de proprietate asupra construcției compusă din parter și etaj, iar în ceea ce privește terenul aferent de 205 mp, acesta a fost în mod clar delimitat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 septembrie 1983, apreciindu-se că intenția părților la data respectivă a fost ca și terenul să fie transmis în proprietatea cumpărătorilor, deși art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 dispunea trecerea de drept în proprietatea statului și recunoștea doar un drept de folosință în favoarea cumpărătorilor. Prin abrogarea dispozițiilor legale menționate mai sus, Tribunalul a apreciat că trebuie avută în vedere intenția reală a părților la încheierea contractului din 1983, astfel că s-a constatat că reclamanții au dobândit de fapt și dreptul de proprietate asupra terenului.

Pentru considerentele arătate, dar avându-se în vedere și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, Tribunalul a constatat că prin decizia administrativă din 1985 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București, în temeiul Decretului nr. 223/1974, Statul român nu a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului (teren și construcție). După anul 1990, reclamanții au făcut demersuri privind redobândirea imobilului, inclusiv potrivit Legii nr. 112/1995, demersuri rămase fără niciun răspuns privind restituirea imobilului în natură, sau acordarea unor despăgubiri. Se mai reține că potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, adoptată inițial (actual art. 36 alin. (3)), existau premizele legale pentru ca dreptul de proprietate al reclamanților, titulari ai dreptului de proprietate asupra construcției, să fie recunoscut și cu privire la teren, însă autoritățile abilitate nu le-au acordat reclamanților acest drept.

Tot astfel, deși reclamanții aveau o cerere înregistrată în baza Legii nr. 112/1995, care nu a fost niciodată soluționată, contrar dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare din 1998 cu chiriașii R.N. și R.E., fiind astfel vătămat dreptul acestora de a reintra în posesia imobilului asupra căruia aveau un drept de proprietate recunoscut de lege, dobândit încă din 1983. În ceea ce-i privește pe chiriașii cumpărători, Tribunalul a reținut că aceștia nu au depus minime diligente pentru a afla situația juridică a imobilului pe care îl dețineau cu contract de închiriere, cunoscând aspectul că acesta a fost preluat pe motivul că foștii proprietari nu s-au mai întors în țară din străinătate, motiv considerat ca fiind abuziv de legislația adoptată după anul 1990 și care nu conferea statului dreptul de proprietate asupra unor astfel de imobile.

S-a arătat că pârâții cumpărători R., au ignorat faptul că imobilul ar fi putut fi redobândit de către foștii proprietari deposedați abuziv, cu atât mai mult cu cât era vorba despre o construcție cu parter și etaj, edificată pe un teren care s-a aflat în proprietate privată și nu despre un edificiu construit din fondurile statului. Această ignoranță privind situația juridică a imobilului nu le conferă chiriașilor cumpărători calitatea de dobânditori de bună credință, cunoscând aspectul că dobândesc un imobil care a fost în proprietatea privată, la un preț preferențial stabilit prin Legea nr. 112/1995, care nu corespundea cu valoarea reală a imobilului. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că atât vânzătorul imobilului - Municipiul București prin instituția Primarului și prin intermediul SC R.V.

SA - cât și chiriașii cumpărători „cel puțin pentru ignorarea aspectului că imobilul a fost solicitat de către reclamanți și că cererea acestora nu a fost soluționată" au urmărit o cauză falsă, imorală și nelegitimă, care potrivit art. 966-968 C. civ., atrage nulitatea convenției. Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de pârâții R.N. și Municipiul București, prin Primar General, au fost admise de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie care, prin decizia nr. 78/A din 23 februarie 2012, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la teren și în consecință a respins acțiunea privind acest nemișcător.

A menținut totodată celelalte dispoziții ale sentinței. A respins apelul declarat de pârâtul SC R.V. SA București, împotriva aceleiași hotărâri. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că tribunalul a soluționat corect excepția perimării cererii de chemare în judecată, formulată de apelantul pârât R.N., în condițiile în care tocmai cererea de repunere a cauzei pe rol depusă de reclamanți la 25 ianuarie 2009 a avut caracter de întrerupere a termenului de 1 an, prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., textul de lege neimpunând condiția suplimentară ca actul să fie apt de a conduce la reluarea judecății.

Referitor la limitele investirii instanței, s-a apreciat că în mod corect tribunalul s-a considerat învestit cu judecarea tuturor celor trei capete de cerere inițiale, primul precizat la 07 octombrie 2002, și anume: 1). să se constate că imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil (inițial, se arătase că a fost preluat fără titlu); 2). să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1998, încheiat între SC R.V. SA și soții R.N. și R.E.; 3). să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie acest imobil. De asemenea, se arată, nefiind făcută nicio distincție în acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 5680/2002, se impune concluzia că reclamanții s-au referit atât la construcție, cât și la teren.

De aceea, nu prezintă relevanță împrejurarea că prin încheierea din 30 octombrie 2007, tribunalul a admis excepția tardivității cererii precizatoare depusă la termenul din 06 septembrie 2007, prin care reclamanții au arătat expres că revendică terenul în suprafață de 205 m.p. aferent construcției din București, sector 1. De altfel, soluționând excepția, instanța a avut în vedere intervenirea unei modificări a temeiului juridic al cererii, iar nu a obiectului său. Tot astfel, s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare invocat drept titlu de proprietate, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra construcției și un drept real de folosință pe durata existenței construcției asupra terenului.

Cu alte cuvinte, reclamanții nu au devenit și titularii dreptului de proprietate asupra terenului. Or, trecerea terenurilor în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor, nu poate avea loc direct în temeiul legii, ci numai prin emiterea unui act administrativ individual de către prefect. De asemenea, nu există niciun argument de ordin logico-juridic pentru a aprecia că procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 ar trebui ignorată, pe considerentul că un asemenea ordin nu a putut fi emis până în prezent, situație justificată de altfel de considerentul că reclamanții, care nici nu au făcut o cerere în acest sens, nu au fost recunoscuți deocamdată ca proprietari ai construcției.

Concluzia care se impune, conchide instanța de apel, este aceea că în absența ordinului prefectului emis în condițiile art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 reclamanții nu sunt proprietari ai terenului aferent construcției situate în București, sector 1. În al doilea rând, s-a avut în vedere că potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanța competentă. Calitatea procesuală activă presupune deci existența unei identități între persoana reclamantului și cel care pretinde că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății. Cât privește capătul de cerere vizând constatarea nulității actului juridic de preluare a nemișcătorului, din proprietatea reclamanților în cea a statului, s-a reținut că este o acțiune în realizare în sensul dispozițiilor art. 109 C. proc.

civ. (scopul material fiind realizarea dreptului prin repunerea părților în situația anterioară, respectiv reintrarea dreptului în patrimoniul reclamanților), iar nu o acțiune în constatare (existenței sau inexistenței unui drept) în înțelesul dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., astfel că între capetele de cerere nu există incompatibilitatea afirmată de apelantul pârât, în condițiile în care primul are ca scop material repunerea părților în situația anterioară, iar cel de-al treilea are ca scop material intenția reclamanților de a redobândi posesia bunului de la cei care îl dețin abuziv.

Este de menționat și faptul că repunerea în situația anterioară conduce la redobândirea de către reclamanți a dreptului de folosință asupra terenului, iar recunoașterea acestui drept real de folosință, având o natură juridică asemănătoare dreptului de superficie, împiedică funcționarea accesiunii, ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcției, reglementată de art. 494 C. civ.. Din această perspectivă, se arată, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 are un caracter accesoriu, depinzând de soarta primului capăt de cerere, iar cel de-al treilea capăt depinde de soluția dată celui de-al doilea.

Cât privește buna credință a părților la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare din 1998, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a dispus vânzarea imobilelor naționalizate preluate cu titlu valabil către chiriași, s-a reținut că, din punct de vedere juridic, buna credință a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu, deci, calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invocă reaua credință. Prin urmare, dacă pârâții au avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul statului, se consideră că aceștia au fost de rea credință.

În acest sens, se arată, aspectul decisiv care trebuie avut în vedere este reprezentat de faptul că, la data încheierii contractului, reclamanții formulaseră o cerere de restituire în natură a imobilului, trimisă prin serviciul poștal și înregistrată la Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 care nu a fost soluționată nici în prezent. în cuprinsul acestei cereri, reclamanții au arătat că optează și solicită să se dispună restituirea în natură a imobilului și că optează pentru despăgubirile prevăzute de art. 12 și următoarele din Legea nr. 112/1995, deoarece procedând astfel ar însemna să se declare de acord cu legalizarea „furtului calificat" săvârșit de autoritățile comuniste, prin măsurile luate înainte de 22 decembrie 1989, măsuri pe care Legea nr. 112/1995 le consideră ilegale și abuzive și - prin consecință - le desființează, ca atare.

În referire la acest aspect, pârâții s-au apărat invocând faptul că la data încheierii contractelor au avut reprezentarea că statul este adevăratul proprietar, această convingere fiindu-le întărită de dispozițiile legale în materie și de răspunsul favorabil al vânzătorului cu privire la cererile de cumpărare. Dacă în forma inițială a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, adoptate prin H.G.

nr. 20/1996 s-a prevăzut că: „Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum și alte asemenea acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau ale Guvernului" (art. 1 alin. (2)), în urma republicării acestora prin adoptarea Hotărârii nr. 11/1997, la data de 18 februarie 1997, s-a stabilit că: „Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974". Prin urmare, convingerea pârâților că aveau dreptul de a cumpăra apartamentele pe care le ocupau nu se putea întemeia exclusiv pe dispozițiile legale, ci numai împreună cu existența unor dovezi din care să rezulte absența unor demersuri ale proprietarilor deposedați abuziv, singurii care aveau interesul să invoce incidența textului de lege citat.

Or, în condițiile în care proprietarii deposedați abuziv au formulat cerere de restituire în natură, este evident că aceștia au considerat că trecerea nu s-a făcut cu respectarea legislației în vigoare la acel moment și că, deci, titlul statului nu este valabil. Din acest motiv, nu prezintă relevanță faptul că reclamanții nu au formulat și o acțiune în revendicare sau în constatarea nevalabilității titlului statului anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare și nici nu i-au notificat pe potențialii cumpărători în legătură cu intenția de redobândire a imobilului, inițierea procedurii administrative prin care și-au făcut cunoscută poziția în legătură cu dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu fiind suficientă.

Pe de altă parte, este adevărat că SC R.V. SA nu le-a învederat cumpărătorilor existența cererii de restituire în natură formulată de către reclamanți, însă nu această persoană juridică deținea informațiile referitoare la notificările formulate în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că minimele diligente impuse cumpărătorului de art. 970 C. civ. pentru verificarea titlului vânzătorului impuneau în acest caz solicitarea de relații chiar de la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, conform art. 15 din acest act normativ. Vânzătorul nu era deci autoritatea publică competentă în sensul arătat, astfel încât un cumpărător corect nu avea niciun motiv pentru a se încrede fără rezerve în poziția exprimată de acesta.

În plus, pârâții ar fi trebuit să aibă inițiativa tuturor acestor verificări rezonabile pe care le face orice cumpărător diligent, indiferent de persoana vânzătorului, referitoare la titlul în baza căruia este deținut bunul, neputându-se așadar apăra prin faptul neinformării lor de către proprietari sau alte subiecte de drept, care are semnificația necunoașterii culpabile a unor elemente de fapt esențiale. De asemenea, cumpărătorii aveau și mijloacele concrete pentru a dobândi aceste date, neexistând indicii în sensul că o eventuală solicitare de informații adresată Comisiei ar fi primit un răspuns nefavorabil.

Cunoscând sau având posibilitatea să cunoască împrejurarea că titlul celui de la care au dobândit imobilul este contestat de persoane care se pretind proprietare, cumpărătorii ar fi trebuit să aibă un dubiu cu privire la calitatea celui care le-a transmis proprietatea, ceea ce, din punct de vedere juridic, este de natură să înlăture prezumția de bună credință. Pe baza celor expuse anterior s-a reținut și că nu prezintă relevanță dacă reclamanții aveau sau nu dreptul să obțină restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, esențial fiind că până la data clarificării acestui aspect pârâții nu aveau dreptul să cumpere apartamentele pe care le dețineau în baza contractelor de închiriere.

Subsecvent, instanța de control judiciar a avut în vedere că acțiunea în revendicare este potrivit definiției date în literatura de specialitate, în absența unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli, printre care și aceea că în situația în care titlurile emană de la autori diferiți să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile.

Aceasta soluție, care corespunde în cea mai mare măsură principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține, asigurând astfel respectarea efectiva a dreptului de proprietate asupra bunului în discuție, trebuie aplicată ori de câte ori este posibil, pentru a identifica, momentul la care apar pentru prima oară două titluri de proprietate asupra aceluiași bun. Ca atare, reținându-se nevalabilitatea titlului statului reprezentat de decizia de preluare fără plată a imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a concluzionat că dreptul de proprietate asupra imobilului se află în patrimoniul reclamanților, el netrecând în cel al statului și nici în cel al pârâților persoane fizice.

În cazul imobilelor naționalizate există într-adevăr, se arată, dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează nu numai soarta juridică a titlurilor de proprietate ale pârâților, respectiv contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu statul, aspecte analizate anterior din perspectiva art. 46 alin. (2), ci și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate.

Cu toate acestea, în ipoteza în care procedura soluționării notificării pe care persoana îndreptățită o adresează deținătorului imobilului ar fi temporizată, cum este situația înstrăinării acestuia către un terț, dreptul la un proces echitabil recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 21 alin. (3) din Constituție, ale cărui exigențe includ garanția judecării cauzei într-un termen rezonabil, deschide celui vătămat accesul direct la jurisdicția civilă, pentru a obține restituirea în natură ca o consecință a constatării nulității contractului de vânzare astfel cum prevăd dispozițiile materiale ale legii, în acest caz urmând a fi obligat la restituire sau predare potrivit regulii de drept comun deținătorul efectiv al imobilului, care este cumpărătorul al cărui titlu a fost desființat.

Astfel, reținând că reclamanții au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea trimisă prin Biroul Executorului Judecătorești P.V. din 09 august 2001, care nu a fost soluționată până în prezent și având în vedere decizia în interesul legii tir. XX din 19 martie 2007 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că „Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate", curtea de apel a reținut că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii admițând și cel de-al treilea capăt de cerere.

Întrucât, pe de o parte, reclamanții au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, au solicitat și obținut constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare în temeiul art. 46 alin. (2) din același act normativ, s-a constatat că tocmai dispozițiile de drept material cuprinse în art. 1 din Legea nr. 10/2001 impun restituirea în natură a imobilului, astfel că aceasta soluție nu contravine deciziei în interesul legii nr. XXXIII din 9 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale". Împotriva deciziei dată în apel au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanții I.I.

și I.V. cât și pârâtul R.N.. În recursul lor, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., reclamanții critică decizia pronunțată în soluționarea apelurilor, după cum urmează: - soluția instanței de apel vizând capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului în suprafață de 205 m.p. aferent construcției, este greșită, în condițiile în care din interpretarea corectă a clauzelor contractului de vânzare-cumpărare rezultă fără echivoc că vânzătorii au înțeles să transmită întregul imobil, teren și construcție, trecerea terenului în proprietatea statului fiind pur formală, fără niciun fel de relevanță pentru părțile contractului care, î n realitate, au tranzacționat cu privire la nemișcător, în ansamblul său.

- în situația în care construcția nu ar fi fost preluată de stat și ar fi rămas în proprietatea reclamanților, aceștia ar fi avut în prezent în patrimoniul lor, dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcției, acest drept fiind dobândit ope legis conform cu art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 care reglementează situația particulară a terenurilor ce trec prin efectul legii în proprietatea titularilor dreptului de proprietate asupra construcțiilor. Ca atare, se arată, instanța a interpretat și aplicat greșit acest text de lege care, în alin. (3), nu face vorbire de necesitatea formulării vreunei cereri în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului preluat în temeiul art. 30 al Legii nr. 58/1974.

Mai mult, în alin. (4) al aceluiași articol, se face trimitere la art. 23 din lege care, reglementează tocmai situația particulară a terenurilor proprietate privată a cooperatorilor care, potrivit legii „sunt și rămân" în proprietatea privată a acestora. Se recunoaște așadar în patrimoniul acestor persoane, dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente caselor de locuit, fără a fi necesară formularea vreunei cereri, în acest sens. - actul administrativ la care face referire instanța de apel, nu are efect constitutiv de drept, fiind menit doar să consfințească o situație preexistentă emiterii lui, respectiv existența în patrimoniul proprietarului construcției a dreptului de proprietate asupra terenului aferent acesteia.

Invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ., pârâtul R.N., critică decizia din apel, după cum urmează: - dispozițiile art. 249 C. proc. civ., privind efectul întreruptiv al cursului perimării cererii de chemare în judecată, au fost incorect aplicate. La fel, greșit aplicate au fost și prevederile art. 248 raportat la art. 155 1 C. proc. civ., dispoziții legale cu caracter imperativ.

În speță, judecarea cauzei a fost suspendată prin încheierea din 27 ianuarie 2009, pentru neîndeplinirea de către reclamanți a obligației de precizare a acțiunii, stabilită în sarcina acestora, la 18 noiembrie 2008. Or, cererea acestora de repunere a cauzei pe rol, formulată la 25 ianuarie 2010, a fost greșit interpretată ca fiind făcută în vederea reluării judecății, atâta vreme cât reclamanții nu s-au conformat dispozițiilor luate de instanță, a căror neîndeplinire a cauzat, suspendarea cauzei, Ca atare, numai o cerere însoțită de dovada îndeplinirii acestor obligații ar fi satisfăcut condiția legală a actului de procedură apt să întrerupă cursul perimării. - au fost încălcate dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., iar instanța de apel a păstrat sentința care soluționează printr-un dispozitiv echivoc, cereri inexistente. Astfel, principiile procedurale aplicabile soluționării cererii subsidiare, în cazul concursului de capete de cerere formulate prin aceeași acțiune, au fost incorect aplicate, prin denaturarea mersului procedurii și prin ignorarea deliberată a aplicării corecte a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care cererea principală a cuprins și cereri formulate potrivit dreptului comun. S-a ajuns astfel, la contradicții între dispozitivul sentinței și cel al deciziei recurate, în condițiile în care prin ultima precizare a acțiunii, formulată la 6 aprilie 2010, reclamanții au arătat expres că numai în subsidiar mențin capătul de cerere privind acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, ceea ce exclude posibilitatea examinării cererii de chemare în judecată, prin prisma dreptului comun.

Or, rezolvarea cererii de chemare în judecată prin analiza unei cereri subsidiare, în condițiile în care cererea principală a fost examinată și admisă, încalcă reguli procesuale elementare. - a fost „denaturat" evident sensul apelului motivat depus de recurentul-pârât, prin raportarea raționamentului instanței de control judiciar la o pretinsă „renunțare la acțiunea în revendicare" pe care apelul acestuia nu a pretins-o, ignorându-se dispoziția procedurală conform căreia, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

- ambele instanțe au ignorat deliberat existența Legii nr. 10/2001 și au procedat la analiza cererii în ansamblu, exclusiv raportat la dispozițiile dreptului comun, făcând „inutilă" examinarea apărărilor pârâților, sub aspectul particularității încheierii actului de vânzare-cumpărare în condițiile Legii nr. 10/2001, ori eficiența bunei-credințe în soluționarea actului atacat, prin mecanisme legale, introduse prin Legea nr. 10/2001. - cererea vizând declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de recurentul-pârât în condițiile Legii nr. 112/1995, este o cerere principală, de sine stătătoare, cu o reglementare specială expresă, prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001 care exclude examinarea cererii formulate pe calea dreptului comun, privind revendicarea imobilului.

- au fost greșit aplicate principiile care cârmuiesc aplicarea legii civile în timp și cele care stabilesc ca cererile privitoare la bunuri din domeniul de referință al Legii nr. 10/2001, să fie totdeauna soluționate cu aplicarea prioritară a acestui act normativ, Întrucât dispozițiile din dreptul comun sunt excluse de legea specială. Or, prin decizia atacată, s-a procedat la soluționarea în fond a capătului de cerere vizând revendicarea,tratat ca fiind accesoriu primului capăt de cerere. S-au încălcat astfel, dispozițiile deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a decis că prevederile legii speciale, suprimă practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun, întrucât Legea nr. 10/2001, subordonează sistemul reparator controlului judecătoresc, prin norme de procedură cu caracter special.

- soluționarea cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 45 al Legii nr. 10/2001, exclude aplicarea deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât nesoluționarea până în prezent a notificării, se datorează aplicării prevederilor art. 47 al aceluiași act normativ, conform căruia soluționarea notificării este suspendată, până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile, asupra cererii formulată în temeiul art. 45 și 46 din lege. - contractul de vânzare-cumpărare din 1998, având ca obiect construcția pe care soții R. au deținut-o în calitate de chiriași, a fost încheiat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Cât privește înscrisul depus în copie la dosar, vizând o pretinsă cerere de restituire a imobilului formulată în baza Legii nr. 112/1995, nu s-a făcut dovada că o astfel de cerere ar fi fost efectiv primită și înregistrată la Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.

Mai mult, din adeverința din 25 septembrie 2002 emisă de instituția abilitată în vânzarea locuințelor fostă proprietate de Stat SC R.V. SA - rezultă că nu s-a înregistrat nicio cerere de către fostul proprietar al nemișcătorului, formulată în baza Legii nr. 112/1995. - buna-credință a pârâților, întrunește condițiile erorii comune și invincibile, creată prin verificări efectuate de mandatarul vânzător, care a contestat și comunicat că nu există în curs de desfășurare proceduri judiciare vizând revendicarea de drept comun a imobilului. Ca atare, în mod greșit ambele instanțe au reținut că atât vânzătorul cât și cumpărătorii, „au urmărit o cauză falsă, imorală și nelegitimă" care, potrivit art. 966-968 C. civ., atrage nulitatea convenției, concluzia fiind lipsită de orice suport probatoriu.

- chiar dacă s-ar accepta examinarea cererii formulată în subsidiar de către reclamanți, vizând revendicarea imobilului, cu ignorarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, tot nu se poate ajunge la concluzia că pârâții subdobânditori în temeiul legii speciale, sunt ținuți să suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a imobilului, în condițiile în care reclamanții nu au dovedit că la data înstrăinării, aveau un „bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. Recursul declarat în cauză de reclamanții I.I. și I.V., se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2 septembrie 1983, reclamanții au cumpărat de la vânzătorii G.G.

și G.E., locuința situată în București, sector 1, compusă din parter și etaj (4 camere și anexe), ulterior preluată în proprietatea statului prin decizia din 14 mai 1985, în baza Decretului nr. 223/1974, urmare plecării din țară a celor în cauză (Dosar nr. 5680/2002 al Tribunalul București, secția a IV-a civilă). Din chiar cuprinsul actului de vânzare-cumpărare mai sus arătat, rezultă că terenul în suprafață de 205 m.p., aferent locuinței înstrăinate, a fost trecut în proprietatea statului, conform dispozițiilor art. 30 alin. (2) al Legii nr. 58/1974. Ca atare, chiar dacă de facto, înțelegerea părților privea și terenul aferent construcției, dobânditorilor acesteia nu li s-a transmis niciodată dreptul de proprietate asupra terenului, care potrivit dispozițiilor arătate mai sus, era preluat direct din proprietatea vânzătorului.

Or, indiferent de calificarea ce urma a fi dată de instanțe acțiunii reclamanților (indiscutabil dificilă, urmare numeroaselor precizări și reprecizări ale acțiunii formulată la 8 august 2002), și de aprecierea asupra soluționării acesteia prin prisma dispozițiilor legii speciale sau a dreptului comun - aspect ce va fi analizat în detaliu, în cele ce urmează - pentru a putea ridica pretenții asupra terenului aferent locuinței ce a făcut obiect al înstrăinării din anul 1983, reclamanții trebuiau să facă dovada că dețineau nemișcătorul în proprietate, la data preluării lui de către stat. Or, actele cauzei atestă fără echivoc că terenul aferent construcției, în suprafață de 205 m.p. a urmat regimul art. 30 al Legii nr. 58/1974, aspect consemnat în contractul de vânzare-cumpărare, contract prin care recurenții-reclamanți au dobândit dreptul de proprietate numai asupra construcției, iar terenul a fost preluat din patrimoniul foștilor proprietari G.G.

și G.E.. Într-o asemenea situație, chiar în ipoteza anulării actului de preluare, dreptul de proprietate asupra terenului ar fi putut fi redobândit doar de către vânzători, din patrimoniul cărora a fost preluat bunul, și nu de către reclamanți. Cât privește art. 36 al Legii nr. 18/1991, la care recurenții fac trimitere, textul vizează trecerea în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință asupra terenului, proprietari ai locuințelor la data intrării în vigoare a legii, a terenului aferent acesteia, care operează nu ope legis ci prin ordin al prefectului, la propunerea primăriilor, făcută în urma verificării situației juridice a terenurilor.

Ca atare, chiar ignorându-se faptul că reclamanții au pierdut proprietatea asupra construcției, încă din anul 1985 - data preluării - argumentația instanței de control judiciar legată de necesitatea emiterii unui act administrativ individual de către prefect, pentru ca titularii dreptului de folosință asupra terenului aferent locuinței, să dobândească dreptul de proprietate asupra acestuia, este corectă. În contextul arătat, sunt lipsite de relevanță trimiterile ce se fac la art. 23 al Legii nr. 18/1991, ce reglementează situația particulară a terenurilor proprietate privată a cooperatorilor care, potrivit textului, sunt și rămân în proprietatea privată a acestora.

Nu în ultimul rând, se constată că în lipsa identității dintre obiectul material al dreptului invocat de reclamanți, în temeiul titlului lor de proprietate - contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1983 - și obiectul cererii de chemare în judecată, conform ultimei precizări, din 6 aprilie 2010, reclamanții nu pot ridica pretenții în legătură cu terenul în suprafață de 205 m.p., într-o cerere de revendicare formulată pe calea dreptului comun. Cât privește recursul pârâtului R.N., formulat împotriva aceleiași decizii, acesta se privește ca fondat, urmând a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed. Se impune pentru început precizarea că, nu poate fi primită critica vizând aplicarea greșită de către instanță a dispozițiilor art. 248 și 249 C. proc.

civ., în sensul că cererea formulată de reclamanți la 25 ianuarie 2010, prin care solicitau repunerea cauzei pe rol, nu ar fi fost de natură să întrerupă cursul perimării atâta vreme cât cei în cauză nu s-au conformat dispozițiilor luate de instanță și nu și-au îndeplinit obligația de precizare a acțiunii. Astfel, perimarea este privită atât în doctrina procesuală cât și în practica instanțelor, ca o sancțiune ce se răsfrânge asupra întregii activități judiciare, determinată tocmai de lipsa de stăruință a părților pentru soluționarea litigiului. Este îndeobște recunoscut, caracterul mixt al acesteia, atât de sancțiune cât și de prezumție tacită de desistare de la judecată, dedusă din „tăcerea" părților și neîndeplinirea niciunui act de procedură.

Din interpretarea literală a prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, rezultă că rămânerea cauzei în nelucrare și culpa părții în neîndeplinirea vreunui act procedural, sunt elementele definitorii ale instituției perimării, privită ca sancțiune ce se raportează la întreaga activitate procesuală. Ca atare, ceea ce sancționează legiuitorul, este neglijența, derivată din intenția vădită a părților de abandonare a procesului, fără a respecta cerințele prescrise de lege pentru renunțarea la judecată. În acest context procedural, cererea formulată de reclamanți la 25 ianuarie 2010, prin care au solicitat repunerea cauzei pe rol -urmată ulterior de precizarea că până la termenul ce se va fixa își vor îndeplini obligațiile stabilite în sarcina lor, prin încheierea din 18 noiembrie 2008 - poate, și în mod corect a fost privită ca un act de procedură având caracter întreruptiv al cursului perimării.

Astfel, în considerarea celor mai sus expuse, chiar dacă cererea reclamanților de repunere a cauzei pe rol ar fi fost respinsă, pe considerentul că nu și-au îndeplinit obligațiile de precizare a acțiunii, aceasta tot și-ar fi păstrat caracterul de act procedural care întrerupe cursul perimării, față de manifestarea expresă de voință vizând reluarea judecății, menită să înlăture prezumția de desistare, prezumție ce fundamentează instituția perimării. Celelalte critici formulate de recurentul-pârât, vizând modul de soluționare a fondului cauzei, sunt însă corecte, urmând a fi analizate în cele ce urmează. Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Textul este o exprimare a principiului disponibilității, în respectarea căruia judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării. Atât doctrina cât și practica judiciară au statuat însă că, în dreptul modern, principiul disponibilității nu poate avea un caracter absolut, fiind de necontestat că, în stabilirea corectă a cadrului procesual, inițiativa părților trebuie armonizată cu rolul activ al judecătorului, disponibilitatea procesuală realizându-se sub controlul instanței judecătorești.

În speță, rolul activ al judecătorului în stabilirea corectă a cadrului procesual, era cu atât mai necesar cu cât reclamanții, deși și-au întemeiat inițial demersul judiciar pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitând - în termenul prevăzut de lege și în acord cu prevederile art. 45 al acestui act normativ - să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 noiembrie 1998, ulterior, prin numeroase precizări și reprecizări ale acțiunii, au investit instanța și cu soluționarea unor cereri fondate pe dreptul comun.

Este important de subliniat însă că printr-o ultimă precizare a acțiunii, din 6 aprilie 2010 (a se vedea Dosar nr. 5934/3/2007 al Tribunalului București, secția a V-a civilă) reclamanții au învederat că înțeleg să investească instanța cu soluționarea cererilor vizând constatarea nulității titlului statului cu privire la imobilul situat în București, sector 1, pentru nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării și respectiv constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1998, având ca obiect acest imobil, încheiat între SC R.V. SA și soții R.N. și R.E.. În cuprinsul aceleiași precizări, reclamanții au arătat că, își mențin în subsidiar capătul de cerere, întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ., vizând revendicarea imobilului, prin compararea de titluri.

Or, ignorând elemente definitorii în stabilirea cadrului procesual cum sunt, ultima precizare a acțiunii - ce lămurește poziția procesuală a reclamanților - cadrul normativ sub imperiul căruia s-a inițiat demersul judiciar, precum și dezlegarea dată de instanța supremă chestiunii vizând concursul dintre legea specială și dreptul comun, dezlegare obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., ambele instanțe, au procedat la analiza cererilor prin prisma dispozițiilor dreptului comun, făcând inutilă, așa cum corect subliniază recurentul, examinarea apărărilor pârâților sub aspectul particularității încheierii actului de vânzare-cumpărare ori eficienței bunei-credințe în salvgardarea actului atacat, prin mecanismele introduse de legea specială.

Ca atare, cererea vizând declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de recurentul-pârât în condițiile Legii nr. 112/1995, trebuie privită ca o cerere principală, de sine stătătoare, cu o reglementare specială expresă, prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001, care exclude examinarea capătului de cerere, formulat de altfel, în subsidiar, privind revendicarea imobilului prin comparare de titluri. În consecință, așa cum s-a arătat, cadrul procesual nu poate fi circumscris decât dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, demersul judiciar al reclamanților neputând fi soluționat decât în limitele acestei reglementări.

În acest sens, urmează a se face din nou o trimitere la decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, dată de Înalta Curte în vederea aplicării unitare a legii - amintită de instanțe, care i-au dat însă o interpretare proprie - potrivit căreia, legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, aplicarea unor dispoziții ale acesteia putând fi înlăturată doar dacă contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului. În interpretarea - din această perspectivă - a dispozițiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6§1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).

Tot astfel, prin decizia pilot din 12 octombrie 2010 (cauza Atanasiu și alții împotriva României) instanța europeană a reținut că respingerea cererii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea unei aplicări coerente a legii speciale de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță" garantat de art. 6§1 din Convenție, sub condiția ce procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, să se prezinte ca o cale de drept efectiv. În consecință, distincțiile necesare lămuririi diferitelor situații juridice născute în timp, în legătură cu această controversată chestiune a imobilelor preluate abuziv de către Stat, sunt posibile în legislația națională care, conține soluții diferite în legătură cu soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaș, ce a acționat în baza unei abilitări legale atunci când a cumpărat bunul.

Ca atare, cauza de față, în cadrul legal și procesual mai sus expus, nu poate fi soluționată decât în considerare