ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1301/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1301/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată la 8 august

2002, ulterior precizată, reclamanții I.I. și I.V., au solicitat instanței - în

contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General, SC R.V. SA, R.N.

și R.E., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate lipsa titlului

statului cu privire la imobilul situat în București, sector 1, nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1998, încheiat cu pârâții R.

privind cumpărarea acestui imobil conform Legii nr. 112/1995, totodată

reclamanții revendicând imobilul cu parter și etaj, precum și terenul aferent

de 205 mp, de la toți pârâții chemați în judecată.

În

motivarea cererii, aceștia au arătat că prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 2 septembrie 1983 au dobândit imobilul în

anul 1984, iar după plecarea în străinătate, prin decizia din 14 mai 1983 emisă

de Consiliul Popular al Municipiului București în baza Decretului nr. 223/1974,

le-a fost preluat nemișcătorul fără plata vreunei despăgubiri.

După anul 1990, susțin reclamanții, au

făcut numeroase demersuri pentru recuperarea imobilului preluat abuziv, au

formulat cerere potrivit Legii nr. 112/1995, însă toate acestea au rămas fără

răspuns, mai mult, Municipiul București, prin SC R.V. SA, încheind cu totală

rea credință contractul de vânzare-cumpărare din 1998, cu pârâții R.N. și R.E.,

chiriași în imobil.

Se susține că acest contract a fost

încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, iar

pârâții nu au un titlu valabil cu privire la imobil.

Prin cererea formulată la 7 octombrie

2012, reclamanții au precizat acțiunea principală, susținând în esență că

imobilul a fost preluat în proprietatea statului fără un titlu valabil, fără

plată, iar decizia de preluare nu le-a fost niciodată comunicată, potrivit

Decretului nr. 223/1974 neavând posibilitatea să formuleze o plângere în fața

unei instanțe independente și imparțiale, invocând dispozițiile art. 6 din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Se mai arată că atât demersurile

anterioare adoptării Legii nr. 112/1995, cât și cererea formulată în temeiul

acestei legi, pentru recuperarea imobilului, au rămas fără răspuns,

considerându-se astfel că actul încheiat în favoarea chiriașilor este lovit de

nulitate absolută, iar statul nu a dobândit dreptul de proprietate în mod

valabil asupra acestui imobil.

În

paralel cu această acțiune, pe rolul Judecătoriei

Sectorului 1 București s-a înregistrat o acțiune având același obiect și

aceleași părți, formulată de reclamanții I.I. și I.V., prin care se invoca

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1998 încheiat în

favoarea chiriașilor R. și se revendica același imobil, teren și construcție,

situat în București, sector 1.

La acest dosar a fost depusă notificarea

din 9 august 2001 înaintată de către reclamanții I.I. și I.V. către Primarul General

al Municipiului București prin care se solicita restituirea în natură a imobilului,

considerându-se că a fost preluat în mod abuziv.

Prin sentința civilă nr. 9671 din 7

noiembrie 2002, Judecătoria Sectorului 1 București, a admis excepția litispendenței,

invocată de pârâții R. conform art. 163 C. proc. civ. și a înaintat dosarul Tribunalului

București secția a IV-a civilă, în vederea conexării cu cauza înregistrată sub

nr. 5680/2002 de pe rolul acestei instanțe.

Prin sentința nr. 208 din 10 martie 2003,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a anulat cererile reclamanților I.,

formulate în cele două dosare conexate (nr. 5680/2002 și nr. 12249/2002), reținând

în esență că aceștia nu au semnat personal cererea de chemare în judecată și de

precizare a acțiunii principale și aplicând dispozițiile art. 133 C. proc. civ..

Prin decizia nr. 512/A/6.11.2003 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă în Dosarul nr. 1444/2003, s-a

respins ca nefondat apelul reclamanților I. îndreptat împotriva sentinței civile

nr. 208 din 10 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

iar prin decizia civilă nr. 2179 din 29 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 40217/1/2004, ca instanță de recurs,

a fost casată decizia pronunțată în apel, desființată sentința pronunțată de Tribunal

în primă instanță, cauza fiind trimisă Tribunalului pentru soluționare pe fond,

reținându-se în esență că la anularea cererilor reclamanților instanța nu a avut

în vedere reprezentarea acestora de către avocați, situație în care în mod nelegal

și netemeinic instanța a soluționat cauza pe cale de excepție.

În

dosarul de rejudecare, reclamanții au formulat o nouă cerere

de precizare a acțiunii, solicitând să se constate nelegalitatea măsurii de trecere

în proprietatea statului a terenului de 205 mp aferent construcției din București,

sector 1, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Se arată că art. 30 alin. (2) din Legea

nr. 58/1974 a fost abrogat expres prin Decretul lege nr. 1/1989, care a prevăzut

posibilitatea cumpărătorilor locuinței de a dobândi dreptul de proprietate asupra

terenului aferent, conform legii fondului funciar.

Mai susțin reclamanții că, au fost deposedați

de imobil contrar dispozițiilor constituționale în vigoare în anul 1983 care, acordau

o minimă protecție proprietății private, astfel că actul de deposedare a acestora

de imobil a fost apreciat ca fiind abuziv.

Prin încheierea de ședință din 30

octombrie 2007, Tribunalul, a respins excepția necompetenței sale materiale, constatând

că la data sesizării instanței, 8 august 2002, era competent să judece cauza în

primă instanță, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în redactarea anterioară

adoptării O.U.G. nr. 58/2003.

S-a reținut astfel că Tribunalul avea competența

să judece cauze în materie civilă, al căror obiect avea o valoare de peste 2 miliarde

lei, iar în cazul de față valoarea obiectului litigiului este de 2.680.751.600 lei.

Potrivit art. 18

1

C. proc.

civ., s-a reținut că instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența

după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece, chiar dacă ulterior

învestirii intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect,

Tribunalul respingând astfel excepția necompetenței materiale și stabilind un nou

termen de judecată pentru continuarea judecății pe fond în conformitate cu dispozițiile

instanței de casare.

La 8 ianuarie 2007, a fost primită o nouă

precizare făcută de către reclamanții I.I. și I.V., prin care aceștia arătau expres

că revendică dreptul de proprietate și posesia asupra imobilului situat în București,

sector 1, considerând că Decretul nr. 223/1974 și decizia de preluare din 1983 emisă

de Consiliul General al Municipiului București nu constituie titlu valabil pentru

stat, întrucât actul normativ menționat contravenea atât art. 12, 36 și 64 din Constituția

Românei adoptată în anul 1965, cât și prevederilor art. 481 C. civ. potrivit cărora

„nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate

publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire".

Totodată reclamanții au precizat temeiul

de drept al acțiunii, invocând dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., Constituția

României din 1965 și Decizia Curții Constituționale nr. 73 din 19 iulie 1995.

Printr-o ultimă precizare a acțiunii la

6 aprilie 2010, reclamanții I.I. și I.V. au menționat expres că cererile acestora

constau în: constatarea nulității absolute a titlului invocat de Statul român asupra

imobilului, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din

1998 încheiat în favoarea chiriașilor R., iar în subsidiar, revendicarea imobilului,

sub acest ultim aspect solicitând compararea titlurilor părților, urmând ca potrivit

art. 480 C. civ., să se acorde preferință titlului acestora.

Prin sentința nr. 1153 din 14 iunie 2011,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea reclamanților I.I. și

I.V., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC

R.V. SA, R.N. și R.E., de la Dosarul nr. 5680/2002 și de la Dosarul nr. 12249/2002,

conform precizărilor ulterioare: de la Dosarul nr. 5680/2002, de la actualul Dosar

nr. 5934/3/2007.

A constatat nulitatea titlului Statului

Român cu privire la imobilul compus din terenul de 205 m.p. și construcția situată

pe acesta, compusă din parter, etaj și subsol, din București, sector 1.

A constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare din 1998, privind acest imobil, încheiat între Municipiul București

reprezentat prin SC R.V. SA și pârâții R.N. și R.E..

A obligat pe pârâții: Municipiul București,

SC R.V. SA, R.N. și R.E., să le respecte reclamanților dreptul de proprietate și

posesia asupra imobilului în litigiu.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță

a reținut că preluarea din proprietatea reclamanților s-a făcut în mod abuziv, aspect

confirmat și prin Decretele Lege nr. 1/1989 și nr. 9 din 31 decembrie 1989, prin

care au fost abrogate atât Decretul nr. 223/1974, cât și dispozițiile art. 30

alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în baza cărora s-a emis decizia administrativă

din 14 mai 1985, de preluare a nemișcătorului.

Prin urmare, se constată că reclamanții

nu au pierdut în mod valabil dreptul de proprietate asupra construcției compusă

din parter și etaj, iar în ceea ce privește terenul aferent de 205 mp, acesta a

fost în mod clar delimitat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

din 2 septembrie 1983, apreciindu-se că intenția părților la data respectivă a fost

ca și terenul să fie transmis în proprietatea cumpărătorilor, deși art. 30

alin. (2) din Legea nr. 58/1974 dispunea trecerea de drept în proprietatea statului

și recunoștea doar un drept de folosință în favoarea cumpărătorilor.

Prin abrogarea dispozițiilor legale menționate

mai sus, Tribunalul a apreciat că trebuie avută în vedere intenția reală a părților

la încheierea contractului din 1983, astfel că s-a constatat că reclamanții au dobândit

de fapt și dreptul de proprietate asupra terenului.

Pentru considerentele arătate, dar avându-se

în vedere și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, Tribunalul a constatat

că prin decizia administrativă din 1985 emisă de Consiliul Popular al Municipiului

București, în temeiul Decretului nr. 223/1974, Statul român nu a dobândit în mod

valabil dreptul de proprietate asupra imobilului (teren și construcție).

După anul 1990, reclamanții au făcut demersuri

privind redobândirea imobilului, inclusiv potrivit Legii nr. 112/1995, demersuri

rămase fără niciun răspuns privind restituirea imobilului în natură, sau acordarea

unor despăgubiri.

Se mai reține că potrivit dispozițiilor

art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, adoptată inițial (actual art. 36 alin.

(3)), existau premizele legale pentru ca dreptul de proprietate al reclamanților,

titulari ai dreptului de proprietate asupra construcției, să fie recunoscut și cu

privire la teren, însă autoritățile abilitate nu le-au acordat reclamanților acest

drept.

Tot astfel, deși reclamanții aveau o cerere

înregistrată în baza Legii nr. 112/1995, care nu a fost niciodată soluționată, contrar

dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, a fost încheiat contractul de

vânzare cumpărare din 1998 cu chiriașii R.N. și R.E., fiind astfel vătămat dreptul

acestora de a reintra în posesia imobilului asupra căruia aveau un drept de proprietate

recunoscut de lege, dobândit încă din 1983.

În

ceea ce-i privește pe chiriașii cumpărători, Tribunalul a

reținut că aceștia nu au depus minime diligente pentru a afla situația juridică

a imobilului pe care îl dețineau cu contract de închiriere, cunoscând aspectul că

acesta a fost preluat pe motivul că foștii proprietari nu s-au mai întors în țară

din străinătate, motiv considerat ca fiind abuziv de legislația adoptată după anul

1990 și care nu conferea statului dreptul de proprietate asupra unor astfel de imobile.

S-a arătat că pârâții cumpărători R., au

ignorat faptul că imobilul ar fi putut fi redobândit de către foștii proprietari

deposedați abuziv, cu atât mai mult cu cât era vorba despre o construcție cu parter

și etaj, edificată pe un teren care s-a aflat în proprietate privată și nu despre

un edificiu construit din fondurile statului.

Această ignoranță privind situația juridică

a imobilului nu le conferă chiriașilor cumpărători calitatea de dobânditori de bună

credință, cunoscând aspectul că dobândesc un imobil care a fost în proprietatea

privată, la un preț preferențial stabilit prin Legea nr. 112/1995, care nu corespundea

cu valoarea reală a imobilului.

În

aceste condiții, tribunalul a apreciat că atât vânzătorul

imobilului - Municipiul București prin instituția Primarului și prin intermediul

SC R.V. SA - cât și chiriașii cumpărători „cel puțin pentru ignorarea aspectului

că imobilul a fost solicitat de către reclamanți și că cererea acestora nu a fost

soluționată" au urmărit o cauză falsă, imorală și nelegitimă, care potrivit

art. 966-968 C. civ., atrage nulitatea convenției.

Apelurile declarate împotriva acestei sentințe

de pârâții R.N. și Municipiul București, prin Primar General, au fost admise de

Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie care, prin decizia nr. 78/A din 23 februarie 2012, a schimbat în parte sentința,

în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților

cu privire la teren și în consecință a respins acțiunea privind acest nemișcător.

A menținut totodată celelalte dispoziții

ale sentinței.

A respins apelul declarat de pârâtul SC

R.V. SA București, împotriva aceleiași hotărâri.

Pentru a decide astfel, instanța de control

judiciar a reținut în esență că tribunalul a soluționat corect excepția perimării

cererii de chemare în judecată, formulată de apelantul pârât R.N., în condițiile

în care tocmai cererea de repunere a cauzei pe rol depusă de reclamanți la 25

ianuarie 2009 a avut caracter de întrerupere a termenului de 1 an, prevăzut de

art. 248 alin. (1) C. proc. civ., textul de lege neimpunând condiția suplimentară

ca actul să fie apt de a conduce la reluarea judecății.

Referitor la limitele investirii instanței,

s-a apreciat că în mod corect tribunalul s-a considerat învestit cu judecarea tuturor

celor trei capete de cerere inițiale, primul precizat la 07 octombrie 2002, și anume:

1). să se constate că imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil

(inițial, se arătase că a fost preluat fără titlu); 2). să se constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1998, încheiat între SC R.V.

SA și soții R.N. și R.E.; 3). să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie acest imobil.

De asemenea, se arată, nefiind făcută nicio

distincție în acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă sub nr. 5680/2002, se impune concluzia că reclamanții s-au referit atât la

construcție, cât și la teren. De aceea, nu prezintă relevanță împrejurarea că prin

încheierea din 30 octombrie 2007, tribunalul a admis excepția tardivității cererii

precizatoare depusă la termenul din 06 septembrie 2007, prin care reclamanții au

arătat expres că revendică terenul în suprafață de 205 m.p. aferent construcției

din București, sector 1. De altfel, soluționând excepția, instanța a avut în vedere

intervenirea unei modificări a temeiului juridic al cererii, iar nu a obiectului

său.

Tot astfel, s-a reținut că prin contractul

de vânzare-cumpărare invocat drept titlu de proprietate, reclamanții au dobândit

dreptul de proprietate asupra construcției și un drept real de folosință pe durata

existenței construcției asupra terenului. Cu alte cuvinte, reclamanții nu au devenit

și titularii dreptului de proprietate asupra terenului.

Or, trecerea terenurilor în proprietatea

actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor,

nu poate avea loc direct în temeiul legii, ci numai prin emiterea unui act administrativ

individual de către prefect.

De asemenea, nu există niciun argument

de ordin logico-juridic pentru a aprecia că procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991

ar trebui ignorată, pe considerentul că un asemenea ordin nu a putut fi emis până

în prezent, situație justificată de altfel de considerentul că reclamanții, care

nici nu au făcut o cerere în acest sens, nu au fost recunoscuți deocamdată ca proprietari

ai construcției.

Concluzia care se impune, conchide instanța

de apel, este aceea că în absența ordinului prefectului emis în condițiile art.

36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 reclamanții nu sunt proprietari ai terenului

aferent construcției situate în București, sector 1.

În

al doilea rând, s-a avut în vedere că potrivit art. 109 C.

proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o

cerere la instanța competentă. Calitatea procesuală activă presupune deci existența

unei identități între persoana reclamantului și cel care pretinde că este titularul

dreptului în raportul juridic dedus judecății.

Cât privește capătul de cerere vizând constatarea

nulității actului juridic de preluare a nemișcătorului, din proprietatea reclamanților

în cea a statului, s-a reținut că este o acțiune în realizare în sensul dispozițiilor

art. 109 C. proc. civ. (scopul material fiind realizarea dreptului prin repunerea

părților în situația anterioară, respectiv reintrarea dreptului în patrimoniul reclamanților),

iar nu o acțiune în constatare (existenței sau inexistenței unui drept) în înțelesul

dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., astfel că între capetele de cerere nu există

incompatibilitatea afirmată de apelantul pârât, în condițiile în care primul are

ca scop material repunerea părților în situația anterioară, iar cel de-al treilea

are ca scop material intenția reclamanților de a redobândi posesia bunului de la

cei care îl dețin abuziv.

Este de menționat și faptul că repunerea

în situația anterioară conduce la redobândirea de către reclamanți a dreptului de

folosință asupra terenului, iar recunoașterea acestui drept real de folosință, având

o natură juridică asemănătoare dreptului de superficie, împiedică funcționarea accesiunii,

ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcției, reglementată

de art. 494 C. civ..

Din această perspectivă, se arată, constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995

are un caracter accesoriu, depinzând de soarta primului capăt de cerere, iar cel

de-al treilea capăt depinde de soluția dată celui de-al doilea.

Cât privește buna credință a părților la

momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare din 1998, încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, prin care s-a dispus vânzarea imobilelor naționalizate preluate

cu titlu valabil către chiriași, s-a reținut că, din punct de vedere juridic, buna

credință a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca fiind credința achizitorului

că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru

a-i transmite proprietatea; în principiu, deci, calitatea de proprietar. Ea se presupune

întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invocă reaua credință.

Prin urmare, dacă pârâții au avut cel mai

mic dubiu asupra valabilității titlului statului, deci asupra faptului că a operat

transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul statului, se consideră că aceștia

au fost de rea credință.

În

acest sens, se arată, aspectul decisiv care trebuie avut în

vedere este reprezentat de faptul că, la data încheierii contractului, reclamanții

formulaseră o cerere de restituire în natură a imobilului, trimisă prin serviciul

poștal și înregistrată la Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 care

nu a fost soluționată nici în prezent. în cuprinsul acestei cereri, reclamanții

au arătat că optează și solicită să se dispună restituirea în natură a imobilului

și că optează pentru despăgubirile prevăzute de art. 12 și următoarele din Legea

nr. 112/1995, deoarece procedând astfel ar însemna să se declare de acord cu legalizarea

„furtului calificat" săvârșit de autoritățile comuniste, prin măsurile luate

înainte de 22 decembrie 1989, măsuri pe care Legea nr. 112/1995 le consideră ilegale

și abuzive și - prin consecință - le desființează, ca atare.

În

referire la acest aspect, pârâții s-au apărat invocând faptul

că la data încheierii contractelor au avut reprezentarea că statul este adevăratul

proprietar, această convingere fiindu-le întărită de dispozițiile legale în materie

și de răspunsul favorabil al vânzătorului cu privire la cererile de cumpărare.

Dacă în forma inițială a Normelor metodologice

de aplicare a Legii nr. 112/1995, adoptate prin H.G. nr. 20/1996 s-a prevăzut că:

„Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului,

cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuințe în proprietatea statului

în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi: Decretul

nr. 92/1950, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960,

Decretul nr. 712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum și alte asemenea

acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau ale Guvernului"

(art. 1 alin. (2)), în urma republicării acestora prin adoptarea Hotărârii nr. 11/1997,

la data de 18 februarie 1997, s-a stabilit că: „Imobilele cu destinația de locuințe

trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau

folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea

legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950,

Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 și Decretul nr. 223/1974".

Prin urmare, convingerea pârâților că aveau

dreptul de a cumpăra apartamentele pe care le ocupau nu se putea întemeia exclusiv

pe dispozițiile legale, ci numai împreună cu existența unor dovezi din care să rezulte

absența unor demersuri ale proprietarilor deposedați abuziv, singurii care aveau

interesul să invoce incidența textului de lege citat.

Or, în condițiile în care proprietarii

deposedați abuziv au formulat cerere de restituire în natură, este evident că aceștia

au considerat că trecerea nu s-a făcut cu respectarea legislației în vigoare la

acel moment și că, deci, titlul statului nu este valabil. Din acest motiv, nu prezintă

relevanță faptul că reclamanții nu au formulat și o acțiune în revendicare sau în

constatarea nevalabilității titlului statului anterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare și nici nu i-au notificat pe potențialii cumpărători în legătură

cu intenția de redobândire a imobilului, inițierea procedurii administrative prin

care și-au făcut cunoscută poziția în legătură cu dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu fiind suficientă.

Pe de altă parte, este adevărat că SC

R.V. SA nu le-a învederat cumpărătorilor existența cererii de restituire în natură

formulată de către reclamanți, însă nu această persoană juridică deținea informațiile

referitoare la notificările formulate în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că minimele

diligente impuse cumpărătorului de art. 970 C. civ. pentru verificarea titlului

vânzătorului impuneau în acest caz solicitarea de relații chiar de la Comisia de

aplicare a Legii nr. 112/1995, conform art. 15 din acest act normativ. Vânzătorul

nu era deci autoritatea publică competentă în sensul arătat, astfel încât un cumpărător

corect nu avea niciun motiv pentru a se încrede fără rezerve în poziția exprimată

de acesta. În plus, pârâții ar fi trebuit să aibă inițiativa tuturor acestor verificări

rezonabile pe care le face orice cumpărător diligent, indiferent de persoana vânzătorului,

referitoare la titlul în baza căruia este deținut bunul, neputându-se așadar apăra

prin faptul neinformării lor de către proprietari sau alte subiecte de drept, care

are semnificația necunoașterii culpabile a unor elemente de fapt esențiale. De asemenea,

cumpărătorii aveau și mijloacele concrete pentru a dobândi aceste date, neexistând

indicii în sensul că o eventuală solicitare de informații adresată Comisiei ar fi

primit un răspuns nefavorabil.

Cunoscând sau având posibilitatea să cunoască

împrejurarea că titlul celui de la care au dobândit imobilul este contestat de persoane

care se pretind proprietare, cumpărătorii ar fi trebuit să aibă un dubiu cu privire

la calitatea celui care le-a transmis proprietatea, ceea ce, din punct de vedere

juridic, este de natură să înlăture prezumția de bună credință.

Pe baza celor expuse anterior s-a reținut

și că nu prezintă relevanță dacă reclamanții aveau sau nu dreptul să obțină restituirea

în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, esențial fiind că până la

data clarificării acestui aspect pârâții nu aveau dreptul să cumpere apartamentele

pe care le dețineau în baza contractelor de închiriere.

Subsecvent, instanța de control judiciar

a avut în vedere că acțiunea în revendicare este potrivit definiției date în literatura

de specialitate, în absența unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul

care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanței să i se stabilească

dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel

care îl stăpânește fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice,

în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni

se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se

mai multe reguli, printre care și aceea că în situația în care titlurile emană de

la autori diferiți să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile.

Aceasta soluție, care corespunde în cea mai mare măsură principiului de drept conform

căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține, asigurând astfel

respectarea efectiva a dreptului de proprietate asupra bunului în discuție, trebuie

aplicată ori de câte ori este posibil, pentru a identifica, momentul la care apar

pentru prima oară două titluri de proprietate asupra aceluiași bun.

Ca atare, reținându-se nevalabilitatea

titlului statului reprezentat de decizia de preluare fără plată a imobilului în

temeiul Decretului nr. 223/1974 și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a concluzionat că dreptul de proprietate asupra

imobilului se află în patrimoniul reclamanților, el netrecând în cel al statului

și nici în cel al pârâților persoane fizice.

În

cazul imobilelor naționalizate există într-adevăr, se arată,

dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează

nu numai soarta juridică a titlurilor de proprietate ale pârâților, respectiv contractele

de vânzare-cumpărare încheiate cu statul, aspecte analizate anterior din perspectiva

art. 46 alin. (2), ci și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite

controlul asupra deciziilor luate.

Cu toate acestea, în ipoteza în care procedura

soluționării notificării pe care persoana îndreptățită o adresează deținătorului

imobilului ar fi temporizată, cum este situația înstrăinării acestuia către un terț,

dreptul la un proces echitabil recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și de art. 21 alin. (3) din Constituție, ale cărui exigențe includ garanția

judecării cauzei într-un termen rezonabil, deschide celui vătămat accesul direct

la jurisdicția civilă, pentru a obține restituirea în natură ca o consecință a constatării

nulității contractului de vânzare astfel cum prevăd dispozițiile materiale ale legii,

în acest caz urmând a fi obligat la restituire sau predare potrivit regulii de drept

comun deținătorul efectiv al imobilului, care este cumpărătorul al cărui titlu a

fost desființat.

Astfel, reținând că reclamanții au formulat

în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea trimisă prin Biroul Executorului Judecătorești

P.V. din 09 august 2001, care nu a fost soluționată până în prezent și având în

vedere decizia în interesul legii tir. XX din 19 martie 2007 prin care Înalta

Curte de Casație și Justiție a stabilit că „Instanța de judecată este competentă

să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției

de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate", curtea de apel a reținut că

prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii admițând și cel de-al treilea

capăt de cerere.

Întrucât, pe de o parte, reclamanții au

urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, au solicitat

și obținut constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare în temeiul

art. 46 alin. (2) din același act normativ, s-a constatat că tocmai dispozițiile

de drept material cuprinse în art. 1 din Legea nr. 10/2001 impun restituirea în

natură a imobilului, astfel că aceasta soluție nu contravine deciziei în interesul

legii nr. XXXIII din 9 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție

a statuat că: „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale".

Împotriva deciziei dată în apel au declarat

recurs, în termen legal, atât reclamanții I.I. și I.V. cât și pârâtul R.N..

În

recursul lor, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din

C. proc. civ., reclamanții critică decizia pronunțată în soluționarea apelurilor,

după cum urmează:

- soluția instanței de apel vizând capătul

de cerere având ca obiect revendicarea terenului în suprafață de 205 m.p. aferent

construcției, este greșită, în condițiile în care din interpretarea corectă a clauzelor

contractului de vânzare-cumpărare rezultă fără echivoc că vânzătorii au înțeles

să transmită întregul imobil, teren și construcție, trecerea terenului în proprietatea

statului fiind pur formală, fără niciun fel de relevanță pentru părțile contractului

care, î

n

realitate, au tranzacționat cu privire

la nemișcător, în ansamblul său.

- în situația în care construcția nu ar

fi fost preluată de stat și ar fi rămas în proprietatea reclamanților, aceștia ar

fi avut în prezent în patrimoniul lor, dreptul de proprietate asupra terenului aferent

construcției, acest drept fiind dobândit ope legis conform cu art. 36 alin. (3)

din Legea nr. 18/1991 care reglementează situația particulară a terenurilor ce trec

prin efectul legii în proprietatea titularilor dreptului de proprietate asupra construcțiilor.

Ca atare, se arată, instanța a interpretat

și aplicat greșit acest text de lege care, în alin. (3), nu face vorbire de necesitatea

formulării vreunei cereri în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra

terenului preluat în temeiul art. 30 al Legii nr. 58/1974.

Mai mult, în alin. (4) al aceluiași articol,

se face trimitere la art. 23 din lege care, reglementează tocmai situația particulară

a terenurilor proprietate privată a cooperatorilor care, potrivit legii „sunt și

rămân" în proprietatea privată a acestora.

Se recunoaște așadar în patrimoniul acestor

persoane, dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente caselor de locuit,

fără a fi necesară formularea vreunei cereri, în acest sens.

- actul administrativ la care face referire

instanța de apel, nu are efect constitutiv de drept, fiind menit doar să consfințească

o situație preexistentă emiterii lui, respectiv existența în patrimoniul proprietarului

construcției a dreptului de proprietate asupra terenului aferent acesteia.

Invocând temeiurile prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 din C. proc. civ., pârâtul R.N., critică decizia din apel, după cum

urmează:

- dispozițiile art. 249 C. proc. civ.,

privind efectul întreruptiv al cursului perimării cererii de chemare în judecată,

au fost incorect aplicate. La fel, greșit aplicate au fost și prevederile art. 248

raportat la art. 155

1

C. proc. civ., dispoziții legale cu caracter imperativ.

În

speță, judecarea cauzei a fost suspendată prin încheierea

din 27 ianuarie 2009, pentru neîndeplinirea de către reclamanți a obligației de

precizare a acțiunii, stabilită în sarcina acestora, la 18 noiembrie 2008.

Or, cererea acestora de repunere a cauzei

pe rol, formulată la 25 ianuarie 2010, a fost greșit interpretată ca fiind făcută

în vederea reluării judecății, atâta vreme cât reclamanții nu s-au conformat dispozițiilor

luate de instanță, a căror neîndeplinire a cauzat, suspendarea cauzei,

Ca atare, numai o cerere însoțită de dovada

îndeplinirii acestor obligații ar fi satisfăcut condiția legală a actului de procedură

apt să întrerupă cursul perimării.

- au fost încălcate dispozițiile art. 129

alin. (6) C. proc. civ., iar instanța de apel a păstrat sentința care soluționează

printr-un dispozitiv echivoc, cereri inexistente.

Astfel, principiile procedurale aplicabile

soluționării cererii subsidiare, în cazul concursului de capete de cerere formulate

prin aceeași acțiune, au fost incorect aplicate, prin denaturarea mersului procedurii

și prin ignorarea deliberată a aplicării corecte a Legii nr. 10/2001, în condițiile

în care cererea principală a cuprins și cereri formulate potrivit dreptului comun.

S-a ajuns astfel, la contradicții între

dispozitivul sentinței și cel al deciziei recurate, în condițiile în care prin ultima

precizare a acțiunii, formulată la 6 aprilie 2010, reclamanții au arătat expres

că numai în subsidiar mențin capătul de cerere privind acțiunea în revendicare prin

comparare de titluri, ceea ce exclude posibilitatea examinării cererii de chemare

în judecată, prin prisma dreptului comun.

Or, rezolvarea cererii de chemare în judecată

prin analiza unei cereri subsidiare, în condițiile în care cererea principală a

fost examinată și admisă, încalcă reguli procesuale elementare.

- a fost „denaturat" evident sensul

apelului motivat depus de recurentul-pârât, prin raportarea raționamentului instanței

de control judiciar la o pretinsă „renunțare la acțiunea în revendicare" pe

care apelul acestuia nu a pretins-o, ignorându-se dispoziția procedurală conform

căreia, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

- ambele instanțe au ignorat deliberat

existența Legii nr. 10/2001 și au procedat la analiza cererii în ansamblu, exclusiv

raportat la dispozițiile dreptului comun, făcând „inutilă" examinarea apărărilor

pârâților, sub aspectul particularității încheierii actului de vânzare-cumpărare

în condițiile Legii nr. 10/2001, ori eficiența bunei-credințe în soluționarea actului

atacat, prin mecanisme legale, introduse prin Legea nr. 10/2001.

- cererea vizând declararea nulității contractului

de vânzare-cumpărare, încheiat de recurentul-pârât în condițiile Legii nr. 112/1995,

este o cerere principală, de sine stătătoare, cu o reglementare specială expresă,

prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001 care exclude examinarea cererii formulate

pe calea dreptului comun, privind revendicarea imobilului.

- au fost greșit aplicate principiile care

cârmuiesc aplicarea legii civile în timp și cele care stabilesc ca cererile privitoare

la bunuri din domeniul de referință al Legii nr. 10/2001, să fie totdeauna soluționate

cu aplicarea prioritară a acestui act normativ, Întrucât dispozițiile din dreptul

comun sunt excluse de legea specială.

Or, prin decizia atacată, s-a procedat

la soluționarea în fond a capătului de cerere vizând revendicarea,tratat ca fiind

accesoriu primului capăt de cerere.

S-au încălcat astfel, dispozițiile deciziei

nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a decis că

prevederile legii speciale, suprimă practic posibilitatea recurgerii la dreptul

comun, întrucât Legea nr. 10/2001, subordonează sistemul reparator controlului judecătoresc,

prin norme de procedură cu caracter special.

- soluționarea cererilor întemeiate pe

dispozițiile art. 45 al Legii nr. 10/2001, exclude aplicarea deciziei nr. XX din

19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât nesoluționarea până

în prezent a notificării, se datorează aplicării prevederilor art. 47 al aceluiași

act normativ, conform căruia soluționarea notificării este suspendată, până la pronunțarea

unei hotărâri irevocabile, asupra cererii formulată în temeiul art. 45 și 46 din

lege.

- contractul de vânzare-cumpărare din 1998,

având ca obiect construcția pe care soții R. au deținut-o în calitate de chiriași,

a fost încheiat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Cât privește înscrisul depus în copie la

dosar, vizând o pretinsă cerere de restituire a imobilului formulată în baza Legii

nr. 112/1995, nu s-a făcut dovada că o astfel de cerere ar fi fost efectiv primită

și înregistrată la Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.

Mai mult, din adeverința din 25 septembrie

2002 emisă de instituția abilitată în vânzarea locuințelor fostă proprietate de

Stat SC R.V. SA - rezultă că nu s-a înregistrat nicio cerere de către fostul proprietar

al nemișcătorului, formulată în baza Legii nr. 112/1995.

- buna-credință a pârâților, întrunește

condițiile erorii comune și invincibile, creată prin verificări efectuate de mandatarul

vânzător, care a contestat și comunicat că nu există în curs de desfășurare proceduri

judiciare vizând revendicarea de drept comun a imobilului.

Ca atare, în mod greșit ambele instanțe

au reținut că atât vânzătorul cât și cumpărătorii, „au urmărit o cauză falsă, imorală

și nelegitimă" care, potrivit art. 966-968 C. civ., atrage nulitatea convenției,

concluzia fiind lipsită de orice suport probatoriu.

- chiar dacă s-ar accepta examinarea cererii

formulată în subsidiar de către reclamanți, vizând revendicarea imobilului, cu ignorarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, tot nu se poate ajunge la concluzia că pârâții

subdobânditori în temeiul legii speciale, sunt ținuți să suporte ponderea responsabilității

statului pentru preluarea abuzivă a imobilului, în condițiile în care reclamanții

nu au dovedit că la data înstrăinării, aveau un „bun", în înțelesul art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Recursul declarat în cauză de reclamanții

I.I. și I.V., se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor

ce succed.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

din 2 septembrie 1983, reclamanții au cumpărat de la vânzătorii G.G. și G.E., locuința

situată în București, sector 1, compusă din parter și etaj (4 camere și anexe),

ulterior preluată în proprietatea statului prin decizia din 14 mai 1985, în baza

Decretului nr. 223/1974, urmare plecării din țară a celor în cauză (Dosar nr. 5680/2002

al Tribunalul București, secția a IV-a civilă).

Din chiar cuprinsul actului de vânzare-cumpărare

mai sus arătat, rezultă că terenul în suprafață de 205 m.p., aferent locuinței înstrăinate,

a fost trecut în proprietatea statului, conform dispozițiilor art. 30 alin. (2)

al Legii nr. 58/1974.

Ca atare, chiar dacă de facto, înțelegerea

părților privea și terenul aferent construcției, dobânditorilor acesteia nu li s-a

transmis niciodată dreptul de proprietate asupra terenului, care potrivit dispozițiilor

arătate mai sus, era preluat direct din proprietatea vânzătorului.

Or, indiferent de calificarea ce urma a

fi dată de instanțe acțiunii reclamanților (indiscutabil dificilă, urmare numeroaselor

precizări și reprecizări ale acțiunii formulată la 8 august 2002), și de aprecierea

asupra soluționării acesteia prin prisma dispozițiilor legii speciale sau a dreptului

comun - aspect ce va fi analizat în detaliu, în cele ce urmează - pentru a putea

ridica pretenții asupra terenului aferent locuinței ce a făcut obiect al înstrăinării

din anul 1983, reclamanții trebuiau să facă dovada că dețineau nemișcătorul în proprietate,

la data preluării lui de către stat.

Or, actele cauzei atestă fără echivoc că

terenul aferent construcției, în suprafață de 205 m.p. a urmat regimul art. 30 al

Legii nr. 58/1974, aspect consemnat în contractul de vânzare-cumpărare, contract

prin care recurenții-reclamanți au dobândit dreptul de proprietate numai asupra

construcției, iar terenul a fost preluat din patrimoniul foștilor proprietari G.G.

și G.E..

Într-o asemenea situație, chiar în ipoteza

anulării actului de preluare, dreptul de proprietate asupra terenului ar fi putut

fi redobândit doar de către vânzători, din patrimoniul cărora a fost preluat bunul,

și nu de către reclamanți.

Cât privește art. 36 al Legii nr. 18/1991,

la care recurenții fac trimitere, textul vizează trecerea în proprietatea actualilor

titulari ai dreptului de folosință asupra terenului, proprietari ai locuințelor

la data intrării în vigoare a legii, a terenului aferent acesteia, care operează

nu ope legis ci prin ordin al prefectului, la propunerea primăriilor, făcută în

urma verificării situației juridice a terenurilor.

Ca atare, chiar ignorându-se faptul că

reclamanții au pierdut proprietatea asupra construcției, încă din anul 1985 - data

preluării - argumentația instanței de control judiciar legată de necesitatea emiterii

unui act administrativ individual de către prefect, pentru ca titularii dreptului

de folosință asupra terenului aferent locuinței, să dobândească dreptul de proprietate

asupra acestuia, este corectă.

În

contextul arătat, sunt lipsite de relevanță trimiterile ce

se fac la art. 23 al Legii nr. 18/1991, ce reglementează situația particulară a

terenurilor proprietate privată a cooperatorilor care, potrivit textului, sunt și

rămân în proprietatea privată a acestora.

Nu în ultimul rând, se constată că în lipsa

identității dintre obiectul material al dreptului invocat de reclamanți, în temeiul

titlului lor de proprietate - contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1983

- și obiectul cererii de chemare în judecată, conform ultimei precizări, din 6

aprilie 2010, reclamanții nu pot ridica pretenții în legătură cu terenul în suprafață

de 205 m.p., într-o cerere de revendicare formulată pe calea dreptului comun.

Cât privește recursul pârâtului R.N., formulat

împotriva aceleiași decizii, acesta se privește ca fondat, urmând a fi admis în

limitele și pentru considerentele ce succed.

Se impune pentru început precizarea că,

nu poate fi primită critica vizând aplicarea greșită de către instanță a dispozițiilor

art. 248 și 249 C. proc. civ., în sensul că cererea formulată de reclamanți la 25

ianuarie 2010, prin care solicitau repunerea cauzei pe rol, nu ar fi fost de natură

să întrerupă cursul perimării atâta vreme cât cei în cauză nu s-au conformat dispozițiilor

luate de instanță și nu și-au îndeplinit obligația de precizare a acțiunii.

Astfel, perimarea este privită atât în

doctrina procesuală cât și în practica instanțelor, ca o sancțiune ce se răsfrânge

asupra întregii activități judiciare, determinată tocmai de lipsa de stăruință a

părților pentru soluționarea litigiului.

Este îndeobște recunoscut, caracterul mixt

al acesteia, atât de sancțiune cât și de prezumție tacită de desistare de la judecată,

dedusă din „tăcerea" părților și neîndeplinirea niciunui act de procedură.

Din interpretarea literală a prevederilor

art. 248 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate,

rezultă că rămânerea cauzei în nelucrare și culpa părții în neîndeplinirea vreunui

act procedural, sunt elementele definitorii ale instituției perimării, privită ca

sancțiune ce se raportează la întreaga activitate procesuală.

Ca atare, ceea ce sancționează legiuitorul,

este neglijența, derivată din intenția vădită a părților de abandonare a procesului,

fără a respecta cerințele prescrise de lege pentru renunțarea la judecată.

În

acest context procedural, cererea formulată de reclamanți

la 25 ianuarie 2010, prin care au solicitat repunerea cauzei pe rol -urmată ulterior

de precizarea că până la termenul ce se va fixa își vor îndeplini obligațiile stabilite

în sarcina lor, prin încheierea din 18 noiembrie 2008 - poate, și în mod corect

a fost privită ca un act de procedură având caracter întreruptiv al cursului perimării.

Astfel, în considerarea celor mai sus expuse,

chiar dacă cererea reclamanților de repunere a cauzei pe rol ar fi fost respinsă,

pe considerentul că nu și-au îndeplinit obligațiile de precizare a acțiunii, aceasta

tot și-ar fi păstrat caracterul de act procedural care întrerupe cursul perimării,

față de manifestarea expresă de voință vizând reluarea judecății, menită să înlăture

prezumția de desistare, prezumție ce fundamentează instituția perimării.

Celelalte critici formulate de recurentul-pârât,

vizând modul de soluționare a fondului cauzei, sunt însă corecte, urmând a fi analizate

în cele ce urmează.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6)

C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii

deduse judecății.

Textul este o exprimare a principiului

disponibilității, în respectarea căruia judecătorul nu poate soluționa un litigiu

decât pe baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării.

Atât doctrina cât și practica judiciară

au statuat însă că, în dreptul modern, principiul disponibilității nu poate avea

un caracter absolut, fiind de necontestat că, în stabilirea corectă a cadrului procesual,

inițiativa părților trebuie armonizată cu rolul activ al judecătorului, disponibilitatea

procesuală realizându-se sub controlul instanței judecătorești.

În

speță, rolul activ al judecătorului în stabilirea corectă

a cadrului procesual, era cu atât mai necesar cu cât reclamanții, deși și-au întemeiat

inițial demersul judiciar pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitând - în termenul

prevăzut de lege și în acord cu prevederile art. 45 al acestui act normativ - să

se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat

din 26 noiembrie 1998, ulterior, prin numeroase precizări și reprecizări ale acțiunii,

au investit instanța și cu soluționarea unor cereri fondate pe dreptul comun.

Este important de subliniat însă că printr-o

ultimă precizare a acțiunii, din 6 aprilie 2010 (a se vedea Dosar nr. 5934/3/2007

al Tribunalului București, secția a V-a civilă) reclamanții au învederat că înțeleg

să investească instanța cu soluționarea cererilor vizând constatarea nulității titlului

statului cu privire la imobilul situat în București, sector 1, pentru nerespectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data preluării și respectiv constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1998, având ca obiect acest imobil,

încheiat între SC R.V. SA și soții R.N. și R.E..

În

cuprinsul aceleiași precizări, reclamanții au arătat că, își

mențin în subsidiar capătul de cerere, întemeiat pe dispozițiile art. 480 C.

civ., vizând revendicarea imobilului, prin compararea de titluri.

Or, ignorând elemente definitorii în stabilirea

cadrului procesual cum sunt, ultima precizare a acțiunii - ce lămurește poziția

procesuală a reclamanților - cadrul normativ sub imperiul căruia s-a inițiat demersul

judiciar, precum și dezlegarea dată de instanța supremă chestiunii vizând concursul

dintre legea specială și dreptul comun, dezlegare obligatorie, potrivit dispozițiilor

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., ambele instanțe, au procedat la analiza

cererilor prin prisma dispozițiilor dreptului comun, făcând inutilă, așa cum corect

subliniază recurentul, examinarea apărărilor pârâților sub aspectul particularității

încheierii actului de vânzare-cumpărare ori eficienței bunei-credințe în salvgardarea

actului atacat, prin mecanismele introduse de legea specială.

Ca atare, cererea vizând declararea nulității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de recurentul-pârât în condițiile Legii

nr. 112/1995, trebuie privită ca o cerere principală, de sine stătătoare, cu o reglementare

specială expresă, prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001, care exclude examinarea

capătului de cerere, formulat de altfel, în subsidiar, privind revendicarea imobilului

prin comparare de titluri.

În

consecință, așa cum s-a arătat, cadrul procesual nu poate

fi circumscris decât dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, demersul judiciar

al reclamanților neputând fi soluționat decât în limitele acestei reglementări.

În

acest sens, urmează a se face din nou o trimitere la decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008, dată de Înalta Curte în vederea aplicării unitare a legii

- amintită de instanțe, care i-au dat însă o interpretare proprie - potrivit căreia,

legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie

nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, aplicarea unor

dispoziții ale acesteia putând fi înlăturată doar dacă contravin Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

În

interpretarea - din această perspectivă - a dispozițiilor

din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de

acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6§1 din Convenție)

nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura

sa stabilește o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie,

de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).

Tot astfel, prin decizia pilot din 12 octombrie

2010 (cauza Atanasiu și alții împotriva României) instanța europeană a reținut că

respingerea cererii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun,

motivată de necesitatea unei aplicări coerente a legii speciale de reparație, nu

dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță"

garantat de art. 6§1 din Convenție, sub condiția ce procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001, să se prezinte ca o cale de drept efectiv.

În

consecință, distincțiile necesare lămuririi diferitelor situații

juridice născute în timp, în legătură cu această controversată chestiune a imobilelor

preluate abuziv de către Stat, sunt posibile în legislația națională care, conține

soluții diferite în legătură cu soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat

de stat cu fostul chiriaș, ce a acționat în baza unei abilitări legale atunci când

a cumpărat bunul.

Ca atare, cauza de față, în cadrul legal

și procesual mai sus expus, nu poate fi soluționată decât în considerare