ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2817/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 17 ianuarie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 3272/3/2011, reclamanții W.I. (născut W.S.V.) și W.M. (născut W.M.), au chemat în judecată pe pârâții F.D. și F.C., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primarul General și Administrația Fondului Imobiliar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: - obligarea pârâților F.D. și F.C.

să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3 situat în București, sector 3; - obligarea celorlalți pârâți să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele cu nr. 1, 2, 4, 5, 6, 7 și 8, precum și terenul aferent întregii construcții, situate în București, sector 3; - constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. N1028 din 27 ianuarie 1997 încheiat între Administrația Fondului Imobiliar și F.D. și F.C.; - constatarea nevalabilității titlului statului, respectiv a Decretului nr. 92/1950 și a certificatului de naționalizare nr. 19132 din 17 iulie 1950. La data de 22 septembrie 2011, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a depus note de ședință, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale precum și excepția inadmisibilității acțiunii pe capătul de cerere privind revendicarea.

La data de 11 noiembrie 2011, pârâții F.A. și F.C. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a mandatarului reclamanților, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția netimbrării cererii. La data de 18 noiembrie 2011, reclamanții au precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că au solicitat obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primarul General, să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 6 situat la etajul 2, apartamentul nr. 7 situat la etaj 3 și întreg etaj 4 al imobilului, împreună cu cota de teren aferentă acestora. La același termen de judecată, a fost introdus în cauză F.A., în calitate de moștenitor al pârâtului F.D.

Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, excepția inadmisibilității și excepția netimbrării au fost respinse prin încheierea de la data de 16 martie 2012. Prin Sentința civilă nr. 1101 din 18 mai 2012, Tribunalul București, secția V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca nefondată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca nefondată și a respins ca nefondată acțiunea. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat, în ce privește excepția lipsei calității procesuale active, că imobilul situat în București, sector 3, a fost dobândit de L.K. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20521/1932 și transcris sub nr. 11050/1932 de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat.

Prin actul dotal autentificat sub nr. 31139/1938 și transcris sub nr. 476/1938 de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat, L.K. a constituit dotă în favoarea numitei A.C., căsătorită W., jumătate din imobil și anume partea dinspre numărul poștal 31, având 4 apartamente, două cu camere pentru servitori la subsol și două cu camere pentru servitori la mansardă. Conform certificatului de moștenitor din data de 01 octombrie 1998, moștenitorii defunctei W.A. (fostă C.), sunt reclamanții, în calitate de descendenți, cu o cotă de 1/2 fiecare. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, din adresa emisă de către Administrația Fondului Imobiliar sub nr. 789 din 10 mai 2006 rezultă că imobilul este parțial proprietate de stat, spațiile revendicate de reclamanți fiind în patrimoniul statului.

Urmare a decesului numitului F.D., intervenit la data de 06 mai 2005, în cauză a fost introdus în calitate de pârât F.A., moștenitor, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 52 din 02 iunie 2005 emis de B.N.P. D.S.

Pe fondul cauzei, în ce privește acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. N1028 din 27 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat că potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, respectiv 14 august 2002, astfel încât critica reclamanților în sensul că pârâții au dobândit apartamentul de la un neproprietar cu încălcarea dispozițiilor legale nu mai poate face obiect de analiză, câtă vreme aceste critici au fost formulate cu mult peste termenul de 14 august 2002. Asupra cererii în revendicarea apartamentului nr. 3, dobândit de pârâții F.D.

și F.C. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. N1028 din 27 ianuarie 1997, în baza Legii nr. 112/1995, prin comparația titlurilor de proprietate, tribunalul a constatat că în speță nu s-a făcut dovada preluării imobilului în patrimoniul statului în mod abuziv, astfel încât autorii reclamanților pierzând dreptul de proprietate nu mai pot invoca un titlu care să poată face obiect de analiză în temeiul art. 480 C. civ., cu titlu pârâților. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului invocate de reclamanți, pârâții sunt cei care se bucură de credința posedării unui "bun", întrucât dreptul lor de proprietate nu a fost desființat, acțiunea fostului proprietar fiind deci îndreptată împotriva unei persoane care are atributul unui posesor pretins proprietar, iar Convenția nu garantează dreptul de a redobândi un bun.

În speță, titlul pârâților s-a constituit în temeiul legii, lege care a fost respectată la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, câtă vreme reclamanții nu au răsturnat această prezumție absolută de validitate, nu au contestat și nu au desființat acest contract. Reclamanții au susținut că imobilul a trecut în patrimoniul statului prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, însă aceste susțineri sunt contrazise de conținutul adresei emise de către Administrația Fondului Imobiliar sub nr. 789 din 10 mai 2006, din care rezultă că imobilul este parțial proprietate de stat, fără a se cunoaște modalitatea de trecere în patrimoniul statului, astfel că cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului nu a fost apreciată ca fondată.

Din aceleași considerente, cererea reclamanților în revendicarea părții din imobil ce este în patrimoniul statului la momentul formulării acțiunii nu a fost reținută ca fondată, din actele dosarului nerezultând că autorii reclamanților au fost deposedați în mod abuziv, că statul și-a constituit un titlu asupra imobilului în mod abuziv și deci dreptul de proprietate protejat de dispozițiile art. 480 C. civ., potrivit cu care proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura liber și neîngrădit în limitele legii de un bun, nu are incidență în cauza din perspectiva dorită de reclamanți. Împotriva acestei sentințe, la data de 10 iulie 2012 au declarat apel reclamanții.

Prin motivele de apel depuse la 22 noiembrie 2012, apelanții reclamanți au arătat că soluția instanței de fond privind respingerea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. N1028 din 27 ianuarie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între Administrația Fondului Imobiliar, pe de o parte și F.D. și F.C., pe de altă parte, este legală și temeinică în raport de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată. Cât privește soluția instanței de fond privind celelalte capete de cerere ale acțiunii, astfel cum a fost precizată, apelanții reclamanți au învederat că în mod greșit această a reținut că o atare acțiune în revendicare prin metoda comparării titlurilor părților ar fi posibilă doar în ipoteza în care proprietarul neposesor ar face dovada pierderii posesiei prin acțiunea abuzivă a statului de preluare a imobilului.

O atare condiție, pe lângă faptul că nu există în jurisprudență, ar reprezenta o îngrădire semnificativă a dreptului la acțiune al proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar. Rațiunea acțiunii în revendicare o constituie tocmai compararea titlurilor de proprietate ale părților, urmând ca instanța, pe baza tuturor probatoriilor administrate, să stabilească care din ele este mai bine caracterizat și este preferabil. În cadrul probei cu înscrisuri au solicitat ca pârâtul Municipiul București să depună la dosarul cauzei dosarul administrativ constituit ca urmare a notificării ce a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001. Rațiunea acestei solicitări a constituit-o necesitatea de a proba modalitatea de trecere a imobilului în patrimoniul statului, prin efectul Decretului nr. 92/1950 și a Certificatului de naționalizare nr. 19132 din 17 iulie 1959, aspect invocat prin chiar cererea de chemare în judecată.

Susținerile apelanților reclamanți că imobilul a trecut în patrimoniul statului prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 nu sunt în niciun fel contrazise de conținutul adresei nr. 789 din 10 mai 2006 emise de intimata pârâtă Administrația Fondului Imobiliar. Din conținutul acestei adrese rezultă că Administrația Fondului Imobiliar nu cunoaște modalitatea de preluare a imobilului de către stat și nu că acest imobil nu a făcut obiectul de aplicare a Decretului nr. 92/1950. De asemenea, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește titlul pârâților F., că acesta s-a constituit în temeiul legii, adică Legea nr. 112/1995, care ar fi fost respectată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, însă apelanții reclamanți, au solicitat, în termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995, restituirea imobilului situat în str. Călărași nr. 33, cerere ce nu a fost niciodată soluționată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele C. proc. civ. La data de 17 ianuarie 2013, intimații pârâți F.A. și F.C. au depus întâmpinare prin care au arătat că reclamanții și-au precizat cadrul procesual pasiv al cererii de chemare în judecată și, totodată, și-au micșorat câtimea obiectului cererii, cu privire la imobilele pe care le revendică. Apartamentul nr. 3, situat în București, sector 3, nu mai face obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, motiv pentru care au înțeles să invoce lipsa calității lor procesuale pasive.

Cu privire la timbraj, dacă se va trece peste excepția anterior invocată, intimații au solicită să se observe faptul că cel puțin cererea privind revendicarea imobilului lor (pe care l-au dobândit prin contract de vânzare cumpărare și care nu a fost preluat de stat sau de o altă persoană juridică în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989) nu beneficiază de prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. Referitor la calitatea de reprezentant, intimații pârâți au arătat că delegația din dosarul de apel nu poartă semnăturile apelanților reclamanți și nici nu cuprinde vreo mențiune cu privire la semnarea motivelor de apel de către apărător. Cu privire la calitatea procesuală activă a apelanților reclamanți, au arătat că nu s-a făcut dovada faptului că apelanții reclamanți sunt moștenitorii lui L.K.

și ai lui A.K. Pe fondul cauzei, au solicitat să se observe că au dobândit imobilul în temeiul unui titlu valabil, fiind cumpărători de bună credință; că din analiza întregului Decret nr. 92/1950 se poate concluziona că acesta nu cuprinde nicio mențiune sau indicație că atât apartamentul lor, dar și întregul imobil din București, sector 3, ar fi trecut în proprietatea Statului, precum și că apelanții reclamanți nu au făcut dovada preluării imobilului intimaților în mod abuziv de către Stat. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele C. proc. civ., Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001. Prin Încheierea din 12 septembrie 2013, Curtea a respins excepția de netimbrare și excepția lipsei calității de reprezentant, pentru considerentele expuse la acel moment procesual.

În dovedirea susținerilor lor, apelanții reclamanți au depus certificat de deces emis de Statul Israel. În dovedirea susținerilor lor, intimații pârâți F.A. și F.C. au depus la dosar, în fotocopie, următoarele înscrisuri: Adresa nr. 11566 din 15 noiembrie 2011 emisă de Municipiul București - Sectorul 3 al Municipiului București - Direcția de Impozite și Taxe Locale, Contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1068 din 07 septembrie 2011 de notar public N.A.N., Contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11960 din 19 septembrie 1990 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 3 București. Au fost întocmite rapoarte de expertiză specialitatea topografie, de expert A.O. și specialitatea construcții, de expert N.H.

La termenul din 20 iunie 2013, la solicitarea instanței de lămurire a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, în care s-a făcut referire atât la dreptul comun în materia revendicării (art. 480 C. civ.), cât și la prevederile Legii nr. 10/2001, reclamanții au depus o precizare, prin care au arătat că, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București, cererea are caracterul unei contestații împotriva refuzului nejustificat al acestuia de a soluționa notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Având în vedere că solicitarea reclamanților nu reprezintă o cerere nouă în sensul art. 294 alin. (1) C. proc. civ., ea regăsindu-se în cererea inițială, Curtea a respins excepția tardivității invocată de pârâții F.A.

și F.C. la termenul din 12 septembrie 2013, ca nefondată. Sub un alt aspect, Curtea a reținut că potrivit art. 109 C. proc. civ. oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanța competentă. Calitatea procesuală activă presupune deci existența unei identități între persoana reclamantului și cel care pretinde că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății, iar calitatea procesuală pasivă presupune deci existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.

Aplicând această regulă de drept în cazul acțiunii în revendicare, care este, potrivit definiției consacrate de practica judecătorească și de literatura de specialitate în absența unei definiții legale acea acțiune reală prin care proprietarul ce a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar, legitimarea procesuală activă aparține în asemenea situații celui care se pretinde proprietarului bunului respectiv, iar legitimarea procesuală pasivă celui despre care se pretinde că se află în posesia lui. În consecință, instanța de apel a respins și excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive ca nefondate.

Reținând că prin admiterea acțiunii reclamanții ar obține restituirea bunului ai cărui proprietari se pretind, deci ar obține un folos practic, Curtea a constatat că nici excepția lipsei de interes nu poate fi reținută. În fine, instanța de apel a mai reținut că, deși în considerente Tribunalul a reținut în mod corect intervenirea prescripției în privința capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. N108 din 27 ianuarie 1997, în dispozitiv a arătat că a fost respins ca nefondat. Prin Decizia civilă nr. 99 A din 25 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse excepțiile tardivității, lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive a pârâților F.A.

și F.C. și lipsei de interes ca nefondate. A admis apelul formulat de reclamanții W.I. și W.M. împotriva Sentinței civile nr. 1101 din 18 aprilie 2012 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și în consecință: A schimbat în parte sentința apelată în sensul că: a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. N108 din 27 ianuarie 1997, ca prescris; a admis în parte cererea formulată de reclamanți și a dispus restituirea în natură către reclamanți de către Municipiul București prin Primarul General a apartamentelor 6 și 7 și a camerei de serviciu mansardă (6,80 m.p.), astfel cum au fost identificate prin expertiza întocmită de către expert N.H., din construcția situată în București, sector 3 și cota de ¼ din terenul situat la aceeași adresă, în suprafață de 232 m.p., astfel cum a fost identificat de către expert A.O.

și unei cote de ¼ din spațiile comune de construcții. A menținut dispozițiile instanței privind respingerea în rest a acțiunii și a luat act că apelanții reclamanți nu au solicitat cheltuieli de judecată, iar pârâții intimați și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: În mod corect prima instanță a reținut că imobilul situat în București, a fost dobândit de L.K. în baza Actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20531 din 01 august 1932 de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat. Prin actul dotal autentificat sub nr. 31139 din 03 septembrie 1938 de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat, L.K.

a constituit dotă în favoarea fiicei sale A.K., la trecerea în căsătoria cu H.W., jumătate din imobilul sus menționat, având în total 8 apartamente, și anume partea dinspre numărul poștal 31, având 4 apartamente, două cu camere pentru servitori la subsol și două cu camere pentru servitori la mansardă. Ulterior, cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4083 din 11 aprilie 1949 de fostul Tribunal Ilfov, secția civilă comercială, L.K. a vândut soților M. și P.I. apartamentul nr. 1 din dreapta din imobil, împreună cu cameră de serviciu la subsol, o boxă în pivniță și un teren ce cuprinde în mod proporțional o suprafață de 24,20 m.p. Cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 17921 din 30 noiembrie 1948 de fostul Tribunal Ilfov, secția civilă comercială, A.W., născută K., în calitate de vânzătoare, H.W., actualmente A., în calitate de soț dotal uzufructuar și L.K., în calitate de mamă înzestrătoare pentru consimțământ au înstrăinat către N.B.

apartamentul nr. 2 de la parter, împreună cu cameră de serviciu la subsol și boxă, precum și o cotă parte de teren ce se va calcula în raport cu întreaga construcție și cu suprafața totală a terenului. Prin declarația pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor și terenurilor din orașe pe anul 1952, M.R. s-a declarat proprietara apartamentului nr. 3. Prin Decizia nr. 876 din 30 iunie 1977 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv, a fost trecut cu plată în proprietatea statului apartamentul în discuție, proprietatea numitei M.R în baza Actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22616 din 20 aprilie 1945 de fostul Tribunal Ilfov și totodată a fost trecută fără plată în proprietatea statului cota parte indiviză aferentă terenului din terenul construit și neconstruit.

Cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4854 din 08 februarie 1950 de fostul Tribunal Ilfov, A.A., fostă W., născută K., în calitate de vânzătoare, H.A., fost W., în calitate de soț dotal uzufructuar și L. (L.) K., în calitate de mamă înzestrătoare pentru consimțământ au înstrăinat către A.I. apartamentul nr. 4 de la etajul 1, împreună cu cameră de serviciu și boxă la subsol, precum și partea de teren de 1/8 care s-a stabilit că revine apartamentului nr. 4. Cu actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 7916 din 08 iunie 1971 de fostul Tribunal Ilfov, K.L. (zisă K.L.) a înstrăinat către S.V. apartamentul nr. 5, etajul 2, împreună cu cota parte indiviză de teren în suprafață de 30 m.p.

Cu actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 19409 din 17 decembrie 1949 de fostul Tribunal Ilfov, A.A., fostă W., născută K., în calitate de vânzătoare, H.A., fost W., în calitate de soț dotal uzufructuar și L.K. zisă și L.K., în calitate de mamă înzestrătoare pentru consimțământ au înstrăinat către V.I. și N.B.I apartamentul nr. 8 de la etajul 3, împreună cu odaie de serviciu la mansardă și boxă la subsol, precum și cota parte de teren, ce se va calcula în raport cu întreaga construcție și cu suprafața totală a terenului. În concluzie, în urma înstrăinărilor succesive, A.A., fostă W. și L.K. zisă și L.K. au rămas proprietarele apartamentelor nr. 6 și 7 din imobil, precum și a unei cote de 2 x 1/8 din întregul teren, construit și neconstruit (identificat de expert A.O.) și a unui spațiu aflat la mansardă, în suprafață de 6,80 m.p., astfel cum a fost identificat prin expertiza efectuată de către expert N.H.

Potrivit certificatului de naștere nr. 6357 din 10 septembrie 1938, A.K. este fiica lui S.B.K. și a lui L.K. Conform extrasului pentru uz oficial de pe actul de deces privind pe K.L., eliberat de Sectorul 1 - Direcția Publică de Evidență a Persoanelor și Stare Civilă, aceasta a decedat la data de 06 mai 1973. De asemenea, potrivit certificatului de moștenitor emis la data de 01 octombrie 1998 de Tribunalul Regional R.P.T. în dosarul nr. 007700602-41-1, moștenitorii defunctei W.A. sunt reclamanții, în calitate de descendenți, cu câte o cotă de 1/2 fiecare. Din relațiile solicitate la instituțiile abilitate, nu rezultă modalitatea de preluare a apartamentelor nr. 6 și 7 de către stat, existând numai o adresă nr. 19132 emisă de fostul Sfat Popular al Raionului T.V.

trimisă către A.H., căruia, ca răspuns la cererea sa nr. 19132 din 17 iulie 1950 prin care a solicitat un certificat de naționalizare, i s-a solicitat să se prezinte la Secretariat. În drept, Curtea reține, sub un prim aspect, că acțiunea în revendicare a apartamentului nr. 3, formulată în contradictoriu cu pârâții F.A. și F.C., nu poate fi admisă, în condițiile în care autoarele reclamanților l-au înstrăinat unei alte persoane, pierzându-și astfel calitatea de proprietare.

În ce privește contestația formulată împotriva refuzului Municipiului București de a soluționa notificarea formulată de aceștia în temeiul Legii nr. 10/2001, trimisă la data de 23 iulie 2001 prin executor judecătoresc M.D., Curtea are în vedere că, potrivit art. 25 (art. 21 în varianta inițială) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 (art. 22 în varianta inițială), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire. Legea nr. 10/2001, ca lege specială, se completează cu normele generale în materie, una dintre ele fiind dreptul constituțional al persoanei de petiționare, autorităților publice revenindu-le obligația să răspundă în termenele și în condițiile stabilite potrivit legii.

De asemenea, până la expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării și a depunerii actelor considerate doveditoare de către solicitanți, astfel cum în mod firesc prevăd Normele metodologice de aplicare a legii în considerarea principiului disponibilității, pârâtul trebuia să emită o decizie prin care să răspundă solicitării petentului cu privire la măsurile reparatorii. Nedepunerea actelor considerate necesare de către unitatea deținătoare nu o îndreptățește pe aceasta să refuze emiterea unei dispoziții, ci, în absența unei prorogări a termenului ce poate interveni doar în condițiile art. 25.1 și 25.2 din Normele metodologice adoptate prin H.G.

nr. 250/2007, era obligat să răspundă, chiar într-un sens defavorabil reclamanților, deoarece în acest mod solicitanților li se deschide calea accesului la justiție pentru contestarea soluției, în caz contrar cererea lor privind recunoașterea dreptului de proprietate pretins fiind temporizată, cu încălcarea dreptului de soluționare a ei într-un termen rezonabil. Având în vedere această rațiune, posibilitatea reclamanților de a se adresa instanței de judecată în cazul omisiunii autorităților abilitate de a soluționa notificarea a fost recunoscută cu putere obligatorie conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. prin mai multe decizii în interesul legii, în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a referit la situația refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare.

Astfel, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, s-a arătat că: "(...) în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de textul de lege menționat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă.

În această privință, absența răspunderii persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condițiile procedurii speciale". În mod similar, reluând aceeași statuare în drept conform căreia "lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat", instanța supremă a stabilit prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 și că "Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate". Curtea a constatat, conform celor expuse anterior (pct. I) că apelanții reclamanți au făcut dovada, în condițiile art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, că au calitatea de persoane îndreptățite numai cu privire la apartamentele nr. 6 și 7, spațiul de la mansardă și terenul aferent celor două apartamente.

Întrucât cele două apartamente au fost preluate în fapt, intră în categoria celor preluate în mod abuziv în temeiul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, s-a făcut dovada că pârâtul Municipiul București are calitatea de unitate deținătoare pentru aceste părți din imobil, cu adresa nr. 789 din 10 mai 2006 emisă de Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, din care rezultă că cele două apartamente sunt închiriate de această instituție, iar spațiul de la mansardă este liber. Împotriva acestei din urmă decizii a formulat recurs pârâtul Municipiul București prin primarul general invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

în dezvoltarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate: În mod greșit, instanța de apel a reținut incidența în speță a dispozițiilor Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, în sensul că ar exista un refuz nejustificat de a soluționa notificarea reclamantelor, în condițiile în care nu s-a făcut dovada unui asemenea refuz nejustificat. Faptul că în considerentele deciziei atacate se invocă termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 (art. 21 în varianta inițială), precum și în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007, nu a existat un refuz nejustificat de a soluționa notificarea reclamanților (în sensul precizat prin Decizia nr. XX/2007), ci doar o procedură administrativă prevăzute de lege aflată în derulare și care urma să fie finalizată într-un termen rezonabil prin emiterea unei dispoziții motivate în acest sens.

În raport cu cele expuse, recurentul Municipiul București prin primar general a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat în sensul considerentelor ce succed: În temeiul art. 25 (art. 21 în varianta inițială) din Legea nr. 10/2001, reclamanții W.I. și W.M., la data de 23 iulie 2001, prin executor judecătoresc M.D., au notificat Municipiul București prin primar general pentru restituirea imobilelor în litigiu, dovadă în acest sens fiind notificarea aflată în dosarul de fond.

Potrivit dispozițiilor art. 23 (art. 22 în varianta inițială), unitatea deținătoare notificată avea obligația de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz, de la depunerea actelor doveditoare. Termenul pentru îndeplinirea acestei obligații se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare notificată, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptățite în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația este insuficientă pentru fundamentarea deciziei. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că documentația este incompletă pentru emiterea deciziei de restituire.

Tăcerea entității deținătoare de a soluționa notificarea formulată nu poate împiedica însă accesul la justiție al titularilor dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituție, art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Criticile sunt nefondate și pentru că prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Având în vedere intervalul de timp trecut de la data formulării notificării, 23 iulie 2001, fără ca aceasta să fie soluționată, refuzul nu poate fi considerat decât nejustificat. Față de cele reținute, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de Municipiul București prin primar general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva Deciziei nr. 99 A din 25 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 octombrie 2014. Procesat de GGC - AM