ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2817/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2817/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17

ianuarie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr.

3272/3/2011, reclamanții W.I. (născut W.S.V.) și W.M. (născut W.M.), au chemat

în judecată pe pârâții F.D. și F.C., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, Municipiul București, prin Primarul General și Administrația Fondului

Imobiliar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- obligarea pârâților

F.D. și F.C. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 3 situat în București, sector 3;

- obligarea

celorlalți pârâți să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentele cu nr. 1, 2, 4, 5, 6, 7 și 8, precum și terenul aferent întregii

construcții, situate în București, sector 3;

- constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. N1028 din 27

ianuarie 1997 încheiat între Administrația Fondului Imobiliar și F.D. și F.C.;

- constatarea

nevalabilității titlului statului, respectiv a Decretului nr. 92/1950 și a

certificatului de naționalizare nr. 19132 din 17 iulie 1950.

La data de 22

septembrie 2011, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a depus note de ședință,

prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale precum și

excepția inadmisibilității acțiunii pe capătul de cerere privind revendicarea.

La data de 11

noiembrie 2011, pârâții F.A. și F.C. au formulat întâmpinare, prin care au

invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a mandatarului

reclamanților, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și

excepția netimbrării cererii.

La data de 18

noiembrie 2011, reclamanții au precizat cererea de chemare în judecată, în

sensul că au solicitat obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primarul General, să le lase

în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 6 situat la etajul 2,

apartamentul nr. 7 situat la etaj 3 și întreg etaj 4 al imobilului, împreună cu

cota de teren aferentă acestora.

La același termen de

judecată, a fost introdus în cauză F.A., în calitate de moștenitor al pârâtului

F.D.

Excepția lipsei

dovezii calității de reprezentant, excepția inadmisibilității și excepția

netimbrării au fost respinse prin încheierea de la data de 16 martie 2012.

Prin Sentința civilă

nr. 1101 din 18 mai 2012, Tribunalul București, secția V-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale active, ca nefondată, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive, ca nefondată și a respins ca nefondată

acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat, în ce privește excepția lipsei calității

procesuale active, că imobilul situat în București, sector 3, a fost dobândit

de L.K. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

20521/1932 și transcris sub nr. 11050/1932 de fostul Tribunal Ilfov - Secția

Notariat.

Prin actul dotal

autentificat sub nr. 31139/1938 și transcris sub nr. 476/1938 de fostul

Tribunal Ilfov - Secția Notariat, L.K. a constituit dotă în favoarea numitei

A.C., căsătorită W., jumătate din imobil și anume partea dinspre numărul poștal

31, având 4 apartamente, două cu camere pentru servitori la subsol și două cu

camere pentru servitori la mansardă.

Conform

certificatului de moștenitor din data de 01 octombrie 1998, moștenitorii

defunctei W.A. (fostă C.), sunt reclamanții, în calitate de descendenți, cu o

cotă de 1/2 fiecare.

În ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă, din adresa emisă de către Administrația Fondului

Imobiliar sub nr. 789 din 10 mai 2006 rezultă că imobilul este parțial

proprietate de stat, spațiile revendicate de reclamanți fiind în patrimoniul

statului.

Urmare a decesului

numitului F.D., intervenit la data de 06 mai 2005, în cauză a fost introdus în

calitate de pârât F.A., moștenitor, așa cum rezultă din certificatul de

moștenitor nr. 52 din 02 iunie 2005 emis de B.N.P. D.S.

Pe fondul cauzei, în

ce privește acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

nr. N1028 din 27 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul

a constatat că potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de

nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării

în vigoare a legii, respectiv 14 august 2002, astfel încât critica reclamanților

în sensul că pârâții au dobândit apartamentul de la un neproprietar cu

încălcarea dispozițiilor legale nu mai poate face obiect de analiză, câtă vreme

aceste critici au fost formulate cu mult peste termenul de 14 august 2002.

Asupra cererii în revendicarea

apartamentului nr. 3, dobândit de pârâții F.D. și F.C. prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. N1028 din 27 ianuarie 1997, în baza Legii nr. 112/1995,

prin comparația titlurilor de proprietate, tribunalul a constatat că în speță

nu s-a făcut dovada preluării imobilului în patrimoniul statului în mod abuziv,

astfel încât autorii reclamanților pierzând dreptul de proprietate nu mai pot

invoca un titlu care să poată face obiect de analiză în temeiul art. 480 C.

civ., cu titlu pârâților.

Potrivit dispozițiilor

art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului invocate

de reclamanți, pârâții sunt cei care se bucură de credința posedării unui

"bun", întrucât dreptul lor de proprietate nu a fost desființat,

acțiunea fostului proprietar fiind deci îndreptată împotriva unei persoane care

are atributul unui posesor pretins proprietar, iar Convenția nu garantează

dreptul de a redobândi un bun.

În speță, titlul

pârâților s-a constituit în temeiul legii, lege care a fost respectată la

momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, câtă vreme reclamanții

nu au răsturnat această prezumție absolută de validitate, nu au contestat și nu

au desființat acest contract.

Reclamanții au

susținut că imobilul a trecut în patrimoniul statului prin aplicarea Decretului

nr. 92/1950, însă aceste susțineri sunt contrazise de conținutul adresei emise

de către Administrația Fondului Imobiliar sub nr. 789 din 10 mai 2006, din care

rezultă că imobilul este parțial proprietate de stat, fără a se cunoaște modalitatea

de trecere în patrimoniul statului, astfel că cererea privind constatarea

nevalabilității titlului statului nu a fost apreciată ca fondată.

Din aceleași

considerente, cererea reclamanților în revendicarea părții din imobil ce este

în patrimoniul statului la momentul formulării acțiunii nu a fost reținută ca

fondată, din actele dosarului nerezultând că autorii reclamanților au fost

deposedați în mod abuziv, că statul și-a constituit un titlu asupra imobilului

în mod abuziv și deci dreptul de proprietate protejat de dispozițiile art. 480

C. civ., potrivit cu care proprietatea este dreptul ce are cineva de a se

bucura liber și neîngrădit în limitele legii de un bun, nu are incidență în

cauza din perspectiva dorită de reclamanți.

Împotriva acestei

sentințe, la data de 10 iulie 2012 au declarat apel reclamanții.

Prin motivele de apel

depuse la 22 noiembrie 2012, apelanții reclamanți au arătat că soluția

instanței de fond privind respingerea capătului de cerere având ca obiect

constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. N1028

din 27 ianuarie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între

Administrația Fondului Imobiliar, pe de o parte și F.D. și F.C., pe de altă

parte, este legală și temeinică în raport de dispozițiile art. 45 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, modificată.

Cât privește soluția

instanței de fond privind celelalte capete de cerere ale acțiunii, astfel cum a

fost precizată, apelanții reclamanți au învederat că în mod greșit această a

reținut că o atare acțiune în revendicare prin metoda comparării titlurilor

părților ar fi posibilă doar în ipoteza în care proprietarul neposesor ar face

dovada pierderii posesiei prin acțiunea abuzivă a statului de preluare a

imobilului. O atare condiție, pe lângă faptul că nu există în jurisprudență, ar

reprezenta o îngrădire semnificativă a dreptului la acțiune al proprietarului

neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar. Rațiunea acțiunii în

revendicare o constituie tocmai compararea titlurilor de proprietate ale părților,

urmând ca instanța, pe baza tuturor probatoriilor administrate, să stabilească

care din ele este mai bine caracterizat și este preferabil.

În cadrul probei cu

înscrisuri au solicitat ca pârâtul Municipiul București să depună la dosarul

cauzei dosarul administrativ constituit ca urmare a notificării ce a formulat

în temeiul Legii nr. 10/2001. Rațiunea acestei solicitări a constituit-o

necesitatea de a proba modalitatea de trecere a imobilului în patrimoniul

statului, prin efectul Decretului nr. 92/1950 și a Certificatului de

naționalizare nr. 19132 din 17 iulie 1959, aspect invocat prin chiar cererea de

chemare în judecată.

Susținerile

apelanților reclamanți că imobilul a trecut în patrimoniul statului prin

aplicarea Decretului nr. 92/1950 nu sunt în niciun fel contrazise de conținutul

adresei nr. 789 din 10 mai 2006 emise de intimata pârâtă Administrația Fondului

Imobiliar. Din conținutul acestei adrese rezultă că Administrația Fondului

Imobiliar nu cunoaște modalitatea de preluare a imobilului de către stat și nu

că acest imobil nu a făcut obiectul de aplicare a Decretului nr. 92/1950.

De asemenea, instanța

de fond a reținut, în ceea ce privește titlul pârâților F., că acesta s-a

constituit în temeiul legii, adică Legea nr. 112/1995, care ar fi fost respectată

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, însă apelanții

reclamanți, au solicitat, în termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995,

restituirea imobilului situat în str. Călărași nr. 33, cerere ce nu a fost

niciodată soluționată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 282 și următoarele C. proc. civ.

La data de 17

ianuarie 2013, intimații pârâți F.A. și F.C. au depus întâmpinare prin care au

arătat că reclamanții și-au precizat cadrul procesual pasiv al cererii de

chemare în judecată și, totodată, și-au micșorat câtimea obiectului cererii, cu

privire la imobilele pe care le revendică. Apartamentul nr. 3, situat în

București, sector 3, nu mai face obiectul cererii de chemare în judecată astfel

cum a fost precizată, motiv pentru care au înțeles să invoce lipsa calității

lor procesuale pasive.

Cu privire la

timbraj, dacă se va trece peste excepția anterior invocată, intimații au

solicită să se observe faptul că cel puțin cererea privind revendicarea

imobilului lor (pe care l-au dobândit prin contract de vânzare cumpărare și

care nu a fost preluat de stat sau de o altă persoană juridică în perioada 06

martie 1945 - 22 decembrie 1989) nu beneficiază de prevederile art. 15 lit. r)

din Legea nr. 146/1997.

Referitor la

calitatea de reprezentant, intimații pârâți au arătat că delegația din dosarul

de apel nu poartă semnăturile apelanților reclamanți și nici nu cuprinde vreo

mențiune cu privire la semnarea motivelor de apel de către apărător.

Cu privire la

calitatea procesuală activă a apelanților reclamanți, au arătat că nu s-a făcut

dovada faptului că apelanții reclamanți sunt moștenitorii lui L.K. și ai lui

A.K.

Pe fondul cauzei, au

solicitat să se observe că au dobândit imobilul în temeiul unui titlu valabil,

fiind cumpărători de bună credință; că din analiza întregului Decret nr.

92/1950 se poate concluziona că acesta nu cuprinde nicio mențiune sau indicație

că atât apartamentul lor, dar și întregul imobil din București, sector 3, ar fi

trecut în proprietatea Statului, precum și că apelanții reclamanți nu au făcut

dovada preluării imobilului intimaților în mod abuziv de către Stat.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 282 și următoarele C. proc. civ., Legii nr. 112/1995

și ale Legii nr. 10/2001.

Prin Încheierea din

12 septembrie 2013, Curtea a respins excepția de netimbrare și excepția lipsei

calității de reprezentant, pentru considerentele expuse la acel moment

procesual.

În dovedirea

susținerilor lor, apelanții reclamanți au depus certificat de deces emis de

Statul Israel.

În dovedirea susținerilor

lor, intimații pârâți F.A. și F.C. au depus la dosar, în fotocopie, următoarele

înscrisuri: Adresa nr. 11566 din 15 noiembrie 2011 emisă de Municipiul

București - Sectorul 3 al Municipiului București - Direcția de Impozite și Taxe

Locale, Contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1068 din 07

septembrie 2011 de notar public N.A.N., Contract de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 11960 din 19 septembrie 1990 de fostul Notariat de Stat al

Sectorului 3 București.

Au fost întocmite

rapoarte de expertiză specialitatea topografie, de expert A.O. și specialitatea

construcții, de expert N.H.

La termenul din 20

iunie 2013, la solicitarea instanței de lămurire a temeiului juridic al cererii

de chemare în judecată, în care s-a făcut referire atât la dreptul comun în

materia revendicării (art. 480 C. civ.), cât și la prevederile Legii nr.

10/2001, reclamanții au depus o precizare, prin care au arătat că, în

contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București, cererea are caracterul

unei contestații împotriva refuzului nejustificat al acestuia de a soluționa

notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că

solicitarea reclamanților nu reprezintă o cerere nouă în sensul art. 294 alin.

(1) C. proc. civ., ea regăsindu-se în cererea inițială, Curtea a respins

excepția tardivității invocată de pârâții F.A. și F.C. la termenul din 12

septembrie 2013, ca nefondată.

Sub un alt aspect,

Curtea a reținut că potrivit art. 109 C. proc. civ. oricine pretinde un drept

împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanța competentă.

Calitatea procesuală activă presupune deci existența unei identități între

persoana reclamantului și cel care pretinde că este titularul dreptului în

raportul juridic dedus judecății, iar calitatea procesuală pasivă presupune

deci existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se

pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.

Aplicând această

regulă de drept în cazul acțiunii în revendicare, care este, potrivit

definiției consacrate de practica judecătorească și de literatura de

specialitate în absența unei definiții legale acea acțiune reală prin care

proprietarul ce a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanței

să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească

posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar, legitimarea

procesuală activă aparține în asemenea situații celui care se pretinde

proprietarului bunului respectiv, iar legitimarea procesuală pasivă celui despre

care se pretinde că se află în posesia lui.

În consecință,

instanța de apel a respins și excepțiile lipsei calității procesuale active și

lipsei calității procesuale pasive ca nefondate.

Reținând că prin

admiterea acțiunii reclamanții ar obține restituirea bunului ai cărui

proprietari se pretind, deci ar obține un folos practic, Curtea a constatat că

nici excepția lipsei de interes nu poate fi reținută.

În fine, instanța de

apel a mai reținut că, deși în considerente Tribunalul a reținut în mod corect

intervenirea prescripției în privința capătului de cerere privind constatarea

nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. N108 din 27 ianuarie

1997, în dispozitiv a arătat că a fost respins ca nefondat.

Prin Decizia civilă

nr. 99 A din 25 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse

excepțiile tardivității, lipsei calității procesuale active, lipsei calității

procesuale pasive a pârâților F.A. și F.C. și lipsei de interes ca nefondate.

A admis apelul

formulat de reclamanții W.I. și W.M. împotriva Sentinței civile nr. 1101 din 18

aprilie 2012 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și în

consecință:

A schimbat în parte

sentința apelată în sensul că: a respins capătul de cerere privind constatarea

nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. N108 din 27 ianuarie

1997, ca prescris; a admis în parte cererea formulată de reclamanți și a dispus

restituirea în natură către reclamanți de către Municipiul București prin

Primarul General a apartamentelor 6 și 7 și a camerei de serviciu mansardă

(6,80 m.p.), astfel cum au fost identificate prin expertiza întocmită de către

expert N.H., din construcția situată în București, sector 3 și cota de ¼

din terenul situat la aceeași adresă, în suprafață de 232 m.p., astfel cum a

fost identificat de către expert A.O. și unei cote de ¼ din spațiile

comune de construcții.

A menținut

dispozițiile instanței privind respingerea în rest a acțiunii și a luat act că

apelanții reclamanți nu au solicitat cheltuieli de judecată, iar pârâții

intimați și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale

separată.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

În mod corect prima

instanță a reținut că imobilul situat în București, a fost dobândit de L.K. în

baza Actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20531 din 01 august 1932

de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat.

Prin actul dotal

autentificat sub nr. 31139 din 03 septembrie 1938 de fostul Tribunal Ilfov -

Secția Notariat, L.K. a constituit dotă în favoarea fiicei sale A.K., la

trecerea în căsătoria cu H.W., jumătate din imobilul sus menționat, având în

total 8 apartamente, și anume partea dinspre numărul poștal 31, având 4

apartamente, două cu camere pentru servitori la subsol și două cu camere pentru

servitori la mansardă.

Ulterior, cu actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4083 din 11 aprilie 1949 de fostul

Tribunal Ilfov, secția civilă comercială, L.K. a vândut soților M. și P.I.

apartamentul nr. 1 din dreapta din imobil, împreună cu cameră de serviciu la

subsol, o boxă în pivniță și un teren ce cuprinde în mod proporțional o

suprafață de 24,20 m.p.

Cu actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 17921 din 30 noiembrie 1948 de fostul

Tribunal Ilfov, secția civilă comercială, A.W., născută K., în calitate de

vânzătoare, H.W., actualmente A., în calitate de soț dotal uzufructuar și L.K.,

în calitate de mamă înzestrătoare pentru consimțământ au înstrăinat către N.B.

apartamentul nr. 2 de la parter, împreună cu cameră de serviciu la subsol și

boxă, precum și o cotă parte de teren ce se va calcula în raport cu întreaga

construcție și cu suprafața totală a terenului.

Prin declarația

pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor și terenurilor din orașe pe

anul 1952, M.R. s-a declarat proprietara apartamentului nr. 3. Prin Decizia nr.

876 din 30 iunie 1977 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului

București - Comitetul Executiv, a fost trecut cu plată în proprietatea statului

apartamentul în discuție, proprietatea numitei M.R în baza Actului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22616 din 20 aprilie 1945 de fostul

Tribunal Ilfov și totodată a fost trecută fără plată în proprietatea statului cota

parte indiviză aferentă terenului din terenul construit și neconstruit.

Cu actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4854 din 08 februarie 1950 de fostul

Tribunal Ilfov, A.A., fostă W., născută K., în calitate de vânzătoare, H.A.,

fost W., în calitate de soț dotal uzufructuar și L. (L.) K., în calitate de

mamă înzestrătoare pentru consimțământ au înstrăinat către A.I. apartamentul

nr. 4 de la etajul 1, împreună cu cameră de serviciu și boxă la subsol, precum

și partea de teren de 1/8 care s-a stabilit că revine apartamentului nr. 4.

Cu actul de vânzare

cumpărare autentificat sub nr. 7916 din 08 iunie 1971 de fostul Tribunal Ilfov,

K.L. (zisă K.L.) a înstrăinat către S.V. apartamentul nr. 5, etajul 2, împreună

cu cota parte indiviză de teren în suprafață de 30 m.p.

Cu actul de vânzare

cumpărare autentificat sub nr. 19409 din 17 decembrie 1949 de fostul Tribunal

Ilfov, A.A., fostă W., născută K., în calitate de vânzătoare, H.A., fost W., în

calitate de soț dotal uzufructuar și L.K. zisă și L.K., în calitate de mamă

înzestrătoare pentru consimțământ au înstrăinat către V.I. și N.B.I

apartamentul nr. 8 de la etajul 3, împreună cu odaie de serviciu la mansardă și

boxă la subsol, precum și cota parte de teren, ce se va calcula în raport cu

întreaga construcție și cu suprafața totală a terenului.

În concluzie, în urma

înstrăinărilor succesive, A.A., fostă W. și L.K. zisă și L.K. au rămas

proprietarele apartamentelor nr. 6 și 7 din imobil, precum și a unei cote de 2

x 1/8 din întregul teren, construit și neconstruit (identificat de expert A.O.)

și a unui spațiu aflat la mansardă, în suprafață de 6,80 m.p., astfel cum a

fost identificat prin expertiza efectuată de către expert N.H.

Potrivit

certificatului de naștere nr. 6357 din 10 septembrie 1938, A.K. este fiica lui

S.B.K. și a lui L.K. Conform extrasului pentru uz oficial de pe actul de deces

privind pe K.L., eliberat de Sectorul 1 - Direcția Publică de Evidență a

Persoanelor și Stare Civilă, aceasta a decedat la data de 06 mai 1973.

De asemenea, potrivit

certificatului de moștenitor emis la data de 01 octombrie 1998 de Tribunalul

Regional R.P.T. în dosarul nr. 007700602-41-1, moștenitorii defunctei W.A. sunt

reclamanții, în calitate de descendenți, cu câte o cotă de 1/2 fiecare.

Din relațiile

solicitate la instituțiile abilitate, nu rezultă modalitatea de preluare a

apartamentelor nr. 6 și 7 de către stat, existând numai o adresă nr. 19132

emisă de fostul Sfat Popular al Raionului T.V. trimisă către A.H., căruia, ca

răspuns la cererea sa nr. 19132 din 17 iulie 1950 prin care a solicitat un

certificat de naționalizare, i s-a solicitat să se prezinte la Secretariat.

În drept, Curtea

reține, sub un prim aspect, că acțiunea în revendicare a apartamentului nr. 3,

formulată în contradictoriu cu pârâții F.A. și F.C., nu poate fi admisă, în

condițiile în care autoarele reclamanților l-au înstrăinat unei alte persoane,

pierzându-și astfel calitatea de proprietare.

În ce privește

contestația formulată împotriva refuzului Municipiului București de a soluționa

notificarea formulată de aceștia în temeiul Legii nr. 10/2001, trimisă la data

de 23 iulie 2001 prin executor judecătoresc M.D., Curtea are în vedere că,

potrivit art. 25 (art. 21 în varianta inițială) din Legea nr. 10/2001, în

termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 (art. 22 în varianta inițială),

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire. Legea nr. 10/2001, ca

lege specială, se completează cu normele generale în materie, una dintre ele

fiind dreptul constituțional al persoanei de petiționare, autorităților publice

revenindu-le obligația să răspundă în termenele și în condițiile stabilite potrivit

legii.

De asemenea, până la

expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării și a

depunerii actelor considerate doveditoare de către solicitanți, astfel cum în

mod firesc prevăd Normele metodologice de aplicare a legii în considerarea

principiului disponibilității, pârâtul trebuia să emită o decizie prin care să

răspundă solicitării petentului cu privire la măsurile reparatorii. Nedepunerea

actelor considerate necesare de către unitatea deținătoare nu o îndreptățește

pe aceasta să refuze emiterea unei dispoziții, ci, în absența unei prorogări a

termenului ce poate interveni doar în condițiile art. 25.1 și 25.2 din Normele

metodologice adoptate prin H.G. nr. 250/2007, era obligat să răspundă, chiar

într-un sens defavorabil reclamanților, deoarece în acest mod solicitanților li

se deschide calea accesului la justiție pentru contestarea soluției, în caz

contrar cererea lor privind recunoașterea dreptului de proprietate pretins

fiind temporizată, cu încălcarea dreptului de soluționare a ei într-un termen

rezonabil.

Având în vedere

această rațiune, posibilitatea reclamanților de a se adresa instanței de

judecată în cazul omisiunii autorităților abilitate de a soluționa notificarea

a fost recunoscută cu putere obligatorie conform art. 3307 alin. (4) C. proc.

civ. prin mai multe decizii în interesul legii, în care Înalta Curte de Casație

și Justiție s-a referit la situația refuzului nejustificat al persoanei

notificate de a răspunde la notificare. Astfel, prin Decizia nr. IX din 20

martie 2006, s-a arătat că: "(...) în condițiile în care Legea nr. 10/2001

nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică

deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de textul de

lege menționat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei

îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv

tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă.

În această privință, absența răspunderii persoanei juridice deținătoare echivalează

cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot

în condițiile procedurii speciale". În mod similar, reluând aceeași

statuare în drept conform căreia "lipsa răspunsului unității deținătoare,

respectiv a entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu

refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne

necenzurat", instanța supremă a stabilit prin Decizia în interesul legii

nr. XX din 19 martie 2007 și că "Instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții

interesate".

Curtea a constatat,

conform celor expuse anterior (pct. I) că apelanții reclamanți au făcut dovada,

în condițiile art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, că au calitatea de persoane îndreptățite numai cu privire la

apartamentele nr. 6 și 7, spațiul de la mansardă și terenul aferent celor două

apartamente.

Întrucât cele două

apartamente au fost preluate în fapt, intră în categoria celor preluate în mod

abuziv în temeiul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, s-a

făcut dovada că pârâtul Municipiul București are calitatea de unitate

deținătoare pentru aceste părți din imobil, cu adresa nr. 789 din 10 mai 2006

emisă de Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului

Imobiliar, din care rezultă că cele două apartamente sunt închiriate de această

instituție, iar spațiul de la mansardă este liber.

Împotriva acestei din

urmă decizii a formulat recurs pârâtul Municipiul București prin primarul

general invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în

dezvoltarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate:

În mod greșit,

instanța de apel a reținut incidența în speță a dispozițiilor Deciziei nr. XX

din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un

recurs în interesul legii, în sensul că ar exista un refuz nejustificat de a

soluționa notificarea reclamantelor, în condițiile în care nu s-a făcut dovada

unui asemenea refuz nejustificat.

Faptul că în considerentele

deciziei atacate se invocă termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 (art. 21

în varianta inițială), precum și în Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007, nu a existat un refuz

nejustificat de a soluționa notificarea reclamanților (în sensul precizat prin

Decizia nr. XX/2007), ci doar o procedură administrativă prevăzute de lege

aflată în derulare și care urma să fie finalizată într-un termen rezonabil prin

emiterea unei dispoziții motivate în acest sens.

În raport cu cele

expuse, recurentul Municipiul București prin primar general a solicitat

admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul

respingerii acțiunii.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate și având în vedere prevederile legale

aplicabile, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat în sensul

considerentelor ce succed:

În temeiul art. 25

(art. 21 în varianta inițială) din Legea nr. 10/2001, reclamanții W.I. și W.M.,

la data de 23 iulie 2001, prin executor judecătoresc M.D., au notificat

Municipiul București prin primar general pentru restituirea imobilelor în

litigiu, dovadă în acest sens fiind notificarea aflată în dosarul de fond.

Potrivit

dispozițiilor art. 23 (art. 22 în varianta inițială), unitatea deținătoare

notificată avea obligația de a se pronunța asupra cererii de restituire în

natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz,

de la depunerea actelor doveditoare.

Termenul pentru

îndeplinirea acestei obligații se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare

notificată, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică

persoanei îndreptățite în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația este

insuficientă pentru fundamentarea deciziei.

Pentru a avea

beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice

în scris persoanei îndreptățite faptul că documentația este incompletă pentru

emiterea deciziei de restituire.

Tăcerea entității

deținătoare de a soluționa notificarea formulată nu poate împiedica însă

accesul la justiție al titularilor dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr.

10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituție, art. 6 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Criticile sunt

nefondate și pentru că prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 dată în

soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit că instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

Având în vedere

intervalul de timp trecut de la data formulării notificării, 23 iulie 2001,

fără ca aceasta să fie soluționată, refuzul nu poate fi considerat decât

nejustificat.

Față de cele

reținute, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de Municipiul București prin

primar general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul

general împotriva Deciziei nr. 99 A din 25 martie 2014 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 octombrie 2014.

Procesat de GGC - AM