ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1136/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 75 din 16 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a III - a civilă, a respins ca nefondate excepțiile inadmisibilității acțiunii în revendicare, a lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București în cererea de chemare în garanție formulată de pârâții I.R.C. și S.C. S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. X/1973 și, pe cale de consecință, acesta s-a respins ca prescris. S-a respins ca nefondată acțiunea în revendicare formulată de reclamanții S.Ș.D., S.I.M., formulată în contradictoriu cu pârâții I.R.C., S.C.

și Municipiul București prin Primarul General și cererea de constatare a uzucapiunii formulată de pârâții I.R.C. și S.C., precum și cererea de chemare în garanție formulată de aceiași pârâți (în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General și SC R. SA) ca nefondată. Prin aceeași hotărâre s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul București în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut, în sinteză, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, că imobilul în litigiu a aparținut familiei S.D. și a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Pârâții sunt moștenitorii lui B.D. și ai lui I.E.D., care au cumpărat apartamentul nr. 1, situat în București, Calea Victoriei, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1973, încheiat în baza Legii nr. 4/1973. S-a reținut că prin sentința civilă nr. 8973 din 5 iunie 1998, lămurită prin sentința civilă nr. 11119 din 9 iulie 1999, irevocabilă, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanții S.R.G. și S.I.M. și a fost obligat Consiliul General al Municipiului București să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Calea Victoriei, sector 1, iar în baza acestei sentințe s-a emis dispoziție de restituire și s-a procedat la predarea imobilului.

În raport de situația de fapt expusă și de dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ca nefondată. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, s-a reținut că reclamanții S.Ș.D. și S.I.M. sunt moștenitorii lui P.D.P.M., S.I.M. în calitate de fiu, iar S.Ș.D. în calitate de nepot de frate a lui S.R.G., fiul al P.D., conform certificatului de moștenitor din 12 martie 1999, emis de pe urma defunctului S.R.G. S-a avut în vedere că imobilul din Calea Victoriei a fost proprietatea P.D., moștenită de tatăl său A.D.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare nr. X/1973, s-a reținut că termenul de un an, prelungit succesiv de două ori, cu câte trei luni, s-a epuizat la 14 august 2002, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la 9 ianuarie 2007, astfel că acest capăt de cerere s-a prescris. În motivarea respingerii acțiunii în revendicare, prima instanță a reținut că, în compararea de titluri, nu se poate face abstracție de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și de decizia de recurs în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar sentința civilă nr. 8973 din 5 iunie 1998 lămurită prin sentința civilă nr. 1119 din 9 iulie 1999 nu este opozabilă pârâților.

De asemenea, prima instanță a constatat că reclamanții nu au o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să statueze asupra calității de proprietar asupra imobilului, pârâții fiind aceia care au un „bun actual”, deoarece contractul lor de vânzare - cumpărare nu a fost anulat. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâți, s-a reținut că este nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Municipiul București, deoarece vânzarea nu s-a făcut în temeiul Legii nr. 112/1995, ci a Legii nr. 4/1973, iar actul de vânzare - cumpărare s-a încheiat de ICVL, ce se afla în subordinea chematului în garanție. Pe fond, cererea de chemare în garanție s-a respins ca o consecință a respingerii capătului de cerere având ca obiect revendicarea.

Solicitarea pârâților de a se constata că au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune a fost respinsă cu motivarea că aceștia au deja un titlu. Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamanții S.Ș.D. și S.I.M., invocând într-o primă critică motivarea contradictorie, în procesul de comparare a titlurilor de proprietate. S-a arătat că, față de jurisprudența anterioară a C.E.D.O. (Cauzele Străin, Porțeanu, Andreescu și alții contra României), simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar fără caracter definitiv, prin care se constată nevalabilitatea titlului Statului, reprezenta o privare nejustificată de proprietate. În cauza Atanasiu s-a statuat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv, dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres restituirea bunului.

Apelanții - reclamanți au învederat că li s-a recunoscut dreptul la restituire în natură și, deci, nu se poate reține că ar avea un drept de creanță, constând în despăgubiri acordate conform Legii nr. 247/2005. Prin cel de-al doilea motiv, apelanții au reținut că trebuia să se aibă în vedere faptul că, prin sentința civilă nr. 8977/1998, au cel puțin o speranță legitimă la redobândirea apartamentului, în materialitatea lui, ca urmare a desființării titlului Statului. Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă, prin decizia civilă nr. 265/ A din 27 iunie 2012, a respins ca nefondat apelul reclamanților.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că este temeinic și legal considerentul prin care s-a arătat, cu referire la Cauza Atanasiu și alții contra României, că reclamanții nu dețin un bun actual pentru că nu au o hotărâre definitivă și executorie prin care să se statueze calitatea lor de proprietari în contradictoriu cu pârâții persoane fizice. S-a constatat, astfel, că la data pronunțării sentinței civile nr. 8973 din 5 iunie 1998, pârâta Consiliul General al Municipiului București nu încălcase obligația negativă de a nu face, imobilul aflându-se în posesia intimaților - pârâți.

Curtea de apel a apreciat că apelanții - reclamanți se puteau adresa instanței cu o acțiune în revendicare în contradictoriu cu adevărații proprietari și că, neprocedând astfel, nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece, anterior pronunțării sentinței menționate, intimații pârâți dețineau un bun actual, exercitând efectiv prerogativele dreptului de proprietate. Instanța de apel a reținut, totodată, că în paragraful 140 din Hotărârea Atanasiu și alții contra României se arată expres că se poate constata o ingerință în pretinsul drept de proprietate, dacă există un refuz al administrației de a se conforma hotărârii, ceea ce nu s-a dovedit, de vreme ce Municipiul București a dispus restituirea imobilului cu excepția părților deja vândute.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 a generat posibilitatea obținerii unei valori patrimoniale, constând într-o despăgubire, deci se poate aprecia că există o speranță legitimă, astfel că s-a considerat că nici acest motiv nu este fondat. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs în termenul legal reclamanții S.Ș.D. și S.I.M., criticând-o pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea acesteia și pe fond admiterea acțiunii în revendicare. Dezvoltând motivele de recurs, reclamanții au susținut că interpretând eronat noțiunea de „bun actual”, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. (inclusiv în cauza Atanasiu și alții contra României din 15 octombrie 2010), instanța de apel a conchis că sentința civilă nr. 8973/1998 nu are valoarea unei hotărâri definitive și executorii, prin care să se statueze calitatea lor de proprietari în contradictoriu cu intimații.

S-a învederat de către recurenți că, în situația pronunțării sentinței menționate și în contradictoriu cu intimații pârâți s-ar fi găsit în situația autorității de lucru judecat, ceea ce ar fi condus la respingerea prezentei acțiuni ca lipsită de interes. S-a solicitat ca, urmare a comparării titlurilor exhibate de părți, să se constate că titlul recurenților este mai bine caracterizat, întrucât provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul pârâților provine de la un neproprietar, fiind lipsită de relevanță buna credință a dobânditorilor.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, reclamanții au susținut că s-a reținut eronat că nu s-ar putea pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care s-a dispus prin sentință definitivă și executorie, pronunțată anterior apariției Legii nr. 10/2001, restituirea întregului imobil, fără nicio excepție, dovadă în acest sens fiind și dispoziția Primarului General nr. 1887 din 30 iulie 1998. Prin cea de-a treia critică, recurenții au arătat că este nefondat considerentul instanței de apel potrivit căruia, pentru a avea un „bun actual” ar fi fost necesar să epuizeze căile reglementate de Legea nr. 10/2001, astfel cum prevede Hotărârea Atanasiu (paragraful 142), de vreme ce în hotărârea pilot se precizează că „bunul actual” există în patrimoniul celor deposedați abuziv doar în situația în care, anterior apariției legii speciale, instanțele naționale pronunțaseră o decizie definitivă și executorie, prin care să se fi dispus expres restituirea în natură.

Critica formulată prin ultimul motiv de recurs s-a referit la împrejurarea că recurenților li s-a recunoscut dreptul la restituirea în natură și nicidecum un drept de creanță ce ar consta în despăgubirile acordate în condițiile Legii nr. 247/2005 sau printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în viitor. În acest context, recurenții au susținut că, prin efectul pronunțării sentinței civile nr. 8973/1998, beneficiază deja de un „bun”, sau cel puțin de o „speranță legitimă”. Examinând criticile invocate de reclamanții recurenți raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Reclamanții au investit prima instanță cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., ceea ce presupune cercetarea titlurilor exhibate de pârâți nu numai din perspectiva dreptului comun, ci și din aceea, corect reținută de instanța de apel, a raportării la dispozițiile Legii nr. 10/2001, a Deciziei de recurs în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței C.E.D.O. (cauza pilot Atanasiu și alții contra României).

Într-adevăr apelanții reclamanți se prevalează de anterioritatea titlului lor, provenind de la adevăratul proprietar și de sentința nr. 8973 din 5 iunie 1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București prin care s-a admis acțiunea în revendicare a imobilului situat în București, Calea Victoriei, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București. Sentința menționată a fost lămurită prin sentința civilă nr. 11119 din 9 iulie 1999 a aceleiași instanțe, în sensul că imobilul este situat în Calea Victoriei, iar terenul aferent construcției este în suprafață de 1151,05 m.p., conform expertizei omologate în cauză.

În baza sentinței menționate și a dispoziției Primarului General nr. 1605 din 2 octombrie 2000 s-au emis procesele verbale de predare primire din 6 octombrie 2000, 19 decembrie 2002, 16 mai 2003, 21 iulie 2003, 29 septembrie 2005, prin care s-a restituit imobilul din Calea Victoriei, cu excepția spațiilor vândute, printre care și apartamentul 1 de la etajul 1. Pârâții sunt moștenitorii lui B.D. și ai lui I.E.D. care au dobândit apartamentul 1, în litigiu, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1973, încheiat în baza Legii nr. 4/1973. În condițiile în care titlul pârâților este valid, nefiind desființat, se prezumă că a fost legal încheiat, astfel că lipsirea pârâților de proprietate ar reprezenta o încălcare a principiului securității raporturilor juridice.

În raport de situația de fapt, necontestată de părți, instanța de apel a apreciat în mod legal că, deși recurenții au o hotărâre definitivă și executorie prin care se statuează calitatea lor de proprietari asupra întregului imobil, aceștia nu dețin un „bun actual” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât sentința de care se prevalează a fost pronunțată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, care la acel moment nu deținea apartamentul nr. 1 în patrimoniul său, acest apartament fiind înstrăinat anterior pârâților, în urmă cu circa 29 de ani. Prin urmare, s-a constatat corect, că în ceea ce privește apartamentul nr. 1, deținut de pârâți, reclamanții nu au făcut dovada unui „bun actual”, neputând pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol, întrucât sentința civilă nr. 8973/1998 nu este opozabilă pârâților intimați, decât ca fapt juridic, ce poate fi înlăturat prin dovada contrară.

Anterior pronunțării sentinței menționate intimații se bucurau de toate prerogativele dreptului de proprietate, fiind considerați în mod public proprietarii apartamentului în litigiu. Prin urmare, atâta timp cât contractul de vânzare - cumpărare în baza căruia dețin apartamentul nr. 1 nu a fost anulat, dreptul lor de proprietate s-a consolidat, doar aceștia fiind beneficiarii unui „bun” în sensul Convenției. În consecință, în mod legal instanța de apel a stabilit că nu poate fi vorba de o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. Menționând paragraful nr. 140 din Hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, conform căreia ar exista o ingerință în pretinsul drept de proprietate, dacă există un refuz al administrației de a se conforma hotărârii, instanța de apel a reținut că Municipiul București a dispus restituirea imobilului, cu excepția părților deja vândute.

Prin urmare criticile formulate prin primele două motive de recurs sunt nefondate. Nici celelalte critici nu vor fi primite, având în vedere că, așa cum se statuează în paragraful 142 al hotărârii menționate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din constatarea ilegalității naționalizării, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de legile speciale de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de acestea. Or, așa cum s-a reținut de instanțele de fond și apel, reclamanții recurenți nu au epuizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru a se putea verifica justețea cuantumului despăgubirilor și rezonabilitatea termenului de achitare a acestora.

Nici ultimul motiv de recurs nu este fondat, instanța de apel constatând în mod legal că reclamanții nu au o speranță legitimă cu privire la dreptul real asupra imobilului, ci eventual o speranță legitimă cu privire la realizarea unei creanțe, constând în despăgubiri acordate în temeiul Legii nr. 10/2001. Această analiză excede însă obiectului cauzei, în condițiile în care prima instanță a fost investită cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamanților este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.S.D. și S.I.M. împotriva deciziei nr. 265/ A din 27 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2013.