ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1136/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1136/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 75 din 16 ianuarie

2012, Tribunalul București, secția a III - a civilă, a respins ca nefondate

excepțiile inadmisibilității acțiunii în revendicare, a lipsei calității

procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive a Municipiului

București în cererea de chemare în garanție formulată de pârâții I.R.C. și S.C.

S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește capătul de

cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

- cumpărare nr. X/1973 și, pe cale de consecință, acesta s-a respins ca

prescris.

S-a respins ca

nefondată acțiunea în revendicare formulată de reclamanții S.Ș.D., S.I.M.,

formulată în contradictoriu cu pârâții I.R.C., S.C. și Municipiul București

prin Primarul General și cererea de constatare a uzucapiunii formulată de pârâții

I.R.C. și S.C., precum și cererea de chemare în garanție formulată de aceiași

pârâți (în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Municipiul București prin Primarul General și SC R. SA) ca nefondată.

Prin aceeași hotărâre

s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul București în

contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a dispune în

acest sens, prima instanță a reținut, în sinteză, referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, că imobilul în litigiu a aparținut

familiei S.D. și a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Pârâții sunt

moștenitorii lui B.D. și ai lui I.E.D., care au cumpărat apartamentul nr. 1,

situat în București, Calea Victoriei, prin contractul de vânzare - cumpărare nr.

X/1973, încheiat în baza Legii nr. 4/1973.

S-a reținut că prin

sentința civilă nr. 8973 din 5 iunie 1998, lămurită prin sentința civilă nr. 11119

din 9 iulie 1999, irevocabilă, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de

reclamanții S.R.G. și S.I.M. și a fost obligat Consiliul General al

Municipiului București să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în București, Calea Victoriei, sector 1, iar în baza acestei

sentințe s-a emis dispoziție de restituire și s-a procedat la predarea

imobilului.

În raport de situația

de fapt expusă și de dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii, tribunalul a respins

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ca nefondată.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active, s-a reținut că reclamanții S.Ș.D. și

S.I.M. sunt moștenitorii lui P.D.P.M., S.I.M. în calitate de fiu, iar S.Ș.D. în

calitate de nepot de frate a lui S.R.G., fiul al P.D., conform certificatului

de moștenitor din 12 martie 1999, emis de pe urma defunctului S.R.G.

S-a avut în vedere că

imobilul din Calea Victoriei a fost proprietatea P.D., moștenită de tatăl său A.D.

Referitor la excepția

prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare – cumpărare nr. X/1973, s-a reținut că termenul de un

an, prelungit succesiv de două ori, cu câte trei luni, s-a epuizat la 14 august

2002, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la 9 ianuarie 2007,

astfel că acest capăt de cerere s-a prescris.

În motivarea

respingerii acțiunii în revendicare, prima instanță a reținut că, în compararea

de titluri, nu se poate face abstracție de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și de

decizia de recurs în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, iar sentința civilă nr. 8973 din 5 iunie 1998 lămurită prin sentința

civilă nr. 1119 din 9 iulie 1999 nu este opozabilă pârâților.

De asemenea, prima

instanță a constatat că reclamanții nu au o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă care să statueze asupra calității de proprietar asupra

imobilului, pârâții fiind aceia care au un „bun actual”, deoarece contractul

lor de vânzare - cumpărare nu a fost anulat.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție formulată de pârâți, s-a reținut că este

nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Municipiul

București, deoarece vânzarea nu s-a făcut în temeiul Legii nr. 112/1995, ci a

Legii nr. 4/1973, iar actul de vânzare - cumpărare s-a încheiat de ICVL, ce se

afla în subordinea chematului în garanție.

Pe fond, cererea de

chemare în garanție s-a respins ca o consecință a respingerii capătului de

cerere având ca obiect revendicarea.

Solicitarea pârâților

de a se constata că au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune a fost

respinsă cu motivarea că aceștia au deja un titlu.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel reclamanții S.Ș.D. și S.I.M., invocând într-o primă

critică motivarea contradictorie, în procesul de comparare a titlurilor de

proprietate.

S-a arătat că, față

de jurisprudența anterioară a C.E.D.O. (Cauzele Străin, Porțeanu, Andreescu și

alții contra României), simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar

fără caracter definitiv, prin care se constată nevalabilitatea titlului

Statului, reprezenta o privare nejustificată de proprietate. În cauza Atanasiu

s-a statuat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați

abuziv, dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a

și dispus expres restituirea bunului.

Apelanții -

reclamanți au învederat că li s-a recunoscut dreptul la restituire în natură

și, deci, nu se poate reține că ar avea un drept de creanță, constând în

despăgubiri acordate conform Legii nr. 247/2005.

Prin cel de-al doilea

motiv, apelanții au reținut că trebuia să se aibă în vedere faptul că, prin

sentința civilă nr. 8977/1998, au cel puțin o speranță legitimă la redobândirea

apartamentului, în materialitatea lui, ca urmare a desființării titlului

Statului.

Curtea de Apel

București, secția a IV - a civilă, prin decizia civilă nr. 265/ A din 27 iunie 2012, a respins ca nefondat apelul reclamanților.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că este temeinic și

legal considerentul prin care s-a arătat, cu referire la Cauza Atanasiu și alții contra României, că reclamanții nu dețin un bun actual pentru că nu

au o hotărâre definitivă și executorie prin care să se statueze calitatea lor

de proprietari în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

S-a constatat,

astfel, că la data pronunțării sentinței civile nr. 8973 din 5 iunie 1998,

pârâta Consiliul General al Municipiului București nu încălcase obligația

negativă de a nu face, imobilul aflându-se în posesia intimaților - pârâți.

Curtea de apel a apreciat că apelanții - reclamanți se puteau adresa instanței

cu o acțiune în revendicare în contradictoriu cu adevărații proprietari și că,

neprocedând astfel, nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, deoarece, anterior pronunțării sentinței menționate,

intimații pârâți dețineau un bun actual, exercitând efectiv prerogativele

dreptului de proprietate.

Instanța de apel a

reținut, totodată, că în paragraful 140 din Hotărârea Atanasiu și alții contra

României se arată expres că se poate constata o ingerință în pretinsul drept de

proprietate, dacă există un refuz al administrației de a se conforma hotărârii,

ceea ce nu s-a dovedit, de vreme ce Municipiul București a dispus restituirea

imobilului cu excepția părților deja vândute.

În ceea ce privește

cel de-al doilea motiv de apel, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 a generat

posibilitatea obținerii unei valori patrimoniale, constând într-o despăgubire,

deci se poate aprecia că există o speranță legitimă, astfel că s-a considerat

că nici acest motiv nu este fondat.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs în termenul legal reclamanții S.Ș.D. și S.I.M.,

criticând-o pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând

modificarea acesteia și pe fond admiterea acțiunii în revendicare.

Dezvoltând motivele

de recurs, reclamanții au susținut că interpretând eronat noțiunea de „bun

actual”, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. (inclusiv în cauza Atanasiu și

alții contra României din 15 octombrie 2010), instanța de apel a conchis că

sentința civilă nr. 8973/1998 nu are valoarea unei hotărâri definitive și

executorii, prin care să se statueze calitatea lor de proprietari în

contradictoriu cu intimații.

S-a învederat de

către recurenți că, în situația pronunțării sentinței menționate și în

contradictoriu cu intimații pârâți s-ar fi găsit în situația autorității de

lucru judecat, ceea ce ar fi condus la respingerea prezentei acțiuni ca lipsită

de interes.

S-a solicitat ca,

urmare a comparării titlurilor exhibate de părți, să se constate că titlul

recurenților este mai bine caracterizat, întrucât provine de la adevăratul

proprietar, în timp ce titlul pârâților provine de la un neproprietar, fiind

lipsită de relevanță buna credință a dobânditorilor.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, reclamanții au susținut că s-a reținut eronat că nu s-ar putea

pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care s-a dispus prin sentință

definitivă și executorie, pronunțată anterior apariției Legii nr. 10/2001,

restituirea întregului imobil, fără nicio excepție, dovadă în acest sens fiind

și dispoziția Primarului General nr. 1887 din 30 iulie 1998.

Prin cea de-a treia

critică, recurenții au arătat că este nefondat considerentul instanței de apel

potrivit căruia, pentru a avea un „bun actual” ar fi fost necesar să epuizeze

căile reglementate de Legea nr. 10/2001, astfel cum prevede Hotărârea Atanasiu

(paragraful 142), de vreme ce în hotărârea pilot se precizează că „bunul

actual” există în patrimoniul celor deposedați abuziv doar în situația în care,

anterior apariției legii speciale, instanțele naționale pronunțaseră o decizie

definitivă și executorie, prin care să se fi dispus expres restituirea în

natură.

Critica formulată

prin ultimul motiv de recurs s-a referit la împrejurarea că recurenților li s-a

recunoscut dreptul la restituirea în natură și nicidecum un drept de creanță ce

ar consta în despăgubirile acordate în condițiile Legii nr. 247/2005 sau

printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în viitor. În

acest context, recurenții au susținut că, prin efectul pronunțării sentinței

civile nr. 8973/1998, beneficiază deja de un „bun”, sau cel puțin de o

„speranță legitimă”.

Examinând criticile

invocate de reclamanții recurenți raportat la motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Reclamanții au

investit prima instanță cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., ceea ce presupune cercetarea

titlurilor exhibate de pârâți nu numai din perspectiva dreptului comun, ci și

din aceea, corect reținută de instanța de apel, a raportării la dispozițiile

Legii nr. 10/2001, a Deciziei de recurs în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței C.E.D.O. (cauza pilot Atanasiu și

alții contra României).

Într-adevăr apelanții

reclamanți se prevalează de anterioritatea titlului lor, provenind de la

adevăratul proprietar și de sentința nr. 8973 din 5 iunie 1998 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 1 București prin care s-a admis acțiunea în revendicare

a imobilului situat în București, Calea Victoriei, în contradictoriu cu pârâtul

Consiliul General al Municipiului București.

Sentința menționată a

fost lămurită prin sentința civilă nr. 11119 din 9 iulie 1999 a aceleiași instanțe, în sensul că imobilul este situat în Calea Victoriei, iar terenul aferent

construcției este în suprafață de 1151,05 m.p., conform expertizei omologate în cauză.

În baza sentinței

menționate și a dispoziției Primarului General nr. 1605 din 2 octombrie 2000

s-au emis procesele verbale de predare primire din 6 octombrie 2000, 19

decembrie 2002, 16 mai 2003, 21 iulie 2003, 29 septembrie 2005, prin care s-a

restituit imobilul din Calea Victoriei, cu excepția spațiilor vândute, printre

care și apartamentul 1 de la etajul 1.

Pârâții sunt

moștenitorii lui B.D. și ai lui I.E.D. care au dobândit apartamentul 1, în

litigiu, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1973, încheiat în baza

Legii nr. 4/1973.

În condițiile în care

titlul pârâților este valid, nefiind desființat, se prezumă că a fost legal

încheiat, astfel că lipsirea pârâților de proprietate ar reprezenta o încălcare

a principiului securității raporturilor juridice.

În raport de situația

de fapt, necontestată de părți, instanța de apel a apreciat în mod legal că,

deși recurenții au o hotărâre definitivă și executorie prin care se statuează

calitatea lor de proprietari asupra întregului imobil, aceștia nu dețin un „bun

actual” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât sentința

de care se prevalează a fost pronunțată în contradictoriu cu Consiliul General

al Municipiului București, care la acel moment nu deținea apartamentul nr. 1 în

patrimoniul său, acest apartament fiind înstrăinat anterior pârâților, în urmă

cu circa 29 de ani.

Prin urmare, s-a

constatat corect, că în ceea ce privește apartamentul nr. 1, deținut de pârâți,

reclamanții nu au făcut dovada unui „bun actual”, neputând pretinde încălcarea art.

1 din Primul Protocol, întrucât sentința civilă nr. 8973/1998 nu este opozabilă

pârâților intimați, decât ca fapt juridic, ce poate fi înlăturat prin dovada contrară.

Anterior pronunțării

sentinței menționate intimații se bucurau de toate prerogativele dreptului de

proprietate, fiind considerați în mod public proprietarii apartamentului în

litigiu.

Prin urmare, atâta timp

cât contractul de vânzare - cumpărare în baza căruia dețin apartamentul nr. 1

nu a fost anulat, dreptul lor de proprietate s-a consolidat, doar aceștia fiind

beneficiarii unui „bun” în sensul Convenției.

În consecință, în mod

legal instanța de apel a stabilit că nu poate fi vorba de o încălcare a art. 1

din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Menționând paragraful

nr. 140 din Hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra

României, conform căreia ar exista o ingerință în pretinsul drept de

proprietate, dacă există un refuz al administrației de a se conforma hotărârii,

instanța de apel a reținut că Municipiul București a dispus restituirea

imobilului, cu excepția părților deja vândute.

Prin urmare criticile

formulate prin primele două motive de recurs sunt nefondate.

Nici celelalte

critici nu vor fi primite, având în vedere că, așa cum se statuează în paragraful

142 al hotărârii menționate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat

că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1, a interesului patrimonial ce rezultă din constatarea ilegalității

naționalizării, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de legile speciale de

reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de acestea.

Or, așa cum s-a

reținut de instanțele de fond și apel, reclamanții recurenți nu au epuizat

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru a se putea verifica justețea

cuantumului despăgubirilor și rezonabilitatea termenului de achitare a

acestora.

Nici ultimul motiv de

recurs nu este fondat, instanța de apel constatând în mod legal că reclamanții

nu au o speranță legitimă cu privire la dreptul real asupra imobilului, ci

eventual o speranță legitimă cu privire la realizarea unei creanțe, constând în

despăgubiri acordate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Această analiză excede

însă obiectului cauzei, în condițiile în care prima instanță a fost investită

cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea va constata că recursul reclamanților este nefondat și, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.S.D. și S.I.M. împotriva deciziei nr.

265/ A din 27 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2013.