ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7328/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7328/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1536/2910.2010, Tribunalul București, secția a

IV-

a civilă,

a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei ca neîntemeiată. A admis în parte așa cum a

fost precizată acțiunea reclamantei Ș.C., în contradictoriu cu pârâții U.G.,

Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice. S-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra

imobilului situat în București, sectorul 1.

A fost respinsă ca neîntemeiată

acțiunea în revendicare formulată de reclamanta-pârâtă. S-a admis cererea

reconvențională formulată de pârâta-reclamantă U.G., în contradictoriu cu

reclamanta-pârâtă Ș.C. și s-a constatat îndeplinit termenul de prescripție de

10 ani pentru dobândirea imobilului în favoarea pârâtei-reclamante. Totodată

s-a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 18 noiembrie

1996 încheiat între U.G. și Primăria muncipiului București prin SC H.N. SA. S-a

respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată în

contradictoriu cu chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, Municipiul București prin primar, SC H.N. SA și Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a se pronunța în acest mod, tribunalul

a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei s-a arătat că imobilul a fost naționalizat prin

Decretul 92/1950 pe numele foștilor proprietari S.B. și A.B..

A.B. a fost moștenit de către soția supraviețuitoare

S.B. și fiica sa L.B., iar în urma decesului S.B., conform certificatului de moștenitor,

întreaga succesiune a fost culeasă de către L.B., care la rândul său a desemnat-o

legatar universal pe reclamanta din prezenta cauză.

În calitatea sa de legatar universal reclamanta

are vocație la întreaga succesiune, potrivit art. 888 C. civ. putând culege efectiv

toate bunurile moștenirii, iar vocația sa nu este determinată de totalitatea bunurilor

ce formează masa succesorală, ci de caracterul universal care potrivit voinței testatorului

o face să fie chemată la universalitatea succesiunii, deci la totalitatea bunurilor

prezente și viitoare care s-ar găsi la un moment dat în patrimoniul persoanei decedate.

Cu privire la capătul de cerere din acțiunea

principală așa cum a fost completată la data de 15 ianuarie 2008 potrivit art. 132

C. proc. civ. și art. 2 pct. 2 Legea nr. 10/2001, prin care se solicită să se constate

nevalabilitatea titlului Statului, tribunalul a admis acest petit, cu motivarea

că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Decretului 92/1950,

decret emis cu încălcarea Constituției României de la acea dată cât și a dispozițiilor

art. 17 Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte autorii reclamantei au

cumpărat imobilul în temeiul unui împrumut garantat cu ipotecă, deci nu făceau parte

din categoria marilor moșieri.

Procedând la compararea celor 2 titluri

de proprietate, tribunalul a avut în vedere că, deși preluat fără titlu de către

stat așa cum prevăd disp. art. 2 Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, reclamanta

nu a promovat o acțiune prin care să anuleze titlul statului, astfel că titlul pârâtei

este mai bine caracterizat, provenind de la un proprietar aparent al cărui titlul

era în vigoare, că a respectat dispozițiile Legii 112/1995 la încheierea actului

de vânzare-cumpărare, acordându-se prevalentă principiului de drept care ocrotește

drepturile terțului subdobânditor care este de bună credință precum și faptul că

la momentul achiziționării imobilului părțile contractante au fost în eroare invincibilă

cu privire la dreptul de proprietate.

În aceste condiții, având în vedere că

titlurile provin de la autori diferiți, s-a dat câștig de cauză pârâtei care se

află în posesia lucrului „in pari causa melior est causa possidendis", reclamanta

pierzând, chiar dacă abuziv această posesie.

Tribunalul a admis cererea reconvențională,

a constatat îndeplinit termenul de prescripție de 10 ani pentru dobândirea imobilului

în favoarea pârâtei-reclamante și a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

din 18 noiembrie 1996 încheiat între U.G. și Primăria municipiului București prin

SC H.N. SA.

Cu privire la cererea de chemare în garanție

prin care s-a solicitat de către pârâta reclamantă U.G., în situația în care va

cădea în pretenții, să i se garanteze în contradictoriu cu Statul Român reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General, Primarul

General al Municipiului București și SC H.N.SA, stabilitatea contractului de vânzare-cumpărare,

ca efect al garantării evicțiunii totale sau parțiale și obligarea de a-i pune la

dispoziție un apartament în aceeași zonă, tribunalul a respins cererea de chemare

în garanție ca neîntemeiată, deoarece prin menținerea contractului de vânzare-cumpărare

din 18 noiembrie 1996 nu s-a produs evicțiunea.

Prin decizia civilă nr. 97 A din 5 martie

2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-au respins apelurile declarate de reclamanta

pârâtă Ș.C. și de pârâtul Municipiul București prin Primar General

Pentru a decide astfel, instanța a reținut

în esență, următoarele:

Critica formulată de către pârâtul Municipiul

București în ceea ce privește modul de soluționare a capătului de cerere vizând

constatarea nevalabilitătii titlului statului nu poate fi primită.

Reclamanta justifică un interes născut

și actual, constatarea nevalabilitătii titlului statului constituind o chestiune

prejudicială în cadrul promovării unei acțiuni în revendicare care se soluționează

prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părți.

Ca urmare, afirmarea dreptului de proprietate

asura unui imobil ce figurează ca fiind preluat de către stat, de către fostul proprietar

impune ca în prealabil să se cenzureze valabilitatea titlului statului pentru a

se stabili dacă bunul imobil a rămas sau nu în patrimoniul fostului proprietar.

Susținerile apelantului pârât Municipiul

Bucuești prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu pot fi reținute, în

cauză fiind în discuție o acțiune în revendicare soluționată în procedura dreptului

comun, în vreme ce disp. art. 1 alin. (1) și art. 2 Legea nr. 10/2001, sunt incidente

în cadrul procedurii speciale instituite prin această lege.

În mod corect, instanța de fond a reținut

în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate că reclamanții nu

dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, la data

de 12 octombrie 2010 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat Hotărârea

- Pilot în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României în care s-a constatat

că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,instanțele i-au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus

în mod expres restituirea bunului.

Numai în acest context, refuzul administrației

de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea

bunurilor,care ține de prima frază a primului alineat al art l din Protocolul

nr. 1 la Convenție.

Reclamanta invocă împrejurarea că a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001 însă nici până în prezent această notificare

nu a fost soluționată, ceea ce conduce la concluzia că această cale nu este efectivă.

Insă, în privința acestui aspect, în aceiași cauză Atanasiu, Curtea Europeană reține

că, după intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 și mai ales a Legii

nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la

restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri. Curtea Europeană a precizat

că transformarea într-o „valoare patrimonială" în sensul artl din Protocolul

nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor

legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor

de atac prevăzute de aceste legi. De asemenea, se arată că respectiva constatare

judiciară a naționalizării abuzive a imobilului, de care se prevalează și reclamanta

în cauză, nu atrage după sine, în mod automat un drept de restituire a bunului.

În condițiile în care reclamanta a constatat

că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu este soluționată, aceasta

era în drept a se adresa instanțelor de judecată ce au plenitudine de competență

inclusiv în judecata pe fond a notificărilor ce nu au fost soluționate de către

entitatea investită, conform cu dispozițiile obligatorii ale deciziei XX/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii.

Rezultă cu suficiență că reclamanta nu

beneficiază de un „bun actual" în sensul artl din Protocolul nr. 1 și ca urmare

titlul de proprietate exhibat este mai puțin caracterizat față de cel prezentat

de către pârâtă, respectându-se în acest mod și principiul „justului echilibru"

în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție. În aceste

condiții,analiza celorlalte aspecte invocate de către reclamantă vizând buna sau

reaua credință a pârâtei în cumpărarea imobilului nu prezintă relevanță juridică,

mai cu seamă avându-se în vedere caracterul juridic al acțiunii deduse judecății,

revendicare prin comparare de titluri și nu nulitate absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare.

În acest context, critica formulată de

apelanta reclamantă vizând admiterea cererii reconvenționale nu este întemeiată.

Considerațiile privitoare la buna credință

a intimatei pârâte în dovedirea imobilului puteau face obiectul unei acțiuni în

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe dispozițiile

art. 45 Legea nr. 10/2001, republicată.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauza Raicu împotriva României, a reținut că în situația în care nu a

fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unuii contract de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate

actual în sensul artl din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.

Ca urmare, instanța de fond în mod corect

a constatat că respectivul contract de vânzare-cumpărare constituie un just titlu,

fiind incidente în cauză dispozițiile art. 1847 C. civ.

Împotriva acestei decizii reclamanta Ș.C.

a declarat recurs,

solicitând

admiterea capătului de cerere în revendicare imobiliară, și obligarea pârâtei U.G.

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat în

București, precum și respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată.

Arată că hotărârea este nelegală, atât

în ce privește cererea în revendicare, cat și in ce privește cererea reconvențională

astfel cum a fost precizată la data de 19 septembrie 2009 (acțiune în constatarea

valabilității contractului de vânzare-cumpărare și a uzucapiunii de 10 ani, având

în vedere buna-credință și eroarea invincibilă).

Cererea în revendicare imobiliară și cererea

reconvențională impuneau a fi analizate în interdependență, în condițiile dreptului

comun, cu respectarea principiului disponibilității părților și, analiza/cenzurarea

existentei/valabilității dreptului/titlului opus de intimata-pârâtă fiind de natură

a impune concluzia contrară, în sensul admiterii cererii principale și respingerii

cererii reconvenționale.

În cazul motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că instanța de apel nu a analizat criticile

aduse privind buna-credință (precum nici principiul validității aparentei de drept).

Necenzurarea motivelor de apel sub aceste

aspecte (ce au întemeiat soluția instanței de fond) reprezintă o denegare de dreptate,

având în vedere ca aceste aspecte erau de esența cadrului procesual format din acțiunea

în revendicare căreia i s-a opus o cerere reconvențională întemeiată pe aceste motive.

Dacă s-ar fi cenzurat aceste aspecte ce

reprezintă chiar chintesența actelor procesuale ale pârâtei, însăși analiza apărărilor

făcute de pârâta persoană fizică sub aspectul bunei-credințe, ar fi impus concluzia

nulității titlului opus de pârâtă și a inexistentei acestui titlului, cu relevanță

evidentă în ceea ce privește raportul juridic principal dedus judecății - revendicarea,

conducând la soluția contrară.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea

art. 295 alin. (1) și art 129 C. proc. civ..

Față de caracterul cererii reconvenționale,

aceasta impunea cenzurarea completa de către instanța, fără a se putea limita la

verificarea în plan strict formal, a criteriului de preferabilitate -„bun actual",

prin raportare exclusiva la considerațiuni cu caracter de principiu din Hotărârea

- Pilot in cauza Măria Atanasiu și alții contra României, ignorându-se circumstanțele

concrete ale speței.

De esența acțiunii în revendicare este

chiar analizarea titlurilor de proprietate exhibate de părți, în speța din cauză

însă s-a procedat la aprecierea formală asupra titlului subsemnatei, fără a se analiza

titlul intimatei-pârâte prin raportare la chiar motivele pe care a fost întemeiată

cererea reconvențională. Și, concluzia cu privire la existenta titlului intimatei-pârâte

persoană fizică a fost rezultatul (numai) a raționamentului simplu, de tip: „pârâta

are titlu (valabil) pentru că reclamanta nu ar avea un titlu".

Prin hotărârea recurată, implicit, s-a

făcut aplicarea greșită a dispozițiilor privind buna-credință, precum și a principiului

validității aparentei în drept.

S-a considerat de către instanța de apel

că buna sau reaua-credință ar fi irelevantă juridic în speța dedusă judecații, însă,

indirect, se conferă incidența bunei-credințe, având în vedere considerentul referitor

la dispozițiile art. 45 Legea nr. 10/2001, cât și prin aprecierea incidenței în

cauză a dispozițiilor art. 1847 C. civ. în ce privește cererea reconvențională.

Or, era exclus a se considera incidente

dispozițiile privind buna-credință, iar în consecință, în lipsa acesteia, nu pot

fi considerate incidente nici dispozițiile legale privind just-titlul.

În chiar motivele întâmpinării pârâta-reclamantă

arată că „înainte de cumpărare am făcut diligente în a afla dacă se poate

cumpăra apartamentul și am primit asigurări

ferme de la autoarea reclamantei, L.B., că nu o interesează apartamentul nostru".

Însă, Legea nr. 112/1995 a fost publicată

în 29 noiembrie 1995, după decesul L.B. (16 octombrie 1995) și, respectiv, înainte

de cumpărare - anul 1996, când se susține ca s-au făcut diligentele, prin urmare,

„cumpărătoarea" nu avea cum să primească asigurări ferme din partea autoarei

mele la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în sensul că nu o

interesează apartamentul, pe de o parte, și, pe de alta parte, cumpărătoarea nu

putea avea nici convingerea că bunul este proprietatea statului/ Primăriei Municipiului

București.

În ce privește neveridicitatea susținerilor

paratei persoane fizice privind poziția fostului proprietar, de dezinteres față

de imobil, arată că, urmare a naționalizării, A.B. s-a sinucis în 1952, iar soția

și fiica, locuind după preluare, cu chirie, în propria casă, într-un spațiu impropriu

și extrem de redus, exercitându-se presiuni de ordin psihic, au fost puse în situația

de a se muta.

Relevant sub aspectul relei-credințe este

și faptul că în contract a fost inserat (inițial) art. 12 în care se prevedea că

„părțile convin că în condițiile art. 1.338 C. civ. să exonereze de răspundere pe

vânzător pentru orice obligație privind evictiunea decurgând din orice acțiune în

revendicare ce ar fi intentată de către fostul proprietar sau moștenitorii acestuia,

acțiune ce face obiectul prezentei vânzări".

Această clauză este de natură a crea îndoiala

„cumpărătorilor-chiriași" cu privire la legalitatea titlului statului asupra

locuinței, îndoială ce, la rândul sau, era de natură a înlătura statutul de dobânditor

de bună-credință.

De altfel, ilegalitatea preluării imobilelor

de către stat în perioada comunistă era un faptul notoriu, ce prezumă îndoiala subdobânditorului

în momentul vânzării.

Greșita aplicarea în cauză a prezumției

bunei-credințe a atras greșita aplicabilitate a prescripției achizitive scurte de

10 ani, fără a fi îndeplinite cumulativ condițiile acesteia.

Concluzia privind existenta unui just-titlu

a fost dedusă numai din faptul negativ că nu s-a formulat acțiune în temeiul

art. 45 Legea nr. 10/2001.

Ori, pentru a opera uzucapiunea scurta,

condiția bunei-credințe și a valabilității just-titlului se cenzurează la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare (1996) și nu la un moment ulterior.

În ce privește valabilitatea contractului

de vânzare-cumpărare ce a fost considerat just-titlu, nu se putea conchide in acest

sens, deoarece locuința fiind preluata fără titlu valabil de către stat, nu intră

sub incidența Legii nr. 112/1995, acest act normativ vizând locuințele trecute în

proprietatea statului cu titlu, potrivit art. 1. Cum imobilul fusese preluat de

către stat fără un titlu valabil, bunul nu făcea parte, așadar, din categoria celor

ce puteau fi înstrăinate in mod valabil în baza acestei legi.

În ce privește valabilitatea contractului

de vânzare-cumpărare ce a fost considerat just - titlu, nu se putea conchide in

acest sens, deoarece locuința fiind preluata fără titlu valabil de către stat, nu

intră sub incidența Legii nr. 112/1995, acest act normativ vizând locuințele trecute

în proprietatea statului cu titlu, potrivit art. 1. Cum imobilul fusese preluat

de către stat fără un titlu valabil, bunul nu făcea parte, așadar, din categoria

celor ce puteau fi înstrăinate in mod valabil in baza acestei legi.

Prin urmare, simpla trecere a termenului

de 10 ani nu poate produce vreun efect juridic, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile

existenței unui just titlu valabil și a bunei-credințe la momentul încheierii actului

translativ de proprietate.

Soluția de admitere a cererii reconvenționale

a fost dată și cu încălcarea prevederilor art. 1.895 și 1.897 C. civ..

Solicitarea de constatare a valabilității

contractului a fost întemeiată pe motivul ca au fost „cumpărători de bună-credință",

respectând legea care a fost temeiul de drept al actului de vânzare-cumpărare și

având la data perfectării actului de vânzare-cumpărare convingerea că Primăria Municipiului

București era adevăratul proprietar al imobilului.

Cenzurarea actelor dosarului sub aspectul

valabilității contractului de vânzare-cumpărare în raport de motivele pe care s-a

întemeiat conducea insa la concluzia inexistentei bunei-credințe și a nerespectării

art. 1 Legea nr. 112/1995 și, deci, a nulității acestui titlu.

În condițiile în care, atât buna-credință,

cât și existenta unui just-titlu valabil neputând fi reținute în cauză, criticile

privind cererea reconvențională se impuneau a fi admise.

Instanța de apel a făcut aplicarea în cauză

a Deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, considerând că reclamanta

este în drept de a uza exclusiv de dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, cu ignorarea

Deciziei nr. XXXIII/2008.

Prin cea din urmă decizie în interesul

legii, Înalta Curte a reținut că nu se poate aprecia că existenta Legii nr. 10/2001

exclude în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare,

căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul

sau de un bun in sensul art 1

din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție, aptă să constituie un remediu efectiv.

Instanța de apel a confirmat soluția privind

nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, și implicit, recunoașterea existentei

valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul

reclamantei, pe de o parte; pe de alta parte, din cenzurarea cererii reconvenționale

rezultă nevalabilitatea justului-titlu opus de către pârâtă.

În atare situație, întrucât numai reclamanta

deține un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, aceasta dispune de un „bun",

în sensul Convenției, și nu pârâta.

Considerentele de principiu ale Hotărârii

- Pilot în cauza Măria Atanasiu și alții au fost aplicate și interpretate greșit,

ca urmare a neanalizării circumstanțelor concrete ale cauzei.

Astfel, prin respingerea acțiunii in revendicare

consideră că s-a produs o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei, cu

încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

precum și a dispozițiilor de drept intern privind dreptul de proprietate.

Titlul de proprietate exhibat de reclamantă

este preferabil din perspectiva criteriilor și în mecanismul de comparare: este

mai bine caracterizat deoarece este mai vechi (1937), a fost primul transcris și

provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul pârâtei provine de la stat care

nu a avut niciodată în proprietate bunul, preluându-l fără a deține vreun titlu

valabil, astfel că nu a putut opera un transfer al dreptului de proprietate în patrimoniul

cumpărătorului-chiriaș (nimeni neputând transmite mai mult decât are).

Recurenta indică și motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ..

Considerentele deciziei de apel nu răspund

aspectelor concrete, particulare ale cauzei și nu au avut in vedere raportul juridic

complex dedus judecații, rezultat din acțiunea principala și acțiunea reconvențională,

aflate în interdependență și nu în raport de subsecventă și separat.

Recurenta-reclamantă Ș.C. a indicat drept

temei juridic al criticilor formulate motivele prevăzute de art. 304 pct 7, 8 și

9 C. proc. civ..

Referitor la motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., critica recurentei potrivit căreia considerentele

deiziei atacate nu ar răspunde aspectelor concrete, particulare ale cauzei este

nefondată, decizia fiind amplu motivată în fapt și în drept.

Nefondată este și critica întemeiată pe

motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în speță, nefiind vorba despre

un act juridic care să fi fost denaturat de către instanță.

Criticile recurentei-reclamante vor fi

analizate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ..

Prin formularea unei acțiuni în revendicare

la data de 12 decembrie 2007, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

recurenta-reclamantă Ș.C. a dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate

asupra imobilului-apartament și a terenului aferent situat în București.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile

art. 480-481 C. civ., art. 6 Legea nr. 213/1998, Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 și 44 din Constituția României, art. 2

alin. (2) Legea nr. 10/2001.

Anterior acestei solicitări de restituire

a imobilului, reclamanta a uzat de procedura specială reglementată de Legea nr.

10/2001, formulând notificări care potrivit susținerilor acesteia nu a fost soluționată

până la data formulării acțiunii în revendicare.

Problema concursului dintre legea specială

și legea generală a fost tranșată prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în considerentele căreia s-a

statuat că aplicarea acestui principiu de drept, recunoscut și în alte sisteme juridice

și invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenta sa,

exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001,

să mai poate fi fundamentat vreun demers pentru imobilele preluate de Statul Român

în mod abuziv, cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pe

norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ..

Aplicarea prioritară a Legii nr 10/2001,

ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor

situațiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidența sa, în măsura

în care pentru aceste bunuri nu a fost inițiată sau confirmată procedura de drept

comun anterior intrării în vigoare a legii speciale.

Cum acțiunea de față, prin care reclamanta

a revendicat imobilul preluat abuziv de către Statul Român se află sub incidența

Legii nr. 10/2001, fiind promovată la 12 decembrie 2007, deci după intrarea în vigoare

a legii speciale, soluționarea ei nu poate fi făcută decât în raport cu reglementarea

specială.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie

de la dreptul comun nu încalcă nici prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru că dispozițiile menționate nu

aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, norma arătată

garantând pretenția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau

a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a apreciat în jurisprudența

sa că, simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun

bun actual și nicio speranță legitimă, situație în care această critică nu subzistă.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., recursul formulat în cauză de către recurenta-reclamantă Ș.C. va

fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta Ș.C. împotriva deciziei civile nr. 97 A din 5 martie

2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2012.