ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 624/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 624/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 624/2017

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 24.08.2011 pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în

judecată pârâții Statul Român, prin reprezentanții legali,

Municipiul București, prin Primarul General, Consiliul General al

Primăriei Municipiului București, Ambasada S.U.A. la București

și Ambasada Canadei la București și au solicitat instanței

ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

restituirea în natură a imobilului situat în București, str. x, nr.

3, sector 1, format din construcție și teren. Totodată, au

solicitat și daune morale în cuantum de 2.000.000 euro pentru

suferința și lipsurile îndurate de autorii lor ca urmare a

deposedării de imobil.

În drept,

reclamanții au invocat art. 20 alin. (2) din Constituția României,

art. 480 C. civ., art. 6 C.E.D.O. și art. 2 Protocolul adițional nr.

1, Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, Declarația

Universală a Drepturilor Omului din 1948, Pactul privind drepturile civile

și politice ale persoanei din 1946.

La data de

30.04.2012, Regia Autonomă C. a formulat cererea de intervenție în

interes propriu, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în

judecată și constatarea că imobilul situat în București,

Șos. x, nr. 3-5, sector 1, se află în proprietatea Statului Român și

în administrarea C.

În drept,

intervenienta a invocat art. 49-50 C. proc. civ., art. 65 alin. (2) din O.G.

nr. 39/2005 și O.U.G. nr. 47/2011.

Pârâtul

Municipiul București, prin Primar General, prin notele de

ședință din data de 09.05.2012, a invocat excepția

inadmisibilității cererii principale, având în vedere procedura

specială reglementată de Legea nr. 10/2001.

La termenul

de judecată din data de 19.03.2013, reclamanții au formulat cerere

completatoare și precizatoare, prin care au arătat că restrâng

cadrul procesual pasiv doar la pârâții Statul Român, prin

reprezentanții legali, Municipiul București, prin Primarul General,

Consiliul General al Primăriei Municipiului București. În ceea ce

privește obiectul cererii, au precizat că solicită constarea

nulității absolute a procesului-verbal al Adunării Generale

Extraordinare al Societății D. și a cererii depuse la Tribunalul

Ilfov, secția comercială, de către E., prin care se declară

că toate acțiunile au fost cumpărate la bursă în ziua de 12

aprilie 1948 de către Oficiul Național Cinematografic, anularea

tuturor actelor subsecvente săvârșirii falsului și restituirea

în natură a imobilului situat în București, str. s, nr. 3, sector 1,

format din teren și construcție.

La data de

21.05.2013, reclamanții au precizat că pârâți în cauza de

față sunt: Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

Municipiul București, prin Primarul General, Consiliul General al

Municipiului București.

La data de

11.10.2013, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a

formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și excepția inadmisibilității

cererii principale.

La termenul

de judecată din data de 17.09.2013, instanța a admis în principiu

cererea de intervenție în interes propriu formulată de Regia

Autonomă C.

La data de

11.12.2013, intervenienta Regia Autonomă C. a depus întâmpinare la cererea

precizatoare și completatoare, prin care a invocat excepția

inadmisibilității primelor două capete ale cererii.

Prin încheierea

de ședință din data de 04.02.2014, tribunalul a admis

excepția inadmisibilității primelor trei capete ale cererii

principale, astfel cum a fost completată și precizată, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în ceea ce privește primele

trei capete ale cererii, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii.

De asemenea, în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea

daunelor morale, a unit cu fondul excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă

nr. 685 din 10 iunie 2014 a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român pe capătul de cerere privind

acordarea daunelor morale, a admis excepția lipsei de interes în

formularea cererii de intervenție în interes propriu, a respins cererea

principală ca inadmisibilă, pe capetele de cerere vizând constatarea

nulității absolute a procesului-verbal al Adunării Generale

Extraordinare al Societății D., a cererii formulate de către D.

de radiere a acestei firme, a celorlalte acte subsecvente, precum și a

capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului situat

în București, str. x, nr. 3, sector 3, a respins cererea principală

pe capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, ca

neîntemeiată, a respins cererea de intervenție în interes propriu

formulată de intervenienta Regia Autonomă C., ca lipsită de

interes.

În ceea ce

privește primele trei capete ale cererii principale, astfel cum au fost

precizate, tribunalul a reținut că, prin încheierea din data de

04.02.2014, s-a admis excepția inadmisibilității acestora.

Potrivit deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, este inadmisibilă

acțiunea în revendicare a unui imobil aflat în patrimoniul statului,

întemeiată pe dreptul comun, în condițiile în care, anterior, a fost

respinsă în mod irevocabil contestația împotriva deciziei

unității deținătoare prin care s-a soluționat

notificarea reclamanților, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. De

asemenea, analizarea valabilității titlului statului de preluare a

imobilului se face în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001.

În

privința capătului de cerere privind acordarea daunelor morale,

tribunalul a constatat că reclamanții invocă existența unui

fapt cauzator de prejudicii din partea statului, respectiv repararea

consecințelor negative produse autorilor lor prin preluarea imobilului în

anii 1948-1950. Prejudiciul invocat se întemeiază pe principiul

răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 și urm. C.

civ. Prin urmare, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are

calitate procesuală pasivă, existând identitate între această

instituție chemată în judecată și titularul obligației

de a repara astfel de prejudicii.

În ceea ce

privește fondul pretenției de reparare a unui astfel de prejudiciu,

tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite condițiile angajării

răspunderii civile delictuale a statului, lipsind fapta ilicită

cauzatoare de prejudicii. Nu s-a dovedit în cauză că lipsirea

autorilor reclamanților de dreptul de proprietate asupra imobilului a fost

ilicită. Astfel cum se reține în mod irevocabil prin decizia

civilă nr. 6587 din 29 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/3/2008,

transmiterea acțiunilor E. către stat la data de 12 aprilie 1948 a

fost legală. În consecință, tribunalul a apreciat că se

impune respingerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudicial

moral, ca neîntemeiată.

Prima

instanță a invocat din oficiu excepția lipsei de interes în ceea

ce privește cererea de intervenție în interes propriu formulată

de intervenienta Regia Autonomă C., reținând incidența în

cauză a prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 47/2011 și

faptul că în lista aflată la Anexa nr. 2 din același act

normativ, la poziția nr. 2, se menționează Laboratorul Mogoșoaia,

cu sediul în București, Șos. x, nr. 3-5. Prin urmare, prin textul

legii se stabilește în mod expres că imobilul în cauză este

proprietatea statului și se află în administrarea Regiei Autonome C.

Cum obiectul

cererii de intervenție în interes propriu vizează constatarea acestor

două aspecte - imobilul se află în proprietatea statului și în

administrarea Regiei Autonome C. - promovarea unei cereri în justiție nu

mai are un folos practic pentru intervenientă și, prin urmare,

cererea de intervenție în interes propriu este lipsită de interes.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel Regia Autonomă C. și reclamanții

A. și B.

Prin decizia

civilă nr. 6/A din 14.01.2015, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

respins ca nefondate apelurile formulate.

Prin decizia

civilă nr. 2308 din 23 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate

de reclamanții A. și B., precum și de intervenienta în nume

propriu Regia Autonomă C., a casat decizia civilă nr. 6/A din 14.01.2015

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Rejudecând

cauza, prin decizia civilă nr. 813/A din 23.11.2016, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis excepția lipsei de interes în ce privește

capătul de cerere vizând nulitatea procesului-verbal al Adunării

Generale Extraordinare a Societății D. de la 14.04.1948 și a

cererii depuse la Tribunalul Ilfov, secția comercială, de către

E. și excepția lipsei calității procesuale active în ce

privește capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului.

A admis

apelurile formulate de reclamanți A. și B. și de apelanta

intervenientă Regia Autonomă C., a anulat în parte sentința

civilă nr. 685 din 10 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, și, rejudecând cauza, a

respins capătul de cerere privind nulitatea procesului-verbal al

Adunării Generale Extraordinare a Societății D. de la 14.04.1948

și a cererii depuse la Tribunalul Ilfov, secția comercială, de

către E., ca lipsit de interes, a respins capătul de cerere privind

revendicarea imobiliară ca fiind formulat de persoane fără

calitate procesuală activă și a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere

următoarele considerente:

Rejudecarea

cauzei în faza procesuală a apelului a fost dispusă prin decizia de

casare de către Înalta Curtea de Casație și Justiție,

întrucât s-a apreciat greșit de către instanțele de fond că

acțiunea în revendicare formulată de reclamanți este

inadmisibilă, imobilului în litigiu nefiindu-i aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar acțiunea urmând a fi

soluționată în urma comparării titlurilor părților.

Cât

privește calitatea procesuală a reclamanților de a formula

acțiunea în revendicarea imobilului, curtea de apel a reținut

că, că potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția notariat, sub nr. 8634 din 11 martie 1936,

terenul în suprafață de 3.000 m.p. din moșia F. a fost transmis

de vânzătorul G. cumpărătoarei D. SAR (purtând și denumirea

de E. inclusiv în cuprinsul acestui act), aceeași societate obținând

la data de 05.06.1936 autorizația de a construi un laborator

cinematografic cu amplasarea și dimensiunile descrise în autorizație.

Societatea anonimă pe acțiuni D. a fost înființată,

potrivit actului constitutiv, la data de 10.02.1936, între cei șapte

membri fondatori neregăsindu-se autorii reclamanților. Aceștia

aveau, însă, la data de 12.09.1944, calitatea de acționari ai

societății D.

Potrivit

Procesului verbal al Adunării Generale Extraordinare al

Societății D. de la data de 14.04.1948, s-a constatat că toate

acțiunile sunt proprietatea Administrației Comerciale „Oficiul

Național Cinematografic” și s-a hotărât dizolvarea

societății, aflate în lichidare, urmând ca întregul activ și

pasiv rezultat din lichidare să fie preluat de Administrația

Comercială „Oficiul Național Cinematografic”.

Potrivit

dispozițiilor O.G. nr. 39/2005, Laboratorul de Prelucrare a Peliculei

Mogoșoaia, imobil revendicat de reclamanți în prezenta cauză,

și cu privire la care s-a susținut identitatea cu cel ce a

aparținut societății D. în baza actelor de dobândire a

proprietății menționate anterior, se află în proprietatea

privată a statului și în administrarea Regiei Autonome C.

Dovada

calității de acționari a autorilor reclamanților,

indiferent de proporția deținută din capitalul social, nu poate

substitui lipsa titlului de proprietate asupra imobilului, imobil ce nu s-a

aflat niciodată în proprietate autorilor reclamanților, ale

căror patrimonii nu s-ar fi putut confunda cu cel al societății

D. SAR, singura proprietară a bunului imobil. Astfel fiind,

reclamanții nu își justifică legitimarea procesuală

activă în cadrul acțiunii în revendicare pe care au promovat-o.

Instanța

de apel a înlăturat susținerea apelanților reclamanți în

sensul că existența unui titlu în patrimoniul autorilor

reclamanților a fost recunoscută în cuprinsul deciziei de casare. O

astfel de concluzie, dedusă din mențiunea privitoare la compararea

titlurilor invocate de părți, folosită în cuprinsul deciziei

menționate, nu poate fi primită, câtă vreme sintagma „comparare

a titlurilor” în cadrul unei acțiuni în revendicare este una cu caracter

general, ea presupunând inclusiv analizarea existenței titlului pe care

fiecare dintre părțile unei astfel de acțiuni le invocă.

În ce

privește excepția lipsei de interes în formularea capătului de

cerere vizând nulitatea absolută a actelor în baza cărora s-a

transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, instanța de apel a

reținut că apelanții reclamanți au indicat în mod concret

numai procesul-verbal al Adunării Generale Extraordinare a

Societății D. de la 14.04.1948 și cererea depusă la

Tribunalul Ilfov, secția comercială, de către E.,

menționând că solicită constatarea nulității absolute

și în ce privește actele subsecvente, fără însă

să indice care sunt acestea. Astfel fiind, analizarea capătului de cerere

astfel formulat, chiar numai sub aspectul interesului în formularea sa, se

poate face doar referitor la cele două acte indicate concret de

reclamanți, nefiind de admis cercetarea valabilității unui act

juridic în condițiile în care nu se cunoaște nici natura și nici

emitentul acestuia.

În

cauză, reclamanții nu justifică un interes în a cere constatarea

nulității actelor juridice menționate deoarece autorii

reclamanților nu au avut în proprietate bunul imobil pe care îl

revendică în prezenta cauză, acesta aflându-se în patrimoniul

societății D. SAR. Actele cu privire la care se solicită

constatarea nulității sunt în legătură cu condițiile

dizolvării și lichidării acestei din urmă societăți,

astfel că o eventuală consecință a anulării acestor

acte nu ar avea ca efect reintrarea în patrimoniul autorilor reclamanților

a bunului revendicat. În situația dizolvării și lichidării

unei societăți, repartizarea activului net între asociați,

dacă acesta există conform bilanțului final de lichidare, se

face, de regulă, prin plata/încasarea unor sume de bani rezultate din

vânzarea în mod public a bunurilor din patrimoniu, rambursându-se astfel

valoarea aporturilor asociaților și, eventual, repartizându-se pe

aceeași cale beneficiul net obținut din activitate, proporțional

cu participarea la capitalul social. Numai în mod excepțional pot apărea

cazuri în care bunuri ale societății, rămase după plata

creditorilor sociali, se împart între asociați, în conformitate cu

manifestarea expresă de voință a acestora exprimată la

momentul încheierii contractului de societate. Dar nici în acest caz, nu se

poate vorbi de restituiri a bunurilor constituite definitiv ca aport, ci la o

„împărțire a averii între asociați”, cum se prevede în art. 1530

C. civ., în materia contractului de societate (aplicabil și

societăților comerciale, conform art. 1531 C. civ., în lipsă de

dispoziții legale comerciale contrare).

Raportat la

soluția pronunțată de prima instanță asupra cererii de

chemare în judecată, care a analizat fondul cauzei numai în ce

privește pretenția referitoare la acordarea daunelor morale și a

considerat că sunt inadmisibile cererea de constatarea a

nulității actelor juridice încheiate de societate privitor la

transmiterea acțiunilor societății D. și cea de revendicare

a imobilului, curtea de apel, luând în considerare cele statuate cu caracter

obligatoriu de instanța de recurs sub aspectul admisibilității

acțiunii promovate de reclamanți, a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că a anulat

în parte sentința civilă apelată și a procedat la

rejudecarea cererii de chemare în judecată, constatând că niciuna

dintre părți nu a solicitat reluarea judecății în fața

primei instanțe.

Astfel fiind,

cât privește capetele de cerere având ca obiect revendicarea imobilului

și constatarea nulității absolute a procesului-verbal al Adunării

Generale Extraordinare a Societății D. de la 14.04.1948 și a

cererii depusă la Tribunalul Ilfov, secția comercială, de

către E., instanța de apel a apreciat că, pentru fiecare dintre

acestea, condițiile de exercițiu a acțiunii civile nu sunt

îndeplinite, potrivit celor arătate în analiza efectuată asupra

excepției lipsei calității procesuale active, respectiv a lipsei

interesului, ambele excepții fiind întemeiate.

Ca atare,

curtea de apel a admis excepția lipsei calității procesuale

active în ce privește capătul de cerere având ca obiect revendicarea

imobilului și excepția lipsei de interes în ce privește

capătul de cerere vizând nulitatea procesului-verbal al Adunării

Generale Extraordinare a Societății D. de la 14.04.1948 și a

cererii depusă la Tribunalul Ilfov, secția comercială, de

către E., fiind lipsită de utilitate analizarea și a celor alte

aspecte referitoare la calitatea procesuală pasivă a intimaților

pârâți Municipiul București și Consiliul General al Municipiului

București.

Referitor la

cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, vizând

acordarea daunelor morale în cuantum de 2.000.000 euro pentru repararea

prejudiciului rezultat din suferințele și lipsurile autorilor

reclamanților decurgând din deposedarea de imobil și din falsificarea

documentelor de preluare a imobilului, instanța de apel a constatat

că în acest cadru procesual, o astfel de cerere este accesorie

pretențiilor privind revendicarea și constatarea nulității.

Or, în condițiile în care aceste cereri urmează a fi respinse, nu se

poate recurge nici la o analiză a fondului pretențiilor vizând

daunele morale, întrucât cererea reclamanților, avându-și temeiul

juridic în prevederile legale ce reglementează răspunderea

civilă delictuală, presupunea prin ipoteză că fapta pretins

ilicită cauzatoare de prejudicii era reprezentată de preluarea

imobilului și de întocmirea nelegală a actelor de înstrăinare,

aspecte care pentru motivele arătate nu au fost examinate în ce

privește fondul acestora.

Cât

privește apelul declarat de apelanta intervenientă Regia

Autonomă C., instanța de apel a reținut că prin decizia de

casare a fost confirmată statuarea din prima judecată a apelului,

potrivit cu care calificarea cererii de intervenție, greșit

apreciată de tribunal drept intervenție în interes propriu, nu mai

era posibilă în această fază procesuală. De asemenea, în

condițiile în care s-a apreciat că se impune anularea hotărârii

primei instanțe în raport de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. și de soluția dată excepțiilor procesuale invocate în

calea de atac, ce conduc la respingerea cererii de chemare în judecată,

soluția ce urmează a fi pronunțată asupra apelului declarat

de intervenientă trebuie să fie aceea a admiterii apelului,

soluție decurgând din considerente de ordin formal, dar și justificat

de scopul urmărit prin formularea cererii de intervenție, acela ca

cererea de chemare în judecată să fie respinsă.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs

reclamanții B. și A.

Prin cererea

de recurs, recurenții formulează următoarele critici, pe care le

întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

1.

Reclamanții au calitate procesuală activă și pot solicita

restituirea bunurilor revendicate.

Reclamanții

sunt moștenitorii integrali ai patrimoniilor autorilor lor, defuncții

H. și I. (așa cum rezultă din certificatele de calitate de

moștenitor nr. 83 din 11 aprilie 2000 și nr. 84 din 11 aprilie 2000,

emise de B.N.P. J.), care au avut calitatea de acționari ai

societății E.

Eroarea de

interpretare și aplicare a legii pe care a săvârșit-o curtea de

apel vizează lipsa titlului de proprietate al reclamanților prin

raportare la prevederile art. 480 din vechiul C. civ.

Este

adevărat că autorii reclamanților nu au fost propriu-zis

proprietarii bunurilor din patrimoniul E., însă aceasta împrejurare nu

este consecința înstrăinării bunurilor sau a acțiunilor de

către aceștia, ci a imixtiunii nelegale a statului în activitatea

societății, a preluării patrimoniului acesteia în fapt și a

acțiunilor societății prin declarații false cu privire la

achiziționarea „prin bursă”.

Autorii

reclamanților au deținut, incontestabil, un titlu asupra

acțiunilor societății E., titlu care le-a conferit calitatea de

proprietari integrali și exclusivi nu doar asupra acțiunilor

societății, ci și asupra întregului fond de comerț al

acesteia - titlu și drepturi ce le-au fost preluate în fapt, nelegal, de

către stat.

În acest

context, distincția dintre dreptul de proprietate asupra acțiunilor

și cel asupra bunurilor societății este una nu doar lipsită

de relevantă, ci și inaplicabilă.

instanței de apel este nelegală sub aspectul soluției de

admitere a excepției lipsei de interes.

Interesul

procesual al reclamanților în cererea de anulare a actelor atacate -

procesul-verbal al Adunării Generale a Acționarilor D. din data de

14.04.1948 și cererea subsecventă a E. de radiere a

societății - derivă din conținutul acestora, care prin

mențiunile necorespunzătoare realității cu privire la

existența unei tranzacții pe bursă de valori cu privire la

acțiunile E. tinde să acrediteze un fapt nereal,

vătămător pentru recurenți.

Analizând

decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi

respins, pentru următoarele considerente:

contestat în cauză împrejurarea că reclamanții sunt succesorii

lui H. și I. și nici faptul că autorii reclamanților au

avut calitatea de acționari ai societății D. SAR, societate care

a purtat și denumirea de E.

Nu face, de

asemenea, obiect al controlului judiciar, nefiind contestat în cauză,

faptul că prin actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul

Ilfov, secția notariat, sub nr. 8634 din 11 martie 1936, terenul în

suprafață de 3.000 m.p. din moșia F. a fost transmis de

vânzătorul G. către Societatea Anonimă Română D. (E.),

care, în baza autorizației nr. 89 din 05 iunie 1936 a construit, pe acest

teren, un laborator cinematografic. În consecință, a intrat în putere

de lucru judecat dezlegarea dată de instanța de apel în sensul

că imobilul - teren și construcție - revendicat în prezentul

litigiu se identifică cu cel care a aparținut societății D.

SAR (E.), la care autorii reclamanților au fost acționari. În baza

deciziei Adunării Generale a Acționarilor din data de 14.04.1948,

această societate a fost dizolvată, constatându-se că toate

acțiunile societății sunt proprietatea Administrației

Comerciale „Oficiul Național Cinematografic”, urmând ca întregul activ

și pasiv rezultat din lichidare să fie preluat de Administrația

Comercială „Oficiul Național Cinematografic”.

Recurenții

susțin că, în cauză, distincția dintre dreptul de

proprietate asupra acțiunilor și cel asupra bunurilor

societății este inaplicabilă. Pe de o parte, recurenții

pretind că statutul de acționar al autorilor lor le-a conferit

acestora și calitatea de proprietar asupra fondului de comerț al

societății. Pe de altă parte, admit că autorii lor nu au

fost „propriu-zis proprietarii bunurilor din patrimoniul E.”, însă

susțin că, întrucât această împrejurare nu a fost

consecința înstrăinării bunurilor sau a acțiunilor de

către acționari, ci rezultatul imixtiunii nelegale a statului în

activitatea societății, titlul autorilor reclamanților este

preferabil în comparația efectuată în temeiul art. 480 C. civ.

Susținerea

nu este întemeiată.

În mod

corect, instanța de apel a concluzionat că dovada calității

de acționari a autorilor reclamanților nu poate substitui lipsa

titlului de proprietate asupra imobilului, care nu s-a aflat niciodată în

patrimoniul acestora, ci în cel al societății D. SAR.

Ca

regulă generală, patrimoniul - element constitutiv al persoanei

juridice, care constă în totalitatea drepturilor și obligațiilor

patrimoniale ce au ca titular însăși persoana juridică - este

distinct de patrimoniul altor subiecte de drept, inclusiv de cel al peroanelor

fizice care intră în compunerea respectivei persoane juridice.

În aplicarea

acestui principiu, art. 35 din Legea nr. 31/1990, dispune că: „În

lipsă de stipulație contrară, bunurile constituite ca aport în societate

devin proprietatea acesteia”.

Or, în

cauză, reclamanții nu au contestat că bunurile care fac obiectul

cererii de revendicare au făcut parte din patrimoniul societății

D. SAR. Pe cale de consecință, în aplicarea regulilor anterior

menționate, proprietara terenului și a construcțiilor

revendicate în prezentul litigiu a fost persoana juridică D. SAR care a

avut în patrimoniu respectivele bunuri.

Cum calitatea

procesuală activă trebuie să corespundă cu calitatea de

titular al dreptului ce se discută și cum dreptul în litigiu este cel

de proprietate asupra unor bunuri al căror titular a fost societatea D.

SAR, rezultă că acțiunea în revendicarea acestor bunuri nu ar

putea avea drept titular decât persoana juridică în patrimoniul

căreia s-au aflat bunurile respective.

Statul de

acționari nu a conferit autorilor reclamanților și calitatea de

proprietari asupra bunurilor societății, așa cum se afirmă

prin cererea de recurs. În societatea pe acțiuni, capitalul social este

reprezentat prin acțiuni emise de societate (art. 61 din Legea nr.

31/1990), urmând ca, prin contractul de societate și prin statut să

fie determinate modul de evaluare și numărul acțiunilor acordate

în raport de valoarea bunurilor aduse ca aport în natură în societate sau

de cea a capitalului social subscris și vărsat (art. 9 din Legea nr.

61/1990). Prin urmare, statutul de acționar conferă dreptul la

acțiuni, iar nu calitatea de proprietar asupra bunurilor ce aparțin

societății pe acțiuni, societate care rămâne un subiect de

drept distinct, titular al unui patrimoniu propriu, diferit de cel al

acționarilor săi.

Tot astfel,

în lipsa oricăror dispoziții legale, împrejurarea că persoana

juridică și-a încetat activitatea în mod forțat, astfel încât

acționarii nu au mai avut deschisă calea unei lichidări

convenționale, nu are drept efect transmiterea bunurilor care au

aparținut societății către acționari și, pe cale

de consecință, nașterea în patrimoniul acestora a dreptului de a

le revendica. În caz contrar, dacă s-ar admite că în lipsa unei lichidări

convenționale bunurile ce au aparținut societății trec de

drept, fără nicio distincție, în patrimoniul acționarilor,

s-ar încălca principiul libertății de voință rezultat

din actele constitutive ale societății, ar fi nesocotite drepturile

unor terți - creditori ai societății care nu și-ar mai

putea satisface creanțele împotriva persoanei juridice și s-ar ajunge

la situația în care, dizolvarea și lichidarea societății ar

constitui izvor pentru crearea unor drepturi reale în patrimoniul unor

persoanelor fizice, acționarii societății devenind astfel,

după lichidarea societății, proprietarii unor bunuri care nu le

aparțineau la momentul constituirii acesteia.

Cum obiectul

prezentei cauze este o cerere în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., instanța avea obligația de a

verifica condițiile de exercitare a unei astfel de acțiuni, iar una

dintre acestea este identitatea dintre titularul cererii și titularul

dreptului pretins. Or, cât timp imobilul revendicat în cauză a

aparținut societății D. SAR, iar nu autorilor

reclamanților, chiar dacă aceștia au avut calitatea de

acționari ai respectivei societăți, în mod corect, curtea de

apel a decis că o astfel de identitate nu există în cauză.

2.

Recurenții critică decizia instanței de apel și sub aspectul

dezlegării date în privința excepției lipsei de interes,

susținând că interesul lor procesual în cererea de anulare a actelor

atacate derivă din conținutul acestora, care tinde să acrediteze

un fapt nereal, vătămător pentru recurenți.

Nici

această critică nu este fondată.

Interesul,

condiție de exercițiu a acțiunii civile, semnifică folosul

practic, imediat pe care o parte îl are pentru a justifica punerea în

mișcare a procedurii judiciare.

În

cauză, interesul reclamanților nu poate fi justificat doar de

„mențiunile necorespunzătoare realității cu privire la

existența unei tranzacții pe bursa de valori cu privire la

acțiunile E.”, așa cum se arată în cuprinsul cererii de recurs.

În mod

corect, instanța de apel a analizat interesul reclamanților în soluționarea

capătului de cerere privind anularea Procesul verbal al Adunării

Generale Extraordinare a Societății D. de la 14.04.1948 și

cererea de radiere a societății depusă la Tribunalul Ilfov,

secția comercială, de către E. prin raportare la obiectul cererii

de chemare în judecată care, în cauză, l-a reprezentat pretenția

reclamanților de restituire în natură a imobilului situat în

București, str. x, nr. 3, sector 1, București, format din teren

și construcție.

Or, anularea

actelor menționate nu ar fi avut drept efect restituirea în natură a

bunurilor imobile pretinse, deoarece chiar în ipoteza în care cele două

acte juridice contestate s-ar fi dovedit a fi nule, imobilele în litigiu nu ar

fi intrat în patrimoniul autorilor reclamanților. Pentru considerentele

anterior expuse, bunurile nu s-au aflat în patrimoniul autorilor

reclamanților, ci în cel al societății D. SAR., iar dizolvarea

și lichidarea acestei societăți, chiar efectuate în alte

împrejurări decât cele în care au avut lor (și pe care

reclamanții le contestă), nu ar fi determinat, în mod automat,

nașterea în patrimoniul autorilor reclamanților a dreptului de

proprietate asupra bunurilor revendicate.

Prin urmare,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva

deciziei civile nr. 813 din data de 23 noiembrie 2016 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 30 martie 2017.