ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2893/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2893/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată la 28

octombrie 2005, reclamanții P.M.E. și P.A., au chemat în judecată pe P.I.,

Primăria Municipiului București și SC T. SA, solicitând să se constate, prin

compararea titlurilor, preferabilitatea titlului lor de proprietate, față de

titlul de proprietate al primei pârâte, și, pe cale de consecință, să fie

obligată prima pârâtă să le predea în deplină proprietate și posesie

apartamentul situat în București, sector 3.

În

motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin sentința

civilă nr. 042 din 13 septembrie 1994 a Judecătoriei sectorului 3 București, rămasă

irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei din 14 decembrie 1982 a

Consiliului Popular al Municipiului București și faptul că reclamanții sunt proprietarii

apartamentului în litigiu. Cu toate acestea, pârâta SC T. SA, în calitate de reprezentantă

a pârâtei Primăria Municipiului București, a vândut imobilul, în decembrie 1996,

pârâtei P.I., încălcând în mod abuziv și flagrant prevederile art. l din Legea

nr. 112/1995, invocate drept temei al contractului de vânzare-cumpărare din 1996.

În

drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 481, 948

pct. 2, 973 și 1803 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta Primăria Municipiului

București a invocat excepția inadmisibilității cererii, arătând că revendicarea

imobilului pe calea dreptului comun nu este posibilă in raport de prevederile Legii

nr. 10/2001, potrivit căreia trebuie urmată o procedură prealabilă, obligatorie.

Dreptul de acces la justiție al reclamanților,

se arată, nu este încălcat deoarece legea specială prevede o procedură aparte pentru

restituirea proprietăților, preluate de stat cu sau fără titlu.

Mai mult decât atât, pârâta a învederat

instanței că reclamantul P.A. a primit despăgubiri pentru preluarea de către stat

a imobilului, in baza Decretului nr. 223/1974 și prin urmare reclamanții nu au deschisă

calea directă împotriva subdobânditorilor.

Tot astfel, contractul de vânzare-cumpărare

încheiat cu pârâta P.I. a respectat prevederile Legii nr. 112/1995, reclamanții

nefacând niciun demers de a notifica statul sau unitatea deținătoare cu privire

la intenția lor de a revendica.

Prin întâmpinările formulate de ceilalți

pârâți, P.I. și SC T. SA, s-a invocat de asemenea excepția inadmisibilității cererii,

iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pe motivul

respectării cerințelor Legii nr. 112/1995 și al bunei credințe a pârâților, la data

încheierii contractului.

Pârâta P.I. a formulat, în contradictoriu

cu reclamanții, cerere reconvențională, prin care a solicitat ca - în situația admiterii

acțiunii - reclamanții să fie obligați la plata contravalorii actualizate a reparațiilor

și îmbunătățirilor pe care le-a adus imobilului, precum și a sporului de valoare.

După un prim ciclu procesual, finalizat

prin trimiterea cauzei spre judecare în primă instanță, tribunalului, în acord cu

prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., Tribunalul București, secția

a IlI-a civilă, prin sentința nr. 688 din 15 aprilie 2011, a admis acțiunea principală,

formulată de reclamanții P.A. și P.M.E..

A constatat că titlul reclamanților este

preferabil față de cel al pârâtei P.I. pe care a obligat-o să lase acestora în deplină

proprietate și posesie apartamentul situat în București, sector 3.

A admis cererea reconvențională și în consecință

i-a obligat pe reclamanți la plata către pârâtereclamantă P.I., a sumei de 47.056

RON, reprezentând îmbunătățiri aduse imobilului.

A respins excepția lipsei calității procesuale

pasive formulată de Municipiul București în privința cererii de chemare în garanție,

ca neîntemeiată.

A admis cererile de chemare în garanție

formulate de pârâta P.I. și pârâtul Municipiul București.

A obligat chematul în garanție, Ministerul

Finanțelor Publice, la plata către pârâta-reclamantă P.I. a valorii de circulație

a imobilului, în sumă de 231.922 RON.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță

a reținut în esență că, cum în speță fiecare dintre cele două părți invocă, un drept

de proprietate asupra bunului revendicat, trebuie verificat dacă atât reclamanții

cât și pârâții, beneficiază de un „bun actual", în sensul C.E.D.O.

Astfel, în ceea ce o privește pe pârâtă,

s-a constatat că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză în

temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

cu Municipiul București.

Acest contract nu a fost anulat până în

acest moment de către instanțele de judecată, și avându-se în vedere că la ora actuală

intimații pârâți au posesia imobilului în cauză, precum și prevederile art. 969

C civ., s-a apreciat că aceștia au „un bun actual" în sensul Convenției constând

în dreptul de proprietate transmis în baza actului de vânzare-cumpărare menționat.

Textul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

„vorbește de faptul" că reclamanții păstrează calitatea de proprietar avută

la data preluării și nu de faptul că li se recunoaște retroactiv dreptul de proprietate.

Astfel, în cauză, se arată, ne aflăm în

situația unui conflict dintre două drepturi de proprietate, egal protejate de către

CEDO, dar care aparțin unor titulari cu interese contrarii, situație la care face

referire și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În

această situație, trebuie aplicate de către instanță criteriile

de preferabilitate ale unui titlu, în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun,

astfel cum sunt ele consacrate de doctrină și în mod constant analizate în practica

judecătorească.

În

ipoteza în care părțile opun titluri de la autori diferiți,

se compară între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri de

proprietate și se acordă eficacitate titlului dobândit de la autorul al cărui drept

este preferabil.

Dobândirea de către o parte a dreptului

de proprietate de la adevăratul proprietar conferă preferință titlului ei, față

de celălalt titlu, dobândit de la un neproprietar.

Titlul preferabil se stabilește nu în raport

de cine posedă bunul sau plătește impozitele aferente acestuia, ci în raport de

drepturile autorilor de la care provin titlurile exhibate, urmând a se da eficiență

titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil; această soluție

este o aplicație a principiului nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse

habet, potrivit căruia nu se poate transmite mai mult decât s-a dobândit, iar transcrierea

titlului are importanță în aprecierea preferabilității acestuia numai atunci când

părțile opun titluri care provin de la același autor.

Tribunalul a constatat că, deși potrivit

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate

asupra imobilului litigios, drept recunoscut retroactiv, ca efect al constatării

nevalabilității titlului de preluare al statului, aceștia nu au primit până în prezent

nicio despăgubire pentru imobilul de care au fost deposedați abuziv. Or, sub acest

aspect Curtea Europeană a hotărât cu valoare de principiu că vânzarea de către stat

a unui bun al altuia unor terți, chiar și atunci când este anterioară confirmării

definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia și terții au fost de

bună credință, reprezintă o privare de proprietate care combinată cu lipsa totală

a despăgubirii, este contrară art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 (cauza Străin

contra României)

Ca urmare, raportat la circumstanțele particulare

ale speței, la prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și

la jurisprudenta în materie a Curții Europene, care înlătură aplicarea dispozițiilor

de drept intern respectiv art. 18 lit. c) și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

s-a apreciat că restituirea în natură a bunului litigios, prin admiterea acțiunii

în revendicare, se impune ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de

proprietate suferită de reclamanți.

S-a constatat că imobilul a fost preluat

fără titlu și, prin urmare, din punct de vedere juridic, acesta nu a ieșit niciodată

din proprietatea reclamanților. Or, pentru ca un imobil să treacă în proprietatea

statului trebuie să existe un titlu valabil în puterea căruia dreptul de proprietate

să se strămute de la proprietarul persoană fizică, la stat.

În

consecință, conchide prima instanță, din moment ce statul

vânzător nu a avut niciodată un titlu valabil de proprietate, este evident că el

nu a putut înstrăina valabil locuința, iar abuzul nu creează drept.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe

de pârâta P.I., a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă care,

prin decizia nr. 253 din 20 iunie 2012, a schimbat în tot sentința, în sensul că

a respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală.

Pe cale de consecință, a respins ca rămase

fără obiect, cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție.

A respins, totodată, ca nefondate, apelurile

declarate de Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Municipiul București și de reclamanții P.A. și P.M.E.,

împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de control

judiciar a reținut în esență că, în conflictul dintre cele două titluri exhibate,

preferabil este titlul pârâtei.

Astfel, se arată, prin decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a

stabilit că, concursul dintre legea speciala și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant” chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10 2001 și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

În

sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, noțiunea

de bunuri poate acoperi atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă

pentru a obține utilizarea efectivă a unui drept de proprietate. în schimb, speranța

de a i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care

este de multă vreme în imposibilitatea de a-1 exercita efectiv, nu poate fi considerată

drept „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție (cauza

Moșteanu împotriva României).

În

hotărârea Măria Atanasiu și alții împotriva României publicată

în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea a definit noțiunea de „bun actual", precizând

că existența unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus

în mod expres restituirea bunului.

Or, în speță, nu există o astfel de hotărâre,

reclamanții întemeindu-și pretenția dedusă judecății pe o hotărâre prin care nu

s-a dispus în mod expres restituirea bunului, împrejurare ce nu se circumscrie noțiunii

de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție".

În

aceste condiții, reclamanții nu pot dovedi existența bunului

în patrimoniul lor, condiție esențiala pentru formularea acțiunii în revendicare

pe calea dreptului comun. Pe cale de consecință, aceștia nu pot pretinde un drept

la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C. civ.,

având doar un drept de creanță, valorificabil în condițiile legii speciale.

În

privința titlului exhibat de pârâtă, s-a constatat că bunul

a fost dobândit de aceasta, în condiții de legalitate, contractul fiind încheiat

cu proprietarul aparent și cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Acest titlu nu a fost desființat, instanța constatând preferabilitatea lui și îndreptățirea

apelantei pârâte de a păstra bunul dobândit în aceste condiții.

În

cauză, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții P.A.

și P.M.E. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul C.

proc. civ., în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică hotărârea

dată în apel, după cum urmează;

- regimul juridic al imobilului ce a făcut

obiectul litigiului, era irevocabil lămurit prin sentința civilă nr. 8042 din 13

septembrie 1994, a Judecătoriei sector 3 care, a constatat nulitatea absolută a

deciziei din 14 decembrie 1982, emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului

București, prin care a fost preluat imobilul, recunoscând astfel retroactiv, dreptul

de proprietate al reclamanților. În raport de această hotărâre judecătorească, Legile

nr. 112/1995 și nr. 10/2001, reprezintă legi noi, prin ale căror dispoziții nu se

pot produce efecte retroactive care să pună în discuție autoritatea de lucru judecat.

- a fost încălcat art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului , precum și jurisprudența

instanței europene.

Se citează în acest sens, pasaje din cauzele

Măria Atanasiu și alții împotriva României, Străin și alții împotriva României,

Brumărescu împotriva României și Filipescu împotriva României, din care rezultă,

în opinia recurenților, că noțiunea de „bun" este definită prin trimiterea

la una din consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității, respectiv retroactivitatea

efectelor nulității.

Or, conchid recurenții, sentința civilă

nr. 8042 din 13 septembrie 1994, irevocabilă, a avut ca efect direct, desființarea

titlului pe care Statul român l-a dobândit asupra nemișcătorului în litigiu precum

și recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților,

deposedați abuziv.

Consecința anulării titlului Statului și

recunoașterii dreptului de proprietate al reclamanților este că aceștia sunt beneficiarii

unei valori patrimoniale, relevante sub aspectul aplicării art. 1 din Protocolul

Adițional la C.E.D.O.

- a fost încălcat art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 1200 pct. 4 C. civ.

Astfel, prin motivarea sa, instanța de

apel a înlăturat efectele unei proceduri judiciare finalizată prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești irevocabile, aducându-se atingere principiului dreptului

la un proces echitabil, protejat de Convenție.

- apelul reclamanților, care au înțeles

să critice soluția dată de instanța de fond cererii reconvenționale, a fost greșit

respins, deși aceștia nu sunt titularii obligației de despăgubire pentru sporul

de valoare adus imobilului, prin îmbunătățiri necesare și utile.

Astfel, conform art. 1344 și 1345 din vechiul

C. proc. civ., posesorului i se restituie integral doar cheltuielile necesare și

parțial cele utile, în măsura sporului de valoare adus imobilului.

Doctrina, susțin recurenții, a reținut

că posesorul nu are niciun drept la restituirea cheltuielilor voluptuorii și care

nu măresc valoarea bunului.

Recursul se privește ca nefondat, urmând

a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.

Soluționarea unor cereri, în care atât

reclamantul cât și pârâtul invocă existența unui titlu preferabil și respectiv a

unui „bun" în sensul Convenției, trebuie să țină seama de particularitățile

fiecărui caz în parte, necesitate afirmată chiar de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, la ale cărei decizii instanța de apel, face trimitere.

Soluționând cauza Raicu împotriva României,

Curtea Europeană a statuat cu titlu de principiu că, diminuarea vechilor atingeri

nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, instanța europeană opinând

în sensul că legislația națională ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele

speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile

cu bună credință să nu fie puse în situația de a suporta ponderea responsabilității

statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Distincțiile necesare lămuririi diferitelor

situații juridice născute în timp, în legătură cu această controversată chestiune

a imobilelor preluate abuziv de stat, sunt posibile în legislația națională, care

conține soluții diferite în legătură cu soarta contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de stat cu fostul chiriaș, ce a acționat în baza unei abilitări legale

atunci când a cumpărat bunul.

În

consecință, cauza de față nu poate fi soluționată fără a se

avea în vedere următoarele elemente particulare ale speței:

- imobilul în litigiu a trecut în proprietatea

statului, în baza Decretului nr. 223/1974, fiind preluat pe numele adevăraților

proprietari.

- reclamanții își întemeiază pretenția

dedusă judecății, pe o hotărâre (sentința civilă nr. 8042 din 13 septembrie 1994

a Judecătoriei sector 3 București) prin care nu s-a dispus în mod expres, restituirea

imobilului, împrejurare care nu se circumscrie noțiunii de „bun" în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

- hotărârea invocată ca titlu, prin care

într-adevăr, se constată nulitatea absolută a deciziei de preluare a nemișcătorului

(nr. 2449 din 14 decembrie 1982 a Consiliului Popular al Municipiului București)

are caracter declarativ iar nu constitutiv de drepturi.

Ca atare, în mod corect a reținut instanța

de apel că reclamanții nu au putut dovedi existența bunului în patrimoniul lor,

condiție esențială pentru formularea unei acțiuni în revendicare, pe calea dreptului

comun.

De altfel, deși interpelați în acest sens,

reclamanții nu au fost în măsură să facă dovada că respectiva hotărâre judecătorească,

rămăsese irevocabilă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 11

decembrie 1996.

- hotărârea în discuție, confirmă ceea

ce legislația în materie imobiliară a consacrat ulterior, și anume că imobilul a

fost preluat în mod abuziv, ceea ce deschide calea legilor speciale de reparație,

de care reclamanții nu au uzat.

- reclamanții, după pronunțarea hotărârii

judecătorești invocată ca titlu, au rămas în pasivitate, nu i-au notificat pe pârâți

și nu au făcut minime demersuri în vederea reintrării în posesia imobilului, neacționând

în baza Legii nr. 112/1995 iar ulterior, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

neîntelegând să introducă o acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

în baza art. 45 alin. (5) din acest act normativ.

- intimata-pârâtă a dobândit în proprietate

apartamentul revendicat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat

la 11 decembrie 1996 cu SC T. SA, mandatarul Municipiului București, la o dată la

care, potrivit legislației aplicabile, respectiv Legea nr. 112/1995 și H.G. nr.

20/1996, preluările de imobile, realizate de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974,

erau considerate ca fiind, „cu titlu", (conform art. 1 alin. (1) și (2) din

H.G. nr. 20/1996).

Toate aceste date ale cauzei, justifică

incidența în speță a principiului validității aparenței în drept, a cărui esență

este exprimată prin adagiul „error communis facit just” întrucât intimata-pârâtă

s-a manifestat cu bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

achiziționând un imobil în temeiul unor dispoziții legale ce permiteau aceasta și

pe baza unei legi ce stabilea, fără nici un dubiu, că acel imobil fusese preluat

de stat cu titlu.

Ulterior, titlul său de proprietate dobândit

în aceste condiții, s-a consolidat prin necontestarea lui, în temeiul art. 46 din

Legea nr. 10/2001, și în termenul de prescripție instituit prin alineatul final

al acestui text. Ca atare, cum recurentii-reclamanti nu au uzat de această cale,

titlul pârâtei, se bucură de prezumția de legalitate și s-a consolidat în virtutea

legii și în detrimentul foștilor proprietari care, în sistemul Legii nr. 10/2001,

republicată, ar fi fost îndreptățiți a obține doar măsuri reparatorii prin echivalent.

Tot astfel, cu referire la susținerea potrivit

căreia, imposibilitatea reclamanților de a-și exercita dreptul de proprietate asupra

bunului, echivalează cu „privarea de un bun", chiar după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, se constată că în practica sa mai recentă (a se vedea și decizia

pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza Atanasiu și alții împotriva României) instanța

europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor

speciale de reparație, nu dezvăluie prin era însăși o problemă „sub unghiul dreptului

de acces la o instanță" garantat de art. 6 parag. 1 Convenție, sub condiția

ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, să se prezinte ca o cale de drept efectiv.

Or, așa cum s-a arătat, reclamanții nu

au înțeles să uzeze de niciuna din căile puse la dispoziție de legile speciale de

reparație din domeniul imobiliar, pentru retrocedarea imobilului, adresându-se direct

instanței la 25 octombrie 2005, cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

și respectiv expirarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din acest act normativ,

pentru formularea notificării.

În

contextul celor arătate și al aprecierilor vizând menținerea

soluției curții de apel, de respingere a acțiunii principale cât și a cererii reconvenționale,

ca fiind rămasă fără obiect, nu se mai impune a fi analizate celelalte critici ale

recurenților referitoare la obligația reținută în sarcina acestora de prima instanță,

de a o despăgubi pe pârâtă pentru sporul de valoare adus imobilului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile tardivității și nulității

recursului invocate de intimata-pârâtă P.I..

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții P.M.E. și P.A. împotriva deciziei nr. 253 din 20 iunie 2012 a Curții

de Apel București, secția IV-a civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți P.M.E.

și P.A. la 500 RON, cheltuieli de judecată către P.I..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28

mai 2013.