ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2534/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2534/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față:

Prin acțiunea introductivă din data de

26

mai

2009, reclamantele

E.V. și S.M. au solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, ca instanța

să-l oblige să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul - teren

liber situat în mun. București, Calea V.

În drept, au invocat respectarea

dispozițiilor art. 480 C. civ.

După un prim ciclu procesual,

în rejudecare, prin sentința civilă nr. 1315 din 29 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții

E.V. și S.M. împotriva pârâtului Municipiul București prin Primarul General, ca

neîntemeiată.

S-a reținut, în esență,

că doar o parte din terenul revendicat de către reclamantele E.V. și S.M. este liber,

sub forma unor trotuare și căi de acces, dar nici acesta nu poate fi restituit în

natură, constituind domeniu public în considerarea dispozițiilor art. 2 din O.G.

nr. 43/1997, coroborat cu art. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998.

Împotriva sentinței au

declarat apel reclamantele, arătând că imobilul a fost abuziv preluat de Statul

Român, că dreptul de proprietate este imprescriptibil și acțiunea în revendicare

poate fi promovată chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în considerarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, că art. 480 C. civ. este în vigoare și în prezent

și că acesta poate fi invocat chiar și în condițiile adoptării unor legi speciale

de reparație.

Au mai arătat apelantele

reclamante că este nerelevantă apartenența terenului sau a unei părți a acestuia

la domeniul public, în condițiile în care, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998,

bunurile abuziv preluate nu pot constitui obiect al proprietății publice.

Prin decizia civilă

nr. 209A din 10 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-reclamante E.V. și S.M. împotriva

sentinței civile nr. 1315 din 29 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 22390/3/2009*, în contradictoriu cu intimatul

pârât Municipiul București prin Primarul General.

Curtea a constatat că

apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea inițială,

reclamantele au solicitat obligarea pârâtului de a le lăsa în deplină proprietate

și posesie imobilul teren situat în București, Calea V. În cauză nu s-au contestat

actele depuse de reclamanți în dovedirea calității lor de proprietari prin succesiune

asupra terenului.

Finalizând un prim ciclu

procesual, decizia nr. 149/2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

a stabilit că temeiul de drept al acțiunii îl constituie dispozițiile art. 480 C.

civ. și că trebuia analizată speța și prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998,

precum și a legislației europene în materia restituirii proprietăților confiscate

în perioada 1945-1989.

Pornind de la aceste cuprinzătoare

prevederi ale deciziei amintite, cu ocazia rejudecării au fost analizate toate textele

legale invocate, reținându-se că nici unul dintre acestea nu justifică admiterea

cererii.

Se apreciază că raționamentele

și argumentele judecătorului fondului sunt pertinente, iar la acestea se vor adăuga

argumente desprinse din jurisprudența, obligatorie pentru instanțele naționale,

a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Punctual, în raport de

criticile formulate de apelante, s-a constatat că acestea nu au solicitat, prin

capăt de cerere distinct, să se constate caracterul abuziv al preluării imobilului.

O asemenea dovadă nu a

fost produsă în cauză, iar situația imobilului în litigiu, preluat în temeiul

art. 30 din Legea nr. 58/1974, nu se încadrează în ipotezele legale de preluare

fără titlu prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Dar, acceptând chiar și

ipoteza în care terenul ar fi fost luat fără titlu, s-a constatat că pentru redobândirea

acestuia în natură sau în echivalent, reclamanții aveau obligația să apeleze la

legile speciale de reparație adoptate de Statul Român tocmai pentru soluționarea

unor astfel de cauze, în speță Legea nr. 10/2001.

Pe parcursul unei practici

neunitare în timp, în baza căreia inițial a considerat admisibile cererile în revendicare

a foștilor proprietari deposedați de către regimul comunist, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a consacrat, prin cauza pilot Maria Atanasiu vs. România o admisibilitate

restrictivă a unor astfel de acțiuni. Astfel, s-a stabilit obligativitatea proprietarului

de a se adresa autorităților pentru recuperarea bunului, pe calea specială de reparație

și, doar în subsidiar, în condițiile preexistenței unei hotărâri judecătorești de

obligare a autorităților la restituire în natură a imobilului, s-a admis promovarea

unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun.

În considerația celor

de mai sus, s-a apreciat că titlul invocat de reclamanți trebuie să îndeplinească

două condiționalități, și anume, pe de o parte, să facă dovada proprietății anterioare

preluării, iar pe de altă parte, pentru a putea fi invocat pe calea dreptului comun,

să fie certificat printr-o hotărâre judecătorească anterioară în sensul celor prevăzute

de Curtea Europeană în cauza Atanasiu.

În acest context, în speță,

s-a reținut că titlul exhibat de reclamanți este incomplet și lipsit de eficiență

juridică, motiv pentru care o eventuală comparare a titlului reclamanților cu titlul

pârâtului devine lipsită de obiect, reclamantele neputând face dovada proprietății

lor prin prisma exigențelor jurisprudențiale obligatorii ale Curții Europene.

În acest context, toate

celelalte critici vizând apartenența sau nu la domeniul public a trotuarelor și

căilor de acces, sunt nerelevante și au fost respinse ca atare.

Pentru toate aceste considerente,

în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamantele E.V. și S.M., întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Criticile formulate au

vizat, în esență, următoarele aspecte:

Instanța de apel a apreciat

că, în lumina orientării practicii Convenției Europene a Drepturilor Omului în cauza

Atanasiu contra României, posibilitatea de revendicare după intrarea în vigoare

a legii speciale de reparație este foarte limitată. În acest sens instanța de apel

a arătat că reclamantele nu ar fi făcut dovada proprietății anterior preluării din

partea Statului Român și că titlul acestora nu ar fi fost certificat printr-o hotărâre

judecătorească anterioară.

De asemenea, a mai arătat

instanța că prin acțiunea introductivă reclamantele nu ar fi solicitat recunoașterea

caracterului abuziv al preluării proprietății de către Statul Român.

În ceea ce privește imposibilitatea

reclamantelor de a solicita revendicarea terenului în condițiile în care nu ar fi

uzat de dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, apreciază că acest argument este

eronat.

În opinia acestora, întregul

raționament juridic ce a întemeiat hotărârea atacată este eronat, întrucât contravine

principiului de drept al imprescriptibilității dreptului de proprietate. Dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu pot fi interpretate decât prin raportare la dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului și ale practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

În aprecierea caracterului

întemeiat al acțiunii în revendicare, instanța trebuie să ia în considerare împrejurarea

că dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate a intrat în patrimoniul

Statului Român, fără titlu, cu încălcarea dispozițiilor constituționale din momentul

respectiv, astfel cum s-a arătat și în acțiunea introductivă. Ulterior, dreptul

de proprietate a rămas în patrimoniul statului uzurpator, nefiind înstrăinat către

o altă persoană.

Astfel, este eronat argumentul

instanțelor de fond în sensul că este necesară respingerea acțiunii în revendicare

pentru a se asigura respectarea dreptului de proprietate a unui terț (actualul titular),

în condițiile

în care se

impusese instanței de rejudecare să compare titlurile și din perspectiva valabilității

titlului Statului Român, față de împrejurarea că bunul revendicat nu a intrat cu

titlul valabil în patrimoniul pârâtului (din perspectiva art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului).

În concluzie, toate argumentele

susținute de către instanța Tribunalului București și cea a Curții de Apel București

nu pot înlătura de la aplicare dispozițiile Protocolului nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum aceste dispoziții comunitare au fost

interpretate în practica judecătorească. Or, din această practică rezultă caracterul

imprescriptibil al dreptului de proprietate, drept ce poate fi invocat oricând în

relația cu statul uzurpator.

În ceea ce privește argumentul

instanței de apel în sensul că, în lumina deciziei pronunțate de C.E.D.O. în cauza

Atanasiu împotriva României nu ar mai fi posibilă acțiunea în revendicare, se arată

că o asemenea concluzie este total neîntemeiată.

Cât privește omisiunea

reclamantelor în a fi solicitat și constatarea preluării abuzive a imobilului revendicat,

și această critică este nefondată, întrucât reclamantele au invocat în permanență

precaritatea titlului statului român, ce și-a întemeiat proprietatea pe violența

împotriva autorilor acestora.

Examinând recursul prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru

considerentele ce urmează:

Criticile formulate prin

motivele de recurs vizează, în esență, aspecte de nelegalitate ce se circumscriu

motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza, când hotărârea

atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Principalele argumente

aduse în susținerea acestui motiv de nelegalitate constau în aceea că,

instanțele anterioare

ar fi trebuit să ia în considerare împrejurarea că dreptul de proprietate asupra

imobilului revendicat a intrat în patrimoniul Statului Român, fără titlu, cu încălcarea

dispozițiilor constituționale din momentul respectiv

, că

instanța de rejudecare

trebuia să compare titlurile și din perspectiva valabilității titlului Statului

Român, față de împrejurarea că bunul revendicat nu a intrat cu titlul valabil în

patrimoniul pârâtului (din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului).

Acțiunea

în revendicare formulată în anul 2009, în temeiul art. 480 și 481 C. civ., este

perfect admisibilă, fiind imprescriptibilă, având la bază și dispozițiile art. 6

din Legea nr. 213/1988, întrucât statul nu a deținut niciodată un titlu valabil

de proprietate asupra imobilului revendicat. De asemenea, argumentele instanțelor

anterioare

nu pot înlătura de la aplicare dispozițiile Protocolului nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum aceste dispoziții comunitare au fost

interpretate în practica judecătorească.

Cu privire la modalitatea

de trecere în proprietatea statului a terenului revendicat,

s-a constatat că acesta

a fost preluat în proprietatea statului, în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea

nr. 58/1974. Pentru construcția demolată s-au oferit despăgubiri, însă nu și pentru

teren, pentru care autorul recurentelor reclamante a formulat cerere de reconstituire

a dreptului de proprietate, în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991, cerere la

care nu s-a primit niciun răspuns. Aceste aspecte au fost

afirmate de recurentele

reclamante, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin motivele de recurs,

fiind deci, de necontestat.

Exercitând, exclusiv,

un control de legalitate asupra considerentelor instanței superioare de fond, Înalta

Curte constată că terenul solicitat intră sub incidența Legii nr. 10/2001, republicată,

regimul său juridic fiind cel reglementat de art. 1 alin. (2) coroborat cu art.

3 alin. (1) lit. a) din această lege, potrivit cu care, pentru a putea solicita

restituirea în natură a terenului, persoana care se consideră îndreptățită trebuie

să fi avut calitatea de proprietar al acestuia la data preluării de către stat.

De altfel, Legea nr. 10/2001

are și un caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative cu caracter

reparatoriu din domeniul proprietății imobiliare, inclusiv din materia fondului

funciar, în sensul că, domeniul său de reglementare acoperă și acele terenuri situate

în intravilanul localităților, care până la intrarea în vigoare a acestei legi,

respectiv 14 februarie 2001, nu au fost restituite integral persoanelor îndreptățite.

Prin urmare, pentru asemenea

cazuri, bine definite, Legea nr. 10/2001 are caracter de complinire a prevederilor

Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 și Legii nr. 1/2000.

Situația juridică a terenului

în litigiu,

coroborată cu faptul existenței terenului revendicat la stat, și nu la reclamante,

au condus la concluzia că imobilul asupra căruia s-a pretins recunoașterea dreptului

de proprietate prin hotărâre judecătorească în procesul pendinte a fost preluat

în proprietatea statului în mod abuziv, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

nefiind restituit în baza legilor funciare, astfel încât trebuia solicitat în baza

acestui act normativ.

Așadar, din situația de

fapt stabilită în speță și necontestată sub niciun aspect, Înalta Curte constată

că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt, urmând a

confirma soluțiile pronunțate, cu consecința respingerii recursului de față.

Prin acțiunea în revendicare

de față pornită în anul 2009, întemeiată pe dreptul comun în materie, art. 480 -

481 C. civ., pe Constituția României, art. 6 din Legea nr. 213/1988, art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se urmărește redobândirea

imobilului de la stat, imobil care a fost preluat în mod abuziv de la autorul recurentelor

reclamante în cauză.

În aplicarea corectă a

legii incidente la situația dedusă judecății, instanțele anterioare nu au putut

face abstracție de faptul că acțiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun

- a fost introdusă cu mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparație,

edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect

situației imobilului în litigiu, de care recurentele reclamante nu au uzat, respectiv

Legea nr. 10/2001.

În speță, este de necontestat,

prin urmare, că anterior prezentei solicitări de restituire a bunului, reclamantele

nu au mai formulat nicio altă acțiune în justiție și nici nu au uzat de procedura

specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.

În acest context, s-a

apreciat în mod corect, pe întreg parcursul procesual al cauzei, că acțiunea în

revendicare astfel cum a fost formulată de reclamante, nu poate fi soluționată „doar”

potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie soluționată cu respectarea

condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001 care,

altfel, ar fi eludată.

Câtă vreme pentru imobilele

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat această

lege specială de reparație, care prevede în ce condiții asemenea imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența

sa și să se aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe

cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Faptul că acțiunea în

revendicare a fost introdusă cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

conduce la concluzia că legea menționată este pe deplin aplicabilă în această speță.

Legea nr. 10/2001 se referă

la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu

titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu, astfel că după intrarea sa în

vigoare, dispozițiile art. 480 C. civ. nu mai pot constitui temei pentru revendicarea

unor imobile aflate în această situație.

În consecință, în privința

imobilelor care cad sub incidența legii speciale, după data de 14 februarie 2001,

acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind înlăturată

de legea specială de reparație.

În aceste condiții se

apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii

incidente la situația de fapt, în acord cu respectarea principiului de drept „specialia

generalibus derogant” și cel al asigurării stabilității raporturilor juridice civile

În sensul acestor considerente

este și decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în secții unite, când a avut a se pronunța asupra existenței

sau nu, a unui drept de opțiune între aplicarea legii speciale, care reglementează

regimul imobilelor preluate abuziv de stat și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, art. 480 C. civ.

Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanțele

de judecată, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de

referință a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs

cu acesta.

De asemenea, problema

raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în mod unitar

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite și prin decizia în interesul

legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept astfel

judecate este obligatorie pentru instanțele de judecată, conform art. 329 alin.

(3) C. proc. civ.

În considerentele acestei

decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci,

inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială,

soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității raporturilor

juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu-1997

ș.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă,

așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces

echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural,

controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade

de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.”

Prin urmare, instanța

supremă a statuat că parcurgerea sau neparcurgerea procedurii de restituire prevăzute

de Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior și la

dreptul comun în materie pentru valorificarea aceluiași drept de proprietate și

că, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea

nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării imobilelor

preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

În altă ordine de idei,

respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru imobilul

care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu închiderea accesului

la justiție pentru persoana interesată.

Accesul la justiție nu

implică și admiterea cererii. Împrejurarea că reclamantele se adresează instanței

pentru a obține restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu le este admisă

pe motiv că cererea nu a fost formulată în condițiile legii speciale ce reglementează

regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a contestației ce

poartă asupra unui drept civil și nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21

din Constituție și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale.

În ceea ce privește aplicabilitatea

la speță a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, invocat

de recurentele reclamante, Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenție

poate fi dată numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă

și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.

Or, în speță, așa cum

rezultă din considerentele de mai sus, nu s-a urmat calea oferită de legea specială

pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin formularea notificării în condițiile

legii interne speciale.

Mai mult, în speță, recurentele

- reclamante au invocat art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, dar nu

se pot prevala de un „bun” în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească

anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului

solicitat. Cum în mod evident recurentele reclamante nu au dovedit că au un „bun”

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu se pot bucura de

protecția oferită de această reglementare europeană.

Jurisprudența Curții Europene

invocate este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată,

în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte, iar în cauza pilot

Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos

că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat,

doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie

prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres

în sensul restituirii bunului.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante, cu consecința

menținerii hotărârilor pronunțate anterior în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții E.V. și S.M., împotriva deciziei civile nr. 209A

din 10 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 02 octombrie 2014.