ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2481/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2481/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile

de față, deliberând, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 567 din 19 martie 2013

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins acțiunea

promovată de reclamantul S.L. (la data de 29 octombrie 2010), ca fiind

îndreptată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă, în

ceea ce îl privește pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și, ca neîntemeiată, în ceea ce îl privește pe pârâtul Municipiul București

prin Primarul General.

În considerentele

sentinței, s-a reținut că reclamantul a revendicat un imobil compus din teren

și construcții (300 mp teren din care 156 mp sunt liberi și construcție compusă

din 12 camere) situat în București, str. V., sector 3, care a fost preluat de

către stat în mod abuziv.

Prima instanță a

constatat că, prin actele depuse la dosar, nu s-a dovedit că reclamantul sau

autoarea acestuia (numita C.F.) ar fi formulat notificare în baza Legii nr.

10/2001 și nu s-a demonstrat că imobilul revendicat ar fi intrat în patrimoniul

statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Față de precizările

ulterioare ale reclamantului, prima instanță a reținut că acesta și-a întemeiat

pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, și nu pe dispozițiile dreptului

comun. În consecință, tribunalul a constatat că în privința Statului Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice sunt incidente dispozițiile

Deciziei nr. 27/2011, iar în privința Municipiului București, reprezentat de

Primarul General, sunt incidente dispozițiile Deciziei în interesul legii nr.

33/2008.

Împotriva hotărârii

tribunalului a declarat recurs reclamantul, care a susținut că acțiunea

introductivă era o acțiune în constatare și nu una în revendicare. Astfel,

reclamantul a solicitat instanței să constate că imobilul a fost preluat fără

titlu de către Statul Român și să dispună obligarea pârâtului la a-i lăsa în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, evaluându-și proprietatea la

suma de 1.200.000 euro. Reclamantul a mai arătat că urmărește restituirea în

natură a bunului, iar în subsidiar, acordarea de despăgubiri prin echivalent,

respectiv că temeiul de drept al acțiunii era reprezentat de art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 480

și urm. C. civ.

S-a mai susținut că

prima instanță nu a răspuns capetelor de cerere formulate și precizate,

realizând o greșită interpretare și aplicare a legii în sensul art. 304 pct. 9

C. proc. civ., încălcându-i dreptul la un proces echitabil.

În ce privește Statul

Român, acesta are calitate procesuală pasivă, deoarece bunul imobil a fost

preluat de către acest pârât.

Pe fondul cererii,

recurentul a arătat că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă și că,

dacă nu și-a putut realiza drepturile în condițiile Legii nr. 10/2001, poate

face acest lucru, potrivit dreptului comun. Din această perspectivă, s-a

susținut că prima instanță trebuia să analizeze acțiunea, atât prin raportare

la legea specială, cât și prin raportare la dispozițiile legale generale, mai

ales că prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu erau incidente

în cauză, în lipsa unei decizii sau dispoziții emise de unitatea deținătoare.

Prin Încheierea de la

termenul din 6 februarie 2014, Curtea a calificat drept apel calea de atac

exercitată în cauză, față de valoarea patrimonială a litigiului, mai mare de

100.000 RON.

Prin Decizia nr. 130

A din 27 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

apelul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că acțiunea prin care se solicită, pe de o parte, să

se constate că statul a preluat abuziv un imobil, care intră în domeniul de

aplicare a Legii nr. 10/2001 iar, pe de altă parte, să fie obligată unitatea

administrativ-teritorială a Municipiului București la predarea bunului către

reclamant, nu poate fi admisă dacă titularul acesteia nu a formulat notificarea

prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă nu se dovedește că a fost în

imposibilitate să-și realizeze drepturile în baza respectivei legi.

În acest context, s-a

apreciat că tribunalul a constatat corect lipsa calității procesuale pasive a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice deoarece, dacă imobilul intră

sub incidența Legii nr. 10/2001, în speță sunt aplicabile, inclusiv cele

statuate prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011, conform cărora "în

acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român de a acorda

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu

are calitate procesuală pasivă". Or, în dosarul de fond există o cerere

prin care se solicită acordarea de despăgubiri prin echivalent, în măsura în

care, restituirea în natură a imobilului nu ar fi posibilă.

De asemenea, prima

instanță a reținut corect aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 în speță, din

moment ce chiar reclamantul a afirmat că imobilul a fost preluat de către stat

în baza Decretului nr. 92/1950 (acest lucru nefiind dovedit nici măcar în apel,

chiar dacă s-a urmărit demonstrarea acestei împrejurări, conform adresei de la

dosar), iar imobilele preluate în baza actului normativ menționat intră sub

incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

A apreciat instanța

de apel că respingerea acțiunii în retrocedare a imobilului, în contradictoriu

cu Municipiul București prin Primarul General, se impunea inclusiv pentru

faptul că bunul făcea obiectul unei legi speciale și, ca atare, nu putea fi

revendicat pe calea dreptului comun (conform raportului de expertiză întocmit,

s-a identificat terenul revendicat ca fiind ocupat de mai multe obiective de

ordine publică sau privată, străzi, linii de tramvai, blocuri de locuințe).

Pe de altă parte, o

acțiune de genul celei deduse judecății, trebuia respinsă ca inadmisibilă, din

moment ce privea un imobil care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar

titularul acesteia nu a indicat niciun motiv care să-l fi împiedicat să-și

realizeze drepturile în baza respectivei legi. Respingerea ca inadmisibilă a

acțiunii modificate și completate, în contradictoriu cu ambii pârâți, ar fi

fost justificată tot de cele statuate prin Decizia în interesul legii nr.

33/2008 și nu ar fi încălcat dreptul reclamantului de liber acces la justiție

sau dreptul acestuia la respectarea proprietății.

Cu toate acestea,

curtea de apel a considerat că nu poate schimba hotărârea primei instanțe în

calea de atac exercitată de reclamant, deoarece pe de o parte, limitele

judecății nu permit acest lucru (tribunalul a considerat acțiunea admisibilă,

iar apelantul nu a formulat critici sub acest aspect) iar, pe de altă parte,

s-ar putea susține că prin respingerea ca inadmisibilă a întregii acțiunii,

s-ar agrava situația apelantului în propria cale de atac.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamantul S.L., care a susținut caracterul nelegal al

soluției, sub următoarele aspecte, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ.:

- Hotărârea este

lipsită de temei legal, menținând soluția instanței de fond deși aceasta era

total lipsită de fundament juridic, încercând doar să aducă noi argumente în

favoarea sentinței.

Instanța nu a

analizat în mod corect și coerent motivele căii de atac, cantonându-se la o

motivare rezumativă, ignorând faptul că acțiunile în constatare și revendicare

sunt imprescriptibile și nu pot fi paralizate prin niciun mijloc de apărare.

Astfel, este evident

că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este responsabil de

naționalizarea abuzivă și că acțiunea în constatare în contradictoriu cu

această entitate "este perfect legală". Tot astfel este revendicarea

imobilului preluat abuziv, mai ales că nu aduce atingere vreunui alt drept de

proprietate.

- Hotărârea este

lipsită de temei legal și pentru că, potrivit cererii de chemare în judecată,

reclamantul a fixat corect cadrul procesual, iar în acțiunea în constatare

promovată, Statul Român are calitate procesuală pasivă.

- Hotărârea cuprinde

motive străine de natura pricinii, preluând în mod greșit considerentele

sentinței de primă instanță, când motivează respingerea cererii în revendicare

și pe dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Prin decizia în

interesul legii menționată, instanța supremă nu a exclus posibilitatea

recurgerii la acțiunea în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001. A susține că nu mai poate fi promovată o asemenea acțiune după

intrarea în vigoare a actului normativ menționat înseamnă a i se interzice

reclamantului accesul la justiție.

- Instanța de apel

are o poziție total contradictorie întrucât, pe de o parte, arată că nu au fost

administrate probe în apel, pentru ca ulterior, să rețină că s-a încercat

dovedirea preluării abuzive, nesocotindu-se în felul acesta, în mod grav,

legea, deoarece n-au fost analizate probele administrate.

Considerentele

deciziei din apel, fără a analiza motivele căii de atac, încearcă, în pofida

dispozițiilor procedurale, să mai argumenteze în favoarea sentinței atacate.

Trimiterea la Decizia

în interesul legii nr. 27/2011 s-a făcut dintr-o superficială analiză a cauzei,

întrucât cererea de chemare în judecată a reclamantului datează din anul 2010

și, pe de altă parte, dispozițiile acesteia nu erau aplicabile speței.

- Instanța de apel a

pronunțat o decizie esențial nelegală și vădit netemeinică în raport de

probatoriul administrat, cantonându-se în argumentări în favoarea părților

potrivnice.

Analizând criticile

deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat potrivit

următoarelor considerente:

- Pretinzând

nelegalitatea deciziei întrucât a menținut sentința de fond "care era

lipsită de fundament juridic", aducând în plus argumente în favoarea

sentinței, recurentul nu formulează o veritabilă critică de nelegalitate

susceptibilă de control judiciar.

Aceasta întrucât

validarea raționamentului de primă instanță de către instanța de control

judiciar, care fundamentează soluția cu argumente juridice suplimentare, tocmai

în demonstrarea justeței acesteia, se înscrie în specificul activității

jurisdicționale în cadrul căii de atac devolutive.

Susținerea

recurentului conform căreia acțiunea în revendicare, ca și cea în constatare

sunt imprescriptibile și nu pot fi paralizate prin niciun mijloc de apărare nu

vine să combată vreun considerent al instanței de apel, ca să se poată

circumscrie unei critici de nelegalitate.

Instanțele fondului

nu au ajuns la concluzia caracterului neîntemeiat al demersului reclamantului

datorită caracterului prescriptibil al acțiunii în revendicare, ci din cauza

nevalorificării pretinsului drept în cadrul normativ al legii speciale.

În realitate,

recurentul-reclamant confundă imprescriptibilitatea unei acțiuni cu temeinicia

acesteia, susținând în mod eronat, că din caracterul imprescriptibilității

dreptului s-ar deduce și temeinicia pretenției (respectiv, simplul fapt al

posibilității promovării unei acțiuni, care nu ar putea fi paralizată prin

opunerea prescripției, ar trebui să ducă la consecința caracterului fondat al

acesteia).

De asemenea,

recurentul susține că revendicarea imobilului "este perfect legală"

deoarece nu aduce nicio atingere vreunui alt drept de proprietate, ignorând

faptul că într-o astfel de acțiune, ceea ce trebuie analizat prioritar este

existența dreptului de proprietate de care se prevalează reclamantul și doar în

mod subsecvent, dreptul opus de pârât (care poate paraliza sau nu acțiunea în

funcție de criteriile de preferință care operează).

- Critica

recurentului-reclamant, conform căreia instanțele au cenzurat greșit cadrul

procesual, atunci când au stabilit că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, nu poate sta în proces, are caracter nefondat.

Calitatea procesuală

a statului a fost apreciată în raport de pretențiile deduse judecății prin

cererea precizatoare, conform căreia s-a solicitat obligarea acestuia la

acordarea de despăgubiri prin echivalent dacă nu se poate dispune restituirea

imobilului în natură.

Or, sub acest aspect,

s-a reținut corect incidența dezlegărilor jurisdicționale date prin Decizia în

interesul legii nr. 27/2001, conform cărora în astfel de pricini, în care se

solicită despăgubiri bănești pentru imobile preluate abuziv - care fac obiectul

legii speciale - statul nu are calitate procesuală pasivă.

Este lipsită de fundament

aprecierea recurentului, în sensul că trimiterea pe care o face instanța la

decizia în interesul legii menționată anterior ar fi eronată, întrucât cererea

de chemare în judecată a fost promovată în anul 2010, deci la o dată anterioară

pronunțării Deciziei nr. 27/2011.

Pe de o parte, pentru

că pretențiile de despăgubiri bănești au fost deduse judecății printr-o cerere

precizatoare formulată la 4 februarie 2013, iar pe de altă parte, pentru că

recurentul-reclamant ignoră rolul și funcția deciziilor pronunțate în recurs în

interesul legii.

Astfel, asigurând, cu

caracter obligatoriu, interpretarea și aplicarea unitară a legilor, asemenea

decizii nu pot fi nesocotite de către instanțe la momentul pronunțării

soluțiilor, chiar dacă învestirea lor cu litigii în care a apărut problema de

drept controversată în jurisprudență s-ar fi făcut la o dată anterioară.

Altminteri,

mecanismul de unificare a jurisprudenței ar rămâne iluzoriu și lipsit de

substanță dacă s-ar refuza aplicarea deciziilor în interesul legii sub motiv că

nu erau pronunțate la data învestirii instanței.

Caracterul

obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept, de la momentul

publicării în M. Of. (art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.), le face

incidente și litigiilor în curs fiind, așadar, lipsită de suport susținerea în

sens contrar a recurentului-reclamant.

- Este nefondată, de

asemenea, critica recurentului conform căreia decizia ar conține motive străine

pricinii prin aceea că face trimitere, la fel ca prima instanță a fondului, la

Decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Incidența acestei

decizii, care a tranșat problema acțiunilor în revendicare introduse după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost dată, așa cum corect a reținut

instanța de apel, de regimul juridic al imobilului - preluat abuziv de către

stat în perioada de referință a actului normativ special.

Afirmația

recurentului, conform căreia decizia în interesul legii menționată nu exclude

posibilitatea recurgerii la calea acțiunii în revendicare, chiar în condițiile

existenței unei reglementări speciale, este reală, dar vizează o ipoteză

neregăsită în speță și neaplicabilă situației reclamantului - respectiv, aceea

când partea se putea prevala deja de un bun în sensul Convenției europene,

nefiind nevoită să facă alte demersuri pentru confirmarea sau validarea

dreptului său. Or, dreptul reclamantului, preluat în patrimoniul statului ca

efect al Decretului nr. 92/1950, nu este unul actual, posibil de valorificat pe

calea acțiunii în revendicare.

Este, în egală

măsură, lipsită de fundament susținerea că prin respingerea acțiunii promovate

s-ar fi îngrădit accesul la justiție al reclamantului.

În aceeași decizie în

interesul legii, nr. 33/2008, s-a statuat expres că "întrucât persoana

îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate

deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul

persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este

evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție".

- Este lipsită de

suport și critica referitoare la contrarietatea considerentelor deciziei din

apel, pe motiv că, pe de o parte, reține că n-au fost administrate probe pentru

dovedirea preluării abuzive, pe de altă parte, că s-a încercat dovedirea

acestei preluări nelegale, în realitate nefiind analizate probele administrate.

Deși constată,

într-adevăr, că reclamantul doar a tins la dovedirea preluării abuzive (făcând

trimitere în acest sens la adresa de la fila 23 dosar, conform căreia a fost

transmisă reclamantului copia Decretului nr. 92/1950, fără să fie însă atașată

și anexa), instanța de apel nu contestă acest regim juridic al imobilului.

Dimpotrivă, în analiza pe care o face pornește de la această premisă, a

preluării imobilului, astfel cum reclamantul însuși a afirmat, în temeiul

Decretului nr. 92/1950, deci în mod nelegal.

- Prin ultimul motiv

de recurs, pretinzând caracterul "esențial nelegal și vădit netemeinic al

deciziei", recurentul face referire la probatoriul administrat și la

faptul că nu ar fi fost analizate motivele căii de atac exercitate de acesta.

Susținând

netemeinicia hotărârii prin nesocotirea mijloacelor de probă, recurentul se

situează în afara cadrului procesual permis de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., care reglementează doar controlul de legalitate al hotărârii instanței de

apel.

Pe de altă parte,

arătând că instanța nu ar fi analizat motivele de apel care au învestit-o,

recurentul nu indică în ce fel ar fi fost nesocotite limitele devoluțiunii (ce

critici ar fi rămas în afara controlului instanței).

Dimpotrivă, instanța

a fost cea care a procedat la recalificarea căii de atac (din recurs, în apel),

operațiune apreciată ca fiind corectă de către parte și apoi, devoluând fondul,

a verificat în ce măsură subzistă temeiurile juridice invocate situației de

fapt deduse judecății.

Aprecierea subsidiară

a instanței, conform căreia cererea ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă,

prin raportare la Legea nr. 10/2001 - soluție căreia i se opune însă principiul

non reformatio in pejus - nu înseamnă, așa cum pretinde recurentul, că instanța

"ar fi adus argumente în favoarea părții potrivnice, transformându-se în

apărătorul acesteia".

În realitate, funcția

jurisdicțională a instanței (iuris dictio) îi impune acesteia să stabilească

normele de drept aplicabile situațiilor de fapt concrete care îi sunt deduse

judecății și să le aplice în consecință.

Pentru toate aceste

considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să

fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.L. împotriva Deciziei nr. 130 A

din 27 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ