ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2481/2014

Asupra cauzei civile de față, deliberând, constată următoarele: Prin Sentința nr. 567 din 19 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins acțiunea promovată de reclamantul S.L. (la data de 29 octombrie 2010), ca fiind îndreptată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă, în ceea ce îl privește pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, ca neîntemeiată, în ceea ce îl privește pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General. În considerentele sentinței, s-a reținut că reclamantul a revendicat un imobil compus din teren și construcții (300 mp teren din care 156 mp sunt liberi și construcție compusă din 12 camere) situat în București, str. V., sector 3, care a fost preluat de către stat în mod abuziv.

Prima instanță a constatat că, prin actele depuse la dosar, nu s-a dovedit că reclamantul sau autoarea acestuia (numita C.F.) ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și nu s-a demonstrat că imobilul revendicat ar fi intrat în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950. Față de precizările ulterioare ale reclamantului, prima instanță a reținut că acesta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, și nu pe dispozițiile dreptului comun. În consecință, tribunalul a constatat că în privința Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 27/2011, iar în privința Municipiului București, reprezentat de Primarul General, sunt incidente dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Împotriva hotărârii tribunalului a declarat recurs reclamantul, care a susținut că acțiunea introductivă era o acțiune în constatare și nu una în revendicare. Astfel, reclamantul a solicitat instanței să constate că imobilul a fost preluat fără titlu de către Statul Român și să dispună obligarea pârâtului la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, evaluându-și proprietatea la suma de 1.200.000 euro. Reclamantul a mai arătat că urmărește restituirea în natură a bunului, iar în subsidiar, acordarea de despăgubiri prin echivalent, respectiv că temeiul de drept al acțiunii era reprezentat de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 480 și urm. C. civ.

S-a mai susținut că prima instanță nu a răspuns capetelor de cerere formulate și precizate, realizând o greșită interpretare și aplicare a legii în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încălcându-i dreptul la un proces echitabil. În ce privește Statul Român, acesta are calitate procesuală pasivă, deoarece bunul imobil a fost preluat de către acest pârât. Pe fondul cererii, recurentul a arătat că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă și că, dacă nu și-a putut realiza drepturile în condițiile Legii nr. 10/2001, poate face acest lucru, potrivit dreptului comun. Din această perspectivă, s-a susținut că prima instanță trebuia să analizeze acțiunea, atât prin raportare la legea specială, cât și prin raportare la dispozițiile legale generale, mai ales că prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu erau incidente în cauză, în lipsa unei decizii sau dispoziții emise de unitatea deținătoare.

Prin Încheierea de la termenul din 6 februarie 2014, Curtea a calificat drept apel calea de atac exercitată în cauză, față de valoarea patrimonială a litigiului, mai mare de 100.000 RON. Prin Decizia nr. 130 A din 27 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că acțiunea prin care se solicită, pe de o parte, să se constate că statul a preluat abuziv un imobil, care intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 iar, pe de altă parte, să fie obligată unitatea administrativ-teritorială a Municipiului București la predarea bunului către reclamant, nu poate fi admisă dacă titularul acesteia nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă nu se dovedește că a fost în imposibilitate să-și realizeze drepturile în baza respectivei legi.

În acest context, s-a apreciat că tribunalul a constatat corect lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice deoarece, dacă imobilul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, în speță sunt aplicabile, inclusiv cele statuate prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011, conform cărora "în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă". Or, în dosarul de fond există o cerere prin care se solicită acordarea de despăgubiri prin echivalent, în măsura în care, restituirea în natură a imobilului nu ar fi posibilă.

De asemenea, prima instanță a reținut corect aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 în speță, din moment ce chiar reclamantul a afirmat că imobilul a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 (acest lucru nefiind dovedit nici măcar în apel, chiar dacă s-a urmărit demonstrarea acestei împrejurări, conform adresei de la dosar), iar imobilele preluate în baza actului normativ menționat intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001. A apreciat instanța de apel că respingerea acțiunii în retrocedare a imobilului, în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, se impunea inclusiv pentru faptul că bunul făcea obiectul unei legi speciale și, ca atare, nu putea fi revendicat pe calea dreptului comun (conform raportului de expertiză întocmit, s-a identificat terenul revendicat ca fiind ocupat de mai multe obiective de ordine publică sau privată, străzi, linii de tramvai, blocuri de locuințe).

Pe de altă parte, o acțiune de genul celei deduse judecății, trebuia respinsă ca inadmisibilă, din moment ce privea un imobil care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar titularul acesteia nu a indicat niciun motiv care să-l fi împiedicat să-și realizeze drepturile în baza respectivei legi. Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii modificate și completate, în contradictoriu cu ambii pârâți, ar fi fost justificată tot de cele statuate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 și nu ar fi încălcat dreptul reclamantului de liber acces la justiție sau dreptul acestuia la respectarea proprietății.

Cu toate acestea, curtea de apel a considerat că nu poate schimba hotărârea primei instanțe în calea de atac exercitată de reclamant, deoarece pe de o parte, limitele judecății nu permit acest lucru (tribunalul a considerat acțiunea admisibilă, iar apelantul nu a formulat critici sub acest aspect) iar, pe de altă parte, s-ar putea susține că prin respingerea ca inadmisibilă a întregii acțiunii, s-ar agrava situația apelantului în propria cale de atac. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul S.L., care a susținut caracterul nelegal al soluției, sub următoarele aspecte, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.: - Hotărârea este lipsită de temei legal, menținând soluția instanței de fond deși aceasta era total lipsită de fundament juridic, încercând doar să aducă noi argumente în favoarea sentinței.

Instanța nu a analizat în mod corect și coerent motivele căii de atac, cantonându-se la o motivare rezumativă, ignorând faptul că acțiunile în constatare și revendicare sunt imprescriptibile și nu pot fi paralizate prin niciun mijloc de apărare. Astfel, este evident că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este responsabil de naționalizarea abuzivă și că acțiunea în constatare în contradictoriu cu această entitate "este perfect legală". Tot astfel este revendicarea imobilului preluat abuziv, mai ales că nu aduce atingere vreunui alt drept de proprietate. - Hotărârea este lipsită de temei legal și pentru că, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamantul a fixat corect cadrul procesual, iar în acțiunea în constatare promovată, Statul Român are calitate procesuală pasivă.

- Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, preluând în mod greșit considerentele sentinței de primă instanță, când motivează respingerea cererii în revendicare și pe dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin decizia în interesul legii menționată, instanța supremă nu a exclus posibilitatea recurgerii la acțiunea în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. A susține că nu mai poate fi promovată o asemenea acțiune după intrarea în vigoare a actului normativ menționat înseamnă a i se interzice reclamantului accesul la justiție. - Instanța de apel are o poziție total contradictorie întrucât, pe de o parte, arată că nu au fost administrate probe în apel, pentru ca ulterior, să rețină că s-a încercat dovedirea preluării abuzive, nesocotindu-se în felul acesta, în mod grav, legea, deoarece n-au fost analizate probele administrate.

Considerentele deciziei din apel, fără a analiza motivele căii de atac, încearcă, în pofida dispozițiilor procedurale, să mai argumenteze în favoarea sentinței atacate. Trimiterea la Decizia în interesul legii nr. 27/2011 s-a făcut dintr-o superficială analiză a cauzei, întrucât cererea de chemare în judecată a reclamantului datează din anul 2010 și, pe de altă parte, dispozițiile acesteia nu erau aplicabile speței. - Instanța de apel a pronunțat o decizie esențial nelegală și vădit netemeinică în raport de probatoriul administrat, cantonându-se în argumentări în favoarea părților potrivnice. Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat potrivit următoarelor considerente: - Pretinzând nelegalitatea deciziei întrucât a menținut sentința de fond "care era lipsită de fundament juridic", aducând în plus argumente în favoarea sentinței, recurentul nu formulează o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de control judiciar.

Aceasta întrucât validarea raționamentului de primă instanță de către instanța de control judiciar, care fundamentează soluția cu argumente juridice suplimentare, tocmai în demonstrarea justeței acesteia, se înscrie în specificul activității jurisdicționale în cadrul căii de atac devolutive. Susținerea recurentului conform căreia acțiunea în revendicare, ca și cea în constatare sunt imprescriptibile și nu pot fi paralizate prin niciun mijloc de apărare nu vine să combată vreun considerent al instanței de apel, ca să se poată circumscrie unei critici de nelegalitate. Instanțele fondului nu au ajuns la concluzia caracterului neîntemeiat al demersului reclamantului datorită caracterului prescriptibil al acțiunii în revendicare, ci din cauza nevalorificării pretinsului drept în cadrul normativ al legii speciale.

În realitate, recurentul-reclamant confundă imprescriptibilitatea unei acțiuni cu temeinicia acesteia, susținând în mod eronat, că din caracterul imprescriptibilității dreptului s-ar deduce și temeinicia pretenției (respectiv, simplul fapt al posibilității promovării unei acțiuni, care nu ar putea fi paralizată prin opunerea prescripției, ar trebui să ducă la consecința caracterului fondat al acesteia). De asemenea, recurentul susține că revendicarea imobilului "este perfect legală" deoarece nu aduce nicio atingere vreunui alt drept de proprietate, ignorând faptul că într-o astfel de acțiune, ceea ce trebuie analizat prioritar este existența dreptului de proprietate de care se prevalează reclamantul și doar în mod subsecvent, dreptul opus de pârât (care poate paraliza sau nu acțiunea în funcție de criteriile de preferință care operează).

- Critica recurentului-reclamant, conform căreia instanțele au cenzurat greșit cadrul procesual, atunci când au stabilit că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate sta în proces, are caracter nefondat. Calitatea procesuală a statului a fost apreciată în raport de pretențiile deduse judecății prin cererea precizatoare, conform căreia s-a solicitat obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri prin echivalent dacă nu se poate dispune restituirea imobilului în natură. Or, sub acest aspect, s-a reținut corect incidența dezlegărilor jurisdicționale date prin Decizia în interesul legii nr. 27/2001, conform cărora în astfel de pricini, în care se solicită despăgubiri bănești pentru imobile preluate abuziv - care fac obiectul legii speciale - statul nu are calitate procesuală pasivă.

Este lipsită de fundament aprecierea recurentului, în sensul că trimiterea pe care o face instanța la decizia în interesul legii menționată anterior ar fi eronată, întrucât cererea de chemare în judecată a fost promovată în anul 2010, deci la o dată anterioară pronunțării Deciziei nr. 27/2011. Pe de o parte, pentru că pretențiile de despăgubiri bănești au fost deduse judecății printr-o cerere precizatoare formulată la 4 februarie 2013, iar pe de altă parte, pentru că recurentul-reclamant ignoră rolul și funcția deciziilor pronunțate în recurs în interesul legii. Astfel, asigurând, cu caracter obligatoriu, interpretarea și aplicarea unitară a legilor, asemenea decizii nu pot fi nesocotite de către instanțe la momentul pronunțării soluțiilor, chiar dacă învestirea lor cu litigii în care a apărut problema de drept controversată în jurisprudență s-ar fi făcut la o dată anterioară.

Altminteri, mecanismul de unificare a jurisprudenței ar rămâne iluzoriu și lipsit de substanță dacă s-ar refuza aplicarea deciziilor în interesul legii sub motiv că nu erau pronunțate la data învestirii instanței. Caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept, de la momentul publicării în M. Of. (art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.), le face incidente și litigiilor în curs fiind, așadar, lipsită de suport susținerea în sens contrar a recurentului-reclamant. - Este nefondată, de asemenea, critica recurentului conform căreia decizia ar conține motive străine pricinii prin aceea că face trimitere, la fel ca prima instanță a fondului, la Decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Incidența acestei decizii, care a tranșat problema acțiunilor în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost dată, așa cum corect a reținut instanța de apel, de regimul juridic al imobilului - preluat abuziv de către stat în perioada de referință a actului normativ special. Afirmația recurentului, conform căreia decizia în interesul legii menționată nu exclude posibilitatea recurgerii la calea acțiunii în revendicare, chiar în condițiile existenței unei reglementări speciale, este reală, dar vizează o ipoteză neregăsită în speță și neaplicabilă situației reclamantului - respectiv, aceea când partea se putea prevala deja de un bun în sensul Convenției europene, nefiind nevoită să facă alte demersuri pentru confirmarea sau validarea dreptului său.

Or, dreptul reclamantului, preluat în patrimoniul statului ca efect al Decretului nr. 92/1950, nu este unul actual, posibil de valorificat pe calea acțiunii în revendicare. Este, în egală măsură, lipsită de fundament susținerea că prin respingerea acțiunii promovate s-ar fi îngrădit accesul la justiție al reclamantului.

În aceeași decizie în interesul legii, nr. 33/2008, s-a statuat expres că "întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție". - Este lipsită de suport și critica referitoare la contrarietatea considerentelor deciziei din apel, pe motiv că, pe de o parte, reține că n-au fost administrate probe pentru dovedirea preluării abuzive, pe de altă parte, că s-a încercat dovedirea acestei preluări nelegale, în realitate nefiind analizate probele administrate.

Deși constată, într-adevăr, că reclamantul doar a tins la dovedirea preluării abuzive (făcând trimitere în acest sens la adresa de la fila 23 dosar, conform căreia a fost transmisă reclamantului copia Decretului nr. 92/1950, fără să fie însă atașată și anexa), instanța de apel nu contestă acest regim juridic al imobilului. Dimpotrivă, în analiza pe care o face pornește de la această premisă, a preluării imobilului, astfel cum reclamantul însuși a afirmat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, deci în mod nelegal. - Prin ultimul motiv de recurs, pretinzând caracterul "esențial nelegal și vădit netemeinic al deciziei", recurentul face referire la probatoriul administrat și la faptul că nu ar fi fost analizate motivele căii de atac exercitate de acesta.

Susținând netemeinicia hotărârii prin nesocotirea mijloacelor de probă, recurentul se situează în afara cadrului procesual permis de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., care reglementează doar controlul de legalitate al hotărârii instanței de apel. Pe de altă parte, arătând că instanța nu ar fi analizat motivele de apel care au învestit-o, recurentul nu indică în ce fel ar fi fost nesocotite limitele devoluțiunii (ce critici ar fi rămas în afara controlului instanței). Dimpotrivă, instanța a fost cea care a procedat la recalificarea căii de atac (din recurs, în apel), operațiune apreciată ca fiind corectă de către parte și apoi, devoluând fondul, a verificat în ce măsură subzistă temeiurile juridice invocate situației de fapt deduse judecății.

Aprecierea subsidiară a instanței, conform căreia cererea ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă, prin raportare la Legea nr. 10/2001 - soluție căreia i se opune însă principiul non reformatio in pejus - nu înseamnă, așa cum pretinde recurentul, că instanța "ar fi adus argumente în favoarea părții potrivnice, transformându-se în apărătorul acesteia". În realitate, funcția jurisdicțională a instanței (iuris dictio) îi impune acesteia să stabilească normele de drept aplicabile situațiilor de fapt concrete care îi sunt deduse judecății și să le aplice în consecință. Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.L. împotriva Deciziei nr. 130 A din 27 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2014. Procesat de GGC - AZ