ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 761/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestației în anulare de față, constată următoarele; Prin Sentința civilă nr. 2096 din 27 noiembrie 2012 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte acțiunea reclamantei R.R.V. împotriva pârâților Statul Român, prin M.F.P. și Municipiul București, prin primarul general și s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str. Dobrogeanu Gherea nr. 96, sector 1. S-a respins acțiunea în revendicare formulată de aceeași reclamantă împotriva pârâților SC F. SRL, O.G. și T.M., ca neîntemeiată, iar acțiunea în revendicare împotriva pârâților Statui Român și Municipiul București, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a reținut, în esență, că imobilul în litigiu se află în proprietatea pârâților SC F. SRL, O.G. și T.M. și că pentru valorificarea drepturilor sale, reclamanta trebuia să apeleze la prevederile legii speciale de reparație și anume, Legea nr. 10/2001. Prin Decizia nr. 316/ A din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta R.R.V., de pârâți Municipiul București, prin primarul general, Statul Român, prin M.F.P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiul București și de intervenientul C.M. împotriva Sentinței nr. 2096 din 27 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Prin Decizia nr. 1639 din 29 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de pârâții Municipiul București, prin primar general și Statul Român, prin M.F.P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 316/ A din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. A modificat, în parte, decizia, în sensul că a admis apelurile pârâților Municipiul București, prin primar general și Statui Român, prin M.F.P. împotriva Sentinței nr. 2096 din 27 noiembrie 2012 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. A schimbat în parte sentința, în sensul ca a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și a înlăturat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

A respins recursul declarat de reclamanta R.R.V. împotriva aceleiași decizii. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Instanța de recurs a reținut că atâta timp cât a fost respins cel de al doilea capăt al acțiunii, care este, de altfel, capătul principal, și nu există temeiuri legale pentru schimbarea soluției, este lipsit de interes a se solicita sa se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către stat, în legislația actuală neavând importanță o astfel de constatare pentru obținerea unor drepturi efective. Critica privind obligarea recurenților pârâți la plata cheltuielilor de judecată este fondată, Înalta Curte constatând că soluția de respingere în totalitate a acțiunii reclamantei nu mai justifică în niciun mod solicitarea și obținerea cheltuielilor efectuate cu procesul de către aceasta.

O altă critică vizează reținerea instanței de apel lipsită de orice suport probator, în opinia recurentei, că pârâții O.G. și T.M. sunt dobânditori de bună-credință ai suprafeței de teren de 38,63 m.p. în baza unor acte care nu au fost desființate, iar respingerea capătului de cerere din acțiunea introductivă privind revendicarea acestei suprafețe de teren s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 480 din vechiul Cod civil, căruia îi corespund dispoziții din noul Cod civil. S-a reținut, în speță, că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, prin efectul Legii nr. 4/1973, lege care obliga pe proprietarii a mai mult de un imobil să le înstrăineze într-un termen dat, sancțiunea fiind trecerea imobilului în proprietatea statului.

S-a reținut, în mod necontestat, și că reclamanta nu a formulat cerere de valorificare a drepturilor pretinse în temeiul Legii nr. 10/2001, după cum, nu a obținut nici hotărâre judecătorească anterioară de retrocedare a imobilului de la stat. Raportat la situația de fapt, astfel cum a fost stabilită în speță, s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, confirmându-se soluțiile pronunțate, cu consecința respingerii recursului reclamantei. În aplicarea corectă a legii incidente la situația dedusă judecații, instanțele anterioare nu au putut face abstracție de faptul că acțiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparație, editată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situației imobilului în litigiu, de care recurenta reclamantă nu a uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțele de judecată, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Mai mult, în speță, recurenta-reclamantâ a invocat art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, dar nu se poate prevala de un „bun” în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor solicitate.

În cauza pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a afirmat că un „bun actual ” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. împotriva acestei decizii a formulai contestație în anulare reclamanta R.R.V., invocând în drept dispozițiile art.318 teza I C. proc. civ.: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale. ” În ceea ce privește suprafața de 38.63 m.p. revendicată de reclamantă șt deținută de pârâții O.G.

și T.M., dintr-o regretabilă eroare materială, instanța a reținut că cei 38.63 m.p. au intrat în proprietatea statului în mod abuziv prin efectul Legii nr. 4/1973 și astfel, reclamanta trebuia să urmeze Legea nr. 10/2001. În realitate, suprafața de 38.63 m.p. nu a intrat niciodată în proprietatea statului. La dosarul cauzei nu există niciun document de preluare de către stat a suprafeței de 38,63 m.p. Această suprafață de teren se află în str. Dobrogeana Gherea, sector 1 și nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei A.M.R., fiind stăpânită continuu de către aceasta. Doar suprafața de 332,31 m.p. a intrat în proprietatea statului ca urmare a deciziei nr. 33 din 14 ianuarie 1976 emisă de Consiliul Popular al municipiului București.

Această suprafață de teren de 38.63 m.p, are același regim juridic ca și suprafața de teren de 96 m.p. pentru care s-au pronunțat Sentința civilă nr. 16361 din 26 noiembrie 2007 dată de Judecătoria sector 1 București în Dosarul nr. 16951/299/2007 și Decizia civilă nr. 66/ A din 25 ianuarie 2010 dată de Tribunalul București, secția a III - a civila, ce au fost depuse la dosarul cauzei. În ceea ce privește suprafața de 332,31 m.p. din str. Dobrogeanu Gherea, dintr-o regretabilă eroare materiala instanța a respins acțiunea, motivat de faptul că reclamanta nu a urmat Legea nr. 10/2001. În anul 2001, înainte de a notifica imobilul din str. Dobrogeanu Gherea în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta a mers la adresa imobilului unde a întâlnit-o pe D.D., care i-a prezentat contractul de vânzare-cumpărare din 7 octombrie 1975, din care rezulta că mama sa A.M.R.

a înstrăinat imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni către V.A., mama acesteia. În anul 2005, având suspiciuni și bănuielii cu privire la contractul de vânzare-cumpărare din 7 octombrie 1975, reclamanta a formulat plângere penală, pronunțându-se Sentința penală nr. 3 din 11 ianuarie 2013. Contestatoarea a arătat că ia momentul adoptării Legii nr. 10/2001 nu avea cum să știe că actul de vânzare-cumpărare din 7 octombrie 1975 a fost falsificat. De abia în anul 2011 acest înscris a fost desființat. Acesta este motivul pentru care reclamanta nu a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001.

Reclamanta consideră ca se înscrie în situația de excepție prevăzută prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție: „Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/ retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.” Contestația în anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente; Potrivit dispozițiilor art. 318 teza I din C. proc.

civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea data este rezultatul unei greșeli materiale. Noțiunea de „greșeală materială” se referă la aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate eventuale greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

În acest context, nu se poate admite ca o cale extraordinară de atac de retractare să se transforme într-un „recurs ia recurs”, prin care partea nemulțumită să tindă a repune în discuție aspectele de drept deja dezbătute în cadrul recursului, doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei, în sens contrar putând fi afectat principiul securității raporturilor juridice, care protejează prezumția de validitate a hotărârilor judecătorești irevocabile (cauza Mirea contra Românei, hotărârea din 29 iulie 2008). În speță, contestatoarea nu invocă o greșeală materială, adică o eroare legată de aspectele formale ale judecății în recurs. Aceasta solicită ca instanța să reanalizeze situația suprafețelor de 38.63 m.p.

și de 332,31 m.p. din str. D.G., nr. 96, sector 1, București, revendicate, adică să re-aprecieze aspecte care țin de situația de fapt și de drept stabilită în cauză. Constatând astfel că pe calea contestației în anulare nu au fost invocate motive prin care să se susțină „greșeli materiale” în sensul considerentelor enunțate, în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 318 teza I din Codul de procedură civilă, așa încât contestația în anulare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea R.R.V. împotriva Deciziei nr. 1639 din data de 29 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2015.