ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1639/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1639/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., reține

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 1 București la nr. 31775/299/2005 - nr. vechi

31281/2005 - reclamanta R.R.V. a chemat în judecată pârâții Municipiul

București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, S.C. H.N. S.A., Fundația

Națională pentru Protecția Animalelor și N.O.N. pentru a se constata

nevalabilitatea titlului statului prin care imobilul situat în București str.

D.G. nr. 96, sector 1 a fost preluat abuziv, nulitatea absolută a Hotărârii

CGMB nr. 21 din 28 ianuarie 1999 și obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București str. D.G. nr. 96, sector 1

compus din construcție și teren în suprafață de 517 m.p.

Se invocă prevederile

art. 480 C. civ., Legea nr. 247/2005, Constituția României. Temeiul de drept a

fost completat cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, Constituția din 1965 și Legea

nr. 10/2001, republicată și modificată.

La data de 24

februarie 2006 reclamanta a solicitat introducerea în cauză a moștenitorilor

pârâtului N.O.N., decedat, respectiv O.G. și Ț.M.

Prin Sentința civilă

nr. 2.077 din 9 februarie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București

s-a dispus disjungerea capetelor 1 și 3 din cerere și s-a format dosarul nr.

4705/299/2007 al Judecătoriei sectorului 1 București, iar în ceea ce privește

nulitatea absolută a Hotărârii CGMB nr. 21 din 28 ianuarie 1999 s-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a

VIII-a.

La data de 9 ianuarie

2006 a depus întâmpinare pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin care a solicitat anularea cererii ca netimbrată, aceasta fiind

formulată în temeiul dreptului comun, sau respingerea cererii ca inadmisibilă,

având în vedere că reclamanta nu a urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001

și în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

La data de 30 iunie

2006 s-a depus de către S.C. F. S.R.L. o cerere de intervenție în interes

propriu prin care se solicită, în contradictoriu cu reclamanta și cu pârâții

Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului

București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, S.C. H.N. S.A.,

O.G. și Ț.M., pe calea unei acțiuni în constatare cu caracter provocator, să se

constate că este proprietara imobilului situat în București str. D.G. nr. 96

sector 1 și să se constate nulitatea Deciziei nr. 33 din 14 ianuarie 1975 emisă

de CPMB - Comitetul Executiv.

La data de 27

octombrie 2006, prin încheiere, s-a constatat că S.C. H.N. S.A. are calitatea

de administrator al imobilului, iar nu de proprietar, astfel că nu are calitate

procesuală pasivă în cauză.

Prin Sentința civilă

nr. 3.346 din 27 februarie 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, având în vedere dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ. și valoarea obiectului cererii de chemare în judecată care, prin

raportul de expertiză întocmit în cauză, este de 1.775.047,12 RON (RON), adică

peste 500.000 RON (RON).

În fond, la

Tribunalul București, cauza a fost înregistrată sub nr. 20133/3/2009.

La data de 24 iunie

2009 dosarul a fost scos de pe rol și trimis Judecătoriei sectorului 1

București pentru a fi înaintat în vederea soluționării recursului declarat

împotriva Sentinței civile nr. 3.346 din 27 februarie 2009 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București.

Prin Decizia civilă

nr. 1.963 din 3 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a

civilă, recursul a fost respins ca tardiv declarat.

Dosarul a fost

restituit Tribunalului București, în vederea soluționării fondului cauzei, la

data de 19 martie 2010.

Cererea de revizuire

formulată împotriva acestei din urmă decizii a fost respinsă prin Decizia nr.

5.584 din 27 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală.

La data de 28 martie

2011 reclamanta a renunțat la judecată față de Fundația Națională pentru

Protecția Animalelor în ceea ce privește anularea Hotărârii CGMB nr. 21 din 28

ianuarie 2009 și față de pârâții O.G. și Ț.M.F. referitor la revendicarea

suprafeței de teren de 96 m.p., întrucât terenul a intrat în proprietatea sa.

Despre aceste cereri s-a luat act prin încheierea din data de 20 iunie 2011.

Totodată, prin

această cerere reclamanta a precizat că revendică terenul în suprafață de

332,31 m.p.

La data de 20 iunie

2011 intervenienta S.C. F. S.A. a formulat cerere de chemare în garanție în

contradictoriu cu F.G., F.O.E., B.M. și B.D.. În motivarea cererii se arată că

a cumpărat de la aceștia, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 183 din

25 februarie 2005 întocmit de BNP N.V.R. și actului adițional, imobil compus

din teren în suprafață de 332,31 m.p. și construcție de 60,71 m.p. Se arată că

pârâții apăreau ca proprietari în cartea funciară și că au fost de bună

credință când au cumpărat imobilul neexistând nicio mențiune cu privire la o

eventuală interdicție de vânzare. Se invocă dispozițiile art. 1337 privind obligația

de garanție în caz de evicțiune solicitând restituirea prețului achitat,

respectiv 165.000 euro și sporul de valoare adus imobilului.

Pârâții chemați în

garanție F.G., F.O.E., B.M. și B.D. au depus întâmpinare la cererea de chemare

în garanție, la data de 10 octombrie 2011, invocând excepția infirmității

întrucât aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 112 C. proc. civ.

și excepția netimbrării cererii. Pe fond, au arătat că S.C. F. S.A. a

intervenit din propria sa inițiativă în proces ceea ce înseamnă că nu a fost și

nu este evinsă nefiind tulburată de terț. Cererea de chemare în garanție se

bazează pe culpa intervenientei, astfel că este inadmisibilă, consideră

chemații în garanție.

La data de 27

februarie 2012 reclamanta a formulat o nouă precizare de acțiune, în sensul că

revendică suprafața de teren rezultată în urma verificărilor efectuate în baza

raportului de expertiză, respectiv 425 m.p.

La data de 25 iunie

2012 reclamanta a solicitat revendicarea pentru suprafața de 333,37 m.p. față

de S.C. F. S.R.L. și pentru suprafața de 38,63 m.p. față de pârâții O.G. și

Ț.M., față de care a formulat cerere în conformitate cu prevederile art. 57

alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 2.096 din 27 noiembrie 2012 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, s-a admis, în parte, acțiunea reclamantei R.R.V. împotriva pârâților

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin

Primarul General și s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului

situat în București, str. D.G. nr. 96, sector 1.

S-a respins acțiunea

în revendicare formulată de aceeași reclamantă împotriva pârâților S.C. F.

S.R.L., O.G. și T.M., ca neîntemeiată, iar acțiunea în revendicare împotriva

pârâților Statul Român și Municipiul București, ca fiind introdusă împotriva

unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a reținut, în

esență, că imobilul în litigiu se află în proprietatea pârâților S.C. F.

S.R.L., O.G. și T.M. și că pentru valorificarea drepturilor sale, reclamanta

trebuia să apeleze la prevederile legii speciale de reparație și anume, Legea

nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta, pârâții Municipiul București prin

Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

intervenientul C.M.

Prin Decizia civilă

nr. 316A din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta reclamantă

R.R.V., apelanții pârâți Municipiul București prin Primarul General, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice - Municipiul București și de apelantul intervenient C.M.

împotriva Sentinței civile nr. 2.096 din 27 noiembrie 2012 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 20133/3/2009, în

contradictoriu cu intimul intervenient S.C. F. S.R.L., intimații pârâți O.G.,

T.M., Consiliul General al Municipiului București și intimații chemați în

garanție B.D., B.M., F.G. și F.O.E.

Judecătorii fondului

a constatat că titlul statului, prin care imobilul fostă proprietate a autoarei

reclamantei a fost preluat în baza Legii nr. 4/1973, nu are validitate juridică

pentru că a încălcat atributele dreptului de proprietate, iar despăgubirea acordată

este derizorie. Imobilul a intrat în proprietatea statului prin efectul Legii

nr. 4/1973, lege care obliga pe proprietarii a mai mult de un imobil să le

înstrăineze într-un termen dat, sancțiunea fiind trecerea imobilului în

proprietatea statului.

S-a reținut și că

reclamanta nu a formulat cerere de valorificare a drepturilor pretinse în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Critica privind

necompararea titlurilor de proprietate ale părților a fost respinsă de curte cu

următoarea motivare:

Conform Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în

interesul legii, fostul proprietar are dreptul să apeleze la acțiunea în

revendicare pe calea dreptului comun, în situația în care i se încalcă

drepturile protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În același sens, prin

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza pilot, se recunoaște

același drept al fostului proprietar la calea dreptului comun, dar numai în

subsidiarul căii speciale de reparație și condiționat de existența anterioară a

unei hotărâri judecătorești de obligare a Statului la restituirea imobilului

revendicat.

În speță o atare

condiție nu a fost îndeplinită. Titlul reclamantului nu are eficiență juridică

și nu poate fi valorificat pe calea dreptului comun, în sensul de a i se acorda

preferabilitate în raport cu orice alt titlu exhibat de terți cu vocație la

proprietatea asupra imobilului. Mai exact, o comparare clasică de titluri în

sensul evaluării unor criterii de preferabilitate nu este posibilă în cauză,

compararea de titluri vizând în cauze de natura celei de față doar o comparare

a eficienței juridice a titlurilor exhibate, comparare pe care de altfel în mod

corect a realizat-o și judecătorul fondului.

Se apreciază, de

aceea, că în mod legal s-a dispus respingerea acțiunii ca fiind nefondată și că

în condițiile de mai sus, s-a realizat și compararea de titluri ale părților cu

privire la imobilul în litigiu.

A fost respinsă și

critica nedovedirii de către pârâți a dobândirii cu bună credință a suprafeței

de 38,63 m.p. Pe de o parte, buna credință se prezumă, iar beneficiarii acestei

prezumții sunt pârâții dobânditori ai imobilului, iar pe de altă parte, conform

art. 1.169 C. civ., cel ce face o cerere judecătorului, are obligația să o și

dovedească, dovadă care în cauză nu a fost produsă.

Apelul declarat de

pârâtul Municipiul București prin Primarul General a vizat lipsa de interes a

constatării nevalabilității titlului statului în condițiile în care există text

legal în acest sens, art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și că în mod greșit s-au acordat cheltuieli de

judecată exagerate în cuantum.

Apelul este nefondat.

Textul general

invocat de apelantă poate constitui temei al unor cereri formulate de către cei

interesați, dar o asemenea ipoteză nu exclude dreptul unei persoane de a

solicita judecătorului să constate că speța sa concretă se include în

prevederile generale ale textului legal.

În legătură cu

cheltuielile de judecată, s-a constatat că potrivit art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., judecătorul cauzei are doar opțiunea nu și obligația de a cenzura

cuantumul cheltuielilor efectuate de părți, astfel încât lipsa cenzurii nu

poate fi apreciată ca o încălcare a normelor legale.

Prin apelul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a criticat aceeași

lipsă de interes a acțiunii de constatare a nevalabilității titlului statului,

cu aceleași argumente evocate și în apelul Municipiului București prin Primarul

General.

Critica a fost

respinsă pentru considerentele reținute în apelul Municipiului București.

S-a mai criticat

obligarea statului la cheltuieli de judecată în lipsa unei culpe procesuale,

critică ce a fost respinsă. Potrivit art. 274 C. proc. civ. partea care cade în

pretenții va fi obligată să suporte cheltuieli de judecată. În speță, statul a

căzut în pretenții prin admiterea primului capăt de cerere, astfel încât

obligarea sa la cheltuieli este legală.

În cauză a declarat

apel și numitul C.M.. Apelul a fost declarat atât împotriva încheierii din data

de 24 septembrie 2012 cât și a sentinței.

În baza cererii sale

de intervenție în interes propriu, apelantul intervenient C.M. a invocat

contractul de cesiune încheiat cu reclamanta prin care reclamanta i-a cesionat

cota de 1% din drepturile sale ce derivă din moștenirea defunctei A.M.R.

Față de prevederile

contractului, în mod corect judecătorul fondului a respins ca inadmisibilă

cererea de intervenție. S-a constatat că apelantul C. nu a dobândit prin

contractul de cesiune un drept litigios, care să îi dea dreptul să preia

calitatea procesuală a reclamantei, dar nici nu a dobândit un drept concret

asupra unui bun determinat, care să îi justifice dreptul și interesul de a

interveni. Apelantul a dobândit o cotă generică de 1% dintr-o masă succesorală

ce poate fi valorificată la momentul concretizării întinderii masei

succesorale.

Pentru toate

considerentele de mai sus, în baza art. 296 C. proc. civ., au fost respinse

toate apelurile declarate în cauză, ca nefondate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Municipiul București prin Primar General,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București și reclamanta R.R.V.

București prin Primar General critică hotărârea atacată pentru soluția de

admitere a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului.

În acest sens,

susține că reclamanta nu justifică un interes în formularea capătului de cerere

privind constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât prin

modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face

distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu. Or, atâta

timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv de către stat, instanța

nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Deși constatarea

nevalabilității titlului statului a fost rezultatul formulării unui capăt de

cerere distinct, aceasta reprezintă, în realitate, un aspect incidental,

constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului fiind o apărare

de fond ce tinde la realizarea dreptului, respectiv redobândirea bunului în

patrimoniul reclamantei. În condițiile în care acțiunea în revendicare a fost

respinsă, folosul practic pe care l-ar obține reclamanta prin admiterea

capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului este

practic nul.

Cu privire la

cheltuielile de judecată, art. 274 alin. (1) C. proc. civ. prevede că partea

care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească toate cheltuielile

de judecată. Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este

reprezentat, așadar, de culpa procesuală a părții "care cade în

pretenții".

Stabilind că temeiul

juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală

culpabilă a părții care a căzut în pretenții, se susține că Municipiul

București nu se află în culpă procesuală, iar atitudinea sa procesuală nu poate

declanșa o răspundere civilă constând în obligarea acestuia la plata

cheltuielilor de judecată.

Având în vedere cele

arătate, se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în

sensul admiterii apelului și respingerea ca lipsit de interes a capătului de

cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București, susține că hotărârea atacată este în parte

nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii

(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, în mod eronat

instanța de apel a menținut sentința instanței de fond prin care s-a constatat

nevalabilitatea titlului statului.

În acest sens, în mod

greșit instanța a respins excepția lipsei de interes în ceea ce privește

capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nevalabilității titlului

statului, în condițiile în care, prin modificările Legii nr. 10/2001, aduse

prin Legea nr. 247/2005, nu se mai face distincție între imobile preluate de

stat cu titlu sau fără titlu.

Or, atâta timp cât

printr-o lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să

constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Se invocă în

susținerea acestui motiv și art. 6 din Legea nr. 213/1998, unul dintre

temeiurile de drept ale acțiunii reclamantei.

De asemenea, se

susține că potrivit art. 111 C. proc. civ., se poate promova acțiunea în

constatare dacă partea nu are la dispoziție acțiunea în realizare. Or,

reclamanta are la dispoziție această acțiune în realizare și o promovează,

aceasta formând cel de-al doilea capăt al cererii - acțiunea în revendicare.

În ceea ce privește

obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

cheltuielilor de judecată, se învederează că instituția pârâtă nu a dat dovadă

de rea credință și neglijență, nu se face vinovată de declanșarea litigiului

și, prin urmare, nu poate fi sancționată procedural prin obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa

procesuală, principiu consacrat de procedura civilă potrivit art. 274 C. proc.

civ., și neexistând temei legal este neîntemeiată obligarea statului la plata

cheltuielilor de judecată.

Având în vedere

motivele expuse mai sus, se solicită să se admită recursul așa cum a fost

formulat, să se modifice decizia recurată în sensul respingerii în totalitate a

acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

critică hotărârea atacată sub aspectul respingerii de către instanțele fondului

a capătului de cerere privind obligarea pârâților S.C. F. S.R.L., O.G. și T.M.

de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, str. D.G. nr. 96, prin prisma incidenței motivului de casare

prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în varianta

"hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii".

În acest sens se

arată că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că, în speță, acțiunea

în revendicare a imobilului față de pârâta-intimată S.C. F. S.R.L., nu poate fi

admisă, folosind, în esență, două argumente: neutilizarea de către

reclamanta-apelantă a modalității de restituire prevăzute de legea specială în

domeniu, și anume Legea nr. 10/2001; neincidența în speță a instituției

comparării de titluri, cel al pârâților-intimați S.C. F. S.R.L., O.G. și T.M.

cu cel al reclamantei-apelante R.R.V.

Argumentele instanței

superioare de fond sunt străine de natura pricinii pentru următoarele

considerente:

reținut în mod corect dreptul fostului proprietar al imobilului - în speță

reclamanta - de a apela la calea dreptului comun, prin acțiunea în revendicare,

în situația în care i-au fost încălcate drepturile protejate de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, modalitate legală statuată prin Decizia nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui

recurs în interesul legii;

în revendicare formulată de reclamantă viza, incontestabil, apărarea dreptului

ei de proprietate asupra imobilului situat la adresa menționată, unul din

drepturile fundamentale apărate de Convenția Europeană;

care, acest drept decurgea, fără niciun echivoc, din reținerea, de către

instanța de apel a soluției primei instanțe privind nevalabilitatea titlului

statutului privind imobilul în litigiu - soluție cu caracter definitiv prin

respingerea apelului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Municipiul București prin Primarul General - este evident că

apelarea la calea dreptului comun, printr-o acțiune în revendicare, era perfect

justificată.

imobilului de către pârâta-intimată S.C. F. S.R.L. de la chemații în garanție

F.G., F.O.E., B.M. și B.D.C., în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub numărul 183 de către BNP N.V., la data de 25 noiembrie 2005 și

Actului Adițional nr. 285 din 25 noiembrie 2005, care, la rândul lor, l-au

achiziționat de la numita D.D. prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub numărul 1063 de către BNP D.M. din 10 decembrie 2004 - act

încheiat prin frauda la lege - apelarea la Legea nr. 10/2001 nici nu mai era

posibilă, în condițiile în care imobilul ieșise din patrimoniul Statului Român,

intrând practic în circuitul civil, în condițiile în care - astfel cum la fel

de fraudulos - acesta fusese inclus în certificatul de moștenitor nr. 67

eliberat de BNP Nemesis la data de 7 aprilie 2003, în urma decesului numitei

V.A., autoarea numitei D.D., sub numărul 8663 de către fostul Tribunal Ilfov ,

secția Notariat la data de 2 aprilie 1931;

Toate aceste rețineri

- deși instanța de apel nu face nicio referire la ele - au fost acceptate ca

fiind corecte, de către instanță, nefiind înlăturate sub nicio formă.

În aceste condiții,

motivarea instanței de apel este străină de natura cauzei.

La fel de nelegală

apare decizia instanței de apel, referitor la respingerea motivului de apel

vizând respingerea capătului de cerere privind revendicarea terenului în

suprafață de 38,63 m.p. situat în București, str. D.G. nr. 96, promovat în

contradictoriu cu pârâții-intimați O.G. și T.M.

O altă critică

vizează incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C.

proc. civ., în varianta "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii".

În acest sens, se

susține încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 din vechiul

C. civ., care se regăsește și în conținutul dispoziției art. 555 alin. (1) și art.

563 alin. (1) din Noul C. civ.;

În speță, reclamanta

a făcut pe deplin dovada dreptului de proprietate al autoarei sale cu actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 8663 din 3 aprilie 1931 prin care

numita P.M.R. (după căsătorie A.) a cumpărat de la numitul N.O.N. - autorul

pârâților - imobilul situat pe atunci în "vatra Comunei Suburban

Băneasa", format din teren în suprafață de 333,37 m.p., indicându-se și

vecinătățile respective, precum și actul de vânzare-cumpărare nr. 11417 din 28

aprilie 1933 prin care numita P.M.R. mai cumpăra de la N.O.N., încă o suprafața

de 96 m.p., cu vecinătățile menționate.

Pârâții intimați nu

au depus niciun act care să le ateste un drept de proprietate asupra acestui

teren.

Prin expertiza

efectuată în cauză se menționează, printre altele, faptul că suprafața de 38,63

m.p. din litigiu este stăpânită de pârâții O.G. și T.M., precum și faptul că

întregul imobil cumpărat de autoarea reclamantei are o suprafață de 420,86 m.p.

Sub acest aspect,

reținerea instanței de apel în sensul că pârâții O.G. și T.M. sunt dobânditori

de bună credință ai suprafeței de teren de 38,63 m.p. în baza unor acte care nu

au fost desființate este lipsită de orice suport probator, iar respingerea

capătului de cerere din acțiunea introductivă privind revendicarea acestei

suprafețe de teren s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 480 din vechiul

C. civ. corespunzător art. 555 alin. (1) din noul C. civ.;

În concluzie se

solicită admiterea recursului sub aspectul soluționării favorabile a cererilor

de revendicare formulate împotriva pârâților-intimați S.C. F. S.R.L., O.G. și

T.M. cu privire la imobilele pe care le dețin fiecare în parte.

În baza dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ se solicită obligarea pârâților-intimați S.C. F. S.R.L.,

O.G. și T.M. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate la fond, apel și

recurs - onorarii de avocat și onorarii de expert.

Examinând recursurile

declarate de pârâții Municipiul București prin Primar General și Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Municipiului București, Înalta Curte a constatat că sunt fondate, urmând să

le admită pentru considerentele ce succed:

În prealabil, se

observă că motivele invocate de recurenții pârâți sunt comune și pot fi calificate

ca și critici de nelegalitate, ce se circumscriu cazului reglementat de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza, "când hotărârea atacată a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

O primă critică,

comună celor două recursuri, este aceea că în mod greșit instanța de apel a

menținut sentința instanței de fond prin care s-a constatat nevalabilitatea

titlului statului cu privire la imobilul revendicat.

Cât privește cererea

reclamantei de examinare a valabilității titlului de preluare al statului, cu

privire la imobilul în litigiu, se constată că aceasta a fost examinată și

soluționată în mod greșit, în contextul situației de fapt a imobilului în

litigiu, așa cum a fost stabilită în temeiul probatoriului administrat și al

legislației în vigoare în această materie.

Se reține, în acest

sens, că în materia imobilelor preluate în mod abuziv de stat a fost adoptată

Legea nr. 10/2001, care în art. 2 stabilește ca fiind preluate cu titlu abuziv

toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada de referință a

legii, indiferent de titlul juridic cu care s-a făcut preluarea, astfel că

persoanele care au deținut în proprietate imobile preluate ulterior de stat nu

au un interes juridic de a solicita instanțelor să se constate caracterul abuziv

al preluării, el fiind prezumat abuziv de drept.

În forma inițială,

art. 2 lit. h) și lit. i) din Legea nr. 10/2001 permitea și evaluarea titlului

statului, valabilitatea preluării fiind, la data apariției legii, utilă pentru

soluționarea notificărilor în anumite situații.

În prezent,

reclamanta nu mai poate formula notificare în condițiile art. 22 din Legea nr.

10/2001, astfel că este lipsită de orice relevanță și finalitate juridică,

evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate prin art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția,

cu tratatele la care România era parte (art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului), ori a legilor în vigoare la data preluării.

Pe de altă parte,

examinarea valabilității titlului statului era permisă în contextul Legii nr.

213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de

stat fără titlu valabil puteau fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu

făceau obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001

reprezintă tocmai o lege specială de reparație. Textul de lege menționat și

faptul că acțiunea reclamantei a fost introdusă după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 duc la concluzia că legea menționată este pe deplin

aplicabilă în această speță.

Susținerile contrare

nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează

concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus

derogant - a cărui aplicare nu trebuie reiterată în fiecare lege specială.

Oricum dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reprezintă tocmai o

aplicare a principiului menționat.

Legea nr. 10/2001 se

referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele

preluate cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, astfel

că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 480 C.

civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru

revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Mai mult, cât timp a

fost respins cel de al doilea capăt al acțiunii, care este, de altfel, capătul

principal, și nu există temeiuri legale pentru schimbarea soluției, este lipsit

de interes a se solicita să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de

către stat, în legislația actuală neavând importanță o astfel de constatare

pentru obținerea unor drepturi efective.

Critica privind

obligarea recurenților pârâți la plata cheltuielilor de judecată este fondată,

Înalta Curte constatând că soluția de respingere în totalitate a acțiunii

reclamantei, nu mai justifică în niciun mod solicitarea și obținerea

cheltuielilor efectuate cu procesul de către aceasta.

Cheltuielile de

judecată corespund pretențiilor admise ale reclamantei.

Astfel, potrivit art.

274 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Înalta Curte constată

că dispozițiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă nu menționează in terminis,

induc o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa a

determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu

ocazia purtării procesului.

Cheltuielile de

judecată au rolul de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, fiind

suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acțiunea,

aceasta fiind partea care a pierdut procesul.

Faptul că, în cauză,

se respinge în totalitate acțiunea reclamantei, justifică respingerea cererii

acesteia de stabilire a cheltuielilor de judecată, astfel încât, în

conformitate cu art. 312 alin. (1), (2) și (3) raportat la art. 296 C. proc.

civ., se vor admite recursurile declarate de pârâți, se va modifica, în parte,

decizia atacată, în sensul că se vor admite apelurile pârâților Municipiul

București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București,

împotriva Sentinței civile nr. 2.096 din 27 noiembrie 2012 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă; se va schimba, în parte, sentința în sensul

că se va respinge capătul de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului și se va înlătura dispoziția privind obligarea pârâților la

plata cheltuielilor de judecată.

Examinând recursul

declarat de reclamanta R.R.V., Înalta Curte a constatat că nu este fondat,

urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed.

Referitor la motivul

de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră

nemotivarea hotărârii judecătorești, Înalta Curte reține următoarele:

Art. 304 pct. 7

consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii

-, deoarece astfel trebuie calificată o hotărâre care nu este deloc motivată,

cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârea ar putea fi

modificată pentru acest motiv de ordine publică dacă: există contradicție între

considerente și dispozitiv; există contradicție între considerente, în sensul

că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este

întemeiată; lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori

cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată

soluția respectivă; instanța de control judiciar a copiat considerentele

hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

Pornind de la aceste

considerații, instanța de recurs constată că susținerea recurentei reclamante,

în sensul că "motivarea instanței de apel este străină de natura

cauzei", nu este întemeiată.

Se constată, astfel,

că argumentele invocate de recurentă în susținerea acestei critici și anume,

acelea că: apelarea la calea dreptului comun, printr-o acțiune în revendicare,

era perfect justificată, în condițiile în care, acest drept decurgea, fără nici

un echivoc, din reținerea, de către instanța de apel a soluției primei instanțe

privind nevalabilitatea titlului statului privind imobilul în litigiu - sau că,

urmare înstrăinărilor succesive (mai mult sau mai puțin valabile în opinia

reclamantei), apelarea la Legea nr. 10/2001 nici nu mai era posibilă, în

condițiile în care imobilul ieșise din patrimoniul Statului Român, intrând

practic în circuitul civil, rețineri cu privire la care, susține recurenta

reclamantă, instanța de apel nu face nicio referire, dar care au fost acceptate

ca fiind corecte de instanță, în condițiile în care nu le-a înlăturat sub nicio

formă, nu se încadrează în categoria considerentelor care nu au legătură cu

pricina în care a fost pronunțată soluția, astfel încât să se poată considera

că instanța de apel a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului.

Asemenea considerente

au fost reținute de instanțele anterioare în justificarea soluției pronunțate,

astfel că invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este lipsită de

o susținere reală, pertinentă în dezvoltarea acestui motiv de recurs, care

urmează să fie respins ca atare.

Un alt motiv de

critică vizează reținerea instanței de apel lipsită de orice suport probator,

în opinia recurentei, că pârâții O.G. și T.M. sunt dobânditori de bună credință

ai suprafeței de teren de 38,63 m.p. în baza unor acte care nu au fost

desființate, iar respingerea capătului de cerere din acțiunea introductivă

privind revendicarea acestei suprafețe de teren s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor art. 480 din vechiul C. civ., căruia îi corespund dispoziții din

noul C. civ.

S-a reținut, în

speță, că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în mod abuziv,

prin efectul Legii nr. 4/1973, lege care obliga pe proprietarii a mai mult de

un imobil să le înstrăineze într-un termen dat, sancțiunea fiind trecerea

imobilului în proprietatea statului.

S-a reținut, în mod

necontestat, și că reclamanta nu a formulat cerere de valorificare a

drepturilor pretinse în temeiul Legii nr. 10/2001, după cum, nu a obținut nici

hotărâre judecătorească anterioară de retrocedare a imobilului de la stat.

Raportat la situația

de fapt, astfel cum a fost stabilită în speță, Înalta Curte constată că s-a

făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente,

urmând a confirma soluțiile pronunțate, cu schimbarea motivării însă, și cu

consecința respingerii recursului reclamantei.

Prin acțiunea în

revendicare pendinte, pornită în anul 2005, întemeiată pe dreptul comun în

materie - art. 480 - 481 C. civ., Constituția României, pe art. 1 din Primul

Protocol adițional la C.E.D.O. și art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., se

urmărește redobândirea imobilului de la stat, imobil care a fost preluat în mod

abuziv de la autorul recurentei reclamante în cauză.

În aplicarea corectă

a legii incidente la situația dedusă judecății, instanțele anterioare nu au

putut face abstracție de faptul că acțiunea în revendicare - întemeiată pe

dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi

speciale de reparație, edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către

stat, aplicabilă perfect situației imobilului în litigiu, de care recurenta

reclamantă nu a uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.

În speță, este de

necontestat faptul că anterior prezentei solicitări de restituire a bunurilor,

reclamanta nu au mai formulat nicio altă acțiune și nici nu au uzat de

procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.

În acest context, s-a

apreciat în mod corect, pe întreg parcursul cauzei, că acțiunea în revendicare,

astfel cum a fost formulată, nu poate fi soluționată "doar" potrivit

dreptului comun în materie, ci trebuie să fie soluționată cu respectarea

condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001

care, altfel, ar fi eludată.

Câtă vreme pentru

imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a

adoptat această lege specială de reparație, care prevede în ce condiții

asemenea imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se

poate face abstracție de existența sa și să se aplice numai regulile specifice

acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în

aplicarea art. 480 C. civ.

Faptul că acțiunea

reclamantei a fost introdusă cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, conduce la concluzia că legea menționată este pe deplin aplicabilă în

această speță.

Legea nr. 10/2001 se

referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele

preluate cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu, astfel că după

intrarea sa în vigoare, dispozițiile art. 480 C. civ. nu mai pot constitui

temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Dacă potrivit Legii

nr. 10/2001, recurenta reclamantă nu are dreptul la restituirea în natură a imobilelor

revendicate, atunci nu se poate recunoaște acest drept nici potrivit normelor

generale în materie.

În aceste condiții se

apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a

legii incidente la situația de fapt, în acord cu respectarea principiului de

drept "specialia generalibus derogant" și cel al asigurării

stabilității raporturilor juridice civile.

În sensul acestor

considerente este și Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, când a avut

a se pronunța asupra existenței sau nu, a unui drept de opțiune între aplicarea

legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul legii, obligatorie

pentru instanțele de judecată, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate

abuziv în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială, care

prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul

comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea nr. 10/2001

suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la

un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator

și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din

Constituție și ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului."

Prin urmare, instanța

supremă a statuat că reglementarea procedurii de restituire prevăzute de Legea

nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior și la

dreptul comun în materie pentru valorificarea aceluiași drept de proprietate și

că, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării

imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

În altă ordine de

idei, respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru

că imobilul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu închiderea

accesului la justiție pentru persoana interesată.

Accesul la justiție

nu implică și admiterea cererii. Împrejurarea că reclamanta se adresează

instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu îi

este admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în condițiile legii

speciale ce reglementează regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă

o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu o încălcare a

dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 paragraful 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În ceea ce privește

aplicabilitatea la speță a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană, invocat de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că

prioritatea normei din Convenție poate fi dată numai în absența unor prevederi

de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii

prevăzute de legea internă specială.

Or, în speță, așa cum

rezultă din considerentele ce preced, nu s-a urmat calea oferită de legea

specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin formularea

notificării în condițiile legii interne speciale.

Mai mult, în speță,

recurenta - reclamantă a invocat art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenție, dar nu se poate prevala de un "bun" în sensul Convenției,

respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut

dreptul de proprietate asupra imobilelor solicitate. Cum în mod evident

recurenta reclamantă nu a dovedit că are un "bun" în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție, nu se poate bucura de protecția

oferită de această reglementare europeană.

Jurisprudența Curții

Europene invocate este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare

cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în

parte, iar în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea

Europeană a afirmat în mod ritos că un "bun actual" există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu

numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în

sensul restituirii bunului.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.R.V.

Se vor păstra

celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Municipiul București prin Primar General și Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 316A din 11 noiembrie

2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică, în parte,

decizia, în sensul că admite apelurile pârâților Municipiul București prin

Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Sentinței

civile nr. 2.096 din 27 noiembrie 2012 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă.

Schimbă în parte

sentința, în sensul că respinge capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului și înlătură obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

Respinge recursul

declarat de reclamanta R.R.V. împotriva aceleiași decizii.

Păstrează celelalte

dispoziții ale sentinței și deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2014.

Procesat de GGC - AM