ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4571/2003

Asupra

recursurilor civile de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea adresată Judecătoriei sectorului 1 la data de

5 mai 1998 reclamantul J.R. a chemat în judecată pârâtul Consiliul General al

Municipiului București, solicitând să se dispună obligarea acestuia de a-i lăsa

în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus din

teren în suprafață de 411,25 m.p. și două corpuri de clădire (casă de locuit,

respectiv garaj și dependinte).

Reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al autorilor

săi, care dobândiseră imobilul în anul 1946, iar în 1981, nemaisuportând

regimul politic de teroare și încălcare a drepturilor omului, și-a stabilit

domiciliul în străinătate. Autoritățile timpului au făcut aplicarea

prevederilor Decretului nr. 223/1974, emițând decizia nr. 873 din 30 iunie 1981

a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București,

care nu i-a fost niciodată comunicată.

Reclamantul a mai arătat că acest act normativ, abrogat

imediat după 1989, era contrar dispozițiilor constituționale și acordurilor

internaționale la care România era parte, astfel încât nu poate produce efecte

juridice.

La data de 28 august 1998 au formulat în cauză cerere de

intervenție în interes propriu numiții G.N. și G.E., solicitând să se constate

că sunt proprietarii imobilului, pe care l-au dobândit la 9 decembrie 1996,

prin cumpărare de la S.C. H.N. S.A. potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995.

Intervenienții au solicitat respingerea acțiunii principale

și admiterea cererii lor.

Judecătoria sectorului 1, prin sentința civilă nr. 20711 din

11 decembrie 1998 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, invocând prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ.

După reluarea judecății în fond la tribunal, reclamantul a

formulat la rândul său o reconvențională față de cererea de intervenție,

solicitând în primul rând să se constate inopozabilitatea față de el a

contractului de vânzare-cumpărareinvocat de către intervenienți.

Reclamantul a invocat de asemenea nulitatea contractului, cu

motivarea că statul nu a avut nici un moment calitatea de proprietar iar prețul

de numai 47 milioane lei este neserios.

Examinând actele și lucrările dosarului (îndeosebi decizia

administrativă de trecere a imobilului în proprietatea statului, conform prevederilor

Decretului nr. 223/1974, precum și înscrisurile emanând de la S.C. H.N. S.A.,

care atestă că la data cumpărării de către intervenienții G. nu exista nici o

acțiune în justiție sau notificare din partea reclamantului cu privire la

imobil), Tribunalul București, secția a IV-a, a pronunțat sentința civilă nr.

1453 din 14 septembrie 1999.

Prin această hotărâre au fost respinse ca nefondate atât

acțiunea principală cât și cererea reconvențională. A fost admisă în totalitate

cererea de intervenție, constatându-se că printr-o vânzare-cumpărare valabilă

intervenienții au devenit proprietari ai imobilului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

După o primă soluție în apel, casată cu trimitere de către

Curtea Supremă de Justiție în vederea relevării judecății acestei căi de atac,

Curtea de Apel București, secția a IV-a, a pronunțat decizia civilă nr. 159 din

10 aprilie 2002.

Prin aceasta a fost admis apelul

reclamantului, schimbându-se în parte sentința în sensul constatării că

reclamantul este proprietarul imobilului preluat de către stat fără titlu.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Motivându-și soluția, Curtea de Apel a subliniat două idei

esențiale.

S-a arătat în primul rând că imobilul a fost preluat de

către stat fără titlu valabil, Decretul nr. 223/1974 neputând fi considerat ca

atare întrucât contravenea nu numai tratatelor internaționale la care România

era parte, ci și prevederilor Constituției din anul 1965.

Pe de altă parte, intervenienții au fost în mod cert de

bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, neexistând la

acel moment nici un element din care să rezulte că reclamantul ar fi formulat

pretenții cu privire la imobil.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamantul

J.R., pârâtul Consiliul General al Municipiului București și intervenienții

G.N.și G.E.

În recursul său, reclamantul a criticat soluția pentru

nelegalitate în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că

în mod greșit i-a fost respinsă cererea vizând constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobil. A arătat că întrucât

imobilul fusese preluat de către stat fără titlu, acesta nu putea fi vândut

conform prevederilor Legii nr. 112/1995.

Printr-un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe

prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. s-a susținut că s-ar fi vândut

intervenienților doar o suprafață de 204 mp teren, astfel încât, în subsidiar,

reclamantul recurent a solicitat să i se restituie diferența.

Examinând recursul, Curtea reține că acesta este nefondat.

Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat, existând,

din punct de vedere formal, un „titlu” (act normativ în executarea căruia s-a

emis o decizie administrativă). Acest titlu în mod corect a fost considerat de

către Curtea de Apel ca nefiind un „titlu valabil”, întrucât Decretul nr.

223/1974 avea caracter abuziv și contravenea chiar ordinii constituționale din

acel timp, dar noțiunea de „titlu valabil”, nu este sinonimă, din punct de

vedere al efectelor, cu cea de „titlu”.

Dincolo însă de această distincție, actul de

vânzare-cumpărare încheiat potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 este

valabil, întrucât a fost încheiat în condiții care exclud orice element de

rea-credință din partea cumpărătorilor intervenienți. Este cert stabilit (și

nici măcar reclamantul nu a susținut altceva) că în decembrie 1996 el nu-și

manifesta în nici un fel (acțiune în justiție, cerere, notificare, etc)

intenția de a revendica imobilul. Or, aparența de drept, unită cu

buna-credință, dând expresie necesității de a fi apărată stabilirea dinamică a

circuitului civil, consacră caracterul valabil al înstrăinării.

Nici critica referitoare la suprafața de teren vândută

intervenienților nu este întemeiată.

Din simpla examinare a contractului de vânzare-cumpărare

rezultă că 204 mp de teren se află sub construcțiiiar restul reprezintă curtea,

întreaga suprafață fiind înstrăinată intervenienților.

Așa fiind, recursul declarat de reclamant va fi respins ca

nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În recursul său, pârâtul Consiliul General al Municipiului

București a criticat decizia sub mai multe aspecte.

Printr-un prim motiv de casare, întemeiat pe prevederile

art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a depășit

competențele puterii judecătorești, verificând valabilitatea titlului statului,

ceea ce încalcă prevederile Legii nr. 213/1998.

S-a mai arătat, invocându-se prevederile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., că instanța de apel a acordat reclamantului altceva decât acesta a

cerut prin acțiune.

Recursul este nefondat.

Nu numai că instanța de apel nu a depășit competențele

puterii judecătorești, dar ea a respectat prevederile art. 6 din Legea nr.

213/1998 care o îndreptățeau să verifice valabilitatea titlului statului cu

privire la imobil.

Dispozițiile legale menționate, ca și cele ale deciziei nr.

1/1998 a Plenului Curții Supreme de Justiție, sunt clare în acest sens și

confirmă valabilitatea soluției.

În fine, admiterea în parte a acțiunii reclamantului este în

deplină concordanță cu ceea ce acesta a solicitat, astfel că și sub acest

aspect recursul este nefondat și va fi respins în baza dispozițiilor art. 312

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În recursul lor, intervenienții G.N. și E. au criticat

decizia în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând în esență

că:

-

titlul statului

cu privire la imobil a fost constituit în mod valabil;

-   titlul lor de proprietate este

preferabil celui al reclamantului, astfel încât în mod greșit s-a constatat că

acesta are calitatea de proprietar al imobilului.

Cum prima critică a fost deja

examinată cu prilejul analizării recursului reclamantului, Curtea va reține că

cel de-al doilea motiv de recurs este întemeiat.

Prin decizia Curții de Apel s-a creat

o situație juridică absolut atipică, în sensul că atât reclamantul cât și

intervenienții au fost considerați ca proprietari exclusivi, în același timp,

asupra aceluiași bun. Coexistența a două titluri de proprietate, deopotrivă

valabile, fără a se da preferință vreunuia dintre ele, este străină

principiilor de drept, extrem de fragilă din punct de vedere logic și dă

naștere în practică unor dificultăți insurmontabile. O astfel de soluție este

cu atât mai criticabilă cu cât, și în fond și în apel, reclamantul și

intervenienții au susținut, chiar dacă nu în modul cel mai explicit, că dreptul

lor este preferabil.

Examinând acest aspect, Curtea va

reține că dreptul de proprietate al intervenienților prevalează, existând în

acest sens două argumente esențiale.

Este vorba în primul rând despre

aplicarea regulii „in pori causa melior est causa possidentis”, intervenienții

fiind acei proprietari care exercită posesia asupra bunului.

Pe de altă parte, nu poate fi

ignorată o anumită tendință a legislației în materie de a da preferință

titlului cumpărătorului de bună-credință. Legea nr. 10/2001 nu se aplică în

cauză, ea fiind adoptată după începerea litigiului însă nici nu se poate face

abstracție de preferința pe care legiuitorul o arată în art. 46 alin. (2) din acest

act normativ pentru dreptul noului dobânditor de bună-credință.

Cum ambele criterii operează în

favoarea intervenienților, este evident că titlul lor de proprietate este

preferabil.

Așa fiind, în temeiul prevederilor

art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de

intervenienți și va modifica decizia în sensul de a se înlătura constatarea

împrejurării că reclamantul este proprietarul imobilului în litigiu.

Se vor menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de intervenineții G.N.

și G.E. împotriva deciziei nr. 159 din 10 aprilie 2002 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia în sensul că înlătură constatarea

că reclamantul J.R. este în prezent proprietarul imobilului în litigiu.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge recursurile declarate de reclamantul

J.R. și de pârâtul Consiliul General al Municipiului București împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2003.