ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1005/2003

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 17 decembrie 1997 sub nr. 23215/1997 reclamantele Z.V.M. și B.R. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și S.C. H.N. S.A. București, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București. La data de 10 decembrie 1998 a fost depusă de către B.O.G., B.L.A. și R ianuarie G., o cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamanților privind acțiunea în revendicare a imobilului sus-menționat, arătând că și aceștia au calitate de moștenitori ai foștilor proprietari ai bunului.

Cererea a fost admisă în principiu. Ulterior, reclamantele și intervenienții au completat acțiunea și cererea de intervenție, solicitând constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2299 din 20 decembrie 1996, nr. 2250 din 18 decembrie 1996 și nr. 2876 din 16 ianuarie 1997, încheiate cu S.C. H.N. S.A. București și respectiv D.D., V.G., Z.G. și Z.A., privind apartamentul situat la subsolul imobilului din litigiu, apartamentul nr. 2 plus garaj și apartamentul nr. 3, din același imobil. Prin sentința civilă nr. 2843 din 2 februarie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București a fost declinată acțiunea formulată de reclamantele Z.V.M. și B.R. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și S.C.

H.N. S.A. București, în favoarea Tribunalului București. Pe parcursul procesului au decedat pârâții V.G. la data de 27 mai 1998 și Z.A. la data de 1 noiembrie 1999, fiind introduși în cauză moștenitorii acestora, V.B., Z.A. și S.I.L. Prin sentința civilă nr. 192 din 18 decembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de Z.V.M. și B.R. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și S.C. H.N. S.A. București și intervenienții B.O., B.L., R.I.G., D.S. și Z.G. În pronunțarea acestei hotărâri judecătorești, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a aparținut autorilor reclamanților B ianuarie și J., conform actului de vânzare-cumpărare, încheiat în anul 1940, bunul fiind naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin același act normativ, proprietarilor le-au fost preluate 11 apartamente situate la 4 adrese diferite, încadrându-se astfel în art. I din Decret; în consecință titlul statului asupra imobilului în litigiu este valabil. Prin decizia civilă nr. 309/A din 29 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-au admis apelurile declarate de reclamantele Z.V.M. și B.R. și intervenienții B.G.O., B.L.A. și R.I.G. împotriva sentinței civile menționate, care a fost desființată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță în raport de faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii de intervenție. În fond, după desființare, prin sentința civilă nr. 1227 din 16 noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a respins acțiunea precizată de reclamantele Z.V.M.

și B.R. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții B.G.O., B.L.A. și R.I.G. împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București, S.C. H.N. S.A. București, Z.G., D.S., V.B. , S.I.L. și Z.A., ca neîntemeiate. A reținut prima instanță, în pronunțarea acestei sentințe civile că nu s-a făcut dovada temeiniciei acțiunii principale, astfel cum a fost precizată și a cererii de intervenție principale, imobilul trecând în proprietatea statului cu titlu valabil, în raport de dispozițiile art. I din Decretul nr. 92/1950. Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel reclamantele și intervenienții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept, care au format convingerea instanței potrivit art. 261 C. proc.

civ., precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Au mai susținut că autorii apelanților erau exceptați de la naționalizare, nefiind dovedit că aceștia au deținut mai multe imobile pe care le exploatau pentru a se încadra în dispozițiile art. I din Decretul nr. 92/1950, având în proprietate doar imobilul în litigiu. De asemenea în ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, acestea sunt lovite de nulitate absolută conform art. 948 și art. 966 C. civ., deoarece aceștia nu pot fi considerați dobânditori de bună credință ai imobilului. Pe parcursul procesului a decedat și intimatul-pârât Z.G. la data de 5 ianuarie 2001, continuând procesul moștenitorii acestuia.

Prin decizia civilă nr. 479 A din 6 noiembrie 2001 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București și S.C. H.N. S.A. București ca neîntemeiate. A admis apelul formulat de reclamantele Z.V.M. și B.R. și de către intervenienții B.L.A., B.O.G. și R.I.G., în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, S.C. H.N. S.A. București, D.S., V.B., S.I.L. și Z.A. A schimbat în tot sentința civilă nr. 1227 din 16 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamante și cererea de intervenție formulată de intervenienți.

A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2250 din 18 decembrie 1996, nr. 2299/25843 din 20 decembrie 1996 și 2876/30037 din 16 ianuarie 97. A obligat pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și S.C. H.N. S.A. București să lase reclamantelor și intervenienților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale a Consiliului General al Municipiului București și S.C. H.N. S.A. București în raport de legitimarea procesuală pasivă fiind vorba de valabilitatea titlului statului pentru bunul respectiv.

A mai reținut că imobilul în litigiu nu a intrat cu titlu valabil în patrimoniul statului, iar faptul că măsura de naționalizare a vizat un număr de 11 apartamente aparținând soților B. nu determină în mod automat incidența dispozițiilor art. I pct. 2 din Decretul nr. 92/1950 și încadrarea acestora în categoria exploatatorilor de locuințe și nu s-a probat că s-ar fi obținut venituri din valorificarea apartamentelor respective. Profesiile proprietarilor determina încadrarea acestora în art. II din Decretul nr. 92/1950. Imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, având în vedere că măsura naționalizării nu a fost concordantă cu Constituția țării din 1948 – art. 8. S-a mai reținut în ceea ce privește cererea de constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, că aceasta este întemeiată, deoarece reclamanta B.R.

prin cererea din 18 iulie 1996 la Comisia Locală a sectorului 1, a solicitat restituirea în natură a imobilului din litigiu, încheierea vânzării având loc la 18 decembrie 1996, 20 decembrie 1996 și 16 ianuarie 1997. Instanța a reținut că adresa emisă de Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 112/1996 din cadrul Primăriei sectorului 1, prin care aceasta comunica S.C. H.N. S.A. București faptul că B.R. nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului deoarece nu locuiește la adresa respectivă, nu constituie o hotărâre de soluționare a cererii reclamantei în înțelesul art. 17 din Legea menționată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Consiliul General al Municipiului București și D.S., V.B., S.L.I.

, primul recurent invocând nelegalitatea acesteia prin încălcarea art. 304, pct. 9 C. proc. civ., cel de al doilea grup de recurenți, invocând încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 4, 9 și 10 C. proc. civ. În recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București, acesta a criticat decizia pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul, aplicării corecte a prevederilor din decretul de naționalizare, având în vedere proprietatea asupra celor 11 apartamente aparținând autorilor reclamanților. În cauza dedusă judecății decretul a fost aplicat cu respectarea prevederilor sale, astfel încât imobilul a fost preluat cu titlu valabil. În vânzarea apartamentelor a operat buna credință, cererea de retrocedare a imobilului a fost soluționată de comisie, reclamanta urmând să beneficieze de despăgubiri, astfel că, cumpărătorii au avut convingerea că dobândesc legal dreptul de proprietate.

Nu s-au produs dovezi care să răstoarne fără putință de tăgadă această prezumție. În recursul declarat, pârâții D.S., V.B. și S.L.I. au invocat depășirea atribuțiilor puterii judecătorești în sensul că Decretul nr. 92/50 nu este în concordanță cu legile în vigoare, fără a preciza care anume erau aceste legi. A fost invocată decizia Curții Supreme de Justiție nr. 789 din 15 martie 1996 prin care se infirmă competența instanțelor de a se pronunța asupra valabilității titlului statului. Astfel competența de a verifica retroactiv dacă naționalizarea a fost de acord cu Constituția în vigoare, determina instanțele să pătrundă într-un sector ce ține de domeniul legislativului și care depășește atribuțiile puterii judecătorești.

Recurenții-pârâți au mai arătat că legea specială are prioritate în fața legii generale referindu-se la aplicabilitatea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului. Însăși reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu conform Legii nr. 112/1995 chiar la Comisia locală de aplicare a legii având în vedere că imobilul a fost trecut cu titlu în proprietatea statului. Cu privire la naționalizarea celor 11 apartamente pe numele soților B., recurenții au apreciat că acestea reprezentau mult mai mult decât o locuință pentru 2 persoane.

Recurenții au arătat că la 4 decembrie 1996 se atacă în instanța de judecată hotărârile comisiei de aplicare a Legii nr. 112/95 iar apartamentele s-au cumpărat la 18 decembrie 1996, 20 decembrie 1996 și 16 ianuarie 1997, reclamantele își înregistrează acțiunea în revendicare la 17 decembrie 1997 la Judecătoria sectorului 1 și în această situație nu se poate reține reaua credință a cumpărătorilor, care nu a putut fi dovedită. Un ultim aspect invocat de recurenți este cel cu privire la faptul că foștii proprietari nu au beneficiat de Decretul nr. 524/1950 care a constituit o cale de reparare pentru casele naționalizate abuziv, ceea ce conduce la ideea că imobilele naționalizate au intrat în proprietatea statului cu titlu.

Recursurile declarate de pârâți sunt fondate. Deși este exact că acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, soluția pronunțată în cauză este greșită, deoarece nu ține seama de situația de fapt pe care o prezintă speța, în care proprietarul a pierdut posesia bunului ca urmare a unui act de autoritate a statului, respectiv prin aplicarea Decretului nr. 92/1950. Aplicarea decretului a avut ca efect, pe de o parte, stingerea dreptului fostului proprietar asupra imobilului, iar pe de altă parte, constituirea dreptului de proprietate al statului. Reclamantele au solicitat desființarea dreptului de proprietate al statului și retrocedarea imobilului, susținând că decretul de naționalizare a fost aplicat abuziv, prin nesocotirea art. II din Decretul nr. 92/1950 referitor la categoriile de persoane exceptate de la măsura naționalizării.

Instanța a examinat aspectul invocat de reclamante statuând greșit asupra modului de aplicare a decretului de naționalizare. La data judecății pricinii era în vigoare Legea nr. 112 din 5 noiembrie 1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului, inclusiv a caselor naționalizate, intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, care reglementează căile ce trebuie urmate de cei îndreptățiți pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege, însă instanța nu a luat în considerare prevederile acesteia, soluționând cauza cu ignorarea acestora. Prin urmare imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului cu titlu, alături de celelalte 10 imobile aflate la adrese și în localități diferite, situație în care autorul reclamantelor nu putea fi considerat printre persoanele exceptate de la naționalizare.

Pe de altă parte este de reținut că pârâții au cumpărat imobilul la 18 decembrie 1996, 20 decembrie 1996 și respectiv la 16 ianuarie 1997 când nu puteau să aibă cunoștință de faptul că imobilul va fi revendicat de reclamantă prin justiție la 17 decembrie 1997. Așadar, imobilul a fost cumpărat cu respectarea prevederilor art. 9 și art. 14 ale Legii nr. 112/1995, în sensul că pârâții au optat pentru cumpărarea imobilului după expirarea termenului de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii (29 ianuarie 1996), termen în care cererile persoanelor îndreptățite la restituirea în natură puteau fi depuse (29 iulie 1996). Reclamanta B.R. a solicitat Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a imobilului la 18 iulie 1996 – termenul limită fiind 29 iulie 96, dar pârâții nu au fost notificați cu privire la această cerere.

Ca atare în momentul încheierii actelor de înstrăinare, adică a celor 3 contracte de vânzare-cumpărare, subdobânditorii (pârâți în proces) au fost de bună credință, motiv pentru care nulitatea dedusă din ilicitatea cauzei, nu le este aplicabilă. Cauza ilicită a vânzării lucrului altuia atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare, în temeiul art. 966 C. civ., numai dacă a fost cunoscută de subdobânditor. Dovada cunoașterii ilicității cauzei poate fi făcută prin orice mijloc de probă, atunci când este invocată notificarea situației generale a bunului pretins, făcută cumpărătorului prin executorii judecătorești, în scris și prealabil actului de vânzare. Adică, sub sancțiunea nulității, notificarea și dovada (procesul verbal) comunicării ei trebuie să cuprindă, numele și prenumele, domiciliul real al celui a cărei notificare a fost voită.

Semnătura celui notificat sau procesul verbal care constată refuzul acestuia de a primi notificarea sunt esențiale în aplicarea valabilității actului de comunicare. În acest context și în lipsa acestor notificări se constată că fără temei, instanța de apel a înlăturat buna credință a pârâților și, corelativ, a invalidat actele de înstrăinare din litigiu, prin a constata nulitatea lor absolută. Este notabil, de asemenea faptul că reclamantele au formulat acțiunea de abia la data de 17 decembrie 1997 la Judecătoria sectorului 1, iar pârâții-dobânditori ai apartamentelor nu aveau cum să cunoască opțiunea reclamantelor, înainte ca aceasta să fie exprimată și comunicată. Ca atare, hotărârea atacată se verifică a fi esențial nelegală și vădit netemeinică, considerente pentru care se impune admiterea recursurilor, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor reclamantelor și a intervenienților și menținerea sentinței civile date de Tribunalul București.

Cu opinie majoritară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de Consiliul General al Municipiului București și de pârâții D.S., V.B. și S.L ianuarie împotriva deciziei nr. 479 din 6 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantele Z.V.M. și B.R., precum și de intervenienții B.L.A., B.O.G. și R.I.G., împotriva sentinței civile nr. 1227 din 16 noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o menține. Irevocabilă. Cu opinia separată a d-lui judecător, în sensul respingerii recursurilor. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2003. Opinie separată Considerăm corectă decizia civilă nr. 479/A din 6 noiembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și față de probele administrate în cauză se impunea respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de către Consiliul General al Municipiului București și de recurenții pârâți D.S., V.B.

și S.L.I. Contrar probelor administrate în cauză, instanța de fond, Tribunalul București, secția a III-a civilă, pronunță sentința civilă nr. 1227 din 16 noiembrie 2000 prin care respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată și precizată de reclamanții Z.V.M. și B.R. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții B.G.O., B.L.A. și R.I.G., sentință care încalcă în mod grav prevederile art. 261 C. proc. civ., întrucât nu este motivată, în considerentele acesteia nefăcându-se nici o examinare a probelor administrate și a cererilor formulate de părți și nici nu sunt arătate temeiurile pentru care s-au respins probele și cererile reclamanților și intervenienților.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, examinând apelul motivat și declarat de reclamante și intervenienți în interes propriu, analizează probele administrate în cauză, atât în prima instanță cât și în apel și reține – motivând în drept și cu referire la probele cu înscrisuri administrate în cauză – prin decizia civilă nr. 479/A din 6 noiembrie 2001, după cum urmează: - imobilul în litigiu, constând în teren și construcții, situat în București, a aparținut în proprietatea lui B.I. și I.B., autorii reclamanților și intervenienților, arătându-se titlul de proprietate prin care a fost dobândit încă din anul 1940; - imobilul a fost naționalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile de la proprietarii B.I.

și I.B., aceștia fiind exceptați de la naționalizare deoarece erau intelectuali profesioniști, soțul fiind inginer, (situație dovedită cu carnetul de muncă și adeverințele aflate la dosar) iar soția fiind casnică și deci neîncadrându-se în categoriile sociale menționate în art. I din Decretul nr. 92/1950; Curtea de Apel examinează și valabilitatea titlului în baza căruia au fost deposedați abuziv de imobil B.I.

și I.B., raportat la prevederile Constituției din 1948 și reține că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil (art. 6 din Legea nr. 213/1998) și în consecință bunul respectiv nu a ieșit niciodată din patrimoniul adevăraților proprietari; - reclamanta B.R., în calitate de moștenitoare a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu prin cererea adresată Comisiei Locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria sectorului 1, cerere înregistrată sub nr.1 823 din 18 iulie 1996; - contractele de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria Municipiului București prin mandatar S.C. H.N. S.A. cu cumpărătorii V.G. la 18 decembrie 1996, D.S. la 20 decembrie 1996 și Z.G.

și A. la 16 ianuarie 1997 sunt ulterioare datei de 18 iunie 1996 când s-a înregistrat cererea de restituire a imobilului, formulată de reclamanta B.R. la Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 92/1995 de pe lângă Primăria sectorului 1 București și deci cu diligențe minime cumpărătorii puteau cunoaște solicitarea moștenitorilor foștilor proprietari în sensul restituirii în natură a imobilului naționalizat. Față de această situație instanța de apel a considerat că pârâți cumpărători ai locuințelor nu au fost de bună credință la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, acestea fiind viciate de o cauză ilicită și lovite de nulitate absolută. Contrar celor arătate în precedent și reținute de instanța de apel pe baza probelor administrate în dosar instanța de recurs, în opinia majorității completului de judecată, a considerat că imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului cu titlu.

Or, prevederile art. II din Decretul nr. 92/1950 sunt fără echivoc atunci când se referă la categoriile socio-profesionale care nu intră sub incidența decretului de naționalizare, menționând și pe intelectualii profesioniști, în care se încadrează și inginerul B.I. și soția acestuia care era casnică și cu privire la care nu s-a făcut sub nici o formă dovada, și nici nu s-a reținut, că s-ar încadra în categoria persoanelor la care se referă art. I din decret. Simpla referire, fără nici o analizare a situației, în raport cu prevederile din art. I și art. II din Decretul nr. 92/1950 în sensul că pe numele lui B.I.

și I. s-ar fi naționalizat și alte 10 imobile și deci aceștia ar fi fost exploatatori de locuințe, nu poate fi reținute în cauză pentru că la dosar sunt certificate eliberate de fostul Sfat Popular al Orașului Alba Iulia – Comitetul Executiv, încă din anul 1958 din care rezultă că imobilele situate în Alba Iulia, au fost la data naționalizării proprietatea numitei L.D. domiciliată în U.S.A. Greșit s-a reținut în opinia majorității că „imobilul a fost cumpărat cu respectarea prevederilor art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995 din următoarele considerente: Din probele administrate în cauză a rezultat că naționalizarea imobilului a fost abuzivă fiind încălcate chiar prevederile Decretului nr. 92/1950 în baza căruia a fost naționalizat, situație în care, potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995, nu cad sub incidența acestei legi și deci nu-i sunt aplicabile prevederile art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995.

Cu privire la această situație este de evidențiat motivarea deciziei nr. 73 din 19 iulie 1995 a Curții Constituționale în care se arată că „măsurile cuprinse în lege (acordarea de despăgubiri, vânzarea locuințelor către chiriașii care le ocupă ori păstrarea lor în patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuințe cu privire la care statul nu a dobândit, legal, dreptul de proprietate. Ori, trecerea abuzivă în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilului revendicat, deci fără titlu, rezultă în speță din probele administrate fără echivoc și deci tot fără echivoc este și neaplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu privire la acest imobil. Chiriașii cumpărători, pârâți în cauză nu pot suplini nelegalitatea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare prin fraudarea Legii nr. 112/1995 invocând buna credință, așa cum se consideră în opinia majoritară.

Din probele administrate rezultă o altă prezumție și anume că fie că au cunoscut situația juridică a imobilului, fie că ar fi putut să o cunoască cu un minim de diligență care i-ar fi oprit de la încheierea contractelor diligente pe care dacă nu le-au depus sunt în culpă. Ori, acolo unde există culpă, încetează buna credință. În acest sens din probele dosarului rezultă că pârâții cumpărători puteau afla, verificând dosarul imobilului aflat la S.C. H.N. S.A., că s-a cerut de moștenitori restituirea în natură a acestuia încă de la data de 18 iulie 1996, deci în termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995. De asemenea rezultă că încă de la 13 decembrie 1996, pârâta S.C. H.N. S.A. a cerut relații cu adresa nr. 15568 din 13 decembrie 1996 de la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria sectorului 1 București privind dosarul nr. 1823/1996 și i s-a răspuns că s-a depus la Comisie de către B.R.

cerere de restituire (în natură în calitate de moștenitoare) a imobilului. Desigur la dosarul care conține fișa tehnică a imobilului, se află și procesul-verbal din 20 aprilie 1950 întocmit cu ocazia naționalizării imobilului pe care fostul proprietar, autorul reclamanților, B.I., a făcut mențiunea înainte de a semna că semnează „cu rezerva că potrivit art. II decretul pentru naționalizare, fiind funcționar, nu este supus exproprierii apartamentul ocupat de subsemnatul”. Cum, solicitând un minim de relații în legătură cu situația juridică a imobilului, cumpărătorii pârâți ar fi fost informați asupra împrejurărilor arătate mai înainte, în speță nu se mai poate reține buna credință care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoiala imputată acestora.

Așa fiind diligența minimă cerută subdobânditorului pentru a se prevala de buna credință nu este determinată exclusiv de o eventuală atenționare a sa de către adevăratul proprietar cu privire la situația juridică a imobilului pe care intenționează să-l achiziționeze, prin trimiterea unei notificări, așa cum se susține în opinia majoritară. Subdobânditorul, în contextul în care a cumpărat imobilul, fiind indirect atenționat asupra prudenței de care trebuie să dea dovadă prin art. 1 din Legea nr. 112/1995 care avea în vedere imobilele „trecute în proprietatea statului cu titlu” nu poate invoca buna credință pentru a păstra bunul achiziționat, câtă vreme nu s-a informat cu privire la „titlul” vânzătorului, dovedind o minimă prudență.

Pentru aceste considerente nu împărtășim argumentele invocate de opinia majoritară pentru a admite recursul pârâților.